AURELIAN BURCU Tehnoredactare: Alexandra Ciubăncan

ÎN MAREA TRECERE A
GÂNDULUI

© AURELIAN BURCU, 2003

ISBN 973-9350-93-3

Editura ARGONAUT
Cluj-Napoca
Tel./Fax: 0264-425626
e-mail: valiorga@yahoo.com
ARGONAUT
2003
 Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului

= PROLOG =

Cum şi-aşteaptă sămânţa , înfrigurată , floarea

şi rodul
Cum se uită micul ei suflet , neliniştit
pe întinderea limpede
Fratelui meu călător Dacă vânturile înfometate nu trec prin depărtări cu veşmântul lor
nevăzut ;
La fel caută Omul
copacul, şi iarba, şi peştele, pasărea, fiara,
Culegând risipitecrâmpeie din corpul lui nemuritor
Şi alcătuind elementele a tot ce trăieşte ;

“OMUL” El îndură vântul răufăcător de Miazănoapte , care bate pe brazdele lui

răzvlătite ,
El îndură înăbuşitorul vânt de Miazăzi ,sub soare-răsare
şi furia vântului de Răsărit ,
sub soare-apune ;
Şi brazda se face ca piatra , şi vitele stau lâncezind
şi păsări se-ascund , căutându-şi în cuibul lor adăpostul .

El
gândurile-şi stivuieşte ,
ca-n nişte hambare-n memorie .
El
Hotărăşte esenţa
a tot ce-I sub pământ şi a tot ce-I este deasupra şi se odihneşte
în adierea de Apus ,
acolo unde căldura soarelui îşi are sălaşul .
El
Se înalţă spre soare
şi spre plantele nopţii , şi spre stelele care poleiesc zodiacele ,
şi spre stelele care stau posomorâte către
Miazănoapte şi Miazăzi ,
Ajunge la polul cel mai îndepărtat , stă şi plânge acolo !
Căci Omul
Trebuie să trudească şi să sufere şi să înveţe şi să uite

4
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Şi să se întoarcă
în valea neagră de unde a venit ,
să-şi înceapă truda din nou de la capăt .

În suferinţă oftează , în suferinţă trudeşte în universul lui ;

Suferind în păsări , deasupra adâncurilor ,
Sau urlând în lup deasupra celui ucis ,
Şi mugind cu vitele şi cu vânturile
Şi plângând pe Orc şi pe Urizen în nori şi în focuri lugubre ,

Şi în geamatul naşterii şi în vaietul morţii

Glasul lui
e-auzit de întreg Universul .

Oriunde creşte un fir de iarbă , sau înmugureşte o frunză ,

Omul Etern
E văzut , e-auzit , e simţit
El ,
Cu toate suferinţele lui ;
Până când îşi reia fericirea pierdută !

= Wiliam Blake =
- “Umanitate Universală -

5 6
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Gânduri pentru Început de Drum
- celui ce îşi asumă faptul de a fi prin fapta de a fi -
1. Aminteşte-ţi că trăieşti în Lume. Aici valorile sunt într-atât de
subiective, încât aproape că au luat chip uman – câte chipuri, atâtea
valori. De aceea fereşte-te de a rătăci printre ele; stabileşte-ţi propria ta
valoare şi caută a-ţi fi propria măsură!
2. Dacă te-ai hotărât să faci ceva în această privinţă, realizează ceea ce
cu adevărat îţi doreşti! În caz de nereuşită vei avea puterea să o iei de la
capăt; în caz de succes vei fi înzecit mai fericit.
Apoi caută-ţi un Drum!
3. Cere părerea oamenilor, dar nu asculta ce spun ei. Cîte capete-atîtea
păreri! Capetele luminate au pus învăţătura în Cărţi; caut-o şi ia-o cu
tine! Foloseşte din ea cît şi cînd îţi trebuie. Fiecare lucru la timpul lui!
Dar mai ales nu o risipi! Nici chiar pe tine însuţi să nu o cheltui: ce te
face să crezi că ai valora atît de mult?
4. Adevărul e cea mai pervertită valoare. Fiecare are realitatea lui şi
adevărul lui. De aceea refuză să mai cauţi Realitatea şi Adevărul!
Tu ai realitatea şi adevărul tău? Cît de departe sînt ele de primele?
Ar fi cazul să porneşti la Drum!
7 8
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
5. Toate Drumurile au şi părţi uşoare şi părţi grele, şi urcuşuri şi
coborîşuri, şi noapte şi zi. Eşti gata?
Mai verifică-ţi o dată rucsacul !
6. Fiecare Drum are Povestea proprie. Eşti pregătit să o asculţi? Dacă
nu-ţi place nu îl alege pe acela. Şi, fi sincer: Drumurile citesc în sufletele
oamenilor !
7. Dacă nu găseşti nici o poveste care să-ţi placă, poţi inventa una. Poţi
crea apoi o potecă ori o autostradă care să poarte Povestea ta.
Dar eşti sigur că ai ascultat toate Poveştile?
8. Dezavantajul tău că nu ţi-a plăcut nici una. Ai cîştigat posibilitatea de
a te rătăci ori chiar de-a te pierde. Şi ca bonus: faptul de-a fi mereu
singur – cine crezi că se-nsoţeşte cu un „nebun“ care vrea să facă un
Drum nou. „Drumurile sînt de cînd lumea; aceleaşi!“ – vei auzi
spunîndu-se. Oamenilor le plac potecile bătătorite şi poveştile deja
rostite! În felul acesta se mulţumesc să le asculte şi adorm înainte ca
Viaţa să-i oblige a le trăi…
9. Aşa că ia-ţi Drumul tău şi du-te, Străinule! Şi nu privi în urmă ! Mai
tîrziu vor veni unii, apoi alţii, apoi mulţi, să te urmeze. Ei n-au cu ce te
ajuta! Tot sprijinul tău e-acolo – Înainte, în Necunoscut, în Steaua-
Călăuză ce te îndeamnă de Sus , de pe Firmamentul Întunericului !
Păşeşte în Noapte şi fă Lumină pentru cei ce vin!
Dar mai ales, nu privi în Urmă !
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
10. Acum, că ţi-ai luat grija de la oameni, însoţeşte-te cu păsările
Cerului, cu florile Cîmpului, cu stîncile Muntelui. În ele te vei pierde şi-
n ele te vei regăsi. Mereu, neîncetat, pînă la capăt!
11. Ţi-ai imaginat vreodată Sfîrşitul – sfîrşitul Drumului ? Dacă da,
bagă de seamă: acela nu e Drumul, e doar o Potecă, ce te apropie sau
te abate de la El ! Drumul e cel care se pierde în Zare!
Dar şi Potecile pot fi de trebuinţă. Numai să păstrezi Măsura: Drumul e
gelos din fire şi nu acceptă Abuzurile! De-aceea, chiar de picioarele
tale vor umbla pe Poteci lăturalnice, Privirea Sufletului fie-ţi mereu
asupra Lui aţintită!
12. De vrei, poţi să te şi grăbeşti. Dacă te crezi în vreo competiţie cu
cineva… Dar aminteşte-ţi: Parcurgerea e mult mai importantă decît
Ajungerea! Cronometrul Timpului e numai pentru cei ce vin după
tine… Aşa că mai bine deschide Ochii Minţii şi umple-ţi rucsacul
Sufletului cu îmbelşugate Roadele Înţelegerii. Vei avea suficientă nevoie
de ele mai Tîrziu!
13. Nu te abate prea mult după florile de pe margine, ori după umbra
răcoroasă. Deşi, uneori ele pot fi de mare ajutor, mai ales cînd străbaţi
Pustiuri aride. Dar nu zăbovi: Drumul tău te aşteaptă !
14. Nu dispera cînd lucrurile nu merg întru totul aşa cum ai prevăzut.
Drumurile au şi ele nevoie de momentele lor de libertate, de Potecile lor
lăturalnice. ( Aminteşte-ţi că şi tu le-ai fost infidel de atîtea ori !)
9 10
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Aşa că fă-i Drumului tău acest favor şi închide ochii. Atunci cînd îi vin
năbădăile lasă-l să te poarte acolo unde vrea el. Degeaba te opui: nu faci
decît să-ţi răneşti singur sufletul.
Oricum, vei vedea, lucrurile se vor rezolva mai bine chiar decît sperai.
Trebuie doar să fi cinstit cu tine şi să priveşti obiectiv: acum te afli într-o
altă postură, într-o lumină nouă. Drumul te-a adus Aici !
(Trebuie să-ţi mărturisesc un secret: Drumurile nu sînt libere să facă ce
vor; ele se supun Instinctului Universal, care le spune ce, şi cînd, şi cum
să acţioneze. De-aceea nu are rost să te opui: tu eşti liber să alegi, dar ele
ascultă de Legi mai presus de Fire – şi mai presus de tine! Îmi pare rău
că trebuie să te descoperi atît de mic… Totuşi îţi poate rămîne
consolarea Credinţei. Dacă nu, n-am cu ce să-ţi fiu de folos; trebuie să te
descurci singur; pentru că, fără Credinţă, aşa şi eşti ! )
15. Mergi cît te ţin picioarele, nu te opri. Cînd nu mai poţi, mai fă un pas
în plus. Fiecare Popas trebuie să fie o prăbuşire! Altfel nu vei şti
niciodată dacă l-ai meritat cu adevărat.
16. Primul tău gînd, cînd te-ai oprit să fie acela de-a porni, chiar dacă pe
moment nu mai poţi. Trebuie să fi pregătit; ca atunci cînd te ridici, să
mergi, nu să-ţi pierzi vrema gîndindu-te !
17. Din cînd în cînd trebuie să-ţi pui la încercare Drumul: să te abaţi voit
de al el! Dă-te cîţiva paşi în lături şi revino apoi: vezi de-l mai recunoşti.
Căci adevărata cunoaştere se naşte numai dintr-o repetată re-cunoaştere.
Aşa vei şti mereu că e Drumul tău, şi vei putea proba aceasta oricui; mai
ales ţie însuţi !
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
…Şi nu te îngrijora: Drumul se va bucura mai tare de revenirea ta, uitînd
tristeţea părăsirii. La urma urmei el ştie una: fidelitatea trebuie probată,
căci cine nu s-a îndoit niciodată, n-a ajuns încă la credinţă !
18. Din cînd în cînd poţi să te gîndeşti şi la oameni. Dar ai grijă: nu privi
în urmă ! Nu întoarce privirea de la Steaua ta. În ea poţi săi vezi pe toţi:
oamenii de Mîine! Căci alţii nici nu există. Nu încă…
19. Atunci cînd te hotărăşti să porneşti la Drum, nu te grăbi să-ţi cauţi
tovarăşi. Uneori Drumul se-ngustează atît de mult, încît deabia poţi să
treci tu singur. Şi în plus, fiecare are Drumul său !
20. Pot fi momente cînd două Drumuri se petrec paralel. Bucură-te şi
salută partenerul de vis-à-vis. Profită şi fă schimb (cinstit!) de experienţă
cu el. Dar nu te aştepta să vă însoţiţi veşnic. În geometria Naturii,
paralelismul e un caz particular. Iar suprapunerea (identitatea) o
imposibilitate. Cele mai multe Drumuri sînt în Planuri diferite. De-
aceea zic: fereşte-te de-a-l atrage pe Celălalt, pe Drumul tău. Rişti să-i
răpeşti Realităţii din Planul lui ultimul (şi singurul) om. Te-ai gîndit cum
suplineşti Pustiul acesta; cum umpli golul? Cine va merge în contiuare
pe Drumul aceluia?
21. Pe de altă parte gîndeşte-te că şi tu poţi fi atras de pe Drumul tău pe
altul paralel. Fi cu ochii-n patru! Oamenii, de multe ori, nu ştiu ce fac.
Dar mai ales fereşte-te de Interesecţii ! Unele sînt simple încrucişări,
însă altele adevărate Răspîntii – dureros de ademenitoare capcane. Chiar
11
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
şi cel mai mic Popas te copleşeşte cu Somnul Uitării, iar la trezire nu vei
mai şti încotro să o iei.
Aşa că mai bine nu poposi deloc ! Te vor ademeni multe glasuri
petrecăreţe. În faţa isptei lor închide ochii şi astupă-ţi urechile. Lasă-te în
voia Paşilor tăi, care, acum obişnuiţi cu Mersul, vor şti să recunoască
totdeauna continuarea Drumului. În felul acesta îţi vei săvârşi Călătoria.
Şi nu privi înapoi: vei vedea gloata ce te urma pe tine întîlnindu-se cu
gloatele venite pe alte Drumuri. Se vor pune la taifas şi benchet. Într-un
tîrziu, cînd îşi vor reveni, unul cîte unul se vor ridica şi vor merge –
care-ncotro: ce contează de unde-au venit şi spre ce îi ducea Drumul!
Pentru ei toate Drumurile sînt la fel. Tot ce le trebuie este tovărăşia şi
petrecerea. Ei n-au auzit încă de Stele-Călăuză !
22. Dacă vrei să înţelegi oamenii cu-adevărat, priveşte-l pe fiecare ca un
Univers în sine, cu Soarele lui Central, în jurul căruia gravitează toate. Şi
orice intrus – vizitator, hoţ, colonist, sau pur şi simplu hoinar – trebuie
redus la această regulă a Gravitaţiei. Chiar şi Adevărul e necesar să
devină o planetă-satelit a Soarelui Central…
Dacă doreşti să şi comunici cu ei, trebuie, mai înainte de-a învăţa
limbajul Sistemului, să te deprinzi a vedea în Lumina respectivului
Soare. Dar mai ales, în Altarul lui, nu aminti de alte Stele pe care le-ai
întîlnit, ori le-ai zărit în Drumul tău: poate fi considerată blasfemie şi
unii Sori sînt într-adevăr foarte geloşi din fire!
23. Dacă se-ntîmplă să fi urcat prea mult, ori prea repede, opreşte-te şi te
uită în urmă: îi vezi venind pe Ceilalţi? Dacă nu – nu-i nimic; nu zăbovi
aşteptîndu-i ! Nici o pasăre nu zboară prea sus dacă zboră cu propriile-i
12
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
aripi ! Asigură-te numai că ai lăsat suficiente Urme şi Semne de Sprijin, doilea: să-ţi aminteşti încotro te îndrepţi; al treilea: să-ţi aminteşti mereu
ca şi ei să găsească Drumul; dar mai ales, să te poată urma, urcîndu-l ! de primele două…
24. În Drumul tău s-ar putea să întîlneşti diverse Lucruri: unele scăpare, Acum eşti gata pentru Primul Pas !
altele aruncate, unele aflate acolo parcă de o veşnicie, altele abia atunci
făcîndu-şi intrarea în Lume. Ştiu că multe te vor atrage şi te vor îndemna 27. Mai aduţi aminte că Vulturii niciodată nu se grăbesc: ei sînt
să le iei, iar altele le vei dori înlăturate din calea ta. Însă, înainte de-a discipolii Răbdării şi, tocmai de aceea, maeştri ai Zborului.
muta vreunul din aceste Lucruri, zăboveşte o clipă şi te-ntreabă: ce-ar fi Şi ce altă pasăre este mai aproape de Soare ca ei ?
dacă echilibrul Marii Balanţe a Universului ar sta în gramul de Existenţă
a tocmai acelui Lucru? Eşti pregătit pentru haosul ce-l poţi produce în
Rosturile Lumii?
Sau ai ceva de pus în schimb? Căci dacă nu vei pune nimic în loc, fi
sigur: nici nu te vei alege cu nimic! Aceasta-i Legea Vieţii: nu poţi lua,
fără-a da!
Altfel n-ai cum mai Fi !

25. Cînd te opreşti la Popasul de Noapte, nu-ţi pierde vremea cu focuri

de tabără şi cîntece de chitară. Soarele răsare atunci cînd trebuie, şi dacă
nu-ţi găseşte umbra paşilor în praful Drumului, să şti de ce n-ai ajuns la
timp !

26. În fiecare Dimineaţă, înainte de a porni la Drum, rosteşte o

rugăciune către Soarele tău. Dar fi cu băgare de seamă: rugăciunea nu-i
o cerere! Iar în plus, între rugăciune şi blasfemie diasanţa e-atît de
mică!…De-aceea lasă-ţi mai bine Conştiinţa să vorbească: pentru că ea,
cu siguranţă e cel mai bun orator.
Iar tu, despovărat de această grijă, îndeletniceşte-te cu cele mai
importante trei lucruri ale Zilei: primul, să-ţi aminteşti că Exişti; al

13 14
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
ÎN MAREA TRECERE A GÂNDULUI
1. Pe cât e de adevărat că toate lucrurile trec, tot pe-atât e şi faptul că
nici omul – oricât de nesemnificativ ar fi el – nu se poate strecura fără a lăsa
urmele sale întipărite în lutul fiinţei noastre.
Când nu vom mai fi decât o singură amprentă, atunci vom şti că
suntem pregătiţi a ne începe Călătoria vieţii. Din păcate însă, pentru cei mai
mulţi, acest moment vine totdeauna prea târziu, o dată cu expirarea timpului
alocat acestei extraordinare experienţe numită: datoria de a Exista
2. În aşa fel e organizată firea lucrurilor, încât nimic nici nu lipseşte,
nici nu prisoseşte, ci fiecare Existenţă chemată în Lume, are propriul cuvânt de
spus, are propriul mesaj de predat tuturor celor ce le întâlneşte în calea sa.
Întocmai la fel şi fiecare om, dator este să aşeze lutul fiinţei sale la
temelia Templului Vieţii.
3. Cărţile nu pot fi niciodată finalizate. Nu poţi să spui “am terminat
cartea X”, ci, cel mult “am început cartea X”, care, la rândul ei continuă o altă
carte şi va fi continuată de asemenea de o nouă carte. Pentru că ele cuprind
cunoaşterea umană şi eforturile omului de a înţelege. De aceea nici nu pot avea
autori. Cărţile de ştiinţă – ca dealtfel toate cărţile – sunt creaţia omenirii
întregi.
Omul de ştiinţă e asemeni păstorului care are grijă de turma sa de
gânduri ce i-a fost dată spre creştere şi înmulţire. Singură Natura creează viaţă;
chiar şi în lumea ideilor. Omul este doar un intermediar, o doică, ce se ocupă
15
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
de buna dezvoltare, de starea de bine a acestora. De la păstor, la grădinar, la om
de ştiinţă sau orice alt “creator” de valori, cu toţii dacă merită prin efortul,
străduinţa şi buna pregătire/calificare în meşteşugul lor, vor avea rezultate ca
dar al Naturii – însă nu pentru ei, ci pentru întreaga omenire şi pentru
Devenirea Vieţii înseşi, care, astfel şi-a croit calea progresului prin şi cu
ajutorul acestora.
Iorga spunea: “e de mirare ca în josul unor cuvinte să găseşti o
iscălitură, atât de mult par că vin de la sine.”
Noi am spune că e de mirare ca în dreptul oricărui gând să găsim o
iscălitură. Pentru că ele aparţin omului tot atât de puţin pe cât îi aparţine lumina
soarelui ori albastrul văzduhului. Omul de ştiinţă, cercetătorul, creatorul de
valori sunt asemeni copacilor înfloriţi care atrag gâzele cerului: pe cât mai
plini sunt de parfum şi culoare, pe atât de mulţi vizitatori avea-vor – iar roadele
în Anotimpul Culesului se vor arăta pe măsură.
4. S-a arătat mereu că viaţa reprezintă un test, o probă, un set de
încercări, dar de fiecare dată s-a omis chiar esenţa a ceea ce trebuie să fie cu
adevărat: o succesiune de reuşite.
5. Definiţia muncii: dacă-i pasăre să zboare, sau să cânte; dacă-i cal să
tragă ori să alerge; dacă-i om să-şi manifeste omenia şi să creeze.
Dar creaţia nu înseamnă doar a aduce pe lume lucruri, opere sau
valori, ci a dărui un suflet şi o viaţă chiar şi celor ce există, astfel încât ele să
poată a se face auzite şi de către ceilalţi, a se face crezute, a se face urmate.
De fiecare şi de toţi!
16
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
6. Într-adevăr s-a spus că vulturii nu se coboară cu recunoştinţa lor la
mâna de grăunţe aruncate-n bătătură de gospodar când cheamă găinile. Pentru
că vulturii ştiu un lucru: de s-ar strânge omenirea toată, nu ar putea naşte nici
măcar un bob de grâu !
De-aceea, fie că se află în bătătura cuiva, fie în vârful muntelui,
grăunţele aparţin Naturii, iar pentru aceasta omul nu are de ce să merite vreo
recunoştinţă.
Păsările cerului, ca şi grânele pământului îşi îndreaptă mulţumirea lor
spre o altă Mână, mult mai înaltă şi cu adevărat ocrotitoare.
7. În cercetare, gândurile înălţătoare şi rodnice sunt întocmai precum
păsările măiastre ale cerului: dacă marile furtuni ale Destinului se vor abate
asupra Pomului Vieţii tale, prea puţine vor poposi pe crengile sfărmate ale
acestuia. Iar acelea sunt cele mai puternice dintre toate - coborâte din înălţimile
ameţitoare ale şoimului şi vulturului, obişnuite cu vânturile năprasnice ale
văzduhului, cu lumina orbitoare a soarelui, dar şi cu feeria libertăţii.
În lumea aceasta nu ai ce face cu ele! Nu Azi, fiindcă omenirea încă
doarme!... dar păstrează-le amintirea pentru Mâine!
8. Omul la naştere: o simplă Sămânţă. O Sămânţă însă, cu trei mari
îndatoriri: prima – de a creşte şi a se dezvolta, spre a deveni un arbore falnic; a
doua – să ofere umbră Pământului şi loc de popas păsărilor Cerului; iar a treia -
să dăruiască fructe semenilor.
9. În geometria Univesului, paralelismul vieţii e o excepţie, iar
suprapunerea o veritabilă imposibilitate. De aceea fiecare Drum are direcţia lui,
care de prea puţine ori şi pentru scurte perioade numai, e o linie dreaptă.
17
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
10. În suferinţă şi-n cântec, în durere şi-n bucurie, omul oftează, rabdă,
visează şi speră. Iar speranţa lui astru luminos se preface deschizând orizonturi
pentru sufletul Celui de Mâine.
Căci Mâine este altarul; Astăzi – jertfa promisă; dar Ieri – un vis
îmbătrânit în singurătate. Nimic nu rămâne, ci totul se uită … în Marea
Trecere. Şi mâine va fi la fel!...
11. Oamenii au nevoie de un Copac, la Umbra căruia să-şi modeleze
devenirea, până când vor fi ei înşişi arbori şi vor putea suporta lumina soarelui.
Ba mai mult: nu vor putea trăi fără ea.
Atunci. Căci astăzi încă sunt ciuperci!
12. Dintre toate forţele ce acţionează şi îl determină pe om să se
transforme – frica, ruşinea, imitaţia, educaţia, credinţa etc. – una singură este
într-atât de legată de fiinţa lui intimă încât putem spune că este însăşi viaţa
acestuia: Speranţa.
Pentru că Omul este jumătate speranţă şi cealaltă jumătate nevoie de
speranţă.
13. Frate, nu mulţumi pentru darul primit; şi mai ales nu te arăta
recunoscător. Pentru că în felul acesta, pe de o parte îi răpeşti dăruitorului
posibilitatea de a-şi deconta în ceruri, Efortul, iar pe de alta arăţi tuturor că nu
iubeşti oamenii cu adevărat, atâta timp cât mulţumeşti numai celui ce-ţi dă,
asemeni câinelui ce linge mâna care i-a aruncat bucata de mămăligă.
18
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
14. Lumea este imaginea minţii noastre. Nu că aşa ar fi ea, ci fiindcă
aşa o vedem noi. De aceea trebuie să ne îndoim tot timpul de “adevărurile”
minţii şi de cele ale Lumii.
Fiindcă ea – Lumea încă ne este o Iluzie, tocmai întrucât rămâne cea
mai mare Necunoscută a vieţii.
15. Când simţi că Viaţa te sufocă în Disperare şi toate strigătele tale se
topesc în Neant, încearcă şi acest ultim sfat: adresează-i-te cu Glasul Tăcerii.
Pentru că să-ţi spun un secret : Vocea Tăcerii e cea mai puternică Voce din
Univers. O cunosc doar Uriaşii. În lumea lor, Furnicile încă se mai răstesc
unele la altele.
16. Frate, adevăratul Dumnezeu – cel pe care tu îl numeşti “unic” –
nu poartă hainele împopoţonate ale nici unei biserici şi nici nu tulbură mintea
şi sufletul oamenilor. Ci El le luminează Vederea Spiritului şi le deschide
Aripile Conştiinţei pentru ca, prin Efort şi Cutezanţă proprie aceştia să se
avânte în zările Devenirii ! Fiecare are Orizontul său ; fiindcă oriîncotro s-ar
îndrepta, Dumnezeu îl aşteaptă Acolo ; misiunea lui este să ajungă!
17. Există cărţi de valoare şi oameni de valoare.
Cărţile de valoare sunt adevărate Manuale de Viaţă. Scrise întotdeauna
de oamenii de valoare, şi numai de ei.
Dar în afară de Manuale, oamenii aceştia mai scriu şi alte lucruri: ei
compun Poezia Vieţii, alint pentru sufletul în suferinţa desăvârşirii.
18. Munca este dovada pe care Sufletul şi-o aduce sieşi despre
propria-i valoare.
19
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
19. Cum recunoşti valoarea unui om? N-ai cum o recunoaşte; dar poţi
să o cunoşti.
Fiindcă reala valoare a omului este ceea ce face el la prezent, ceea ce
el creează “ex nuovo”. Când s-a oprit, acesta moare, se stinge din chiar
momentul opririi, chiar dacă biologic “omul” continuă să existe. Valoarea nu
are memorie şi nici trecut. Ea există numai în măsura în care se creează tot
timpul.
Iată de ce orice întâlnire cu un om îţi dă posibilitatea să-i cunoşti
valoarea: noua, prezenta, singura valoare.
În acest fel, fiecare reîntâlnire este de fapt prima, mereu prima
întâlnire cu Omul. În rest te întâlneşti cu Umbra sa: tot timpul aceeaşi; fiindcă
ea nu are nevoie de autovalorizare continuă – ea trăieşte pe ruinele trecutului,
din amintiri.
20. Totdeauna când te apuci de un lucru nu cere ajutorul nimănui şi
mai ales nu te baza pe nimeni. Consideră-te ca fiind singurul locuitor al
planetei: un Robinson Crusoe la scara Univesului.
Dacă cineva se întâmplă să te sprijine, nu te simţi dator de
recunoştinţă: oricum la mijloc se află un anumit interes fie el material ori
spiritual – de conştiinţă. Plăteşte-i munca la fel ca pe oricare alta spunându-i
“mulţumesc”. Atât şi nimic altceva. [Dacă vrea mai mult să caute-n Ceruri:
acolo se fac toate decontările. Dar atenţie: nu se plăteşte decât munca voluntară
şi total dezinteresată!]
Căci fiecare are Drumul lui; şi nu există două Drumuri care să se
suprapună. Niciodată!
20
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
21. Scrierile care instruiesc oamenii pentru Viaţă; da, acelea sunt
adevăratele Manuale. Ele nu au valoare în sine, dar primesc valoarea dată de
acţiunea (manifestarea, trăirea, dezvoltarea) celor instruiţi de ele. În rest dacă
această transformare evolutivă a fiinţei lipseşte ori este nesemnificativă, rămân
simple bârfe academice – imputabile nu celui ce le-a scris, ci aceluia care nu
le-a slujit rostul!
22. Scrierea unei cărţi nu reprezintă nici pe departe materializare a
gândirii în planul fizic. Ea rămâne – faţă de acest plan – o abstracţiune, un
lucru străin, venit dintr-o altă lume, ce încă nu-şi are o casă aici, pe pământ.
Căci omul dator este să muncească pământul, nu să stea agăţat de
torţile cerului ca o maimuţă gălăgioasă. De aceea cu adevărat folositoare
omenirii sunt numai acele scrieri ce pot lăsa o urmă materială în lumea
aceasta, acele scrieri ce nu adorm cugetul cu povestiri despre stelele bălţate ale
cerului, ci pun fiinţa la lucru, la chin şi suferinţă, acelea care unesc laolaltă
eforturi şi dureri, speranţe şi deznădejdi, pentru ca din noianul de inimi frânte şi
cugete obosite să nască o minte şi-un suflet în stare să transforme pământul; să
dea pământului o viaţă şi-un nume!
Restul scrierilor – bârfe ale oamenilor ce se consideră mai mult sau
mai puţin instruiţi decât cei de la colţ de stradă. Bârfe academice!
23. Principiul “Fructului Oprit” : oamenilor nu le trebuie ceea ce au,
ceea ce posedă şi gustă, ci îi interesează în mod special ceea ce nu au, ori sunt
împiedecaţi să aibă; dar în fiinţa lor simt că li s-ar cuveni şi de aceea fac tot
posibilul şi îşi canalizează întreg efortul pentru a rectifica această “nedreptate”.
Acest efort este însă în strânsă legătură cu misiunea lor din viaţa prezentă ; el
este necesar misiunii şi e foarte probabil că nu ar fi fost depus dacă Destinul nu
21
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
l-ar fi impulsionat pe om în acest fel, fiindcă acesta din urmă s-ar fi pierdut pe
alte cărări nesemnificative (pentru el) ale vieţii.
Acest fenomen poate fi mai uşor observabil la fiinţele ce au avut de
îndeplinit misiuni mai deosebite : Campanella – glasul unei lumi cu adevărat
libere, drepte şi bune, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în închisoare ;
Rousseau – părintele educaţiei, al ordinii sociale, al definirii conştiinţei şi
slujirii aproapelui etc. a fost mare parte a vieţii vagabond fără “căpătâi” sau
“valoare socială”, iar cei cinci copii i-a trimis la orfelinat; Nietsche şi a lui
“Voinţă de Putere” au trebuit să suporte o viaţă de privaţiuni şi slăbiciune
fiziologică (fizică şi psihică) etc.
Destinul, de fapt, ne oferă astfel un bun antrenament asemeni
părintelui care promiţând-i puştiului merele, le ridică apoi în mână astfel încât
acesta să nu le ajungă; dar el sare, se străduieşte, suferă, se plânge, se îndârjeşte
şi mai tare etc. şi mereu exersându-l astfel, părintele face din el un atlet
campion la sărituri – în fapt nimic altceva decât ceea ce trebuia să devină.
Pe de altă parte acest Principiu are la bază regula biblică conform
căreia “cel ca n-a flămânzit nu crede flămândului, iar cel ce n-a însetat nu ştie
ce-i nevoia de apă.” De aceea, cel ce vine cu misiunea de a lucra un domeniu al
vieţii în planul fizic trebuie să aibă o imagine cât mai exactă a situaţiei.
Flămândul biblic şi fiul rătăcitor al lui Noica sunt una şi aceeaşi persoană. Ei
sunt fiecare dintre noi!
Cu cât fiinţa este într-o clasă superioară la Şcoala Evoluţiei şi cu cât
misiunea sa este mai revoluţionară (în sensul se a produce modificări mai
ample: ştiinţifice, social-culturale, spirituale etc.) cu atât încercările din partea
Destinului se arată pe măsură. Ele vor menţine aprins continuu focul misiunii
creatoare şi trans-formatoare pe care omul o are de îndeplinit, constituind
totodată cel mai bun ghid pentru cel ce încă nu ştie care-i e scopul vieţii: e
22
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
destul să observe ce-şi doreşte cu adevărat, simte cu tot sufletul că i se cuvine,
încearcă să-l obţină, dar întâmpină rezistenţă pe căile obişnuite (normale,
practicate de toată lumea).
Căci aici el trebuie să schimbe ceva, trebuie să creeze o nouă cale, o
nouă modalitate sau un nou obiect, cu mult mai valoros decât primul: fiindcă
acela care şi-a dorit cu toată patima un ciorchine de struguri şi nu l-a putut
obţine, ajunge în cele din urmă să aibă o întregă vie, din care va da altora ca să
nu repete şi ei suferinţa sa.
Acesta este “Sensul Vieţii” şi Jocul ei cu fiecare fiinţă.
24. Principiul Lentilei: fiecare om percepe Realitatea (sau “Adevărul”,
cum este numită în sens comun) prin propria-i viziune, văzând, deci o realitate
a sa (şi numai a sa) care poate semăna mai mult sau mai puţin cu cea autentică.
Cu cât omul se ridică mai sus pe scara evoluţiei, cu atât corespondenţa dintre
cele două va fi mai mare pentru că şi nivelul de accesare a Informaţiei, de
Înţelegere este de asemenea mult ridicat. Aici ne întâlnim însă cu “fenomenul
lentilei”, adică al percepţiei deformate: omul percepe adevărata Realitate, în
toată structura ei, dar îi conferă o altă semnificaţie; o vede colorată altfel.
E ca şi cum i s-ar da o coasă şi el ar folosi-o ca instrument de tăiat
pâinea, ferm convins că aceasta e menirea ei autentică. Indiferent cât de
amănunţit şi profund ar cunoaşte-o, atâta timp cât nu îi cunoaşte şi înţelege
rostul, omul încă poartă aceşti “ochelari coloraţi”.
Un exemplu de şcoală îl reprezintă Freud, pentru care lentila avea
culoarea instinctelor refulate şi în special a instinctului sexual. La fel sunt
anumite căi de evoluţie spirituală ce privesc universul uman total reducţionist,
valorizând totul fie prin prisma “uniunii sexuale”, ori a “dăruirii totale lui
Dumnezeu”, sau curente “ştiinţifice”, care au văzut în societate o junglă a lui
23
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
homo homini lupus (de aici născându-se “ştiinţa” politicii moderne şi
contemporane, precum şi “strategiile concurenţiale” ale “economiei de piaţă”).
Ei sunt aceia care, cum spunea Isus: “privesc dar nu văd”, ori Platon:
“cunosc multe lucruri, dar rău înţelese şi prost învăţate”.
25. De cele mai multe ori, Cercetătorul – Explorator, întors din
îndepărtatele Orizonturi, acasă la ai săi, spre a le dezvălui Parcursul Viitor şi a
la îndruma paşii, se găseşte în situaţia adultului descins într-o minunată lume a
copiilor prinşi în jocul de-a castelele de nisip sau bătăliile de cucerire a pajiştii
cu flori. Sigur e relativ uşor să le predea istoria, povestindu-le despre Împăratul
Verde şi Împăratul Roşu, ori biologia sau morala, în lecţii de genul “Albă ca
Zăpada” sau “Ursul păcălit de vulpe”.
Greutăţile vin deabia din momentul în care trebuie să le vorbească
despre ei, despre Viaţă şi despre Devenirea viitoare. Nu pentru că nu ar putea
inventa poveşti – o şi cât de atractive! Ci din cauză că cei de-acasă au învăţat –
nu ştiu de unde – să se ferească pe cât le stă în putinţă de astfel de istorisiri, aşa
cum se feresc de şerpii şi de diavolii înspăimântători ce stăpânesc marginile
pământului, unde ei de asemenea nu au voie să meargă.
Iată de ce greutatea stă în metodă, în şmecheria de înşelare a copiilor,
până le dai medicamentul – vital, dealtfel – pentru ei.
Norocul Povestitorului, e că Viaţa îi obligă din când în când pe câte
unul – şi, rând pe rând, pe toţi – să asculte Istorisirea …despre Ei Înşişi!
26. Psalm: Doamne, îţi mulţumesc fiindcă ai lăsat Femeii virtutea
Frumuseţii şi Bărbatului virtutea Înţelepciunii, ca în acest fel să se poată bucura
întreit de viaţă : o dată pentru Femeie, o dată pentru frumuseţe şi – o dată
pentru posibilitatea de-a le putea contempla pe amândouă împreună.
24
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
27. Ceasul al 12-lea şi Ultima Zi … Ce fatalitate: toate lucrurile
frumoase şi esenţiale dau năvală a se petrece tocmai Acum!
Sau poate că acest Acum a existat în fiecare zi şi-n fiecare ceas. Doar
că Noi am lipsit…
La urma urmei “niciodată nu-i prea târziu” ori “mai bine mai târziu
decât niciodată”, căci dacă “fiecare zi e la fel de bună pentru a muri” în egală
măsură fiecare zi e întocmai bună pentru a ne naşte!
Iar eternul şi primul Acum, poate începe de acum, din Al 12-lea Ceas,
mai ales că nici o Lege a Universului nu interzice ca Ultima Zi să fie Prima Zi.
28. E o iluzie să crezi că omul are vreo valoare a sa însuşi numai prin
faptul că există. El nu poate avea vreo valoare proprie, pentru sine, decât prin
ce există el ca fiinţă umană.
Ar fi ca şi cum în marea turmă a Universului, Demiurgul ar aprecia şi
răsplăti egal oile care dau lapte cu cele sterpe : curată Nedreptate Cosmică,
imaginată – cum s-ar fi putut altfel – numai de sublima lene a mult pervertitei
minţi omeneşti.
29. Nevoia este cel mai bun Învăţător al omului.
De-aceea Universul ne-o trimite la fiecare Pas al Vieţii, ca să ne
ghideze Drumul Devenirii.
30. Cercetătorul se aseamănă întru totul căutătorului de aur. Porneşte
la lucru înarmat cu răbdare şi speranţă; şi cu visele sale secrete. Munceşte pe
brânci zi şi noapte fără nici un rezultat. Şi când, total dezamăgit, epuizat şi cu
sufletul deşert se pregăteşte să renunţe, o ultimă lovitură de târnăcop îi scoate
la iveală cea mai frumoasă pepită.
25
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dintr-o dată visele şi gândurile lui despre Sisteme şi teorii încep să
revină la viaţă. O nouă lume se naşte în jurul său şi ia locul universului
speranţei: e lumea posibilului – mult mai aproape de Realizabil.
De-acum nu mai speră, de-acum nu mai visează: ci efortul său devine
răbdător şi metodic; munca sa e calcul şi prospecţiune, iar străduinţa se
maturizează: din elan entuziast devenind talent creativ.
31. “Neîmplinire”: Neputând să cârâie precum cioara, privighetoarea a
trebuit să încerce altceva: şi atunci s-a apucat să cânte!
32. Faptul de a redescoperi roata nu înseamnă cercetare şi nici
invenţie. Ci înseamnă că ai chiulit de la şcoală atunci când s-a predat lecţia care
era deja scrisă în manuale, de către altcineva!
Majoritatea “cercetătorilor” omenirii îşi consumă energia în acest fel:
umplând hambarul lumii şi paginile cărţilor cu aceleaşi lucruri vechi, poate
puţin mai şlefuite ori petecite pe ici pe colo, adaptate la nevoile prezentului.
Sau aşa cred ei – “adaptate”. Pentru că, de fapt, în felul acesta omenirea
rămâne încă atît de legată de trecut, încât şi prezentul i se pare pe jumătate
străin. Nu e de mirare atunci că viitorul rămâne mereu o totală enigmă. Şi că
toţi adevăraţii cercetători-exploratori, aceia care au adus şi aduc Noul autentic,
sunt de fiecare dată consideraţi doar curiozităţi dintr-o altă lume; nişte excluşi:
bolnavi ori neadaptaţi.
Dar adevăratul Explorator ştie ce are de făcut, şi se raportează la
sistemul cosmic al valorilor, nu la certurile şi orgoliile mărunte ale muşuroiului
oamenilor. De aceea nu-şi poate permite să reinventeze roata pentru a se bate
cu pumnul în piept şi a pretinde drepturi de autor. El are de parcurs drumul
până la Graniţa lumii : şi drumul acesta nu e uşor; omenirii i-a luat mii de ani.
26
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
El trebuie să o facă într-o viaţă de om! Şi tot acum trebuie să-şi îndeplinească şi
misiunea sa. Iar aceasta abia de la Graniţă începe!...
În rest papagalii omenirii, repete cât vor…
33. Creaţie şi autocreaţie. Aparent două noţiuni din aceeaşi familie;
numai că le desparte distanţa de la cer la pământ.
Căci dacă în cazul creaţiei ceea ce contează nu este atât rezultatul (el
aparţinând Regizorului) cât participarea, efortul însuşi (de a juca Rolul), în ce
priveşte autocreaţia, prea puţin importă încercările nereuşite; aici se cer numai
şi numai soluţiile, înfăptuirile practice. Universul are nevoie de noi cei
adevăraţi, “în carne şi oase”, nu de schiţe şi portrete abstracte trasate pe hârtie!
De aceea pentru a fi, trebuie mai întâi să ne naştem! Noi pe noi, înşine!
34. Pentru a se elibera de sclavia Lumii, omul trebuie să se treacă în
propria sa stăpânire. Să se posede pe sine însuşi. Abia apoi îşi poate manifesta
cu adevărat caritatea proprie, dăruind din sine lumii şi vieţii.
35. Ce e păstorul fără turma sa? Ce e zidarul fără construcţia sa? Ce e
preotul fără templul său? Simpli oameni? Eventual “simple” valenţe, potenţe,
capacităţi.
Ia-i preotului templul, ia-i păstorului turma, ia-i zidarului edificiul! Le
va face la loc! Pentru că toate acestea îşi au obârşia în chiar seva fiinţei sale. El
le este Izvorul, dătătorul de viaţă, de rost şi de nume. El le este Tată şi Mamă:
Demiurgul lor. Iar o Mamă nu e o închisoare, ci chiar sursa libertăţii copiilor
aduşi la viaţă.
Întocmai este şi Omul: o capacitate şi-un izvor de creaţie. De aceea el
nu trebuie să aibă nimic şi cu atât mai puţin creaţia sa!
27
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Nici chiar pe sine însuşi nu se poate avea; pentru că este şi el o creaţie
a sa; şi-a altcuiva; iar creaţiile sunt libere de orice şi de oricine. Tot ce-i rămâne
este munca, actul, procesul calificării, al naşterii.
36. În lucrul cu oamenii, mai important decât a şti cât de departe poate
ajunge fiecare, e să afli unde [cât de aproape] se va opri. Fiindcă tu, ca şi frate
de viaţă al lui, de acolo trebuie să-l iei!
37. Venim şi plecăm în marea grabă. Cu surle şi trâmbiţe înainte, cu
mare mizerie după. La mijloc: doar pustiu şi tristă amăgire…
Acolo unde ar fi trebuit să fim Noi…
38. De-a lungul întregii istorii occidentale a reieşit foate clar, cu
fiecare epocă faptul că proprietatea individuală înseamnă furt privat, iar
proprietatea comună dezvmăţ colectiv (public). E uimitor cum, dintre toţi marii
educatori ai omenirii doar Rousseau a spus pe şleau că trebuie să scoatem o
dată pentru totdeauna din capul nostru ideea că am putea avea ceva în
proprietate.
Căci tot ceea ce există aparţine Universului, şi nici măcar Dumnezeu
nu-şi permite să-şi însuşească, să posede vreunul din copiii săi.
39. Aşa cum este acum aplicată educaţia publică la nivel de societate,
ea îl învaţă pe om cum să locuiască într-o casă şi prea puţin cum să-şi edifice
una, a lui. Astfel omul este educat a se adapta unui mediu prestabilit care îi
utilizează anumite capacităţi – tot de acest mediu alese – în loc a fi stimulat să
creeze el însuşi folosindu-şi potenţele înăscute ori dobândite.
De aceea lumea nu va fi mai bună decât atunci când va descoperi
valoarea omului–creator şi va distribui rolurile sociale în conformitate cu
28
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
adevăratele valenţe ale ficăruia. Până atunci continuăm să locuim printre
ruinele trecutului petecite pe ici pe colo şi îndrepate, adaptate întrucâtva de
către una sau alta dintre marile Revoluţii ale Istoriei.
Să fim bine înţeleşi: omul de azi nu suportă să i se dea, el vrea să-şi ia
de unul singur, ceea ce lui îi este de tebuinţă; prin forţe proprii. Pomana se dă
milogilor zdrenţuroşi şi umili; demnitatea lui de Fiu al Demiurgului îi cere să
lupte şi să creeze. Creaţia este obiectivarea Voinţei de a Fi, dovada ei. Şi un fiu
care nu reuşeşte să-şi dovedească măcar sie însuşi că există, cum ar putea să-i
convingă pe ceilalţi, ori pe Tatăl său?
Iata de ce pentru omul de Azi, deviza fiinţării sale este: “Creez, deci
exist!”
40. Adevărul este imaginea Realităţii despre sine înseşi.
Dreptatea este imaginea omului despre Realitate.
Datorită lipsei de cunoaştere şi educaţie a omului, acesta îşi
proiectează imagini cât mai fanteziste, puternic influenţate de personalitatea
proprie, despre Realitate. Şi cum personalităţile sunt multiple şi distincte unele
de altele (chiar dacă se pot clasifica pe categorii, nu vom găsi două absolut
identice) la fel vor fi şi concepţiile despre Realitate : fiecare om are realitatea
lui ; şi cu cât acesta se abate mai mult de la modelul obiectiv, cu atât respectiva
persoană se loveşte mai puternic de ideea de “nedreptate a vieţii”. Căci
dualitatea dreptate-nedreptate există doar până în clipa când, sufletul ridicându-
se suficient de sus, reuşeşte să trăiască ori măcar să întrevadă imaginea
Adevărului, Realiatea obiectivă.
41. Cercetătorul, explorator – deschizător de drumuri pe tărâmul
cunoaşterii şi progresului omenirii, este asemeni copilului nerăbdător să
29
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
primească bomboana ce ştie că i se va da. Căci la fel şi el ştie, simte instinctiv
că misiunea, că rolul său este acela de a aduce noul în lume, de a face un pas
(măcar) în plus peste graniţa ce trasează limitele prezentului. Pentru aceasta
trebuie să pornească el însuşi într-acolo, să o ia de la capăt şi să rememoreze
(mai bine zis să reparcurgă) cărarea omenirii, pas cu pas. Va face el însuşi
fiecare pas, fie învăţând despre etapele şi zbaterile prin care s-a trecut pentru a
ajunge la stadiul de azi (calea cea mai directă şi uşoară), fie, de multe ori
retrăind pe cont propriu acest efort şi bucurându-se de fiecare dată, crezând că
pasul făcut de el este pasul peste graniţă. Din păcate însă observă că pe acolo
mai trecuse cineva înainte, sau chiar mai mulţi, aşa încât trebuie să-şi ia din
nou rucsacul şi să pornească mai departe, poate puţin dezamăgit, dar şi
impulsionat să continue lupta cu orizontul.
Oricum, are unul dintre cele mai nobile ţeluri: să conducă omenirea
mai Departe în cunoaştere şi mai Aproape în regăsire. Sigur, un ghid al
traseului l-ar fi ajutat, însă i-ar fi răpit plăcerea contemplării, a retrăirii fiecărei
clipe, căci l-ar fi adus chiar la graniţă, lipsindu-l de experienţa parcurgerii
drumului, experienţă menită a-l ajuta să se întărească în sine însuşi, să devină
puternic în măsură a se lupta cu urgiile Necunoscutului şi a-i smulge acestuia
încă un Pas de Orizont, pentru omenire.
42. Sinceritate: Prietene, te miri că nu sunt supărat pe tine? Dar crede-
mă, nu am timp să observ greşelile tale fiindcă munca de-a le îndrepta pe-ale
mele mă copleşeşte. [Sinceritate sau singurul egoism moral]
43. Ne zbatem între două eternităţi zadarnice şi iluzorii: una înainte de
naştere, alta după moarte. Şi ignorăm tocmai eternitatea din noi, aici şi acum.
30
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
44. Moartea nu e o ispăşire a păcatelor, ci tocmai permanentizarea lor.
Şi când te gândeşti că murim câte puţin cu fiecare clipă strivită sub
talpa nepăsării noastre…
45. Omul care îşi doreşte fericirea şi luptă pentru a o dobândi se
aseamănă perfect catârului care aleargă după smocul de fân atârnat înaintea
ochilor săi. Orbit de dorinţă şi iluzie, el nu realizează nici drumul parcurs nici
sarcina purtată, nici faptul că ar participa la vreo misiune în vreun fel sau altul.
În toată acestă conspiraţie, el nu este decât marioneta propriei sale manipulări,
a propriei sale mari şi sublime prostii.
La om aceasta e o stare de spirit cu atât mai grotească, cu cât el e dator
tocmai de conştientizarea şi de participarea voluntară la transportul poverii în
sprijinul reuşitei expediţiei.
46. Nu e realizare decât ceea ce a fost mai întâi propunere, planificare,
speranţă şi a devenit mai apoi luptă, zbatere, suferinţă. Şi asta indiferent de
rezultat: eşec sau victorie.
Iar tot ce nu urmează acestă cale, e nimic altceva decât pomană,
cadou, ofensă adusă fiinţei tale; de către tine însuţi…
47. Starea majorităţii oamenilor: în urmă nostalgie şi regret; înainte
speranţă şi noapte; în prezent: incertitudinea enigmei lipsită de interogaţie.
48. Sunt mulţi care se plâng că lumea se schimbă prea repede, în timp
ce alţii se vaită de încetineala ei. Dar lumea are mersul său propriu. În nici un
caz nu va rămâne în urmă cu cei mai mulţi, dar s-ar putea să se grăbească puţin
pentru ceilalţi.
31
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Aşa e lumea: trăieşte din revoluţii…
49. Să ne amintim că nu stă în puterea noastră să hotărâm asupra
existenţei sau neexistenţei rezultatelor faptelor la care participăm. Tot meritul
nostru e în străduinţă şi în participare. Soarta bătăliei o conduce altcineva.
Totuşi e-o uşurare pentru Conştiinţa obosită de lungul urcuş ca atunci
când poposeşte, privind în urmă, să aibă pe ce-şi odihni cugetul şi să se poată
simţi măcar un pas mai sus decât era la pornire.
Ca şi copiii, şi Conştiinţele au nevoie din când în când să fie alintate!
50. E-o luptă viaţa; e-un chin, o petrecere, un dezmăţ, o mare fericire
ori o tortură insuportabilă? Priveşte-o cum vrei, însă nu uita că această
aventură trebuie trăită!
În rest poţi să faci ce vrei cu tine…sau cu ea.
51. Cea mai mare bucurie a omului: chinul de-a constata că viaţa,
lucrurile şi tot ce-l înconjoară nu mai au nici un sens. Aşa va putea să le dea el
unul…şi-apoi încă unul (fiindcă se va prictisi repede de primul) şi-aşa mai
departe. Fiecare sens inventat este de fapt un nou pas pe drumul spre
descoperirea Rostului Lumii.
Această Călătorie o parcurge fiecare. Este un imperativ şi-o necesitate
mai presus de fire. De-aceea nimeni nu poate fi dus în spate, dar poate fi ajutat
să facă primul pas : să piardă tot ce-a furat de la ceilalţi, toate sensurile
împrumutate de la şcoală, părinţi, societate; să o ia de la capăt, de data aceasta
pe calea lui.
32
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
52. Cea mai tristă moarte: viaţa luată cu împrumut! Nu ai decât două
posibilităţi: ori o răscumperi, ori o dai înapoi şi-ţi clădeşti o viaţă a ta, aşa cum
tu vrei. Pentru aceasta, va trebui, mai întâi, să lupţi cu Dumnezeu! El este
creditorul! Tu, încă nu eşti, dar ţi-a oferit cea mai mare şansă de-a te naşte:
această bătălie!
De-aceea zic: fi viteaz! Niciodată nu primeşti; totdeauna trebuie să
obţii!
53. În lumea de azi, până şi sinceritatea trebuie să se deghizeze în
minciună spre a avea şanse de izbândă. Astfel va fi confundată cu prostia şi
zdrobită chiar de la prima ei apariţie publică.
Fiindcă aşa e omul prezentului: preferă o minciună puternică ce
încearcă a-şi face loc în viaţă, decât prostia nevrednică de nimic; nici măcar de-
a trăi!
54. Puterea, în adevăratul sens, înseamnă capacitarea de a crea. De
aceea pericolul cel mare nu stă în folosirea ei greşită, în sens de distrugere ori
supunere. Marele pericol e acela de a nu o descoperi. De a nu o căuta!
55. Incertitudinea progresului: atunci când mergi cu spatele, mergi
îninte ori înapoi?
56. Ordinea nu e decât un corolar al Păcatului şi cea mai mare Ispită a
fiinţei.
57. Suferinţa este o aducere-aminte întârziată. Echivalentul şi costul
moral al risipei timpului.
33
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
58. Omul este prin definiţie un monarh al împărăţiei proprii. De aceea
viaţa lui urmează destinul oricărui regat: cucerire, distrugere, creaţie nouă.
59. Educaţia e o stare a fiinţei, rezultatul unui antrenament şi nu o
cantitate de cunoaştere ori informaţie. De aceea în domeniul spiritualului,
înţelegerea ta va fi proporţională nu cu informaţia, ci cu nivelul acestei
educaţii, care măsoară standardul dezvoltării conştiinţei şi a întregii tale fiinţe.
60. Credinţa este amintirea faptului că şti. Nu e o finalitate, ci măsura
cunoaşterii tale: cu cât credinţa e mai viguroasă, cu atât conştiinţa e mai
educată.
61. Înţelepciunea nu sălăşluieşte printre noi, ci doar ne vizitează din
când în când. Pe fiecare!
Numai aşa ne putem satisface dreptul de a crede şi datoria de a greşi.
62. Nu “cunoaşte-te pe tine însuţi” ci “creează-te pe tine însuţi” trebuie
să fie imperativul categoric uman, pentru care prima expresie nu poate fi decât
cel mult un început. Şi nu totdeauna benefic – mai ales dacă descoperi mizeria
ruinei care eşti…
De aceea rezistă tentaţiei de-a privi în urmă! Pericolul e mare,
prăpastia adâncă. Iar tu nu esti arheolog – atlet al goanei după trecut – ci
arhitect al devansării Viitorului.
Căci adu-ţi aminte : Viitorul este Azi, dar tu trebuie să clădeşti pentru
Mâine!
34
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
63. Cel mai bun sport: întrecerea maraton cu tine însuţi. Cel mai bun
record: faptul de-a te depăşi. De fiecare dată! Cea mai slabă performanţă:
refuzul de-a te înscrie. Chiar şi o simplă absenţă!
64. Dar din Dar se face. Primeşte tot ce ţi se dă dar nu da tot ce
primeşti. Dacă nu reuşeşti să adaugi ceva de la tine nu eşti decât un impostor ce
vrea să cumpere graţia Cerului sau a lumii, ori un somn liniştit pentru propria-i
conştiinţă.
65. Înainte de-a construi, trebuie să distrugi. Şi aceasta pentru că nu
există loc gol în Univers: nici în Spaţiu, nici în Timp. De aceea învaţă mai întâi
să-ţi demolezi trecutul, pentru a-ţi putea clădi apoi Viitorul. Aceasta este Legea
Universală a Transformării.
Aceasta este adevărata artă a Existenţei tale ca om, şi propria, unica
Religie ce ţi se permite.
De aceea, a porni să edifici printre ruine este nu numai o elementară
lipsă de măiestrie, ci şi o profanare a Rosturilor Lumii.
66. Cuvintele sunt marcaje pe traseul spre vârf şi ne ajută cu adevărat
doar dacă nu pierdem vremea admirând vopseaua lor colorată.
Căci orice ideal este bun atâta timp cât poate transforma o realitate, ori
poate deveni el însuşi realitate; altfel rămâne doar un tablou încântător, pictat în
cuvinte frumoase.
67. Speranţa nu este decât beţia şi delirul sufletului.
Dar un adevărat luptător când merge la bătălie se îngrijeşte de sine şi
nu-şi risipeşte forţele; şi nici nu se ameţeşte cu vinul deşertăciunilor omeneşti.
35
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Ce contează dacă pierzi ori câştigi – acestea nu sunt ale tale. Tu nu ai
decât privilegiul luptei. E cea mai mare bucurie ce ţi se poate oferi; şi singura
netrecătoare. Căci înfrângerea şi victoria sunt mereu schimbătoare şi totdeauna
incerte.
Aşa că, frate, nu-ţi căuta generali pentru care să lupţi, ci caută bătălii.
Dar mai presus de toate, fereşte-te de putreziciunea vremurilor de
pace!
68. Valoarea nu constă în ceea ce faci, în obiectul realizat, ci în
întrebuinţarea pe care o dai rezultatului făptuirii tale.
69. Ne aflăm cu toţii pe şantierul vieţii. Unii sapă bordeie, alţii
înfiripă colibe, ori construiesc case. Dar sunt şi unii care înalţă adevărate
temple.
Cu cât edificiul se doreşte mai măreţ, cu atât sforţările artizanului său
trebuie să fie pe măsură. La fel şi necesarul de materiale; la fel şi molozul
suferinţei lăsat în urmă. Căci abia la sfârşit se va face curăţenie, ca să poată
străluci în toată splendoarea sa Catedrala Muncii. Până atunci doar mizerie şi
haos; - Planul, e doar în mintea constructorului. Însă adeseori îl ştie singur
Arhitectul.
70. Frate, încearcă să păşeşti Dincolo de tine! Şi nu te teme de
Prăpastie: tu îţi eşti cea mai adâncă dintre toate.
71. Între oameni, toate vin şi trec precum fantoma unei scurte amăgiri.
Numai fapta cărţii rămâne mărturie c-am fost; că suntem!
36
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
72. Între Eternitate şi Fiinţă – o mare de iluzii. Între Fiinţă şi Eternitate
– corabia Speranţei.
73. Nu există valoare în sine! Valoarea unui lucru stă în capacitatea lui
de a se face util – direct sau indirect – cuiva; de a putea fi valorificat.
Depinzând deopotrivă de obiect şi subiect (în fapt de raportul dintre aceştia)
valoarea depinde în mod fatal şi inerent de Timp – de momentul istoric: de
stadiul transformării conştiinţei umane.
Iată de ce întâlnim mereu valori ale momentului, şi atât de rar valori
universale. Căci pentru a se folosi de astfel de valori, conştiinţa umană înseşi
trebuie mai întâi să iasă din concret şi să se înalţe spre universal.
74. Chiar dacă aduce a nehotărâre, a oscila mereu înainte şi înapoi e
totdeauna mai bine decât a bate pasul pe loc. Măcar ne obişnuim cu starea de
mişcare…
75. Tragismul condiţiei umane: imediat după naştere începem să
murim câte puţin cu fiecare clipă, când, de fapt, ar trebui să renaştem cu fiecare
bătaie a pendulului.
76. Singura educaţie cu adevărat valabilă pentru suflet: să-şi
recunoască şi îndeplinească Datoriile. În rest, orice studiu, orice cunoaştere şi
orice experimentare poate fi, în cel mai bun caz, un mijloc pe această cale. Dar
atât de adesea rămâne însă doar o simplă cheltuială efemeră a rezervei
universale de Timp.
37
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
77. Descoperind trecutul, poţi înţelege mai bine prezentul. Însă numai
învăţând despre Univers, poţi cunoaşte Viitorul şi te poţi pregăti încă de astăzi
să-l întâmpini aşa cum se cuvine; şi cum eşti dator.
78. Educaţia nu e memorizare, nici ştiinţă, nici înţelegere, nici
cunoaştere. Ci reprezintă o stare de conduită interioară, o atitudine faţă de viaţă
şi de Univers, un stadiu de transformare, de cizelare a Conştiinţei. Este
procesul de pătrundere în Tainele Cosmosului, şi-o armonizare cu Vocea
Naturii, o readaptare la standardele Legii Universale. De aceea ea se adresează
numai Omului.
79. Dintre toate sistemele universului, singur Omul îşi este sie însuşi
deopotrivă măsură şi lege. Are o infinitate de combinaţii, de posibilităţi şi
variante pentru cifrul vieţii. Din fericire, însă, numai una singură e valabilă:
această combinaţie este codul ordinii universale, este legea legilor. Că
omenirea nu a descoperit-o încă, nu încape nici o îndoială.
80. Toate lucrurile au o logică inerentă a fiinţării lor. Numai omul se
pare că a pierdut-o irecuperabil… Dacă a avut-o vreodată.
81. Există lucruri cu valoare în sine şi există lucruri cu valoare doar
pentru tine. Chiar dacă nimeni nu le acordă vreo importanţă, îţi eşti dator să le
realizezi, să dai satisfacţie subiectivităţii proprii. Obiectivitatea singură te
desfiinţează; subiectivitatea te evidenţiază – faţă de tine însuţi.
82. Cădem atât de des; ne ridicăm atât de arareori! Cea mai mare parte
a vieţii ne-o petrecem tâtându-ne după noi fiinţa prin mocirla existenţială, între
două scurte crize de conştiinţă muribundă.
38
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
83. Dumnezeu a dat femeii Frumuseţe şi bărbatului puterea de-a o
Contempla. Îi mai rămâne efortul de-a o şi înţelege.
84. Corăbierule, pentru tine Stelele Cerului sunt mai importante decât
Banchetul Lumii. Căci ea n-are altceva de făcut; dar tu ai ales să parcurgi acest
drum peste Oceanul Vieţii: Marea Trecere spre o Lume Nouă!
85. Nu irosi timpul admirând Trecutul cu portretul tău imprimat în
mijloc – e doar un vis. Aminteşte-ţi că Prezentul nu există şi că tu, cel real, ori
eşti în Viitor, ori nu eşti deloc!
86. Suflete, dacă nu ţi-ai clădit casă în tine însuţi, în zadar baţi pe la
uşile altora!
87. Reflexie altitudinală: în loc să-i fie dor de sine şi milă de ceilalţi,
omului i-e dor de alţii şi milă de el însuşi.
88. Umanitatea nu se poate clădi decât cu oameni universali. Până
atunci starea lumii nu e mai mult decât o bestialitate rafinată şi organizată,
codificată şi legiferată pentru a putea fi mai uşor deprinsă şi transmisă mai
departe prin “educaţie”( dresaj).
89. Pentru a putea avea acces şi a înţelege Rosturile Lumii trebuie să
nu fi în întregime nici preot, nici filosof, nici om de ştiinţă, dascăl, agricultor,
liber cugetător sau aventurier.
Dar e strict necesar să ai câte o parte din toate acestea. Este un
imperativ existenţial şi o etapă a drumului spre umanitate.
39
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
90. Istoria nu e o succesiune de evenimente, de întâmplări, ci un lung
şir de transformări ordonate în evoluţia vieţii sociale şi a omului.
Evenimentele sunt doar ambalajul pentru produsul în sine: progresul
fiinţei.
91. Mizeria ta e mai uşor de suportat decât mizeria lumii. Cu cât înveţi
mai puţin din prima, cu cât devii mai obişnuit cu ea, cu atât ai mai mare nevoie
de a doua.
92. Între suferinţa ta şi suferinţa altuia, cea mai comodă este aceasta
din urmă. Însă numai prima te poate vindeca.
93. Iubirea, Suferinţa, Destinul, Lumea, Ideia, Universul, se află
dincolo de Bine şi de Rău. Numai omul rătăceşte încă între aceste limite
iluzorii.
De-aceea-i vine atât de greu să le înţeleagă; să se înţeleagă!
94. Indiferent că e socială, ştiinţifică, filosofică ori religioasă,
Revoluţia nu-i un cântec de leagăn ci un strigăt de luptă, către toţi adormiţii; o
asceză comună şi-o suferinţă asumată; nu pentru schimbare, ci pentru re-
naştere! Adevăratul şi singurul fenomen ce se poate numi Revoluţie.
95. Tot ce contează este faptul de A Vrea să faci. În rest, zbaterile
noastre între două eternităţi nu au nici o valoare. [Decât poate aceea de a spori
mizeria ce ne înconjoară].
96. Omul încă e un animal senzual – şi singurul. Iată de ce Ideile –
neputând fi gustate, pipăite, mirosite – contează atât de puţin pentru el.
40
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar nu ştie că în Lumea Simţurilor, numai prin Idee se poate schimba
ceva.
97. Viaţa este singurul coşmar căruia omul nu-i doreşte sfârşitul.
98. Păcatul cel mai mare al creştinilor: au confundat compasiunea cu
mila, dăruirea cu servilismul, sacrificiul cu renunţarea, acţiunea cu pasivitatea,
lupta de autoperfecţionare cu lenea spirituală, asceza cu pasiunea, cerul cu
pământul, moartea cu viaţa!
99. E normal ca omenirea să refuze datoria emancipări şi asceza
autoperfecţionării. Care elev îşi va face de bunăvoie temele când el crede că
poate să chiulească, iar experienţa înaintaşilor şi a lui însuşi îi dovedeşte
aceasta cu prisosinţă.
100. Neaflându-şi justificarea în sine însuşi, omul a început a o căuta
în lucruri. Şi culmea că acolo s-a regăsit aşa cum e: sălbatic, barbar,
închinându-se şi jertfind idolilor, devorându-şi copiii, părinţii, fraţii în variate
feluri – din ce în ce mai subtile şi perfecţionate – de canibalism.
Mai rămâne, doar, de aflat justificarea Nevoii de Schimbare…
101. În toate lucrurile trăieşte o Dorinţă de a Fi automulţumită de sine
înseşi. Şi numai în om aceasta simte nevoia autojustificării prin faptul de a
Face.
Astfel ea devine din Dorinţă – Voinţă!
41
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
102. Haosul nu poate fi decât începutul trezirii Conştiinţei. Pe când
Ordinea poate în egală măsură să reprezinte o celebrare a bucuriei trezirii, ori o
beţie a somnului cosmic.
De aceea e atât de periculoasă ordinea; pentru cei pe jumătate
adormiţi, care încă mai privesc în urmă: oamenii.
103. Lumea aceasta nu poate fi mai bună; şi chiar trebuie să nu fie mai
bună.
Căci o lume mai bună poate însemna eşecul renaşterii Omului.
Procesul are o ordine firească a desfăşurării. Îmbunătăţind lumea – pentru un
om stricat – sigur îl va strica şi mai tare. De aceea trebuie mai întâi format –
trans-format – omul, iar lumea va renaşte şi ea : altă Lume!
104. În gândire zace toată otrava putreziciunii rosturilor omeneşti, dar
şi singura şansă de mântuire a lumii.
105. Scriitorul [în sens generic, omul care scrie] este olarul ce
modelează lutul gândurilor în forme de vase pentru semenii săi: unele servesc
pentru hrana sufletului, altele spre a potoli setea spiritului şi numai câteva –
cele mai meşteşugite – sunt vase de ceremonie pe altarul nemuririi.
106. Tragismul progresului sau compromis existenţial: atunci când te-
ai întrecut pe tine însuţi eşti deopotrivă învingător şi învins.
107. Jocul vieţii: ne înconjurăm de o întregă lume de iluzii, printre
care ne pierdem, spre a ne căuta apoi. De cele mai multe ori, însă, timpul
expiră mai înainte de a ne fi regăsit.
42
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
108. Între naştere şi moarte, o pantă abruptă şi periculoasă pe care
alunecăm în marea grabă a Timpului, încercând cu eforturi disperate să ne
agăţăm de câte ceva: de oameni, de lucruri, de memorie, de povestea istoriei.
109. Suntem o pată de acuarelă, pe pânza Demiurgului, o pată fără
contur. Fiindcă Omul, deabia de-acum prinde a se naşte.
110. E mult mai dureros să te dedici Cerului, decât Pământului. Căci
atâta timp cât eşti în lume vei rămâne total lipsit atât de una cât şi de cealaltă.
Cei care lucrează Pământul – se bucură de Pământ. Cei care lucrează
Cerul – se înfruptă din roadele lui. Numai tu înfometat şi fără adăpost, urgisit şi
însingurat, dăruieşti sacrificiul acesta atât unuia cât şi celuilalt. Căci numai cel
ce sacrifică totul, poate avea totul – iar tu nu te mulţumeşti doar cu jumătate.
Iată de ce ţi s-a dat misiunea edificării acestui pod peste Apa Mării Uitării, între
Aici şi Dincolo. E misiunea ta, Omule, Arhitect al Reunirii.
111. În lumea păsărilor nu există parazitism: fiecare ori zboară pe
propriile-i aripi, ori piere. Numai oamenii îşi pot îngădui lenea târâtoarelor.
112. Trăim vremurile Reîntoarcerii şi Regăsirii. Mâine se va serba
Reîntâlnirea. Divinitatea o pregăteşte; noi suntem participanţii. Mai trebuie,
doar, să ne pregătim pe noi înşine!
113. Nu despărţirea dă adevăratul motiv de plâns, ci reîntâlnirea,
atunci când celălalt te întreabă “Ce-ai mai făcut?”, adică ce-a realizat
suplimentar sufletul tău în intervalul dintre două fiinţe!
43
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
114. Orice realizare este o ascensiune. De aceea aminteşte-ţi că ea
începe totdeauna de jos!
115. Căci omule, degeaba alergi singur spre Porţile Cerului; la intrare
vei fi întrebat “Unde sunt tovarăşii tăi de drum, dezertorule?”
116. Dacă Biserica este templul în care Omul lucreză pentru mântuirea
sa Biblioteca, în schimb, e sanctuarul unde Spiritul trudeşte pentru desăvârşirea
întregii lumi.
117. Biblioteca este Spaţiul de dincolo de Timp, în care marile Spirite
ale lumii se adună să stea de vorbă unele cu altele în folosul întregii Omeniri.
Noi, oamenii Prezentului suntem instrumentele acţiunii lor
transtemporale!
118. Nu există limite – există doar popasuri de reflexie şi reorganizare
a Călătoriei.
119. Ni se pare că drumul vieţii urcă mereu deşi adesea el o ia la vale.
Aceasta poate din cauza greutăţii lui, ori a oboselii noastre.
Dar până la urmă e bine aşa, căci iluzia aceasta ne menţine vie în suflet
imaginea progresului continuu.
120.Venim în viaţă cu mâinile goale, dar putem pleca luând cu noi
realizările Conştiinţei. Aceia suntem noi – cei ce-au venit erau doar umbre!
Proiecte abstracte.
44
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
121. Iluzia posesiunii: Totdeauna ne dorim ceea ce nu avem. Dar
niciodată nu ne dorim pe noi înşine.
122. Rezultatele acţiunilor noastre aparţin Universului. Însă Eşecul ne
revine pe de-antregul şi el consă în refuzul de a încerca!
123. Întâmpinare pentru Suflet: “Suflete, acum că te-ai născut, nu-ţi
mai rămâne decât un singur lucru: să treci prin viaţă; sau prin moarte. Orice-ai
alege, însă, nu te zgârci la încercări!”
124. Nu benchetui prea mult cu sufletul tău şi nici nu-i asculta
îndelungatele-i plângeri!
Nu te repezi să-l ridici când se prăbuşeşte neputincios în ţărână, ci
pune-i tu însuţi piedică şi poată-l prin întreaga suferinţă a lumii!
Fă-l să deschidă larg ochii conştinţei şi deprinde-l a deosebi fără
ezitare lumina de întuneric.
Apoi trage-te deoparte şi lasă-l să-şi îndeplinească datoria, spunându-i
doar atât: “Toate alegerile sunt bune şi adevărate, dar nu toate sunt la fel de
uşor realizabile. Poţi să-ţi întreci puterile, numai să nu-ţi iroseşti timpul cu
prăpăstii, ori ocolişuri inutile. Orice expediţie e pe jumătate realizată dacă are
un plan corespunzător. Dar fără aceasta e mai mult ca sigur şi pe de-a-ntregul
eşuată!”
125. Dacă ai aripi – zboară. Dacă ai picioare – aleargă. Dacă ai mâini
– munceşte. Iar Dacă ai minte – gândeşte.
45
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
În rest nici o diferenţă. Toate acestea sunt egale în virtute numai prin
împlinirea lor. Poartă-te după propria-ţi Fire ca să poţi îndeplini datoria ce ţi-a
fost încredinţată ca om!
126. Ce înseamnă să te cunoşti? Înseamnă să te poţi vedea pe tine în
oglinda sufletului celorlalţi. E singura ocazie când “a cunoaşte” şi “a
recunoaşte” sunt sinonime.
127. Oricât de aproape ar zbura de Cer, orice pasăre se întoarce spre a
poposi pe Pământ. Şi tot aici îşi are cuibul.
128. Desăvârşirea nu e o finalitate, ci o cale care pleacă de la
imperfecţiune şi cel mai adesea trece print-o imperfecţiune şi mai mare.
129. Societatea e camera cu jucării în care omul îşi edifică propria
ordine. Şi dacă e haos, înseamnă că adultul încă nu s-a născut în el; ori că are
nevoie de o corecţie.
130. Atracţia între doi oameni e un act al unei necesare Fatalităţi.
Respingerea – excepţia de la această regulă generală.
Revine omului misiunea de a “corecta” această “scăpare” a
Universului.
131. Un surâs poate strivi suflete pe care greutatea întregii lumi nu a
reuşit să le răpună.
46
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
132. Viaţa e o repetată întrecere a Omului cu Lumea; pe care primul a
pierdut-o mai totdeauna.
133. Ce e omul? – Un copac desfrunzit şi înfrigurat, pustiit de urletele
iernii, mereu visând la mitul îndepărtatei Primăveri.
134. Chiar dacă în ochii Univesului important este efortul nu
rezultatul, pentru Om - Discipol al Desăvâşirii - contează ca atunci când
priveşte în urmă să se poată sprijini pe ceva, pe ceva al lui.
Căci, deşi Raţiunea poate fi uşor ademenită de strălucirea vreunui
Ideal, Conştiinţa are mereu nevoie de confirmarea valorică a faptului de a face;
ca paşi străbătuţi pe calea spre Actul de A Fi!
135. Omul are nevoie de sentimentul succesului şi al grandorii. Fără
glorie şi măreţie, nu se deosebeşte cu nimic de lutul pământului.
Şi tocmai asta e misiunea lui: această distincţie, această prefacere –
autoprefacere!
136. Cărţile – scurgeri nesfârşite de vorbe zadarnice! Prea puţine
poartă în ele valabilitatea valorică a unui mesaj autentic. Iar dintre acestea
marea majoritate sunt poveşti întru desfătarea sufletului, altele elixir pentru
delirul cugetului şi numai câteva, coduri de legi ale Vieţii!
137. Totdeauna la trezire Lumina este dureroasă iar somnul
Întunericului atât de dulce şi ispititor.
47
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
138. Omul? – Cârtiţă. Atracţie fatală către partea întunecată a
lucrurilor. Ochi încă neobişnuit cu Lumina Devenirii. Sau, poate, încă
nenăscut…
139. Destinul e o corabie lăsată la apă special pentru tine, omule,
marinarule. Poţi să îi stabileşti ruta după cum doreşti şi cum ţi-e măiestria însă
nu poţi decide asupra Vântului şi Ploii – şi nici asupra atracţiei fatale a fundului
Mării.
140. Trebuie ca trecerea ta prin Viaţă să fie Marea Trecere. Altfel ea
nu va conta mai mult decât iluzia unui vis, ori străfulgerarea unui coşmar.
141. În durere ne naştem, în durere trăim. Singura eliberare este
moartea – dar numai atunci când înapoi lăsăm urma paşilor trecerii noastre!
Dacă nu dobândim suficientă greutate încât să ne impunem amprenta
în lutul vieţii ars de focul suferinţei, putem fi siguri că Universul nu-şi va
aminti de trecerea noastră. Şi cu atât mai puţin oamenii…
142. Între Totul şi Nimic, fiinţa umană îşi derulează naşterea şi
moartea; şi din când în când Regenerarea.
Căci între Naştere şi Moarte, nu există nimic din ceea ce putem numi
“noi înşine”. Murim şi regenerăm de zeci de ori într-o viaţă. La asta se reduce,
în fapt întreaga viaţă: la câteva fragmente de moarte şi regenerare.
Puţinele cioburi din oglinda sufletului nostru…
143. Nimeni nu există, dacă nu-şi asumă faptul de a exista, prin fapta
de a exista.
48
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
144. Omul nu reprezintă nimic dincolo de ceea ce face, de ceea ce
realizează, indiferent că este în domeniul gândului savant, ori al cultivării
pământului. Tot o plugărie şi-o opinteală sunt, deopotrivă.
Rezultatul nu contează, ci doar străduinţa obţinerii acestuia.
145. De la “a recunoaşte” la “a cunoaşte” e-o cale la fel de lungă
precum cea de la leagăn la bătrâneţe.
O cale pe care ştiinţa încă nu a străbătut-o!
146. Atunci când soarele apune, drumul ne este luminat de stele! Doar
că acum ni se cere un mai mare efort de atenţie, pentru fiecare pas.
147. Stelele strălucesc numai după apusul soarelui. La fel şi spiritele
luminate îşi vădesc puterea fiinţei şi măreţia credinţei doar în noaptea
patimilor.
148. Viaţa e o luptă cu noi înşine: pentru a ne naşte. Pe care nu putem
decât să o câştigăm! [Căci înainte de a fi nu are cine să piardă, iar dacă ne-am
născut deja am învins!]
149. Între “A Şti” şi “A Fi” este Drumul Omului! Zbaterea sa care
trece prin “A Înţelege”, “A Cunoaşte”, “A Realiza/Conştinentiza”, “A Se
Dărui”, “A Se Armoniza”.
“A Fi” – un îndemn de-a păşi înainte!
“A Şti” – o ademenire de-a privi în urmă. Marea tentaţie a
Reîntoarcerii!
49
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
150. Oamenii se împart în: interpreţi, dirijori, compozitori; iar cei mai
mulţi: masa auditoriului. Dintre aceştia din urmă unii vor prinde poate şi vor
fredona cândva vreo bucată de partitură. Pentru majoriatea, însă, spectacolul
durează atât cât stă orchestra pe scenă.
Apoi se lasă tăcerea unei mari uitări!
151. Cea mai mare parte (copleşitor de mare!) a scrierilor lumii sunt
interpretări, nu creaţii.
Mulţi dintre autori, din elementară lipsă de cunoaştere – cultură
generală – au reinventat roata. Cât efort irosit de pomană! Câtă profanare în
această abatere de la progresul lumii!
Alţii însă, neputând compune o nouă partitură, s-au limitat a le fredona
pe cele vechi; cu unele “variaţiuni personale”, din păcate, de cele mai multe
ori, atât de nefericit alese, încât frumoasa melodie de odinioară devine un
veritabil urlet funebru.
Şi prea puţini cei cu adevărat aducători de Nou. Aceştia sunt creatorii,
compozitorii. Pentru ei puţin contează dacă au cunoscut sau nu povestea
progresului; ei vin, lasă partitura şi pleacă.
Nu fac parte din orchestră!
152. Omul – cea mai rătăcită dintre fiinţe. S-a pierdut până şi de el
însuşi!
Însă ce-i face toată măreţia, este misiunea: aceea de-a se regăsi –
totodată salvarea onoarei lui.
Căci ce poate fi mai glorios decât pe piatra funerară să scrie “Căzut la
Datorie!” (Adică “misiune eşuată!”)
50
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
153. Toate drumurile duc acolo unde şi tu trebuie să ajungi până la
urmă. Numai că nu poţi merge pe oricare!
154. Ceea ce Singurătatea are mai măreţ în ea, este tocmai chipul
Nimicniciei noastre! Asta ne sperie, ne face să fugim de noi înşine, rătăcind în
ceilalţi.
155. Căci, frate, adevărat îşi spun: Pământul e casa sufletului nostru,
iar Mintea – fereastra prin care ne vine lumina Cerului.
Dar nu uita, că jumătate din timp te luminezi cu felinarul înţelepciunii!
156. Dacă gândurile noastre păcătoase ar fi echivalate în stropi de
rouă, ar fi suficient un singur om – oricare dintre noi – spre a înneca întreg
Pământul.
157. Precum în fluviu nu putem distinge stropii individuali, la fel în
viaţă nu putem distinge vreo fracţiune de timp pe care s-o numim Prezent.
Aceasta e doar o ficţiune, o iluzie a Conştiinţei noastre, care ne amăgeşte că ar
exista un Astăzi în care noi Am Fi.
Dar în realitate nu suntem ci trebuie să ne naştem, să ne edificăm; noi
pe noi înşine. Abia după ce procesul acesta se definitivează, realizăm adevărata
noastră natură: adică faptul că noi nu suntem numai noi, ci suntem concomitent
şi noi şi totul, ca părţi organic integrate în Marele Tot.
Iar Prezentul este totodată şi Trecut şi Viitor, dar deopotrivă nicicare şi
nimic. Pentru că, în realitate suntem numai noi – Totul, acelaşi Tot sub diverse
înfăţişări.
51
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
158. Frate, când pleci la Drum de Seară, ia cu tine în primul rând
Chipul Luminii. Îţi va ţine de urât şi te va ajuta să nu rătăceşti Calea,
amintindu-ţi că, mai devreme sau mai târziu se va face din nou Dimineaţă!
159. Natura este spaţiul care o desparte pe fiinţă de ea însăşi: de Fiinţă.
Există în drumul ei munţi şi văi, deşerturi şi oceane, jungle şi prăpăstii,
obstacole şi pericole de tot felul, dar şi frumuseţi de o valoare năbănuită.
Unii vor vedea şi vor păstra în amintire imaginea suferinţei şi a
greutăţilor întâmpinate la tot pasul, a obstacolelor lângă care s-au chinuit şi au
plâns vreme îndelungată, a prăpăstiilor în care s-au nimicit atât de des, ori a
oceanelor în care s-au înecat la fiecare maree, a iernilor aspre ori dogoritoarelor
deşerturi ce le-au secătuit sufletul.
Alţii îşi vor aminti doar cerul înstelat ori răsăriturile de soare, unduirea
pajiştilor sau cântecul păsărilor, albastrul zărilor sau măreţia munţilor.
Şi numai cicatricile sufletului stau mărturie că au străbătut acelaşi
drum şi au avut parte de aceleaşi peripeţii ca şi primii.
160. Fiinţa umană şi fiinţa socială funcţionează după absolut aceleaşi
principii. Amândouă sunt entităţi supuse procesului de evoluţie, de trans-
formare şi de educare.
De aceea în faza de copilărie au nevoie de norme şi de motivaţii pentru
respectarea acestora, venite din exterior. În fiinţa lor nu este încă întipărită
conştiinţa necesităţii de a face, de a respecta o ordine, de a urma un sens. Este
momentul aplicării sistemului se recompense şi pedepse, al minciunilor
educative, al suferinţei şi-al ispăşirii.
Abia mai târziu, mult mai târziu, fiecare va înţelege rostul proceselor
vieţii, se va conştientiza asupra necesităţii autoperfecţionării, realizând că de
52
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
progresul şi de starea lui proprie de dezvoltare, depinde în mod direct evoluţia
şi starea de bine a întregii mari Familii de Fiinţe din care face parte.
Atunci va avea întipărit în el Spiritul de Echipă, fiindcă îi va privi pe
cei din jur nu doar ca fraţi (fraţi spirituali) ci mai mult, ca tovarăşi de drum,
slujind cu toţii aceluiaşi scop, având un ideal şi o operă comună de înfăptuit,
care nu poate fi complet realizată decât prin aportul cumulat al tuturor
împreună şi al fiecăruia în parte. Pentru că fiecare are un Rol specific, unic în
Marea Piesă Cosmică, el însuşi fiind un fenomen unic şi specific.
Acesta este Omul de Mâine, iar Societatea umană se va numi şi va fi,
atunci, Comunitate, organizată pe principiul diversităţii de fiinţă în unitate de
scop pe principiul trăirii armonizate la nivel de conştiinţă a valorii sacre şi
sacralizante a Vieţii.
161. Totul trece într-o mare fulgerătoare. În urmă rămâne doar
amintirea – ecou prelung al unei voci de-acum legendare.
De ce oare fac oamenii diferenţă între voce şi ecou? Sau nu fac?
162. Dacă auzi pe cineva plângând, nu te grăbi să-i ştergi lacrimile. S-
ar putea să-i iei şi ultimul lucru bun ce i-a mai rămas.
163. Oamenii nu se luptă între ei din răutate, ci din bunătate. Vor să
dăruiască celorlalţi valoarea propriei identităţi. Atâta doar, că încă nu au
învăţat cum să facă aceasta.
164. Nici un drum nu e prea lung dacă la capăt te aşteaptă ceva – fie
chiar şi o simplă speranţă deşartă.
53
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
165. Fiule, ia calul meu şi du-te! Şi dacă Zeii vor fi buni cu Tine, vei
ajunge. Mai trebuie doar să meriţi.
Dacă nu, nu-ţi face inimă rea; oricum cineva, în cele din urmă, ajunge-va.
166. Orice fluviu, oricât de măreţ, în cele din urmă îşi află un capăt. Iar
dacă se-ntâmplă că tu navighezi mai departe, nu faci decât să-ţi îndeplineşti
datoria. Nu-i poţi cere să vină cu tine.
De-acum tu vei umbla pe mare!
La fel e valabil pentru toate marile spirite ale umanităţii.
167. Răsplata nu poate exista decât dincolo de Datorie. Ne mirăm că
la rugăciunile noastre nu ni se dă decât suferinţă, ori în cel mai bun caz, nimic.
Şi cum ar putea fi altfel, când nu facem nimic, sau în cea mai fericită situaţie,
abia de ne îndeplinim misiunile.
A-ţi face datoria, e o sarcină! A o depăşi, e un merit! De aici şi
concluzia că nu merităm nimic. Nu încă!
168. În nici un caz Morala nu poate fi despărţită de Religie. A vorbi de
o morală în afara religiei [sau nereligioasă] e ca şi cum am vorbi de o
matematică fără numere [anumerică]: este mai mult decât un nonsens; este o
profanare a spiritului uman.
Însă Morala poate şi trebuie să devină transreligioasă: adică dincolo şi
trecând mai întâi prin rigorile ritualului/cultului/doctrinei religioase. Din
acestea va păstra deopotrivă sacralitatea unei ordini, a unei legităţi supralumeşti
purtătoare de sens valoric şi motivaţie creatoare, şi starea de conştiinţă
emancipată a unei fiinţe mature, responsabile, autodeterminată, care-şi înţelege
54
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
locul şi rolul în ansamblul Universului şi care-şi canalizează efortul voinţei în
sensul armonizării cu procesele vieţii la toate nivelele.
169. Morala nu se poate impune. Dar se poate învăţa/cultiva/induce.
Căci ea reprezintă o ordine internă a omului, rezultată din starea de conştiinţă
elevată specifică unei fiinţe mature şi responsabile.
170. Frate, ţine minte: orice cale alegi, este calea cea bună; cu două
condiţii; să fie alegerea ta şi să o duci până la capăt!
În rest, fi fără grijă. Doar mergi!
Toate căile duc Acolo!
171. Aşa cum marile fluvii îşi au originea într-un mic izvor, tot aşa
marile prefaceri din viaţa omului şi a popoarelor pornesc de la lucruri
“mărunte”, “banale”, care, de cele mai multe ori scapă observaţiei obişnuite.
Aceste mici înţepături, aparent inofensive, fiindcă organismul social
nu are conştiinţa dureriilor, vor creşte şi vor inflama încet dar sigur, făcând ca
în final cangrena rezultată să nu poată fi extirpată decât printr-o amputare pe
cât de tragică, pe atât de plină de veninul suferinţei: Revoluţia.
172. Mi te plângi că mizeria şi asuprirea şi răutatea şi viaţa îi duc pe
oameni la disperare? Dar pentru corăbier ce bucurie mai mare poate fi alta
decât suferinţa velelor umflate de vânt?
Căci la nivel de conştiinţă, orice schimbare nu e decât un post-
scriptum la Marea Disperare!
173. O luntre poate pluti şi pe un râu mic, purtată de curenţi slabi.
55
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Corabia, însă, doar pe fluvii ori oceane îşi poate afla Calea.
La fel şi cu Destinul omului.
174. Venim în lume singuri!
Aici depindem însă prostul obicei de a ne agăţa de oameni şi lucruri.
Şi toată viaţa devine apoi o dureroasă încercare de-a învăţa să ne recâştigăm
stăpânirea de sine şi libertatea pierdută!
175. Ne naştem şi creştem fiecare pe câte-o insulă. Până într-o zi, când
vine Corabia Destinului şi ne îmbarcă pentru Marea Călătorie pe Oceanul
Vieţii.
S-ar putea ca acea Zi să fie una cu soare; şi să ne pară totul o excursie
de plăcere. Astfel vom suferi mai puţin ruptura despărţirii de Trecut.
Dar s-ar putea ca tocmai atunci să fie o cumplită furtună: groaznică
privelişte a Viitorului. Măcar vom fi pregătiţi pentru Spaimele Traversării şi ale
reîntâlnirii cu Noi înşine.
Căci pe majoritatea îi întâmpină o Insulă unde sunt aşteptaţi şi unde
trebuie să ajungă.
Doar pentru Corăbieri Traversarea e continuă.
Datoria lor e Marea!…Şi Omul!
176. Pe calea Devenirii, multe drumuri se întretaie; unele mai scurte,
altele mai lungi. Poţi să-l alegi pe oricare. Nu-i nici o grabă; viaţa nu e o
competiţie pentru întâietate!...
Dar e o probă de capacitate pe care o dai tu cu tine şi pentru tine
însuţi… În rest poţi să faci absolut ce vrei…Dacă-ţi mai permiţi!
56
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
177. Mereu încercăm să fugim, să ne ascundem, să ne sustragem.
Mereu sperăm să găsim o lume mai bună, un paradis sau o iluzie care să ne
satisfacă ori să ne redea măcar amăgirea uitării. Căci fugim de Trecut.
Numai că, atât cât există plânsetul stelelor în cer şi chinul florilor pe
pământ, deşartă ne va fi speranţa şi-n mari hăuri de lume îneca-ni-se-vor
încercările. Căci greşită e calea aleasă, mereu bântuită de strigoii vremurilor:
noi, cei din noi înşine!
178. Între “naştere” şi “moarte” ne vieţuim, de fiecare dată, “Marea
Trecere”. Mare nu prin durată; nici prin realizare. Ci prin Posibilitate – prin
posibilitatea devenirii! – Aceea de a fi noi înşine.
179. Ca bolta cerului şi bolta sufletului poate fi umbrită de nori,
scăldată în lacrimile stelelor, profundă ca noaptea senină sau orbitoare precum
lumina soarelui.
180. În zori de zi toate stelele apun. Dar, oricât de luminos, nici un
soare nu poate egala farmecul nopţii.
181. Omul, societatea, istoria, Universul îşi au devenirea lor organizată
pe cicluri succesive într-o ascendenţă spiralică şi sinusoidală, cu oscilaţii
echilibrate de la plus la minus şi invers.
La fel şi Revoluţiile, ca manifestări succesive ale unuia şi aceluiaşi
Principiu cosmic – Impulsul / Necesitatea Transformării – îşi au succesiunea
lor regulată şi irepetabilă, deopotrivă cu plusuri şi minusuri, dar cu o constantă
absolută a ascendenţei, a evoluţiei.
57
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Privind astfel specificul Revoluţiilor şi al realizărilor acestora de-a
lungul Istoriei profane a Occidentului, constatăm că nici măcar nu avem nevoie
e informaţia/sprijinul Ştiinţei Spirituale pentru a cunoaşte care este esenţa Noii
Revoluţii şi ce rezultat va aduce ea Lumii umane terestre.
Căci Piesa este deja regizată mai dinainte. Chiar dacă actorii se
schimbă mereu şi au oarecum libertatea de interpretare proprie, Rolurile şi
Scenariul nu pot fi nicidecum schimbate! E o Lege a Universului, care se
aplică pretutindeni, chiar la nivelul Universului – însuşi!
Cu atât mai mult e valabilă pentru Lumea noastră!
182. La stadiul actual, oricât de emancipată şi civilizată s-ar considera,
omenirea este încă o turmă.
Oricât de mulţi oameni noi s-ar întrupa, ei vor fi de îndată pătrunşi de
somnul ignoranţei terestre şi se vor complace în aceeaşi putreziciune ca şi
înaintaşii lor, sporind numărul masei.
Numai o mare suferinţă, ori o puternică ademenire poate determina
turma să-şi schimbe structura / opţiunea / stilul de viaţă.
Să privim în istorie: toate progresele la nivel valabil, de concepţie /
mod de viaţă / arhitectură socială / emancipare umană / civilizaţie etc. s-au
făcut prin Revoluţii, în momente de criză bine determinate.
Criza reprezintă o rană a organismului social, cu care, din păcate
umanitatea se obişnuieşte, acomodează şi împacă până la urmă, de o aşa
manieră încât nici nu conştietizează starea de boală. De aceea trebuie pus
degetul pe rană! Trebuie identificat punctul cel mai dureros şi lovit acolo.
Numai aşa un medic poate – nu să însănătoşească bolnavul – ci mult mai mult:
să-l înveţe o dată pentru totdeauna să fie atent la pericolul rănirii!
58
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Căci orice Revoluţie, mai înainte de a fi o transformare şi-o
însănătoşire, este o lecţie de viaţă şi creatoarea unui grad mai înalt de conştiinţă
la nivel individual şi colectiv.
183. Societatea umană nu e o adunătură întâmplătoare de indivizi mai
mult sau mai puţin capabili care să se lupte pentru existenţă [supravieţuire] şi
întâietata [dominare].
Societatea umană e un organism complex, cu o structură holografică şi
unitară, în care fiecare parte există numai şi numai ca urmare a existenţei şi
activităţii corespondente, corelate şi coroborate a tuturor celorlalte având o
direcţie, un sens, un scop şi etape ale devenirii bine determinate. Cunoscând
acest sens şi aceste etape, precum şi necesităţile ierarhizării piramidale a
structurii vitale, organice a societăţii, se poate uşor modela, îndruma, coordona
comportamentul fiecărei fiinţe umane astfel încât ea să-şi realizeze cât mai
deplin şi corect misiunea, atât cea socială (în sânul comunităţii) cât şi cea
cosmică (în calitate de fiinţă universală).
Până nu se va înţelege că societatea reprezintă o mică celulă în
Marele Organism al Vieţii Cosmice, o sală de clasă şi o etapă la Şcoala
Universală a Devenirii Fiinţei, nu se va putea realiza atât de necesara
armonizare deopotrivă intra-umană (a fiecăruia cu sine însuşi) cât şi inter-
umană (a tuturor împreună).
Abia atunci se va realiza că în societate – în comunitatea socială – nici
o fiinţă nu e în plus; nici nu se naşte întâmplător.
Dacă există fenomene precum: abandon, însingurare, părăsire,
brutalitate, şomaj, boală, stres, infracţionalitate, devianţă, plictiseală, oboseală,
angoasă etc. este pentru că oamenii nu şi-au găsit locul. Aceasta din două
motive principale: unul pentru că nu cunosc nimic despre ei şi despre Viaţă (ca
59
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
fenomen cosmic) şi al doilea pentru că structurile sociale concepute de oameni
sunt total greşite şi haotice – tot din acelaşi motiv.
Iată de ce s-a spus dintotdeauna că societatea poate fi condusă numai
de către Înţelepţi (în adevăratul sens al cuvântului, ca fiinţe care întruchipează
în cel mai înalt grad virtuţile divine).
Iată de ce Noua Revoluţie trebuie să înceapă mai întâi de la
Cunoaştere şi Educaţie. Nu se poate schimba vechea lume greşită cu una
corectă mai înainte de a forma oamenii pentru aceasta!
184. Orice Revoluţie se adresează numai şi numai unei lumi
dezamăgite total! Mesajul ei este pentru mase, pentru vulg. Masele de azi se
aseamănă cu cele dintotdeauna prin aceea că nu cunosc (e singura modalitate
practică de manipulare a omului). Dar se deosebesc prin cel puţin două lucruri
esenţiale: întâi că au puterea de a înţelege la un nivel superior de emancipare şi
al doilea că nu-şi doresc “a avea”, ci “a face”.
Omul de azi nu se mai identifică şi valorizează prin posesiunile
exterioare (proprietate; bunuri; standard de viaţă), ci prin potenţialităţile sale
creatoare. El simte că poate şi trebuie să se exprime pe sine, să se manifeste
pentru a dovedi că este ceva, că există. Omul prezentului există doar pentru că
şi în măsura în care îşi crează (dovedeşte) şi afirmă identitatea, valoarea
proprie, ca o modalitate de a se cunoaşte, de a se descoperi.
Căci mai înainte de a avea nevoie de hrană şi de existenţa biologică,
omul prezentului are nevoie de sine şi de existenţa spiritual-creatoare!
185. Niciodată, cred, o societate nu şi-a condiţionat mai mult indivizii,
decât în prezent. Nici chiar sub epoca “primitivă” a sclavagismului, nici chiar
în perioada de mare orbire şi supunere bisericească, a feudalismului.
60
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât astăzi oamenii se cred liberi să
cunoască şi să exprime opinii personale. Numai că aşa-zisele “păreri proprii”
nu sunt, în fapt, decât mici variaţiuni pe aceeaşi gamă. Nimic nou, nimic
progresist. Un pas la dreapta, unul la stânga; certuri şi dispute “academice”;
zbatere în gol şi fără nici o şansă de a ieşi din mizeria prezentului.
Oamenii au încetat a se mai întreba “Încotro?”. Ei se mulţumesc să
creadă ce li s-a spus la şcoală despre “De unde?” (adică începuturi) şi iau totul
de bun. Ceea ce este este cum este şi nu există motiv de a fi schimbat! – Iată
marea problemă a prezentului.
Cu cât se vorbeşte mai mult, cu atât se face mai puţin şi se avansează
şi mai puţin. Ba mai rău, chiar se merge înapoi!
Ceea ce-i lipseşte lumii de azi este: Cunoaşterea, Tăcerea şi Fapta. Îi
mai lipseşte Direcţia – pentru că încă nu a simţit nevoia vreunei Direcţii, a
vreunui Sens!
Există o singură modalitate de a ieşi din stagnarea putreziciunii actuale
(ca dealtfel de fiecare dată în istorie): un surplus de Suferinţă care să redeştepte
Spiritele şi să înlăture orbirea complacerii în mizeria carnală a nimicniciei vieţii
cotidiene, urmată de o Revoluţie în adevăratul sens al cuvântului. O revoluţie
care să readucă societăţii cunoaşterea, morala, educaţia, virtutea valorică şi să-l
redea pe Om lui însuşi!
186. Există oameni care aduc pe lume copii şi alţii care se ocupă de
creşterea şi formarea lor, pentru ca o întregă societate să beneficieze, să se
bucure de roadele existenţei şi manifestării acestora.
Întocmai la fel stau lucrurile şi cu Ideile!
61
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
187. În marea lor orbire infantilă oamenii – savanţii lumii – se străduie
din răsputeri să organizeze şi reorganizeze Trecutul, nebăgând de seamă că
Viaţa îi poartă către Viitor, către o realitate Spaţio-temporală, total diferită, care
îi găseşte la fel de puţin pregătiţi a trăi, precum îi găsise Trecutul ori Prezentul
actual.
188. Omul înţelept când vrea să urce un munte înalt, nu porneşte
niciodată în goană, oricât i-ar fi dorinţa de a ajunge în vârf, ci calculat şi cu
moderaţie, dozându-şi efortul şi motivându-şi ascensiunea la fiecare moment
de oboseală.
Căci oboseala este inevitabilă, la fel ca şi pericolele prăpăstiilor.
Împotriva lor el foloseşte armele speranţei, hotărârii şi dorinţei de a realiza
obiectivul propus.
189. Orice idee îşi are timpul său!
Ceea ce omul pune pe hârtie sunt doar umbre, amintiri ori descrieri.
“Viul” ideii nu mai e acolo.
Dar poate fi rechemat. Şi dacă trebuie să revină va reveni. Dacă nu, nu!
190. Gândurile nu aparţin omului. Ele sunt păsări libere ale
orizonturilor albastre. Din când în când poposesc pe arborele minţii.
Vin când nu te aştepţi, stau cât vor şi pleacă brusc. În urmă rămâne
doar ceea ce omul a reuşit să realizeze în timpul cât ele au fost prezente.
191. Noi, oamenii, căutăm mereu să schimbăm tot ceea ce întâlnim în
jurul nostru. Ne dorim ca lucrurile să fie altfel; şi anume aşa cum am vrea noi
62
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
la un moment dat. De fapt în chiar acel moment, fiindcă pe urmă ne vom dori
altă variantă şi tot aşa mereu.
Este imperativul nevoii de schimbare, de transformare! Este
imperativul dorinţei de a ne impune voinţa, de a ne manifesta pe noi înşine în
lucruri. Este dorinţa de a ne simţi activi, utili nouă înşine. Este imboldul de a ne
manifesta ca şi creatori!
Atâta doar că lucrurile nu prea vor totdeauna să se transforme după
cum am vrea noi. Şi de aici suferinţa eşecului… Până în ziua în care înţelegem
că ele, lucrurile, ascultă de o altă voinţă mai mare, mai înţeleaptă şi mai
puternică şi că se încadrează într-o ordine mult mai complexă, ce ascultă de
legile care menţin şi structurează întreaga armonie cosmică; deci uneori – de
multe ori – ele nu trebuie să se schimbe. Cel puţin nu după bunul nostru plac,
indiferent că el provine din jocul unor capricii personale, ori din calculele
noastre savante.
Şi tot în aceeaşi zi vom înţelege că există totuşi un lucru – unul singur,
care se poate supune întru totul voinţei noastre de transformare. Un lucru atât
de trecut cu vederea în aparenţa lui banalitate, pe cât de măreţ şi impresionant
în complexitatea lui Cosmică: noi înşine!
192. Eşti om şi deci, eşti valabil numai dacă şi numai prin ceea ce faci!
A Face nu e totuna cu a obţine rezultate. A Face înseamnă a lupta, a te strădui,
a te zbate pentru ceva, pentru o direcţie sau un scop.
A Face înseamnă A Voi!
193. Arhitectul trasează şi reface planurile unui edificiu de zeci de ori
dacă e nevoie. Căci el trebuie să aibă viziunea vieţii viitoare a edificiului într-
63
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
un mod cât mai calculat şi mai amănunţit. Chiar o mică scăpare se poate
dovedi fatală.
Cu atât mai mult atunci când clădeşti un Om, o Şcoală ori o
Academie, trebuie să vezi nu doar “macheta” ei, ci transformarea, evoluţia sa
continuă, fiindcă e cu adevărat o fiinţă vie.
194. Nu poţi trece prin Univers fără să iei cu tine ceva. Aşa că fi cu
băgare de seamă la lucrurile de care te înconjori, să nu te abată de la drumul
tău.
195. Este o deosebită încântare pentru ochiul văzător să privească
tinerii generaţiei de azi strâns îmbrăţişaţi cu Tehnologia; căci ei sunt nimfele
din care mâine se vor naşte fluturii.
Fiindcă această brutalitate şi rigiditate cibernetică nu e decât o mască
de protecţie în faţa durităţii lumii, o “gogoaşă” în miezul căreia fiinţa îşi toarce
devenirea şi îşi pregăteşte discursul pentru lumea de mâine, ce va fi rostit o
dată cu primele bătăi de aripi multicolore.
196. Orice reformă a societăţii începe şi se termină cu reforma omului.
197. Viaţa este o succesiune de necunoscute care se rezolvă unele prin
altele.
198. De multe ori răsăritul seamănă cu apusul. Aşa că trebuie să fii cu
băgare de seamă: nu cumva să te culci tocmai când e vremea deşteptării.
Mai bine rămâi treaz tot timpul!
64
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
199. Singura deosebire dintre plugar şi gânditor e aceea că primul
apucă să-şi vadă în aceeaşi viaţă atât împlinirile cât şi neîmplinirile, pe când
celălalt numai neîmplinirile.
În rest aceleaşi principii, aceleaşi reguli ale jocului, acelaşi obiect –
numai că la un alt Nivel de Realitate.
200. Pentru lucrătorii gândului: pe orice ogor nelucrat cresc mai întâi
buruieni, iar apoi mărăcinii.
Căci gândurile sunt precum vitele: trebuie să le porţi mereu de grijă: să
nu se rătăceasă, să se înmulţească întocmai precum trebuie şi să fie eficiente.
201. Precum seacă fântâna după o intensă întrebuinţare, la fel se
subţiază izvorul gândului solicitat neîntrerupt.
De-aceea a rânduit Natura cicluri active şi pasive, ca din această
alternanţă să rodeasă fructul deplin al creaţiei complete.
Şi chiar un pas înapoi, e mai totdeauna necesar să preceadă un salt
mare înainte.
202. Mi te plângi că-i noapte-adâncă în inima ta? Dar din ce crezi că
se nasc cele mai frumoase dimineţi, dacă nu din lacrimile stelelor!
203. Cutează doar de păşeşte înainte! Nu pierde timpul să te-ntrebi
dacă drumul urcă, ori coboară!
Toate prăpăstiile duc în vârful muntelui. Trebuie doar să ai răbdarea şi
puterea de a cădea până în fundul hăului!
65
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
204. Prietene, ai ascultat vreodată Cântecul Minţii? Dar Vocea
Conştiinţei, dar Simfonia Tăcerii?
Cum? Zici c-ai încercat de-atâtea ori şi n-ai auzit nimic?!
Un lucru îţi spun: Apropie-te! Îţi eşti prea departe!
205. Ia-le cuvintele şi vezi ce mai rămâne din ei!
206. Mitul cuplului: că ar exista o jumătate ideală pentru fiecare fiinţă
şi că scopul lor ar fi regăsirea pentru a se uni, a realiza împlinirea. Şi apoi?...
Fericirea veşnică! La fel ca şi “iadul veşnic” sau “veşnica lor pomenire”!
Basme! Copilării. Aşa ceva nu există, pentru simplul motiv că nici nu
trebuie să existe! Natura e cu mult mai înţeleaptă decât măruntele făpturi
umane.
Fiinţele trebuie să se asocieze neîncetat, sub diverse modalităţi,
inclusiv cuplul, pentru a putea experimenta lucruri noi, pentru a putea învăţa
noi lecţii de viaţă. De fapt varianta de cuplu e cea mai practicată şi performantă
metodă bazată pe principiul atracţiei universale, al magnetismului combinat cu
o serie de alte influenţe.
Şi asta numai până la un anumit stadiu în evoluţia fiinţei pentru că de
la un punct ce depăşeşte necesitatea unei astfel de metode (care între noi fie
vorba e destul de barbară, având la bază principiul suferinţei şi al educării
forţate) trecând la procesul autoeducării (deci prin forţe proprii).
Ceea ce înseamnă că respectiva fiinţă de-acum încolo nu va mai simţi
nevoia unui partener, nu se va mai îndrăgosti, adică, ea nemaibeneficiind de
aportul acelor forţe fluidice care leagă entităţile împotriva voinţei lor.
În planul fizic, cele mai întâlnite exemple le regăsim în rândul
călugărilor şi preoţilor (chiar dacă nu toţi) ei fiind detaşaţi de această
66
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
posibilitate de a se îndrăgosti. Aşa cum spunea Tagore: “Iubito eu mi-am dăruit
inima lui Dumnezeu, aşa că nu pot să ţi-o mai dau şi ţie”.
207. Pentru Om, Munca trebuie să fie cea mai mare sărbătoare!
Căci este imperativul său existenţial şi modalitatea de manifestare a
stării sale naturale: aceea de creator.
209. Majoritatea cărţilor nu reprezintă mai mult decât caietele de teme
ale celor ce le-au scris.
Puţine sunt acelea ce se pot numi Manuale şi ele transmit cu adevărat
Cunoaşterea revelată.
210. Mare e durerea ta, Prefacere; şi chin Altarul Nevoinţei umane.
Amară îi este Fiinţei chemarea Apelor Cerului învolburate în albia
strâmtă a Destinului.
Şi numai dorul Marii Uitări mai naşte-o umbră de speranţă pe chipul
trist al Veşniciei…
Căci totul e Deşertăciune şi putredă nemurire!
211. Să nu crezi, frate, că ziua de mâine aşteaptă ca tu să te trezeşti,
pentru a-şi face începutul.
Nu, căci fiecare Răsărit îşi are timpul şi Rostul lui!
212. Oamnenii sunt cele mai sperioase făpturi. Se tem până şi de
umbra conştiinţei lor.
213. Cel care te face inginer, nu e inginer, ci profesor.
67
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar acela care te îndeamnă să devii Om trebuie ori să fie Om ori să fi
pornit el însuşi pe drumul devenirii; şi deci să ştie ce să facă.
Asta din punctul lui. Căci pe tine te interesează doar să ştie (ca astfel
să afli ). Dacă face sau nu, e problema lui.
De aceea, aminteşte-ţi că profesorul nu lucrează în producţie, dar a
format nenumăraţi ingineri!
214. Progresul înregistrat la Şcoala Terrei, face ca în Planul Fizic,
realităţile să avanseze necontenit şi gradual, iar Adevărul să se reveleze mereu
mai mult. De aceea este necesar ca şi concepţiile despre Viaţă şi Univers,
precum şi Motivaţiile pe care Fiinţa le întrebuinţează pentru evoluţie să fie
reînnoite continuu şi aduse la nivele tot mai înalte de cunoaştere şi exigenţă.
În acest fel este perfect normal ca religiile să rămână lipsite de
valabilitate, tocmai întrucât ele reprezintă în principal fenomene social-politice
şi doar apoi spirituale, pe de o parte, iar pe de alta, deoarece neţinând cont de
această permanentă schimbare a protagoniştilor Şcolii Planului Fizic şi a
necesităţii urmării unei linii ascendente, ele îşi propun să permanentizeze, să
secularizeze seturi de tehnici, practici, concepte şi motivaţii, care nu corespund
ca utilitate decât nivelului grupului uman căruia i se adresează fiecare în parte
(mentalităţii respective) şi la momentul respectiv (al întemeierii lor).
215. A urî sau ignora este dilema eternă a unei lumi în descompunere.
Căci însăşi “iubirea” a devenit o chestiune ce ţine de istoria limbajului – un
concept mort poate chiar înainte de a se fi născut.
Şi nici nu ar putea fiinţa fără solul fertil al fecundării ei: Omul.
Dar omul e încă – şi de multă vreme – numai omidă, cu fălci şi brihan.
Fluturele înaripat – o palidă speranţă ce se lasă aşteptată!...
68
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
216. Trebuie să ne dăm seama că nu putem pătrunde cu Mintea în
Tainele Universului, decât până la un anumit punct. Pentru Orizonturi mai
îndepărtate e necesar să schimbăm instrumentul de percepere a Realităţilor.
Astfel că orice încercare de înţelegere “raţională” (adică de explicitare
în limbaj conceptual al minţii) a acestor realităţi, este nu doar lipsită de sens şi
eficacitate, ba chiar mai rău: duce la grave erori şi aruncă fiinţa umană în
hăţişuri iluzorii greu de străbătut. Este ceea ce i se întâmplă Omenirii în
momentul de faţă.
217. Pe bună dreptate putem numi cartea “caietul de exerciţii” în care
autorul – elev la Şcoala Vieţii îşi scrie propriile teme. Şi de aceea, cu cât e mai
voluminoasă, cu atât a avut mai multe lucruri de-şi explicat.
Ceea ce nici pe departe nu înseamnă că cei care nu scriu nimic ar şti totul!
218. Perfecţiunea nu este o finalitate ci este o cale! La fel şi Fericirea!
219. Omenirea întreagă e asemeni aceluia care merge pe bicicletă dar
priveşte tot timpul înapoi: cu siguranţă va sfârşi printr-o prăbuşire grozavă!
220. Prizonieri ai clipei! Captivi ai Prezentului! Aşa sunt majoritatea
oamenilor.
Ba, mai rău: unii s-au poticnit în Trecut!
221. Puterea noastră de a Înţelege Realitatea Existenţială luminează
doar un anumit spaţiu de domeniul Cunoaşterii, dincolo de care e bine să lăsăm
Tăcerea să vorbească.
69
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Destul avem de lucrat asupra a ceea ce putem pricepe! Să nu ne
lăcomim, ci să ne facem temele cât mai bine acum şi aici, potrivit înţelegerii la
care suntem fiecare!
222. Distrugerea este preludiul Creaţiei! Şi o varietate a ei.
La fel Haosul e un caz particular al Ordinii.
223. Când te întreb ”Ce mai faci?” nu înţeleg să mă informez cum îţi
iroseşti timpul cu fel de fel de îndeletniciri, ci vreau să-mi spui cu cât ai
contribuit la starea de mai bine a acestei Lumi! Sau a celeilalte!
224. Oamenii încă nu au învăţat să se poarte ca fiinţe dotate cu
instrumentul Raţiunii. De aceea se manifestă ca şi cum nu l-ar avea!
225. Nici un lucru nu este într-atât de nesemnificativ încât să nu merite
a ne face timp pentru el!
Căci, chiar dacă Timpul nu ne aparţine, e-n sarcina noastră utilizarea lui.
226. Tot timpul am vorbit şi de asemenea în continuare voi vorbi
despre Şcoala Devenirii [evoluţiei] Fiinţei, făcând mereu trimitere la sistemul
social de şcolarizare pe clase, ani de studiu, discipline obligatorii sau opţionale,
nivele paralele şi echivalente de specializare (profile) etc.
Atenţie, însă! Aceasta nu e doar o parabolă, un Semn de Sprijin, ci în
baza Legii Corespondenţelor [ = cum e Sus, aşa şi Jos ], este chiar o realitate.
Înţelegând Principiile şi Normele de funcţionare ale şcolii sociale, vom
putea astfel accede mai uşor la Legile Universale care guvernează Evoluţia
tuturor Fiinţelor.
70
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
227. Oamenii folosesc tot felul de parabole şi reprezentări, ca “puncte
de sprijin” pentru înţelegerea în profunzime a unor aspecte mult mai complexe
şi transcendente.
Acesta este un proces universal, specific Fiinţelor care utilizează
instrumentul numit “Minte”, şi reprezintă un Caz Particular al Legii Semnelor
de Sprijin, care prevede că Fiinţa îşi stabileşte [caută] Puncte [Semne] de
orientare şi sprijin în ascensiunea pe Calea Devenirii sale.
228. În fiecare Dimineaţă revenim la Şcoală. Şi ni se spune că avem
extemporal la română sau de rezolvat 15 exerciţii la ora de algebră. Dar nu
credem. Privim pereţii şi băncile. Totul împrejur este scris. De cei care au fost
Ieri aici. Şi mesajele spun că tot noi eram şi că avem, în consecinţă, aceste
lucruri de făcut.
Unii cred şi fac; alţii nu.
Primii le demonstrează celorlalţi. Şi iarăşi unii cred [înţeleg] şi fac.
Alţii nu. Şi tot aşa până vine examinarea. Căci după fiecare oră Cineva verifică
lucrările. Şi după fiecare Zi, Altcineva verifică lucrările.
Iar la final Examenul cel Mare!
229. Limbajul e Noaptea Formelor în care Adevărul rămâne un
Luceafăr depărtat în zarea Cerului său, călăuzindu-i doar pe aceia pe care
trudesc să-şi înalţe privirea Spiritului.
Pământul vorbirii rămâne în beznă!
230. Aşa cum hrana este strict necesară pentru trup, dar nu formează
[compune] decât o mică parte din acesta, la fel Natura este indispensabilă
Omului dar nu reprezintă decât o briză de puritate a spiritului său.
71
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Omul, limitat la Natură rămâne o brută; Omul lipsit de Natură devine
un monstru!
231. Greşeala fundamentală a Omenirii este de a numi Realitatea, ceea
ce ea percepe; şi Adevăr – părerea sa despre această Realitate.
232. Omule! Nu vezi că totu-i de-mprumut; că tu nu ai nimic!
Da, îţi mai spun o dată: nu ai nimic!
Nici măcar puterea de a voi.
Şi totuşi pe aceasta trebuie să o obţii!
E un Imperativ!
233. Timpul e valea plângerii în care orice Faptă îşi stinge ecoul.
234. Timpul ne formează; Spaţiul ne deformează.
235. Dacă măcar a zecea parte dintre vorbele irosite cu tot felul de
speculaţii ar fi fost întrebuinţate spre a lăuda virtutea Femeii (cu “F” mare),
omenirea ar fi fost acum de zeci de ori mai puţin nefericită.
236. A încerca că cunoşti Realitatea prin Intelect – şi a avea pretenţia
că o poţi face (sau altfel spus, că ceea ce cunoşti astfel, e Realitatea) – e ca şi
cum ai putea pretinde că poţi căra apă cu sita.
Ceea ce nu înseamnă că Intelectul (Mintea) ar trebui ignorat sau
lepădat ca ceva ce împiedică. Nu! Aceasta este o atitudine la fel de greşită!
Mintea reprezină un instrument şi o poartă necesară prin care Omul
ajunge la Realitate!
72
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar trebuie transcensă - trecut dincolo de ea, prin ea!
Aici s-a împotmolit lumea. Căci unii au rămas la intrare, pierzându-se
în tot felul de jocuri ale minţii şi speculaţii subiective, pe când cei de dincolo,
“uitând” că şi ei cândva au urmat aceeaşi cale, îi cheamă pe aceştia că arunce
mintea ca fiind ceva potrivnic.
Primii s-au numit “filosofi” (în accepţiunea actuală), iar ceilalţi mistici
(în aceeaşi accepţiune).
Dar Adevărul nu ţine cont de părerile Omului, căci Şcoala Evoluţiei
are sisteme, reguli şi instrumentele stabilite de către Cine trebuie!
237. Revolta puiului de Vultur: “O, Doamne! Ai sădit în Grădina ta
atâtea Roze, dar ai uitat să-mi laşi Dorinţa de a îndrăgi una anume!
Sau, zici că Rozele nu ştiu să zboare?”
238. Forma este esenţa manifestării Esenţei.
239. Unii oameni sunt într-adevăr atât de lipsiţi de simţul estetic încât
te întrebi cum de-au putut să-l piardă într-o aşa măsură?
Sau, poate, nu l-au avut niciodată!
240. Salvarea omenirii: Totdeauna rămâne o Femeie care să fie cea
mai frumosă.
Chiar dacă e numai una.
241. Două ni se par a fi concepţiile în jurul cărora au gravitat opiniile
oamenilor despre Viaţă [Univers] de-a lungul timpului:
73
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
- teoria particulei [entităţii] = totul se compune din particule
(materialism) sau din entităţi (spiritualism) structurate pe principiul sferă în
sferă şi strâns dependente unele de altele, dar totuşi cu existenţă individuală –
în sensul că nu sunt două entităţi – particule absolut identice (religiile se
încadrează şi ele tot aici)
- teoria undei [a transformării] = totul este o curgere continuă, o
neîntreruptă transformare a totului. Nimic nu stă şi nici nu poate exista ceva ca
individualitate. Entitatea, lumea lucrurilor etc. sunt doar iluzii. Singură
Schimbarea este eternă (Buddha). De aceea nu putem cunoaşte (determina,
măsura) nimic, pentru că dacă blocăm pe clişeul de măsură o imagine a acestei
curgeri, noi nu surprindem, de fapt esenţa mişcării, ci o imagine falsă despre
aceasta. Şi la urma urmei nici nu există un “eu” sau un “tu” sau “noi”.
242. Marea majoritate a instituţiilor şi raporturilor sociale dintre
oameni în momentul actual, sunt rezultatul egoismului, ignoranţei şi încercării
disperate de a fugi unii de alţii, crezând că libertatea înseamnă posibilitatea
nelimitată de a face ce vrei, iar fericirea posibilitatea de a avea ce-ţi doreşti.
243. Orice găină, înainte de a putea să zboare trebuie să ţină dietă!
244. Frate, atunci când te apropii de găini, nu te repezi ca un vultur din
înaltul gândului, căci le vei alunga în tufe şi de nici un folos nu va fi.
Ci dacă vrei să le înveţi arta zborului, coboară blând, ca un porumbel
şi grăieşte-le asemeni. Căci aminteşte-ţi: cel mai mult ele sunt obişnuite cu
vorba, nu cu tehnicile ameţitoare ale zborului.
Dacă nu, lasă un porumbel să facă aceasta şi numai apoi pune-le lacăt
pe gură şi ia-le cu tine în pacea înălţimilor.
74
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
245. Nu te bucura frate fiindcă Gânduri mari poposesc, din zborul lor,
în Pomul Vieţii tale. Ci caută să vezi ce faci cu ceea ce-ţi lasă după ce se duc!
246. Într-atât de tare a orbit omul încât, nu doar că nu mai vede
Adevărul, dar şi dacă i se înfăţişează clar precum lumina soarelui, tot nu-l mai
recunoaşte.
Aceasta este cea mai dureroasă alienare!
247. Omule, gândeşte-te că Femeia-i pasăre a cerului, liberă să
îmbrăţişeze multe orizonturi.
Aşa că n-o închide-n colivia ta, ci ascultă-i cântecul şi apoi las-o să
plece!
Iar dacă poţi, urmeaz-o!
248. Întreg Universul e o Formă de Forme…
Căci însăşi Esenţa, e o Formă care s-a plictisit de forme!
249. O, Femeie, tu eşti pentru Om când Lumina Gândului, când
Noaptea Patimii!
Dar cel mai adesea amândouă deopotrivă…
250. Când omul se satură de om, se naşte începutul Omului!
251. N-ai cum scăpa, Făpturo, de Umbra ta!
Căci ea stă-n puterea Luminii!
252. În Realitate, mirajul jocului uman se va topi precum ceaţa.
75
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Căci nu poate exista decât un singur Adevăr! Şi oricărui amurg îi
urmează, mai devreme sau mai târziu, zorile.
253. Tu, Omule! Până când ai să tot cârpeşti haina ruptă a Existenţei
tale?
Nu vezi că până şi petecele au ajuns să poarte zeci de petece?
254. Tragismul existenţei umane: pasărea ori zboară ori moare!
(Văzut-aţi păsări târâtoare?)
255. O, Femeie! Şi cât am luptat să te apăr de acuzaţia lipsei de
cuminţenie!... împotriva tuturor acelora care strigau că prostia trebuie să
sălăşluiască şi ea undeva…
Şi încă mai lupt!
… Dar mă întreb uneori : cum ar putea fi altfel cînd şi în tine zace tot
un Om?
256. Comunismul (comunizarea) şi ingineria genetică, în actuala fază
de ignoranţă enormă a omenirii, sunt la fel de fatale şi duc – pe căi diferite – la
acelaşi rezultat: robotizarea.
Şi totuşi acestea rămân cei doi paşi mari pe care omenirea îi va face în viitor!
Dar numai după ce omul va afla cine este şi va reveni la Legile Vieţii.
Căci în afara acestora totul înseamnă Moarte – Distrugere.
Deabia după ce omul va creşte în Iubire şi Dăruire faţă de celălalt i se
vor putea dărui atât puterea comuniunii cât şi forţa tehnologiei genetice.
76
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
257. Oamenii greşesc necontenit prin aceea că iau totul aşa cum este şi
nu cum ar trebui să fie.
Această atitudine a dus la îndepărtarea progresivă a întregii culturi şi
civilizaţiei, de sensul realităţii, al Adevărului. Fiindcă omenirea se mulţumeşte
să constate ce şi cum este ea, în loc să determine [să afle] cum ar fi trebuit să
fie.
Iar acest “ar fi trebuit” numai Legea îl cunoaşte! – Legea Vieţii atât de
mult ignorată milenii de-a rândul; la fel şi cei ce au adus-o.
Aşa încât până acum am construit – noi oamenii – pe un fundament
închipuit. Casa noastră este iluzorie!
258. O, Formă! Tu, care suceşti Mintea Făpturii! Tu vinovată eşti de
toată Suferinţa adusă pe Lume!
Dar şi de Beatitudinea Contemplării, ce te însoţeşte în tot locul!
259. Ce suntem noi, oamenii? – Modelatori! Da, modelatori de Forme.
Esenţa – conţinutul – nu ne aparţine. Acestea ni se dau de-a gata.
Ce avem noi de făcut este să găsim o Formă specifică pentru a
cuprinde şi manifesta aceasă Esenţă!
Şi în felul acesta sunt toate cele ce în limbaj uman numim “creaţie”.
De la aspectele literare, artistice şi până la cele filosofice, existenţiale nu sunt
decât un lung şir de Forme, mai mult sau mai puţin “inspirate”; mai mult sau
mai puţin pline de conţinut.
Pentru că fiecare Formă e cu atât mai valabilă, mai “adevărată”, cu cât
cuprinde în sine mai multă Esenţă dintr-o dată; cu cât este, aşadar, mai
avansată.
77
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Să nu ne lăudăm deci cu ideile inspirate care ne vin, ci să urmărim cât
de adevărate sunt formele ce le modelăm pentru acestea!
Şi să nu uităm că uneori şi formele sunt tot “inspirate”…
260. Fiecare fiinţă e un sistem de fiinţe. Ceea ce înseamnă că
reprezintă o alcătuire multiplă şi complexă formată dintr-o multitudine de alte
entităţi între care se stabilesc raporturi simbiotice de interdeterminare
[intercondiţionare reciprocă], fiecare depinzând vital [existenţial] de prezenţa
[fiinţa] celorlalte.
Fiecare fiinţă este într-o continuă transformare, astfel încât şi sistemul
din care ea reprezintă o parte, se află într-o schimbare permanentă a structurii
sale existenţiale.
Dar această schimbare este determinată calitativ de o Lege
existenţială, astfel încât suma proceselor petrecute în interiorul unei [fiecărei]
fiinţe – ca sistem – se poate compara cu un veritabil fluviu al transformărilor
ale cărui valuri sunt formate din molecule de apă, fiecare moleculă fiind aşadar
chiar o fiinţă-sistem. Căci toate fiinţele sunt sistem, întreg Universul fiind
structurat pe principiul “sferă în sferă”.
Şi aşa cum orice Curgere [fluidică] are determinate [constantele,
trăsăturile] ei, tot aşa şi Fluviul Transformărilor are o constantă principală care
însumează în ea toate trăsăturile existenţiale ale acestuia, fiind, în fapt chiar
ecuaţia sa existenţială. Această constantă o numim “constanta devenirii” şi o
identificăm cu ceea ce în mod normal s-a denumit: Timp.
Căci Timpul reprezintă Constanta Universală a Ordinii Cosmice care
face posibil procesul de maturizare al Fiinţei – Univers, ceea ce noi numim
Evoluţie, Devenire.
78
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
261. Oamenii şi-au inventat atâtea tipuri de morale câte epoci istorice
a traversat omenirea. Şi de fiecare dată, făcute parcă să scuze chiar lipsa lor de
moralitate.
De aceea nu e de mirare că Freud şi-a permis să vadă în om un neam
de psihopaţi cu pofte refulate şi care ar fi putut fi vindecaţi doar de trăirea
(experimentarea) lor. – Un fel de scuză pentru un hedonism modern.
262. Culmea e că stiloul poate scrie aproape orice – hârtia suportă,
mută, întreaga zbatere a gândului tău.
Căci, la urma urmei viaţa întreagă e un adevărat proces de conştiinţă.
Poţi să pledezi de o parte, sau de cealaltă. Poţi să pledezi chiar împotriva ta!
Şi este – poate – cea mai valabilă pledoarie!...
263. Frumuseţea nu este precum foamea: ceva universal, obiectiv şi
necesar.
Ci ea variază de la caz la caz, născută fiind din patima trebuinţei.
264. Ajunge Infinitului durerea propriei Singurătăţi.
Omule, n-o mai spori şi tu cu Umbra Uitării tale! Şi nici cu Vaietul
Devenirii!
265. O, Voinţă, tu! Mereu alergi după Rozele Vieţii!
Asta poate fiindcă ţi-au crescut aripi şi din Cerul tău, toate rozele sunt
parfumate; pe toate-ai vrea să le săruţi dintr-o privire.
Dar, draga mea, Rozele sunt ale Pământului!
Tu nu mai ai acum decât Cerul şi Soarele său – încununat de Raze!
Zboară, Voinţă, zboară spre Raza ta!
79
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
266. Dacă ai ceva de spus, spune! Azi! Mâine poate fi prea târziu!
Totdeauna trebuie să ştii ce vrei! Şi mai ales ce vrei să vrei.
Fiindcă voinţa e precum un cal de curse: aleargă – dacă e antrenat; dar
trebuie să ştie unde şi cât!
De aceea spune-i mai dinainte. Şi ai grijă de hrăneşte-o bine!
*
Şi toate acestea, tocmai fiindcă Dumnezeu îţi dă, totdeauna, dacă ceri.
E-adevărat, îţi dă după măsura Lui.
Dar măsura Lui e făcută după chipul şi asemănarea Voinţei tale de azi!
*
De-aceea zic: Omule, să ştii să vrei!
267. Când Omul a pierdut adevărata Cunoaştere şi sensul Legilor
Vieţii, el a pierdut totodată – şi aceasta este, poate, cel mai grav aspect – până
şi Credinţa.
Astfel au putut apare în Lumea oamenilor (de-acum cu “o” mic)
realităţi iluzorii (concepte formale) precum: dreptate, încredere, moarte, rău,
unicitate, imobilitate, eternitate, spaţiu, infinit, început şi sfârşit, noutate etc.
268. Se spune că Disperarea este scuza proştilor sau apanajul celor
slabi. Eu aş spune că este Începutul unui nou drum; adevăratul Drum prin
Deşertul Vieţii.
Numai cel ajuns aici învaţă că din Lumea asta nu are nimic de luat.
Nici chiar pe sine!
Disperarea este, de fapt, cea mai directă scurtătură spre Scopul final al
oricărei Morale autentice.
80
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
269. Speranţa este singurul Dar al Cerului pe care Omul l-a mai putut
păstra.
Dar e asemeni unui medicament puternic: dacă-l iei cu măsură, te
vindecă. Prea puţină sau prea multă – te-aruncă-n prăpăstiile Morţii Vii: crunta
Disperare – faza finală a unei agonii prelungite însoţită de Febra Deşertăciunii.
270. Cum recunoaştem lucrurile care vin de la Cer? – Ele nu trebuie
definite!
271. De când Legea a plecat dintre oameni, de când Credinţa a murit,
iar Evoluţia s-a stins precum flacăra unei lumânări consumate, aceştia –
oamenii – au inventat (şi-au permis lucrul acesta!) tot felul de chestiuni, printre
care aceea ce ei au numit “morală”, şi care, în fond nu reprezintă decât un joc
de-a bunele intenţii în turmă – unii faţă de alţii. Şi astfel au început să
definească “Binele” şi “Răul” prin raportare la ei înşişi, la părerile lor
subiective şi variabile de la o zi la alta.
Numai că Adevărul nu ţine cont de părerile oamenilor, iar Binele şi
Răul nu se pot raporta decât la Cer, la Lege!
272. Nu ţi-ai propus niciodată să zbori?
Nu-i nimic; mai bine mai târziu.
Căci primul salt poate fi şi ultimul: ori zbori, ori nu şi cu asta totul se
prăpădeşte.
De-aceea zic, mai bine să fii pregătit.
Dar, pregăteşte-te!
273. Simţi că vrei să spui ; că ai ceva de spus? Fă-o, nu te reţine!
81
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar caută Forma potrivită pentru ca licoarea mesajului tău să nu se
verse inutil.
Căci în asta constă tot meritul tău: mesajul ţi-a fost dat; alegerea
Formei utile îţi revine ca sarcină!
274. Omule! Ridică-te şi mergi!
Ridică-te din Mlaştina Delăsării şi mergi pe Cărarea Cerului!
Zboară, Omule, zboară!
275. Există trei categorii de Acţiuni: necesare, utile şi de înfrumuseţare
[voluptorii].
Sunt necesare Acţiunile prescrise de Lege, Imperativele Existenţiale –
cerinţe ale devenirii Fiinţei, Temele Şcolii Vieţii.
Sunt utile Acţiunile pe care Fiinţa însăşi le alege spre a-i sluji ca
instrument – modalitate de împlinire a Legii, de realizare a Temelor.
Sunt voluptorii restul tuturor Acţiunilor pe care Ea le realizează în
“timpul liber”, cu scop de “relaxare” sau “înfrumuseţare” de “bucurare a
sufletului”.
De ce-au uitat oamenii de primele două ?
276. Cât de primitiv eşti, Omule! Consideri imaginea formată în
oglindă ca “virtuală”, adică ireală, iluzorie, numai pentru simplul fapt că nu o
poţi pipăi, gusta, mirosi ori auzi.
Într-atât de mult te legi de organic încât ai uitat că Natura ţi-a dat şi
simţul văzului.
Şi dacă în general spui despre lucruri transcendente – “nu cred până nu
văd” – Oglinda vine să-ţi demonstreze că minţi.
Da omule, tu minţi! Căci iată, nu crezi nici dacă vezi!
82
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Tu, de fapt, nu vrei să crezi! De aceea nu vrei să vezi.
Fiindcă ai vedea atunci că Lumea este o mare Oglindă cu multe feţe în
care se priveşte pe sine o singură Fiinţă.
Iar Imaginile sunt perfect Reale. Şi tu le-ai numit: Univers; Creaţie!
Căci asta şi este!
277. Doamne, cum poţi lăsa atâta Frumuseţe împrejur şi-atâta
Întristare înăuntrul nostru?
Sau nouă nu ne mai pasă de Noi?
Ori, Nouă nu ne mai pasă de noi?...
278. Mut ca o lebădă voi să fiu.
Dar Firea îmi smulge al Durerii Strigăt şi Legea mă-ndeamnă Vieţii s-
alătur a Lumii cărare.
Sunt Paşi de Lumină… Sunt paşi peste Timp.
Numai că Timpul se-adoarme-n Tăcere.
Căci el deja a obosit de-atâta Lume.
279. Tu zici, “Doamne, facă-se voia Ta!” şi crezi că-i bine. Pui mâinile
la spate şi spui că nu mai ai nimic de făcut, că oricum totul se face prin sine
însuşi. Şi dacă eşti cât de cât evlavios zici că Dumnezeu le face pe toate fiindcă
noi, oamenii “nu putem mişca un pai de ici colo” fără voia sa.
Aşa că nu ne mai rămâne de făcut altceva decât să trândăvim într-o
ideală împăcare cu această lene pe care o numim “noi înşine”, liniştiţi că există
cineva, undeva, care să ne poarte toate grijile şi să ne împlinească toate
datoriile.
83
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Ba chiar şi să ne spele păcatele! Pentru ca mai apoi să ne putem lăuda
cu sfinţenia noastră!
Omule, dar până când aceasă sminteală, această amorţire a cugetului
tău?!
Unde ai mai văzut atlet care în viaţa lui nu a coborât din vârful
patului? Sau şcoală la care unul singur să înveţe şi toţi să ştie!
Aşa ceva numai în mintea ta înşelată de ademenirea delăsării şi furată
de patima trândăvirii, se poate întâmpla.
De aceea zic: Frate! Trezeşte-te o dată la Realitate!
Avem teme de lucrat. Avem “mâini” ale spiritului ca să le lucrăm.
Avem responsanbilităţi!
Căci participăm la cel mai grandios spectacol: Spectacolul Vieţii. Şi
suntem actori. Dar actor nu înseamnă că intri pe scenă la semnal să reproduci
de fiecare dată cele zece replici ce-ţi revin şi să ieşi apoi iarăşi la semnal fără
să-ţi pese de restul!
Nu!
Actor înseamnă să ai în mintea ta întreaga Piesă – din cap în coadă. Şi
să nu-ţi convină cum e pusă în scenă de Regizor!
Actor înseamnă să ai păreri personale! Şi să lupţi pentru ele!
Da, să lupţi cu Dumnezeu! În sensul constructiv. Să-i spui: “Doamne,
eu vreau ca replica asta să fie altfel, sau personajul acesta să nu iasă din scenă
acum. Pentru că eu apeciez că aşa ar fi mai bine; sau ar putea fi mai bine.
Oricum, de-aici din Valea mea eu aşa văd lucrurile. Şi mă străduisc să le văd
cât mai bine. Poate că din Cerul Tău, ele arată cu totul altfel. Dar eu vreau ca
aici jos să ridic o mânăstire. Cu mâna mea!
Dacă se poate lasă-mă să o fac pentru Tine!
Dacă nu se poate, fă Tu pentru mine să se poată!
84
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dacă nici asta nu se poate, căci nu merit, sau ne e calea cea bună,
atunci, rogu-Te, spune-mi!”
* fel şi încercarea de-a merge pe o cale greşită!...
Dumnezeu nu are nevoie de copii alienaţi şi debili care să stea agăţaţi
în spatele lui toată Viaţa ca nişte paraziţi şi El să facă totul pentru aceştia.
Nu, el vrea ca ei să crească, să se maturizeze, să devină ei înşişi
Dumnezei. - Căci trebuie să devină Dumnezei! Pentru asta e nevoie de multă
muncă !
E munca lor. Nimic nu se poate dobândi decât prin efort propriu! Nu
există cadouri în Lumea Cerurilor şi a Vieţii!
Acesta e un concept vid, născut în mintea slabă a omului, din patima
delăsării!
Fiecare lucru îşi are preţul lui în efort; în voinţa de a-l obţine, de a-l
crea!
Căci un Dumnezeu nu-şi poate permite să primească pomană de la
nimeni!
280. Legile acestea pe care le-am scris nu le-am descoperit. Nu, ele nu
sunt munca mea [cel puţin din ziua de azi a Şcolii] căci le ştiam.
A trebuit doar să mi le reaminteasc. Şi vi le-am spus.
Cu adevărat demni de laudă sunt cei care nu ştiu şi caută să afle. Căci
aceştia sunt creatorii de “sisteme filosofice.”
Ei se aseamănă copilului care încearcă să cunoască ştiinţele vieţii fără
să meargă la şcoală. Vă daţi seama ce efort să reinventeze matematica, fizica,
biologia etc.! Ce scop grandios!
Dar şi imposibil.
85
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Deci nu trebuie să ne mirăm dacă aceştia îmbătrânesc fără să fi
descoperit roata, sau alfabetul. Efortul lor însă trebuie să rămână exemplar! La
Fiindcă pentru cel ce urmează Şcoala Vieţii lucrurile sunt foarte
simple şi frumoase; căci Lecţiile se predau unele după altele, efortul e minim.
Asta, bineînţeles pentru cine nu chiuleşte.
Ceea ce v-am spus este de la Şcoala Vieţii, din Ştiinţa Vieţii.
Căci noi, oamenii, încă nu am ajuns să creăm ştiinţe [decât în lumea
nostră iluzorie]. Noi trebuie să învăţăm [încă] ceea ce e scris în Manualele
Universului ; dintotdeauna!
281. Nu Cunoaşterea lipseşte Lumii. Şi nici Credinţa. Acestea îi
lipsesc Omului!
Lumii îi lipseşte Organizarea, din care se nasc acestea două. Pregătirea
pentru a le primi!
Iar Omului îi lipsesc toate trei.
Căci cea care i le putea dărui – Educaţia – a plecat din Lumea
Oamenilor.
Şi nu clădind temple sau săvârşind sacrificii o aducem înapoi.
Ci numai dovedindu-i Voinţa noastră în a-i da ascultare; Voinţa
noastră de a ne desăvârşi necontenit.
282. De- aceea zic, poţi să vorbeşti frumos despre Adevăr, să dai
sfaturi de viaţă practice, să le spui oamenilor legi universale de conduită care
să-i încânte şi să le slujească. Şi ei te vor aclama şi te vor numi “filosof”, ori
“învăţător”.
86
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Căci ţie ţi-e uşor, de sus, de pe Culme să descrii Orizonturile şi să
prevezi toate câte şi cum se petrec jos în Vale. După ce ai învăţat Poezia Vieţii
o reciţi pe dinafară, fără vreun Efort.
Dar Efortul tău stă-n altceva: Efortul tău stă-n a-i atrage acolo Sus, a
le arăta cum? Nu cum să urce. Nu! Asta trebuie ei să descopere!
Există o singură Culme, un singur Sus. Dar se poate urca pe oricare
parte. Sau chiar pe mai multe deodată!
Fă-i să descopere individual Cărarea cea mai potrivită [la un moment
dat].
283. Pentru exprimarea [cuprinderea] Adevărului există Forme
[Modalităţi de Înţelegere] particulare [individuale, potrivit Natrurii fiecăruia] şi
universale.
Primele sunt pentru cei care încep a deschide ochii şi-a căuta.
Formele Universale se aplică în schimb, în două situaţii: la cei ce dorm
şi sunt purtaţi împreună de Valurile Vieţii şi la cei ce au zărit Adevărul şi nu
mai pot să-şi închipuie orice vor despre el, pentru că de-acum ştiu!
284. Nu te supăra pe cei ce cunosc, pentru că şi tu vei ajunge într-o
bună zi să cunoşti!
Nu te supăra nici pe cei ce se prefac a cunoaşte. Pentru că ei deja
suferă [pentru aceasta]!
285. Şi dacă Tristeţea vine la tine, în haine de gală, zicând: “Hai,
însoţeşte-mă la Ospăţul Nefericirii, nu te da în lături. Mergi! Dar aminteşte-ţi
mereu că pentru tine nu există Ospăţul Nefericirii!
87
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
286. Gândurile sunt Păsări ale Cerului. Fiinţe Libere. Vin în stoluri şi
pleacă în stoluri. N-ai cum le ţine.
Dacă le pui în colivie mor. Numai în libertate cântă.
De aceea zic: bucură-te când ele fac popas în Pomul Vieţii tale.
Încearcă să prinzi cât mai bine Cântecul lor înainte să plece. Căci cine ştie
când şi dacă vor mai reveni să ţi-l interpreteze vreodată.
Şi când se ridică iarăşi în zbor, bucură-te din nou, căci un alt Pom va fi
învăluit de glasul lor.
Iar până atunci ele vor cânta ogoarelor şi pădurilor şi deşertului şi
mărilor şi tuturor vor duce veste despre Pomul Vieţii tale.
Dar mai presus de toate îi vor povesti Cerului!
287. Nu poate naşte decât cel ce e într-adevăr însărcinat!
Trebuie să fi purtat în el această sarcină, s-o fi îngrijit cu toată
sârguinţa sa şi apoi să-i dea drumul în lume. Liberă precum o pasăre a cerului.
Căci Păsări sunt toate câte sunt.
Numai Omul nu şi-a dat seama că Este!
288. Făpturo! Nu te bucura pentru că Eşti! Bucură-te pentru că Faci! –
nu pentru ce faci! Ci pentru ce Vrei să Faci!
Altfel existenţa e cel mai mare Păcat al tău!
289. Tu te lauzi Omule, zicând că poţi decide ce şi cum?
La fel şi frunza crede că prin voinţa ei s-a înălţat la 10 metri de pământ
ţi a dat naştere unui întreg copac sub ea. De-aceea se simte importantă pentru
meritul propriu de a se afla acolo.
Dar asta numai până vine Toamna!
88
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
290. Mă-ntrebi de ce ar trebui să faci aşa sau altfel?
Dar eu îţi spun că nu trebuie! Căci nu există un trebuie extern! Nu!
Tot ce există e Necesitatea – una cu Tine.
Ignor-o! Calc-o-n picioare! Aşa-mi placi. Ţie-ţi place? Dacă da –
continuă! Atâta timp cât te-nsoţeşti cu Plăcerea, nu ai ajuns la Necesitate! Nu ai
ajuns la Tine!
Dar eşti pe calea cea bună. Căci Plăcerea e cealaltă faţă a Suferinţei.
Iar Suferinţa e cea care te va face să te urăşti. Cu cât te urăşti mai mult, cu atât
eşti mai aproape de tine. Când vei ajunge la limita Urii, atunci te vei regăsi.
Căci ceea ce credeai a fi tu, era o Iluzie. Pe care Ura ta a distrus-o.
Acum ai rămas doar Tu.
“Trebuie” era Iluzia ta! Necesitatea eşti chiar Tu!
Aşa că urăşte-te cât mai mult!
291. Să nu crezi Făptură, că Soarele se va opri doar ca să stea de vorbă
cu tine! O, nu. Căci el are lucruri mari de făcut. El trebuie să lumineze Lumea.
Peste tot; de-aceea se grăbeşte.
De-aceea şi tu, dacă vrei să vorbeşti cu El, grăbeşte-te de ţine pasul!
În felul acesta vei vedea ce-nseamnă să Luminezi. Şi poate într-o bună
zi vei lumina chiar tu.
Atunci când vei fi un Astru pe cerul Lumii – pentru Lume.
Dar pentru Tine vei rămâne mereu un Soare grăbit.
Aşa trebuie să rămâi!
292. Virtute nu înseamnă să primeşti iertarea pentru păcatul săvârşit ci
să nu-l mai săvârşeşti a doua oară… niciodată.
293. “A vrea Să Fii!” – ţine de animal!
89
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
“A fi Să Vrei!” – e chiar rostul Omului!
294. Că e neagră Lumina şi că s-au întunecat Luceferii Morţii din
pricina asta?
Dar ce-mi pasă mie de Noaptea lor?
Când eu, o Rază măcar nu pot s-o iau cu mine, cum crezi c-aş putea
spera la Zori de Ziuă?
Ori poate numai dacă… Şi totuşi, nu-i niciodată prea târziu.
Sau Ceasul a sunat? Există un Ceas?
Sigur că Există.
295. Făpturo, nu te chinui cu Albastrul Zărilor, căci Negura din tine
poate fi la fel de luminoasă.
Trebuie doar să-ţi pese de ea!
296. Lucrul cu Ideile [Gândurile] este întru totul asemănător înălţăriii
unei case.
Mai întâi te gândeşti cum ai vrea să fie, trasezi planurile şi faci
calculele, procuri materiale şi apoi treci la munca efectivă: aşa încât, cărămidă
de cărămidă să vezi înălţat edificiul ce ţi l-ai propus. Urmează apoi dotările
interioare – şi aici trebuie mare atenţie – finisajele etc. Pentru ca în final totul să
corespundă funcţional şi estetic.
Şi dacă nu te mulţumeşte, nu fi dezamăgit. E în firea lucrurilor să fie
aşa. Cel ce se opreşte la un edificiu, acela, de fapt, nu a înălţat niciodată nici
unul.
Aşa că după ce e gata, precum ţi-ai propus, lasă-l acolo şi vezi-ţi de
drum! Căci nu e pentru tine. Alţii vor veni să-l locuiască.
90
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Pentru tine de folos e cel din viitor, cel încă nenăscut! Până când se
naşte…
Şi tot aşa…
Aminteşte-ţi că eşti călător! Fiecare edificiu e un loc de popas; atâta
tot. Pe care îl laşi în urma ta şi nu iei de la el nimic altceva decât… amintirea.
Eventual…
297. Ne naştem cu fiecare fir de iarbă şi murim cu fiecare rază de
soare. Dar Timpul, tot străin ne-a rămas. Şi astfel străini suntem de naşterea şi
moartea noastră.
298. Ne mirăm că Timpul fuge de noi. Dar oare noi nu facem la fel?!
299. Fugim de noi înşine şi ne ascundem în ceilalţi…
Chiar şi numai pentru plăcerea de-a ne căuta apoi…
Ceea ce nu înseamnă că ne vom [mai] regăsi.
300. Cu cât mai multe cuvinte, cu atât mai mare Iluzia!
Cuvântul nu poate descoperi Adevărul decât atunci când este rostit în
mine, de la mine, pentru mine. Orice grăire spre sau dinspre altul e ca sămânţa
aruncată pe loc pietros.
Cuvântul e o scară pe care eu, prin forţe proprii trebuie să urc. Nu mă
poate înălţa nimeni fiindcă eu însumi trebuie să-mi construiesc această scară.
Cel mult îmi poate arăta cum.
E vreamea lui A Fi! E vremea mersului pe propriile picioare.
Nu mai putem să ne slujim de cârjele Religiei şi nici de jocurile
Ştiinţiei căci am depăşit faza “grădiniţei.” Ne-am înscris la “Şcoală” şi avem
91
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
teme de lucrat, avem materii de studiat, avem nevoie de noi înşine, prin noi
înşine. Asta ni se cere acum.
E vremea Omului.
Aşa că, Omule, ridică-te şi mergi!
301. Un text sacru (de înţelepciune) nu-ţi e de nici un folos până când
nu-l iei cu tine în toate momentele vieţii şi nu-l sălăşluieşti în toate gândurile
tale.
Căci dacă l-ai pus bine în colţul unui raft sau într-un ungher al
memoriei, este ca şi cum i-ai arăta fiinţei tale bolnave medicamentul, dar ai
refuza să i-l administrezi.
Oamenii culţi au casa plină de rafturi. Oamenii docţi au memoria
plină de texte.
Abia cei porniţi pe Calea Înţelepciunii văd Învăţătura din ele!
302. Metafizica este învăţătura care nu se mai ocupă de legile
Pământului, nici de legile Cerului.
Ea redă cosmosul Cerului de dincolo de Ceruri!
303. O Şcoală pentru om şi un Templu pentru Om!
Aşa cum Templul e Şcoala zilei de mâine, tot aşa Omul e omul zilei
de mâine.
O Şcoală pentru Azi – un Templu pentru Mâine!
304. Adevărata învăţare a Lecţiilor Vieţii se face nu privind în urmă,
spre Trecut, ci înainte, spre Viitor. În Trecut se află Greşeala; în Viitor Legea;
Greşeala spune ce n-ai făcut, Legea ce trebuie mereu să faci.
92
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Căci „Mâine” se naşte astăzi; şi „Ieri” nu ştie nimic despre asta!
Singură Legea trebuie întrebată!
305. Taoismul este învăţătura profundă ce aduce în conştiinţa fiinţei
umane o stare de trăire exprimabilă astfel: „Doamne facă-se Voia Ta, căci Tu
eşti Suprema Înţelepciune, Supremul Adevăr şi Suprema Cunoaştere; iar
Voinţa ta este Voinţa Legii pe care o pui în toate Lucrurile şi Lucrurile toate se
rânduiesc astfel după trebuinţa Desăvârşirii şi-şi vorbesc unele altora despre
Sublima Fericire de a fi cu Tine Una.
De aceea, Doamne, înţeleg că nu este altceva nimic de făcut, din parte-
mi, decât a da ascultare Vocii Lucrurilor şi împlinire Învăţăturii ce tu o pui în
Ele.
Căci orice altceva străin este rostul meu, fiindcă Tu de toate te ocupi
întocmai precum trebuie. Numai misiunea Devenirii întru Înţelepciune mi-ai
lăsat-o ca sarcină de lucru şi slujire pentru întreagul ocean de Viaţă Eternă şi
ca piatră de încercare pentru credinţa ce o voi creşte în sufletul meu prin
Cunoaşterea Legilor Tale.”
306. Încrederea se câştigă, de către celălalt, prin efortul său.
Credinţa se dăruieşte, celuilalt, prin efortul tău.
Încrederea ţine de iluzia că un lucru s-ar putea sau nu întâmpla, bazat
pe „experienţă”, pe „precedent”. Considerăm – în lipsă de cunoaştere – că un
caz particular (sau un număr de cazuri) reprezintă însăşi Legea. Dar dacă ele
sunt excepţiile? Este exact situaţia Occidentului. E ca şi cum ai merge cu
spatele: privind mereu în urmă devine extrem de dificil să te orientezi şi
aproapre imposibil să eviţi prăpastia ce-ţi iese-n cale, mai ales când totul se
93
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
derulează atât repede. De aceea la tot pasul întâlnim rezultatele acestei
conduite: dezamăgire, deziluzii, suferinţe etc.
Credinţa în schimb ignoră atât trecutul („experienţa”) cât şi viitorul,
căci ea se bazează pe anumite principii, între care la loc de frunte se situează:
- egalitatea în faţa binelui şi răului
- renunţarea la propria fiinţă şi punerea sa la dispoziţia Divinităţii =
conştientizarea faptului că omul e un Actor pe o Scenă a Vieţii şi
că Regia Jocului Cosmic nu-i aparţine
- detaşarea de dorinţa de a fi sau nu într-un anumit fel, loc, mod,
stare, situaţie etc., de frica de a pierde sau dobândi ceva bun sau
rău, de grija născută din acestea, de ataşamentul faţă de
fenomenele Vieţii sau de repulsia vis-à-vis de acesta.
307. Mediul, Realitatea în care trăim, Spaţiul sunt expresia creaţiei
noastre. Numai că reprezintă o creaţie inconştientă: nu realizăm aceasta decât
în foarte mică măsură.
Am putea spune mai exact că această Realitate reprezintă rezultatul
manifestării noastre a fiinţelor „conştiente”, şi este totodată numai unul dintre
multiplele astfel de rezultate. Altfel exprimat, deci, din activitatea tuturor
categoriilor de fiinţe conştiente se modelează o gamă infinită de Realităţi pe
care ele le conştientizează într-o proporţie mai mare sau mai mică.
308. Ochii sunt ferestrele sufletului din spatele cărora zâmbesc
trecătorului florile sau bobocii înţelepciunii.
309. Nici un soare nu răsare înainte ca un altul să fi apus deja.
94
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
310. Filosofia – „Dragostea de Înţelepciune” – este aspiraţia către
Cunoaşterea Adevărului, iar Înţelepciunea – copacul crescut din sămânţa
acestei Cunoaşteri.
Fizica este Ştiinţa despre Viaţa în Manifestare, despre Formă, despre
Fiinţe, iar Metafizica este Intuiţia despre Viaţa în Nemanifestare, dincolo de
Formă, dincolo de Fiinţe, către Marea Fiinţă şi prin ea către Devenire.
311. Să nu te aştepţi la apreciere din partea semenilor. Căci dacă eşti
mai slab decât ei te vor dispreţui şi vor căuta a te stivi ca pe un vierme, iar de te
ridici deasupra lor te vor urî şi-ţi vor urmări mereu pieirea.
De aceea tot ce-ţi poţi dori mai bun în societatea umană este tocmai
faptul de a fi ignorat de toţi ceilalţi.
312. Totul se schimbă. Nimic nu rămâne etern! Chiar Eternitatea este
trecătoare!
Căci tot ce Există îşi are Devenirea sa!
Până şi Schimbarea Devine!
313. Oare până când ne vom tot preface a uita că în centrul tuturor
Lucrurilor se află Legea şi că ea este adevărata noastră Călăuză?
Sau poate chiar am uitat!
314. Legea socială reprezintă măsura înţelepciunii „lumeşti” la un
moment dat în dezvoltarea istorică a unei comunităţi.
De aceea ea trebuie să fie opera minţilor celor mai luminate din acea
perioadă, iar printre sursele ei de origine e necesar să se numere în primul rând:
95
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Legea şi Înţelepciunea Universală, religia (ca modalitate de comportare a
omului), cultura şi civilizaţia.
Căci scopul ei principal, necesitatea existenţială, o constituie educarea,
dezvoltarea fiinţei umane atât individual cât şi în grup.
Tocmai de aceea Legea îi vorbeşte omului azi pentru binele lui de
mâine.
Tocmai de aceea orice altă născocire a minţii umane care nu vizează
direct şi obiectiv educarea spirituală a unei anumite comunităţi, la un moment
dat, nu este Lege şi poate să poarte acest nume.
Iată de ce lumea are prea puţine Legi: căci nici nu le recunoaşte.
În schimb e plină de legi!
315. Frumuseţea sălăsluieşte în toate Făpturile, numai să poată sufletul
nostru a se ridica la contemplarea ei!
316. Într-o bună zi te vei trezi, Făptură, şi te vei găsi crescută în Trupul
Cunoaşterii, iar atunci din Iluzia lui A Fi, îţi va rămâne doar o tristă amintire,
ca umbra unui sublim Coşmar apus în Negura Uitării.
317. Să nu crezi cumva că Misterul e un lucru ce ar putea fi înţeles!
Dar nici să nu te gândeşti că nu ar putea fi [niciodată] pătruns!
Căci Misterul e o torţă ce merge înainte luminându-ne calea...
Pe care Cunoaşterea ne poartă paşii.
Iar Suferinţa îi adună din urmă [pe cei rătăciţi].
318. O! Formă! Tu eşti Trupul Ideii şi Seva Gândirii umane.
96
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
319. Conştiinţa nu poate fi definită, tocmai întrucât ea este
transcendentă acestei lumi iluzorii.
Că se face „simţită” prin anumite manifestări particulare, e cu totul
altceva. Însă la nivelul de trăire al Fiinţei umane care nu s-a „descoperit” pe
sine, Conştiinţa rămâne Marele – Necunoscut – un Mister.
Pe de altă parte chiar şi cel care s-a ridicat la nivelul ei sau chiar l-a
depăşit, tot nu poate spune nimic despre aceasta. Sau mai exact nu ne poate
spune nouă cei de dincoace, tocmai întrucât noi cunoaştem o singură
modalitate de comunicare, de transmitere a informaţiei, a cunoaşterii: prin
Gând, manifestat în lumea materială (Planul Fizic) în tiparele limbajului.
De aceea nu o putem cunoaşte în esenţă, ci doar în aparenţe, în
manifestări. Iar aceste aparenţe sunt în mare parte greşite. De aici marea
confuzie a Conştiinţei cu tot felul de procese din lumea noastră.
Numai că ea, Conştiinţa, aparţine Lumii de Dincolo!
320. Metafizica reprezintă impulsul zilei de mâine!
Dacă Filosofia (= Dragostea de Înţelepciune) îi arată Fiinţei Umane
calea practică de urmat azi pentru împlinirea Legii, Metafizica dă curs dorinţei,
curiozităţii acesteia de a şti ce se află dincolo de ceea ce ea ştie deja „concret”,
de a prospecta zona semitenebroasă ce se deschide transcendent ariei luminate
de Farul Cunoaşterii.
Ea se bazează pe Legea corespondenţelor (= „Ce e jos e şi sus”) şi are
nevoie de Vocea Conştiinţei prin care Universul însuşi se exprimă.
De aceea, Metafizica nu este speculaţie! Ea reprezintă Legea Zilei de
Mâine.
De aceea puţini, foarte puţini sunt chemaţi pentru aşa ceva. Şi ei sunt
adevăraţii exploratori, deschizătorii de Noi Drumuri şi Noi Orizonturi.
97
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Omenirea trăieşte Azi. Dar ei trăiesc azi, Ziua de Mâine! Căci
Universul vorbeşte prin ei!
321. Frate, nu asculta la gurile rele care spun că dacă tu nu faci, nu ai
avea autoritatea de a le spune altora ce şi cum trebuie să facă.
Fiindcă această autoritate nu poate aparţine omului, oricât de sfânt ar fi
el, ci vine din chiar Seva Legii şi este Vocea Adevărului care se manifestă prin
tine.
Căci tu l-ai cunoscut şi l-ai recuoscut; iar tocmai de aceea dator eşti
să-l arăţi şi celorlalţi.
Apoi lasă-i în pace. Dacă ei îşi aţintesc ochii conştiinţei asupra ta şi nu
asupra Adevărului, treaba lor. Oare oile nu fac la fel: dacă nu calcă una nu
calcă nici cealelalte? – Şi ce-i lumea umană, dacă nu o turmă?
Aşa că ţie nu trebuie să-ţi pese de ce zic ei. Adevărul e unul singur şi
el nu ţine cont de părerile oamenilor!
322. Să vrem o lume nouă?
Nu, nu ne trebuie o lume nouă! Şi nici măcar un om nou!
Ci acelaşi nu, dar aşa cum trebuie el să fie: educat, emancipat,
manifestându-se în cunoştinţă de cauză.
Un om matur, conştient şi responsabil. Iată de ce avem nevoie.
De Om!
323. În Dezvoltarea oricărei Fiinţe există (două) două forme de
structurare. Asocierea şi Diferenţierea. Ele se organizează după două criterii:
Afinitate şi Complementaritate.
98
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
324. Dacă cineva crede că fugind de forme va descoperi Esenţa, se
înşeală amarnic.
Pentru că în Manifestare totul este Formă, iar formele pe care le
percepem în imediata noastră vecinătate, nu sunt altceva decât cazuri
particulare ale Principiului unic ce guvernează toate Universurile în
Manifestare.
Căci Esenţa se află Dincolo. Însă pentru noi acest Dincolo nu există.
Nu încă!
Iar până atunci va trebui să urcăm din formă-n formă ca să ajungem la
Formă. Aici – şi abia aici – înţelegem că nu putem găsi decât Forme şi că ele
ne îndrumă spre Dincolo, spre Esenţă.
De aceea trebuie să facem cunoştinţă cu ele, să le privim ca pe
adevăraţii noştri Învăţători şi să ne bucurăm ascultând mesajul acestora.
Căci ele ne învaţă Trăirea, ne învaţă Bucuria Existenţială.
Numai când vom fi una cu Forma, când vom deveni o simfonie
continuă a Bucuriei de a Fi, numai atunci vom putea afla câte ceva şi despre
Esenţă.
Până atunci însă trebuie să păstrăm ochii conştiinţei fixaţi asupra
formelor şi urechile sufletului deschise la mesajul acestora.
Să nu uităm: pentru noi Forma e tot ce Este şi ce poate Fi!
Să urmăm Forma!
325. Chiar şi Norii au Visele lor şi, deşi ştim unde-i poartă Vântul, ei
îşi doresc numeroase înfăţişări.
326. Gândurile sunt păsări ale Cerului trimise nouă spre a ne învăţa
Tainele Existenţei.
99
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar nu-i uşor cu ele, căci având Dreptul Libertăţii şi deprinse fiind cu
Pacea Înălţimilor nu se vor coborî cu una cu două din zborul lor ca să se aşeze
pe Umărul Minţii noastre.
Şi în plus ele nu au încredere în oameni!
De aceea avem mult de lucru. Până să le convingem să se oprească –
măcar o clipă – din Marea lor Trecere şi să poposească la fereastra noastră.
Apoi să le demonstrăm că suntem demni de încrederea lor, că vrem cu adevărat
să învăţăm noi înşine Taina zborului, spre a deveni într-o bună zi Păsări Libere,
ca şi ele.
Iar apoi, cel mai greu – să lucrăm, să punem în practică decizia
voinţei.
Un pas greşit şi... uşş toate-şi iau zborul. Pleacă; se duc precum
porumbeii. Niciodată nu poţi fi sigur dacă se vor mai întoarce. – Atunci trebuie
s-o iei iar de la capăt: să le ademeneşti să se aşeze, apoi să le determini să
rămână şi tot aşa.
De aceea zic: e greu cu Gândurile!
Însă n-avem încotro. Ele sunt singurul nostru Învăţător!
327. Aşa cum Marea Fiinţă se cunoaşte pe sine reflectându-se în
nenumăratele Forme care compun Universurile, tot astfel noi, Formele ne
cunoaştem pe noi înşine prin reflectare în celelalte Forme-Reflexii.
Şi vom cunoaşte fiecare Reflexie ca fiind noi; şi vom cunoaşte toate
Reflexiile ca fiind noi înşine.
Şi vom cunoaşte inexistenţa ca esenţă a Reflexiilor – noi înşine.
Şi vom realiza unicitatea şi singularitatea Esenţei: Marea Fiinţă.
Doar Manifestarea este plurală. Şi chiar şi aceasta doar în aparenţă.
Căci Manifestarea însăşi nu e decât o Reflexie a Marii Fiinţe.
100
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Totul nu e decât un amplu şi complex proces de reflectare, numit
Viaţă. Dar ea e una singură: Marea Fiinţă.
328. Nimic nu se manifestă altfel de cum este şi nici nu s-ar putea
manifesta altfel decât devenirea sa.
Căci Devenirea şi Existenţa sunt aspecte diferite numai în aparenţă. În
esenţă ele, ambele reprezintă Iluzii ale aceleiaşi Realităţi Unice: Realitatea de
Dincolo.
329. Orice realitate e posibilă! Orice îşi poate imagine mintea
omenească, există!
Ce înseamnă, de fapt, că mintea îşi imaginează ceva? Înseamnă că ea
foloseşte anumite gânduri, care existau deja.
Omul nu e creator, ci doar modelator. El întrebuinţează ceea ce
altcineva a creat. Gândurile sunt ca nişte piese cu ajutorul căroara fiecare fiinţă
umană îşi construieşte un model, (nu mai multe) de realitate.
Vrem să construim o realitate de haos. Foarte bine; avem la dispoziţie
piesele – cărămizi pentru a zidi templul haosului.
Toate fiinţele – oameni care au libertatea de a folosi gândurile după
cum doresc, se asociază în funţie de timpul realităţilor pe care le compun din
aceste gânduri.
Ceea ce însemnă că există un Infern, unde se întrebuinţează anumite
gânduri, şi un Paradis, unde sunt folosite alte gânduri. Desigur, există, de
asemenea şi stările intermediare.
Numai pe Pământ copiii – fiinţele oameni – sunt strânşi laolaltă şi
obligaţi să întrebuinţeze un anumit set limitat de piese – gânduri. Bineînţeles,
fiecare e liber să-i treacă „orice prin minte, însă acest orice nu va beneficia aici
101
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
de forţa şi stabilitatea unei veritabile Realităţi în care fiinţa să poată cu adevărat
trăi.”
Aceste gânduri sunt – aşa cum spuneam – piesele din Jocul Vieţii cu
care fiinţa – om îşi modelează devenirea, învaţă să-şi asume rolul de creator.
Căci într-o bună zi va creşte şi se va manifesta ca Arhitect al Universului.
Dar până atunci, însă, toate realităţile pe care el le clădeşte nu au decât
forţa unor castele de nisip.
Azi, copilul ridică o colibă în pădure, în care „locuieşte” în timpul
liber – ba uneori fugind şi de la şcoală sau chiulind de la lecţii.
Dar mâine, Arhitectul matur va fi în stare să înalţe Case adevărate,
durabile şi necesare pentru el, familia sa şi toţi semenii săi: Fiinţele
Universului.
Până atunci va trebui să urmeze Şcoala Vieţii spre a deprinde Legile
Arhitecturii Cosmice, pe care o va absolvi în momentul în care fiinţa sa una va
fi cu Armonia Universului, cu Esenţa Vieţii din toate Fiinţele.
Până atunci Realităţile clădite de om există şi nu există. Există fiindcă
fuseseră concepute mai dinainte de Arhitecul Jocului, şi totodată nu exită
fiindcă nu au forţa perenităţii; sunt efemere şi cu acţiune în spaţiu restrâns,
subiective, deci, răsfrângându-se asupra celui ce le-a modelat.
E lumea lui în care el se joacă; adică trăieşte, se dezvoltă, se
maturizează.
330. Constituţia unui grup de oameni, a unei Comunităţi trebuie să
cuprindă principiile coordonatoare ale procesului educativ. Atât şi numic mai
mult!
Căci singurul lucru de care are nevoie fiinţa umană cu adevărat este
Educaţia!
102
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Ce este Educaţia? Este chiar ansamblul regulilor prin care omul se
modelează pe sine încadrându-se în (= urmând) Armonia Universală.
Pentru că aceste Reguli sunt desprinse din Ordinea Cosmică. Ele nu
sunt specifice omului, ci Vieţii, în întreaga ei Manifestare din care fiinţa umană
reprezintă doar o mică, infimă parte. Însă oricât de nesemnificativ ar fi el,
omul, totuşi acţiunile sale produc efecte importante, deosebit de importante.
Acum nu mai acţionează Legea în el. Acum el s-a rupt de aceasta, s-a
exteriorizat. Dar trebuie să revină la Lege prin forţe proprii. Este misiunea lui
ca Om, ca fiinţă conştientă şi responsabilă.
Căci aceste două lucruri se cer, în principal de la el: Conştientizarea şi
Responsabilitatea.
Iar singura, adevărata sa măsură, după care „i se va măsura”, este
Străduinţa... Străduinţa împlinirii Legii.
331. Numărul este Vocea Marii Fiinţe şi Legea de Existenţă a
Universului [Ecuaţia sa Existenţială].
332. Cum aş putea să nu te Iubesc pe tine, Făptură?
Că dacă nu pe tine, atunci pe cine? Pe mine?
O, nu! Căci mă cunosc prea bine: sunt prea nevrednic; şi laş; şi
păcătos! Şi multe Fire de Iarbă am ofilit cu greutatea Egoismului meu, iar
Clipele... o, clipele! Prea multe au murit sub Talpa Gândului meu ucigaş fără
ca cea mai vagă urmă de mustrare să-mi umbrească Nepăsarea Conştiinţei!
Dar Tu, Tu eşti Raza de Viaţă ce trezeşte Zorii Eternităţii şi din
Negura Ignoranţei aduce Fiinţei Bucuria Cunoaşterii. Şi eşti Gândul de
Speranţă al Lumii, Visul Zilei de Mâine, Imnul sacru al Renaşterii.
103
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Căci acum luminate sunt Orizonturile Eternităţii şi Drepte Căile
Devenirii!
333. ¤ Precum Bradul rămâne falnic şi încrezător în Trupul Muntelui,
aspirând la Albastrul Senin al Cerului, chiar împovărat de Omătul Iernii şi
Viscolele Naturii – tot aşa tu, omule ridică-te pe Culmile Senine ale Fiinţării şi
nu-ţi lua Privirea de la Stelele Nopţii Călăuzitoare ce-ţi vor arăta Drumul
Destinului prin Viscolul Vieţii.
¤ Precum Arţarul din Haosul Pădurii se ridică semeţ către domnia
Singurătăţii şi îşi trimite pe Aripi de Vânt Seminţele Devenirii ca să contemple
Lumea – tot aşa tu, omule, lasă-ţi Seminţele Gândului purtate de Soarele
Libertăţii către Tărâmul Etern al Nemuririi .
¤ Precum Stejarul blând şi înţelept străjuieşte singur Pacea Câmpiei
Nesfârşite, adăpostind Trecătorul în Marea sa Trecere – tot aşa tu, rămâi
împăcat cu tine însuţi şi adânc înrădăcinat în Solul Cunoaşterii fi Casa
Universului pentru Fiinţa rătăcindă pe Întinderea Nemărginită a Manifestării.
334. Gândirea – o sabie pusă în mâna Omului – luptător. Însă Victoria
nu se obţine numai cu sabia!
335. Nemurirea – coşmarul Fiinţei de a nu putea scăpa (niciodată) de
ea însăşi.
336. Eternitatea – speranţa Timpului de a se putea ascunde vreodată de
Uitarea Umană .
337. Clipa este lacrima de suferinţă scursă pe obrazul Timpului.
104
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
338. Sărac sunt, Doamne, cu-atâta bogăţie de Frumuseţe ce-mi mistuie
privirea sufletului.
Iar sărăcia se naşte din Patima Vrerii; şi mare Dorinţa Dobândirii
umbreşte elanul Bucuriei Existenţiale.
Căci numai cel ce dă primeşte... şi darul, născut e din jertfa fiinţei.
De-aceea sunt sărac şi voi fi mereu cu-atâta Bogăţie de frumuseţe ce-
mi bântuie privirea sufletului!
339. Nemurirea Timpului vibrează stingher pe Retina Memoriei şi
Valsul Amintirilor poartă Fiinţa în paşi de oarbă Sortire peste Portativul
Devenirii, căci însăşi Chemarea Voinţei s-a topit în negura Marii Eternităţi.
340. Visul e un Gând amorţit în eternitatea Marii Uitări.
341. Trebuie evitată marea greşeală care se face în mod obişnuit de a
confunda „Mistica” cu „Misterul.” Pentru că dacă cel din urmă este o formă
superioară a fricii de necunoscut (o frică mai spiritualizată – să-i spunem – şi
resimţită aproape la nivelul de conştiinţă), prima, în schimb reprezintă însăşi
Lumina Cunoaşterii, Vocea Înţelepciunii, Legea Divină în manifestare. Însă
doar pentru cei „din interior”, pentru „practicanţii” ei, fiinţe care au dobândit
deci posibilitatea evolutivă de a pătrunde „misterul” existenţei şi pentru care
lucurile sunt clare, ordonate, luminoase.
Numai pentru cei din exterior există întunericul Ignoranţei şi
nebuloasa haotică a Întâmplării. Iar ei numesc aceasta „mister.”
342. Când Fizica (= Tehnologia) şi Filosofia vor deveni una cu
Înţelepciunea, atunci – şi abia atunci – lumea va şti cum să trăiască!
105
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
343. Pentru a înainta, trebuie să te întorci [să dai înapoi]!
Pentru a ajunge, trebuie să stai pe loc!
Pentru a învinge trebuie să taci!
Pentru a trăi trebuie să mori!
Pentru a fi trebuie să-ţi atingi Inexistenţa!
344. Viaţa nu e atât de simplistă, precum li se pare unora, dar nici într-
atât de complicată cum o văd alţii.
La primul pol se situează lumea, cu tot ansamblul ei de concepţii
„fireşti.” Căci omul crede că nu are altceva de făcut decât să mănânce, să
doarmă, să lucreze şi să se reproducă. Faptul de a gândi, de a cugeta nu e decât
un sport facultativ şi cu prea puţini fani. Asta înseamnă pentru ei „a trăi
omeneşte” – „rostul Vieţii.”
La polul celălalt: savantul, omul de ştiinţă. Pentru el viaţa e un calcul
complicat, cu un munte de necunoscute pe care le tot extrage, prin proceduri de
ecuaţii peste ecuaţii, dintr-un ocean de indeterminări şi probabilităţi. Pentru el
Cosmosul e o idee abstractă căci dacă nu se poate cuprinde într-o formulă sau
dacă nu rezultă dintr-un calcul numeric înseamnă că nu există practic.
Dar lucrurile sunt mult mai simple şi ele se află dincolo de orice calcul
şi orice formulă. Cu cât un lucru este mai elevat, cu atât legea lui de existenţă e
mai „banal” de simplă şi de firească.
Şi numai când, aruncând în Noaptea Uitării toate instrumentele de
calcul împreună cu bagajul lor de formule, numai când vor deveni atât de
simpli încât inocenţa noastră va putea contempla Cântecul Vântului şi va putea
grăi cu Tăcerea Frunzei, numai atunci Poarta Universului se va deschide şi
vom păşi dincolo de Pragul Misterului.
106
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
345. Tu, fratele meu, tu suferi în taverna fumegândă cu masa plină de
sticle de vodcă şi mucuri de ţigară. Şi încă o ţigară îţi zace – nepăsătoare la
focul ce-o mistuie încet şi dureros – între degetele mâinii prea obosite de-a-tâta
chin existenţial.
Iar suferinţa ta este întunecată şi murdară şi plină de seva manifestării
telurice. Şi tu ai urât-o cândva. Acum sufletu-ţi zace asemeni ţigării, căci
singură trista indiferenţă oarbă mai are curajul fiinţării alături de tine. Şi-i Mare
de Patimi, agitată, în cugetul tău, iar gândul pierdut e în noaptea ce-ţi învăluie
fiinţa. Doar singură taverna murdară dă aparenţa unei reale existenţe. Însă nici
de asta nu mai eşti sigur.
Dar eu, pe creasta muntelui sufăr asemeni ţie. Căci suferinţa una este
şi zace în chiar seva fiinţei noastre. Numai că, lângă mine plânge Piatra pe care
stau şi Bradul de-alături şi Cerul cu Stele. Până şi Vântul trece din când în când
să-mi mângâie întristarea, iar Soarele zilnic îşi trimite blândele-i Raze să-
nlăture negura din Patima Vieţii.
Da, căci Suferinţa mea e caldă şi blândă şi luminoasă şi peste multe
Zări Senine îşi înalţă ea privirea. Şi-mi este şi mamă şi tată şi sfetnic, şi cel mai
de încredere prieten. Şi adevărata Călăuză în Noaptea Trăirii.
Căci tu, fratele meu, suferi singur şi singură-ţi este suferinţa; numai a ta.
Dar Suferinţa mea nu e a mea; Ea este Casa Firii şi doar trecător îmi
găsesc sălaş la sânul ei protector. Iar aici mă întâlnesc cu Viaţa, cu fraţii tăi, şi-
ai mei, regăsiţi. Şi împreună poposim pe acest Pisc până ne tragem sufletul şi
ne facem calculul traseului pentru Ziua Nemuririi de Mâine. Căci apoi,
Luceafărul din Zorii Devenirii ne va fi noua Călăuză spre un alt Pisc.
Şi astfel pornind iar pe Cărarea Eternităţii vom lăsa în urmă Căminul
Suferinţei, pentru că de acum nu mai avem nevoie de el; de-acum casa noastră
este Viaţa însăşi iar Cunoaşterea e Raza de Soare ce-i bate-n geam.
107
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar într-o Zi, frate, îţi vei dori să părăseşti taverna singurătăţii tale şi
singurătatea suferinţei tale şi vei urca aici, pe Munte. Iar Vântul de Miazăzi
după ce va spulbera Fumul Negurilor din Mintea ta îţi va înmâna Cheia
Cunoaşterii şi te va pofti Înăuntru...
... În Casa Marii Suferinţe!
Atunci va fi A Doua ta Naştere: Pregătirea pentru Drum!
346. O, Formă, tu! Eternă eşti Sevă Manifestării şi Glas Dorinţei
Existenţiale!
347. De ce să fiinţezi în Nemurire cu ochii aţintiţi la Steaua Eternităţii,
când poţi tu să fii Luceafărul Formei de Viaţă în Devenirea Morţii!
348. Căci nimic nu-şi găseşte mai repede Trecerea decât ceea ce s-a
Născut pentru-a Muri: Eternitatea [Fiinţei].
349. Haosul spune: Orice e posibil a se manifesta [ în orice variantă,
oriunde, oricând etc.]. Deci fiecare Fiinţă se Manifestă într-o infinitate de
Realităţi deodată (căci pentru Haos nu există timp ci doar Spaţiu).
Însă Cosmosul (Ordinea, Legea) spune: fiecare Fiinţă se va manifesta
doar aşa cum trebuie, când şi unde trebuie. Fiecare Formă de Manifestare a
Fiinţei are un Timp al său care-i măsoară (şi determină) Devenirea. Cosmosul e
Vocea care pune Ordine în Lucruri.
Căci dacă Lucrurile ar fi perfecte, nu ar exista decât Marea Fiinţă,
Unitatea Totului şi un Timp infinit = Eternitate.
Dar Lucururile au în ele „sămânţa” Haosului. De aceea e necesară
Ordinea: ca un compromis pe Calea Devenirii Fiinţei spre Perfecţiunea
108
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Unităţii. Ordinea combină dorinţa de Spaţiu cu obligativitatea Timpului: adică
libertatea de manifestare aleatorie, cu necesitatea direcţiei evolutive.
Timpul şi Spaţiul sunt astfel cele două extreme ale Căii Evolutive. Însă
pentru Fiinţe ele există combinate într-o măsură mai mare sau mai mică.
Iar Calea Evolutivă e un “cerc”. Începutul şi sfîrşitul se suprapun.
Dar nu coincid, căci inelul se închide la un nivel superior. E o spirală. Evoluţia
începe de la Spaţiu şi merge spre Timp. Dar Timpul este, în fapt tot Spaţiu la
alt nivel. Şi tot aşa.
Nu există, în realitate diferenţă între acestea două, ci totul e un
“continuum Spaţiu-Timp”, pe care-l numim Devenire, iar reprezentarea ei este
Spirala.
350. Informaţia nu este limbaj! Informaţia e o stare a fenomenului
Vieţii. Limbajul e o formă de percepere a ei. De aceea poate exista aşa-zisa
„comunicare telepatică”: pentru că în fapt fiecare fiinţă este o parte a acestei
„stări” numită informaţie, iar limbajul, doar o formă subiectivă de exprimare a
acesteia. Este, însă o subiectivitate generalizată, adică „de grup”; un sistem de
simboluri, un cod.
Mai corect, limbajul este un set de gesturi. El nu spune nimic despre conţinutul
informaţiei, ci doar transmite o parte din ea, o duce dintr-un loc în altul.
351. Mă întrebaţi de ce scriu în cărbune, că se şterge?
Las’ să se şteargă!
Căci dacă lumea nu realizează că Azi, Acum şi Aici are nevoie de
aceste lucruri, Mâine oricum nu vor mai fi de folos.
Mâine are existenţa şi exigenţele sale, şi Universul va trimite mâine pe
cineva pentru Mâine.
109
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Azi e Azi şi suntem în întârziere. Încă mai lucrăm la Temele de Ieri.
De aceea Tema de Azi rămâne pe Mâine pentru mulţi. Şi doar unii o
pot rezolva Azi. Pentru ei e mesajul cărbunelui.
Ceilalţi îl vor primi Mâine de la un alt cărbune... mai exigent!
Fiindcă deja Timpul nu mai are răbdare cu oamenii!
352. Legea Cauzei şi a Efectului există doar în Timp şi Spaţiu, adică în
Manifestare.
Pentru Marea Fiinţă, acesta nu există ca ceva distinct, căci în ea una
sunt şi Legea şi Manifestarea.
Dar şi Marea Fiinţă e supusă altor Legi care transcend cadrul
Manifestatului şi nu-l condiţionează decât indirect (prin aceea că determină
comportamentul - manifestarea - Marii Fiinţe).
353. Teoria cuantică, Teoria probabilităţilor şi Teoria haosului cu
derivaţia ei principală holonomismul sunt paşii esenţiali spre înţelegerea
concretă a Vieţii.
- spaţiul şi timpul nu există ca esenţe obiective, ci sunt doar percepţii
subiective ale fiinţei. De aceea se află în strictă dependenţă de nivelul acesteia.
- obiectiv există o singură Esenţă multiplicată în nenumărate Aspecte.
- aceste Aspecte nu există ca ceva determinat, independente deci, ci se
află într-o aşa de strânsă conexitate şi intercondiţionare, încât existenţa lor se
desfăşoară ca un tot unitar, una cu Esenţa.
- de aceea nici un Aspect nu poate fi cunoscut în totalitate (ca adevăr
despre el) decât de către Tot – Esenţa. Şi de aceea nici Aspectul nu se poate
cunoaşte pe sine decât prin cunoaşterea Totului, atunci când va realiza, în fapt
iluzia existenţei sale (adică faptul că nu a existat niciodată).
110
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
- toate lucrurile se „întâmplă” (= se manifestă) deodată (concomitent)
în toate felurile posibile. Nu există succesiune (desfăşurare) ci doar
Manifestarea. Căci nu există decât Unul în afara Manifestării. Şi doar El singur
Este.
354. Eliade a fost un profan! – E adevărat că a fost cel mai mare
cercetător al „vieţii spirituale” a omenirii, despre care a scris foarte mult.
Şi tocmai de aceea a putut scrie atât: pentru că el se află în afară... şi o
privea. Privind-o putea să o analizeze, sintetizeze, descrie etc., să vorbeasă
deci, despre ea. Dar nu putea să o trăiască.
Pentru că dacă ar fi trăit-o vorbele i-ar fi îngheţat pe buze.
Adevărul nu cunoaşte cuvinte pentru a fi exprimat. El poate fi doar
conştientizat (= trăit la nivelul de conştiinţă, cu toată puterea fiinţei).
Căci numai cei ce nu ştiu pot să vorbească şi numai despre ceea ce nu ştiu!
355. Explicaţii ale modului de trecere a unui „corp” printr-un alt
„corp.”
- ex. metafizică: „corpul” A ignoră „corpul” B; pentru primul acesta
din urmă nu există
- ex. tehnologică: particulele „corpului” A înlătură orice fel de atracţie
din partea celor ale „corpului” B astfel încât pot trece nestingherite prin ele
[prin spaţiile dintre ele] ca şi cum ar fi spaţiu gol. Căci acum spaţiul respectiv e
„gol” pentru ele, întrucât forţele de atracţie care-l umpleau nu mai există (= nu
se mai manifestă).
În cazul teleportării se petrece exact acelaşi lucru, numai că de data
aceasta numărul corpurilor B poate fi mai mare de 1. Ceea ce numim mediu.
111
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Particulele „corpului” A înlătură orice legături între particulele oricărei alte
structuri întâlnite în cale.
356. Astăzi Timpul se măsoară în uitare.
357. 1. Timpul este măsura procesului Devenirii (Dezvoltării) Fiinţei.
2. De aceea, el este direct dependent de Rezultanta combinaţiei
dintre cele două Forţe Cosmice: Atracţia şi Respingerea.
3. Cu cât unificarea e mai intensă (ceea ce înseamnă că Fiinţa e
mai dezvoltată şi se află într-un Sistem surperior) cu atât Timpul e mai mare
(lung).
4. În Sistemul Suprem, Unitatea Totului cu Totul este totală, iar
Timpul aici devine Eternitate. Aici Atracţia este Absolută.
5. La polul opus, unde Respingerea e absolută (în Haos) Timpul e
zero (nu există).
6. Pentru că Timpul înseamnă Viaţă.
7. Dar dincolo de Unitate şi dincolo de Haos există un Dincolo.
358. Copiii prinşi de farmecul jocului uită realitatea. Cu cât jocul e
mai aprins şi concentrarea mai mare, cu atât realitatea externă există mai puţin
pentru ei. Căci nici nu vor să existe!
Ei vor să uite; acum vor doar să se joace! Şi nu vor admite să fie
întrerupţi.
Pentru ei până şi timpul curge altfel. Au un timp al lor – o clipă
valorează mult. Cu cât plăcerea e mai intensă, cu atât clipa mai savurată şi mai
dorită. De aceea când sunt stigaţi de părinţi, când trebuie să pună capăt jocului,
112
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
tot ce-şi doresc e... încă o clipă. Un minut? Ah! Un minut ar fi cât o viaţă! De-
ar mai avea un minut!
Căci cele câteva ore de joc, în lumea lor sunt deja Isotrie. Şi toate
regulile se raportează al acesta.
Fiindcă în Istorie Realitatea nu există!
Altfel n-ar mai exista Istoria...
359. Să nu crezi, Făpturo, că Timpul s-a născut pentru tine! Nu, căci el
are Drumul său! Şi nici nu s-a născut. Tu te-ai născut pentru el. Iar dacă te
însoţeşte o vreme - bucură-te şi ajută-te de sprijinul său. Într-o bună zi te va
părăsi. Vei rămâne atunci singură cu ce-ai învăţat. Singură cu Tine Însuţi.
Singură în faţa Eternităţii!
360. În drumul dezvolării ei, omenirea întâlneşte Muntele
Cunoaşterii, Muntele Desăvârşirii.
Pentru cei ce nu l-au urcat încă, ceea ce se află Dincolo, e un mister.
Există însă unii care analizând, simţind, „mirosind” aerul pot spune:
„dincolo e o oază” sau „dincolo se-ntinde deşertul.” Alţii cu auzul mai fin pot
trage cu urechea şi să afirme: „dincolo e o mare cascadă”, ori „aud valurile
oceanului.” Dacă pentru majoritatea oamenilor Dincolo e un mister, pentru
aceştia cu „simţurile” mai fine misterul se destramă. Ei percep ceva, ceva
obscur şi poate nesigur; însă e ceva mai mult decât nimicul misterului.
Cu adevărat ştie doar cel ce se află sus, pe Culme; care a urcat
Muntele Cunoaşterii. El e cel ce poate spune cu siguranţă dacă Acolo – căci
pentru el Dincolo devine Acolo, Cunoscutul, Zăritul – este o oază, un deşert
sau o cascadă.
113
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
El se întoarce şi le spune celorlalţi tovarăşi de drum şi le arată ce
trebuie să facă spre a-şi uşura călătoria, cum trebuie mai bine să se pregătească.
Vor fi unii care-l vor crede fiindcă-l cunosc; unii fiindcă li se pare
logic ce spune; unii fiindcă simt ceva dincolo şi se potriveşte cu ce spune acela.
Dar mulţi vor fi aceia pentru care în afară de muntele din faţa ochilor
nu contează nimic. Pentru ei nu există Dincolo! Pentru ei nu există Mâine!
Ci doar iluzia unui Azi etern... [dar pe care nu-l văd că a murit
demult!]
361. Iată Calea Dezvoltării omului după Legea Numărului:
1. = omul nediferenţiat, hermafrodit, singur în sinea lui,
egocentrist, făcând distincţie între el şi exterior, în concurenţă (luptă)
cu exteriorul; fără Lege.
2. = omul dual, eu – tu; prima legătură; diferenţierea sexelor şi
a polarităţilor; manifestarea de Atracţie – Respingere; a Dorinţei;
germenul Creaţiei, al Sacrificiului născut din Dorinţă; Păcatul,
Greşeala; Legea; dualitatea Rău – Bine; Căminul (Perechea).
3. = omul grup; Familia; Gândirea; primele modele gândite în
Creaţie; Cercetarea; Necredinţa; dar şi primii germeni de Spiritualitate;
Mistica; Întuneric şi Limină; dorinţa de Cunoaştere.
4. = comunitatea „primitivă” (egoistă, bazată pe interese
materiale) –cetatea; echilibru; momentul de popas (răsuflu) în
evoluţie; cristalizarea valorilor; germenii Virtuţii; Legea Cetăţii;
materialismul; războiul şi eroismul; curajul; negarea; uitarea;
manifestarea; creaţia în materialitate (armate, cetăţi, arhitectură, dans,
muzică); ştiinţele exacte; raţiunea;
114
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
5. = transformarea; prima „iluminare”; revoluţie spirituală;
materialitate – spiritualitate; din nou întuneric - lumină; artele
plastice; sentimentul; apropierea de Natură (fiinţe); destrămarea
comunităţii clasice (căderea barierelor); umanismul în germene;
întoarcere spre Legile divine.
6. = noua comunitate; egalitate, fraternitate, responsabilitate,
libertate spiritulă, Legea Naturii (divină) adusă în cetate, iluminarea
prin Cunoaştere, universalitatea, practica Virtuţii, slujirea seamănului.
7. = o nouă „revoluţie” spirituală, dar paşnică; trăirea Virtuţii;
urmarea (împlinirea) Legilor divine; Dăruirea de Sine; scopul omului:
Purificarea, perfecţionarea, slujirea Universului, destrămarea
legăturilor.
8. = repaos relativ; cristalizarea Conştiinţei de Sine; Virtutea e
transcesă; Conştiinţă Universală, de vorbă cu Adevărul, Fiinţa şi
Înţelepciunea (Adevărul) una sunt; Fiinţa liberă de legături; o
„comunitate” de fiinţare (fără legături).
9. = spiritualizare completă – final de Stadiu uman; omul
devine Om; Trăirea în uniune cu toate Formele de Viaţă; o nouă
transformare: Metamorfozarea.
362. Omul de 5 s-a tranformat în om de 6; pentagrama a devenit
Hexagramă; Transformarea – Armonizare, Egoismul – Dăruire.
363. Cunoaşterea e ceea ce vine din afară, ceea ce i s-a dat omului.
Creaţia, în schimb, presupune că acesta pune ceva din el; ea porneşte
dinăuntru şi ia cu sine o parte a acestui interior.
115
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Prin cunoaştere, deci, omul manifestă datul exterior; prin creaţie el se
manifestă pe sine.
Lăsat fără lumina cunoaşterii, Occidentul din nevoia existenţială, a fost
nevoit să-şi construiască prin propriul efort sisteme de orientare, cosmogonii şi
complexe (ansamble legislative). El a trebuit deci să creeze. Orientul primise
totul de-a gata, pe când Occidentul nu.
Şi chiar dacă toată, sau marea parte a creaţiei acestuia e falsă, totuşi
Occidentului – îi rămâne meritul de creator prin forţe proprii. El are
antrenamentul edificării – şi când într-o bună zi i se va dărui ca material de
lucrul însăşi Esenţa Adevărului, atunci cu siguranţă că pe Pământ se va înălţa
minunatul edificiu, scopul evoluţiei însăşi: Templul Omului.
364. Majoritatea covârşitoare a fiinţelor umane ce populează
actualmente Planul Fizic al Terrei, trăiesc într-un Prezent Absolut, izolat în
propria-i realitate de Trecut şi Viitor, static şi muribund, fără direcţie în
Devenire şi fără vreo esenţă proprie. Cum bine spunea Eminescu: „muşti de-o
zi-ntr-o lume mică, de se măsură cu cotul...”
Există însă „clasa oamenilor culţi” care se adapă la Izvorul Istoriei şi
care iau drept cunoaştere tot ceea ce limba a reuşit să rostească şi mâna să
edifice într-o perioadă variind de la 3 la 5000 de ani. Lor li se aplică cel mai
bine zicala comunistă „munca l-a făcut pe om”, sau mai modern „omul este
produsul istoriei.” Universul lor e bidimensional: Trecut – Prezent. Ei sunt cei
care au edificat civilizaţiile actuale. Adevăraţii constructori. Şi ce-a ieşit se
vede!…
Cum poţi oare înainta privind mereu în urmă? Cum poţi evita
pericolele şi obstacolele ce te aşteaptă înainte?
Păi nu prea poţi!
116
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Singurul nostru noroc – al umanităţii, ca ansamblu de civilizaţii – e
faptul de a fi existat, la diverse perioade critice anumite individualităţi umane,
care prin lupte şi jertfe proprii au reuşit evitarea - mai mult sau mai puţin –
căderii în Prăpastia Dezastrului.
Căci ei sunt singurii care aplică înţeleapta zicere „uită-te pe unde
mergi.”
Doar pentru ei există Viitorul. Este chiar mediul, spaţiul vieţuirii lor.
Iar omenirea în ansamblu nu va putea deveni cu adevărat ceea ce se
aşteaptă de la ea din partea standardelor Evoluţiei Terrei decât atunci când
fiecare individ va ajunge să trăiască azi ziua de mâine!
365. Dacă într-o bună zi soarele ar lipsi la întâlnirea cu oamenii,
aceştia ar fi nespus de supăraţi.
Dar ei lipsesc atât de adesea la întâlnirea cu soarele…
366. Orice Cosmogonie, în orice Perioadă de Dezvoltare şi în orice
colţ de Univers, la nivelul Uman (adică cel al conştiinţei de sine) nu poate fi
decât abstractă, simbolică, metafizică. Ea nu redă Realitatea, ci o reflectă într-
un plan inferior. De aceea Adevărul ei e un Fals pentru Realitate însă pentru
noi, fiinţele din acest plan constituie un veritabil punct de sprijin.
Asta dacă privim lucurile aşa cum trebuie.
Adică, trebuie înţeles faptul că realităţile înalte, transcendente nu pot fi
percepute doar pe calea Raţiunii Logice şi nici doar pe cea a Sentimentului
Mistic. Este nevoie de ceva mai mult: se cere aportul Conştiinţei care face apel
şi la serviciul uneia şi la al celeilalte, dar nu se mulţumeşte cu atât ci ea
lucrează propriu-zis cu ceea ce putea numi Stare de Trăire.
117
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Această Stare de Trăire presupune că întreaga fiinţă vibrează la unison
cu Mesajul care, conoscut prin Raţiune în forma sa logică şi luminoasă,
perceput prin Sentiment Mistic în profunzimea esenţei sale tenebroase este
acum conştientizat.
Trebuie să conştientizezi că Dumnezeu l-a făcut pe om din latul
Pământului, ca să poţi să-i prinzi rostul vieţii unice conform Bibliei, sau la fel
să conştientizezi Iluzia Fiinţării, Lanţul Fiinţelor, Marea Fiinţă şi acel Dincolo
de dincolo de Univers, ca să poţi să te înţelegi pe tine ca Fiinţă, ca Formă de
Viaţă.
367. Dintre toate câte există în Univers cea mai grea înfăptuire este
Comunicarea.
Chiar la nivelul cel mai teluric – şi prin aceasta „mai” elementar –
unde ea presupune transmiterea de informaţie, chiar şi la acest nivel este
necesară existenţa unei punţi de legătură, a unui acord în vibraţie, ceea ce
numim înţelegere. Altfel comunicarea nu există propriu-zis.
La nivelele superioare ale dezvoltării Fiinţei, acolo unde informaţia are
valori extrem de înalte, procesul acesta de înţelegere a mesajului transmis este
mult mai complex şi mai profund. Pentru că, dacă aici în Planul Fizic există
posibilitatea transmiterii informaţiei exterioară Fiinţei, la nivelele înalte însă nu
se face distincţie între „interior” şi „exterior”, astfel încât fiecare mesaj este o
parte din Fiinţa care-l transmite şi devine o parte a Fiinţei care-l primeşte.
Acolo, în fapt, Comunicarea înseamnă Creaţie! (Să ne amintim de Legenda
Meşterului Manole)
Fiecare Fiinţă se crează pe sine în cealaltă şi în acelaşi timp în sine se
creează cealaltă Fiinţă. Aşa încât la nivel general, vedem cum de fapt nu există
decât o singură Fiinţă compusă din toate Fiinţele, care numai în aparenţă sunt
entităţi distincte, căci în realitate nu are nimic în măsură a rămâne distinct.
118
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Totul este omogen, unitar şi nediferenţiat.
În interiorul acestui organism al Marii Fiinţe, Fiinţele celelalte nu sunt
decât nişte umbre, sau, pentru o altă aproximare terestră, ni le putem imagina
ca pe nişte curenţi, nişte vârtejuri în continuă transformare de o aşa natură încât
nu exită nici un moment în care să putem spune că, îngheţând acest proces al
dinamicii şi intercondiţionărilor, vom distinge vreo entitate separată (adică să
aibă ceva ce altele nu au şi să nu aibă ceva din ce au celelalte).
Căci Totul există în Tot absolut identic cu sine şi nediferenţiat.
Restul sunt iluzii.
Şi singură Iluzia face corp aparte de Tot. Însă nu şi de Adevăr – cu
care una este.
368. Până nu începi să mergi la şcoală, nu ai cum să şti ce e acela un
profesor.
Până nu parcurgi pe jumătate şcoala, n-ai cum să şti de ce e necesar un
profesor.
Până nu termini şcoala nu poţi să simţi ce înseamnă un profesor.
369. Să ne folosim de Raţiune ca de o cârjă, o proptă pe calea
înţelegerii Adevărului.
Dar dacă vrem să alergăm [şi nu să ne târâm] atunci trebuie să
aruncăm cârjele.
Sfatul nu e decât pentru cei care pot!
Fiindcă aceştia şi trebuie!
370. Pentru corecta înţelegere a Taoismului şi a Doctrinei Detaşării
din toate Sistemele:
119
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
- nu trebuie să faci nimic; totul se face de la sine şi prin sine. Căci
Totul una este, iar Legea – liantul care uneşte Totul.
Tu nu mai ai nimic de făcut. Tu trebuie „doar” să fi! Să fi una cu
Legea!
Aceasta se numeşte „starea naturală a lucrurilor.”
... Dar trebuie mai întâi să te coci: să faci!
371. De-a lungul timpului Şcoala Vieţii a pus la dispoziţia Omenirii
diverse modalităţi şi sisteme de Evoluţie Spirituală: fiecare specific timpului şi
tipului de oameni cărora li se adresa.
Căci până acum toate procesele s-au petrecut diferenţiat, pe zone
geografice, pe culturi, pe nivele de dezvoltare şi înţelegere.
Dar a venit momentul unificării; Şcoala Terrei trebuie să aibă acum un
singur Sistem global, integrator, superior.
Este global şi integrator întrucât culege boabele de înţelepciune din
toate celelalte sisteme; ele au avut culori diferite, după culoarea grupului uman
căruia i se adresa.
Dar noul sistem nu mai este de grup. Deşi universal, holist, adresâdu-
se absolut tuturor fiinţelor umane acesta ţinteşte, de fapt, individual în
singularitatea sa, propunându-i o Cale – Legea [Adevărul], demnitatea,
raţionalizată, cosmicizată şi spiritulizată – dar lăsându-l să-şi aleagă singur
cadenţa paşilor şi stilul de mers.
Important este de a merge pe Cale – unică, specifică tuturor fiinţelor
la stadiul de om, indiferent unde se află în Univers; pentru că ea este calea
însăşi a Stadiului de Om şi este integrată în Armonia Cosmică. Bornele de
marcaj sunt Legile – Legile Universului. De acum nimeni nu se mai poate
rătăci, căci toţi ştiu să citească bornele. Numai dacă nu vor!
120
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
De acum nu mai există nevinovăţie!
Ci doar Culpă!
372. Occidentul a ales calea evoluţiei prin Raţiune. Şi de aceea a fost
lăsat în bezna necunoaşterii: trebuia să înceapă de la zero, să clădească singur
edificiul cosmogoniei proprii prin aceasă metodă.
Orientul era mai profund, mistic, intuitiv; dar toate acestea aparţineau
stadiilor trecute ale dezvoltării Marii Şcoli de Evoluţie: Terra. Acum a venit
rândul unei noi etape care să aducă ceva mai mult, să aducă un standard
superior de progres. Şi ca orice progres implică greutăţi şi eforturi
suplimentare.
Progresul acesta poartă numele de „materialitate” iar sistemul de lucru
în acest mediu este tocmai Raţiunea. Căci datoria Omului în acest stadiu este
ca din Lutul Materiei să se înalţe singur la Astru.
Grea misiune. Şi mulţi căde-a-vor la datorie!
A căzut chiar omenirea întreagă!
Dar să nu uităm că mai presus de orice victorie se află atitudinea în
luptă: eroismul. Şi lupta în sine...
Căci scopul nu e atingerea astrelor. Aceasta depinde de mulţi factori şi
se află în sarcina Coordonatorilor evoluţiei – a profesorilor.
Pentru Om, individual, scopul şcolirii în aceată Etapă a Tenebrelor îl
reprezintă dezvoltarea potenţialităţii, a facultăţii de a se înălţa singur la lumina
astrelor folosindu-se de felinarul Cunoaşterii şi sprijinindu-se în cârja Raţiunii!
373. Trăim iluzia nonexistenţei care ne face să credem că am fi.
121
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
374. Întrucât totul există în şi prin Tot, ca un tot omogen, unitar,
nediferenţiabil, rezultă că nimic nu poate fi perceput (cunoscut), fragmentar.
Nimic în afară de Iluzie.
Iluzia este deci reflexia deformată a Totului. Ea nu manifestă Adevărul
despre acest Tot şi nici nu este Tot. Nici o parte a lui şi nici ceva distinct.
Pentru că pur şi simplu nu există.
Însă această percepţie a Iluziei nu e Cunoaştere. Fiinţa începe să
cunoască abia din momentul realizării Totului.
Atunci ea va putea cunoaşte Totul cu care una este. Însă ce e Dincolo
de Tot va rămâne încă o Iluzie pentru ea.
Totuşi abia din momentul conştientizării (realizării) Unităţii cu Totul,
va putea percepe acest Dincolo. Ca pe o Iluzie, la început.
Reala cunoaştere a lui Dincolo o va putea avea deabia în momentul
unificării cu acesta. Căci Dincolo este acum un Tot mai mare, o nouă graniţă, o
nouă Limită.
Până mai ieri nu existase decât Totul. Dincolo era un Mare Mister.
Azi (= atunci când va realiza unitatea cu Totul) Marele Mister s-a
mutat Dincolo de Dincolo.
[Şi tot aşa...].
375. Evoluţia şi Involuţia sunt simple formule de adresare. Ele nu au
nici un sens sau valoare în Realitate.
Căci doar Transformarea există. Şi ea este un Tot unitar adimensional
(= dincolo de orice fel de limitare, fragmentare sau posibilitate de percepere
fracţionată).
Iar procesul de transformare a Transformării se numeşte Devenire.
122
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
376. Transformare înseamnă trecere dintr-o formă în alta.
Metamorfozarea presupune trecerea dintr-o esenţă în alta.
Fiecare Fiinţă e un Sistem de Fiinţe şi Totul se structurează pe
principiul „sferă în sferă”.
De aici următoarea concluzie: fiecare Fiinţă urmează un proces de
Transformare continuă până în momentul când se realizează pe sine ca Sistem.
În acest punct ea se Metamorfozează, trecând în sistemul superior al altei
Fiinţe, unde reia calea Transformărilor şi tot aşa.
Astfel încât putem afirma că Transformarea este continuă, iar
Metamorfozarea ciclică şi punctuală – în sensul că nu are durată, ci intervine la
anumite momente pentru a puncta trecerea de la un nivel la altul al Fiinţei.
377. E ziuă acum [afară] dar Noaptea încă mai trăieşte în noi.
378. Tot ce există, de fapt nu există, pentru că doar Iluzia este
existenţă şi [pentru] că adevărata Existenţă se află dincolo de Existenţă. Şi nu e
nonexistenţă!
379. Iluzia consideră Misterul ca aflându-se dincolo de Cunoaştere.
Dar Adevărul ne spune că se află chiar în ea!
380. Fiecare lucru este un Secret Existenţial ce nu va fi descoperit
decât Atunci şi Aşa.
381. Limita reprezintă chiar sprijinul pe calea dezvoltării, a evoluţiei.
Ne trasăm (stabilim, fixăm) limite şi ne agăţăm de ele ca de un orizont
la care trevbuie să ajungem până la finele zilei.
123
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dincolo există un alt Spaţiu şi un alt Orizont. Şi noi ştim asta.
Dar Azi nu vrem să ştim! Ne oboseşte destul vederea acestui orizont şi
drumul până la el. Nu trebuie să ştim de un altul.
De aceea Azi credem că numai acest orizont există!
Şi aceasta numai până Mâine!
382. O femeie frumoasă: o voce de primăvară aşternută peste natura
sufletului omenesc.
Două femei frumoase: îmbrăţişarea Cerului în beţia voluptoasei
fericiri.
Trei femei frumoase: ... însuşi sensul dorinţei de A Fi.
... O lume întreagă de femei frumoase: mânia zeilor abătută asupra
fiinţei bărbăteşti.
383. M-am întristat atunci şi, înălţându-mi privirea pe Bolta Sufletului
am întrebat:
– Universule, cum poţi să torni atâta nepăsare în aşa sublime Forme?
Iar El mi-a răspuns:
– Crezi că în alte Forme nu s-ar putea?
Şi m-a lăsat cu mine ...
384. Eternitatea nu e decât o dimensiune a Timpului la fel de
mărginită ca şi celelalte!
385. Uitarea e numai umbra salvării nemuririi noastre!
124
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
386. Căci acolo unde s-a topit Iluzia Speranţei rămâne doar Ecoul mut Celelalte Scări le-am lăsat în Nelucrarea Ignoranţei şi au putrezit
al Amintirilor... mâncate de Viermii Uitării... Oricum nu ne-ar fi ajuns să ne ridicăm cu ele
acolo Sus, unde trebuie să urcăm.
387. Am avut un gând! Şi ... l-am pierdut. Nu-mi pare rău că l-am Avem nevoie de o Scară nouă!
pierdut; căci oricum nu era al meu. Gândul vine şi pleacă atunci când vrea el.
Ce regret e că nu i-am surprins imaginea pe hârtie... 393. Tăcerea nu are glas, nu! Să nu credeţi cumva această prostie!
Poate altcineva va fi mai atent! Tăcerea are numai ceva de spus!
Căci cuvintele nu mai spun nimic!
388. Într-o bună zi Soarele s-a hotărât să apună!...
Aşa s-a născut totul. Aşa s-a zămislit şi lumea noastră! 394. Înainte sau înapoi? În sus sau în jos? La dreapta sau la stânga?
Bine sau rău?...
389. Nu există nimic care să-ţi dea dreptul să fi cineva, sau ceva. Iată ce ameţeşte oamenii!
Fiindcă pentru tine nu s-a născut încă vreun drept. Deocamdată ai doar De aceea zic: Stop! Opriţi Mintea! Opriţi Gândul! Faceţi linişte!
îndatoriri. Să vină Marea Tăcere!
Căci dreptul se naşte din truda ta! Ea ne va arăta că toate acestea nu există!...
O, dar cât mai ai de crescut până atunci, Omule! Acum Oscilaţia s-a terminat. A rămas doar Punctul!
Dar oare cât mai e până al ... Acum?
390. Nemurirea zilei de mâine se poate naşte numai din trecerea zilei ... Tot atât cât de la Mine până la Tine!
de azi!
395. Nu, omul nu e o problemă!
391. Cărarea ocolită e mai lungă şi strânge mai multă suferinţă în ea. Că e păcătos, delăsător, slab, rău, orgolios etc.? Da! E adevărat.
De-aceea sufletul e mai bogat! Dar şi mai obosit! Dar, oare, care elev a-nceput şcoala direct cu ecuaţii diferenţiale? Nici
unul, fiindcă toţi au trebuit să numere cândva pe degete şi să socotească
392. S-a scris şi s-a vorbit mult! Şi asta de veacuri într-una. folosind mere şi pere!
Gata cu vorba! Atunci lumea?...
Avem nevoie de un „ce”, un „”cum” şi un „de ce” aici şi acum! Avem
nevoie de o Formă! De Scara spre Viaţă.

125 126
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Nu, nici ea! Căci lumea e exact aşa cum trebuie să fie; cum e mai bine
pentru om. Fiindcă lumea e o şcoală şi destinele ei nu ţin de noi, preamărunţii
şcolari pe treapta socotitului cu mere.
Să lăsăm lumea în pace!
Şi să nu facem nimic? – Ba să facem. Să facem ceea ce trebuie: să
învăţăm!
Să-i dăm omului învăţătură! Să-i dăm omului din noi, educaţie! Iată ce
trebuie.
Şi mai trebuie ceva: să nu irosim Timpul!
396. De ce? De ce omule, de ce apui în loc să răsari, de ce te-ntuneci
când trebuie să străluceşti?
Să fie din cauza ta, sau din cauza lumii?
Eu te iert şi zic: din cauza lumii!
Dar oare te va ierta şi Altcineva?
Poate...
Un lucru e sigur însă: chiar dacă Fiinţa poate fi trecută cu vederea,
Păcatul, Greşeala, însă – niciodată! Căci Fiinţa poate fi îndreptată; şi în plus e
prea măruntă şi nesemnificativă. Greşeala – în schimb – atentează la chiar
Ordinea Cosmică. Iar ea poate face ceea ce Fiinţa nici măcar nu-şi poate
imagina: ea creează Haos.
397. Poezia nu trebuie să cânte durerea umană! Dar până când vă veţi
mai plânge, oameni? Credeţi că de aceea vi s-a dat glas, ca să vă smiorcăiţi
necontenit?
Gata cu gălăgia! Omule, ridică-te şi mergi!
Poezia trebuie să-ţi fie Învăţător şi nu umăr pe care să plângi!
127
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
398. Poezia e o femeie de lume!
Căci se ţine după oameni spre a se înfrupta din seva pasiunilor
acestora, în loc să meargă înainte şi să-i îndrume pe calea cea bună!
399. Orice manifestare durează atâta timp cât ţine Erecţia.
Indiferent că e vorba de o simplă făptură umană, sau de Erecţia
Cosmică.
Dincolo de aceasta tot Adevărul se stinge în Fals.
... Însă într-o Zi va renaşte odihnit şi mai Antrenat!
Deci până la urmă Preludiul – Jocul – face tot farmecul Existenţei!
Marele Joc al Nemanifestatului...
400. Infinitul, este celălalt capăt al Cunoaşterii.
Cel de aici, la care ne aflăm noi, se numeşte „Ignoranţă”.
401. Aptitudinea de Animal grăitor e doar o treaptă din lungul proces
al evoluţiei.
Când vom reuşi trecerea dincolo de cuvinte, atunci vom începe a fi
Oameni.
402. Contemplarea Frumosului – în Creaţia divină sau în cea umană –
e ca o Simfonie ce-ţi desfată urechile sufletului.
Însă ascult-o muncind!
403. Principiul e mai presus decât orice prietenie! Căci slujind
prieteniei, slujeşti unei singure fiinţe. Dar urmând calea principiului, vei sluji
128
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
tuturor realităţilor pe care acesta le determină şi vei fi braţul Ideii – voinţa ei în
manifestare.
Ideile sunt dincolo de bine şi de rău. Păcatul, greşeala stau în
manifestare. Slujeşte Ideii detaşat de Manifestare şi noroiul iluziei nu se va lega
de tine.
Ideile aparţin unui regizor mai presus de tine şi mai presus de orice
realitate. Tu eşti un simplu actor – sau figurant – în una dintre aceste realităţi –
scene ale manifestării. Joacă-ţi rolul! Nu-i treaba ta de ce? Şi cum? Trebuie să
fii călău – fi călău! Slujeşti Ideii de călău şi nu manifestării ei!
Fă-ţi Datoria!
De aceea dacă Ideea îţi cere să iei capul prietenului – ia-l! Dar nu te
lega de manifestare!
Prietenul – cu sau fără cap - trebuie să-ţi rămână prieten în eternitate.
Pentru că în el eşti tu cel manifestat. Iar în Idee tot tu – cel nemanifestat încă, tu
cel pur, tu în Devenire.
Astfel slujind Ideii slujeşti şi prieteniei: căci o ridici dincolo de limitele
manifestării, o determini să devină Principiu.
Şi numai o prietenie transcendentă poate fi cu adevărat Principiu al
Prieteniei. Dar el nu se leagă nici de făpturi şi nici de făptuire. Căci este una cu
întreaga Făptuire şi una cu toată Făptura.
Sacrifică deci prietenia manifestatului pentru Principiul Nemanifestat
al Prieteniei!
404. Poetul nu e înţelept şi Înţeleptul nu e poet.
Unul cântă durerea existenţială, celălalt fericirea transcenderii ei.
Unul se slujeşte de fluviul vorbelor, celălalt de simfonia tăcerii.
129
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
405. Să fim bine înţeleşi: nu condamn filosofii occidentali ca persoane
în sine. Ei au făcut tot ce-au putut într-o lume lipsită de cunoaştere şi de
educaţie spirituală.
Astfel încât efortul lor de a bâjbâi în întuneric nu valorează mai mult
decât zbaterea peştelui pe uscat.
Şi oare câţi peşti reuşesc să se întoarcă în apă? Mai ales când nici nu
ştiu unde e acesta?
Majoritatea se sting... degeaba.
Poate că efortul acesta, dacă ar fi întâlnit lumina Înţelepciunii din
Orient, ar fi făcut lumea să arate altfel. Poate...
Dar nici de-acum nu-i târziu!
406. Logica şi întregul ei cortegiu: jocuri de-a „baba-oarba” prin
negura minţii lipsită de lumina Cunoaşterii.
407. S-a spus că omul ar fi optimist.
Oare?
Până şi în cele mai înalte realităţi ale spiritului s-a grăbit să pună
limite, să ridice bariere dincolo de care nu vrea să treacă.
Priviţi în lumea oamenilor de ştiinţă: se lovesc de o problemă şi în loc
să o rezolve cad înapoi pe scaun exclamând „probabil aceasta va rămâne o
enigmă!” sau „nu vom şti niciodată...”. Sunt laitmotive ale – nu impotenţei lor
creative – ci mai rău, ale refuzului, lipsei de voinţă de a merge mai departe.
La fel se întâmplă cu religia şi cu filosofia: şi-au fixat câte un
dumnezeu, principiu sau realitate (după caz) ultime, care reprezintă totul,
puncul terminus unde fiinţa poate ajunge. Şi apoi gata! Ne aşezăm şi răsuflăm
uşuraţi: atât am avut de făcut, până aici a trebuit să ajungem; treaba e
130
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
terminată, aşa că... urmează odihna veşnică în ţara cu râuri de lapte şi pajişti de
miere unde vom paşte liniştiţi o întreagă eternitate.
Omule! dar trezeşte-te o dată. Adu-ţi aminte că limba ta – pe care-o
extenuezi de-atâta folosinţă inutilă – cunoaşte un cuvânt: cuvântul Dincolo!
Ei, de l-ar şti şi mintea !
Până când atâta refuz de-a zbura? Până când atâta complacere în
lascivitatea acestei stări de simplă târâtoare?
Eşti Vultur omule, nu vierme!
Şi-atunci cum să cred în optimismul tău, când îţi întinezi mereu aripile
cu noroiul existenţial şi te străduieşti din răsputeri să le ascunzi spre a nu se
vedea că poţi pluti în Zări Îndepărtate!
Ţi-e teamă? Oare? Nu te cred.
Ţi-e lene.
Şti ce zic eu? Ar trebui să-ţi educi Voinţa... de A Fi!
408. Diferenţa dintre adevăraţii filosofi şi filosofi e că lucrarea
primilor se adresează altora, e un îndreptar şi un sprijin pe calea spre
desăvârşire a tuturor oamenilor şi nu o culegere de opinii personale.
Altfel ei slujesc cu credinţă etimologia acestei noţiuni, fiind cu
adevărat cei ce poartă în suflet Dragostea de Înţelepciune.
Restul „filosofilor” în cel mai fericit caz şi-au „scris lecţiile pentru ei
înşişi”; însă fără Metodă şi fără Cunoaştere ei au rămas în afara Căii ce duce la
Adevăr!
Căci unde s-a mai pomenit Şcoală la care elevul să-şi fie propriul
Dascăl?
Singurul Dascăl e Înţelepciunea şi noi, toate fiinţele elevii săi suntem!
Orice altă variantă e sortită Erorii şi Suferinţei!
131
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
409. Căci dacă femeia a sădit în lume Dorul Cunoaşterii, Femeia vine
să culeagă Alinarea Mântuirii!
410. Dimineaţa senină şi femeia frumosă sunt cele două mistere lăsate
omului de Zei, spre a-i aminti de Viaţă.
Şi aşa cum orice dimineaţă îţi pare senină dacă îţi înalţi privirea
sufletului dincolo de nori, tot aşa fiecare femeie îţi pare frumoasă dacă te ridici
să vezi Femeia de dincolo de ea.
411. Poezia nu e relatare şi nici descriere!
Nici măcar motivaţie nu e ...
Ci doar pretext ... pentru o discuţie cu tine însuţi!
Adevărata poezie ...
412. Adevărul e un mister pentru cuvânt, fiindcă acesta din urmă nu-l
poate avea, nu-l poate poseda... nu-l poate cuprinde.
Şi de aceea, nici nu-l poate înţelege!
Căci trebuie mai întâi ca el, cuvântul să crească, să devină Cuvânt şi
mai apoi să îmbătrânească, să devină Tăcere!
Numai Vocea Tăcerii are Puterea de a dezvălui Adevărul!
413. Tot ce s-a scris „despre ... ” este egal cu zero. Desigur, reprezintă
un efort, o dovadă de Străduinţă. Însă într-o direcţie greşită! Risipă de energie!
Risipă de Timp.
Căci nu avem timp decât pentru a trăi dar noi ni-l risipim discutând,
discutând şi iar discutând... Câtă mişelie! Sau să-i spunem prostie? Nu, nu
132
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
numai atât; prostie înseamnă necunoaştere, pe când aici e mult mai mult; e
voinţa de a nu cunoaşte!
414. Există atâta Frumuseţe în lume!
Dar cel mai adesea noi n-o vedem ... poate tocmai pentru că ne orbeşte
... ochii sufletului nepregătit ...
415. Vocea Adevărului trebuie să vibreze în miezul făpturii umane şi
nu să-i răsune în ureche.
416. Ritmul, rima, armonia – acestea fac poezia! Căci poezia nu este
altceva decât încântare a sufletului în contemplarea Ordinii Cosmice.
Şi aşa şi trebuie să rămână!
Restul – simple înşiruiri de cuvinte slujind altor Realităţi, căci ele
redau Haosul din Om, nu Cosmosul din Cer.
Şi-atunci cum să-i educi pe oameni cu aşa ceva? Cum să reuşeşti a
ridica ochii sufletului la contemplarea Luceafărului Vieţii?
N-ai cum! De aceea lumea zace în Întuneric. Îşi merită soarta!
Căci pentru ea Luceafărul Vieţii n-a răsărit încă ... decât de câteva zeci
de ori! Însă privirea-i era prea înceţoşată de Somnul Ignoranţei!
417. Gândeşti că exişti.
Dar nu vezi că Existenţa fuge de tine?
Sau poate crezi că o vei prinde din urmă?
418. Vrea cineva Cunoaştere? Vrea cineva Înţelepciune? Foarte bine!
Să o caute!
133
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Dar nu în cărţi! Nu, acestea nu pot sta în cărţi, fiindcă singura formă
care le poate cuprinde este Fiinţa însăşi. Acolo trebuie căutat.
Aruncaţi deci cărţile! Toate cărţile!
Şi dacă inima, slabă şi fricoasă, nu vă lasă să faceţi acest lucru, păstraţi
totuşi trei; doar trei: Tao-Te-King, Bhagavad-Gita, Evanghelia. Nimic în
plus, căci aici este totul! Întreg Mesajul Eternităţii!
Dar trebuie să lucraţi, fraţilor, spre a-l merita!
Nu citind, nici ascultând! Ci Trăind în toate lucrurile, în toată Fiinţa.
Orice cuvânt în plus, orice gând netrăit devine altfel o blasfemie la
adresa Adevărului.
419. Elanul Creaţiei nu dă pace Fiinţei!
E ca un fluviu de Inspiraţie pură, torent al Manifestării Adevărului.
Căci nu Fiinţa creează. Ea însă manifestă; dă o formă Veiţii. Mai
corect alege o formă pentru un Mesaj. Şi e, în consecinţă, direct responsabilă
nu pentru mesajul în sine, ci pentru vasul în care a turnat Apa Adevărului ca să
poată adăpa semenii din el.
Iar Mesajul oricum se va manifesta, căci trebuie să se manifeste. Însă
nu oricum!
Ateţie, deci, Oameni, la Forme!
O Formă ce nu va structura după ecuaţiile Armoniei Cosmice, nu va
putea cuprinde în ea Mesajul Adevărului, dar va sluji foarte bine farmecului
Iluziei.
Mirajul Existenţei se va desăvârşi în ea, nu însă şi Existenţa în Sine!
420. Cu cât creşte numărul legilor, cu atât sporeşte haosul!
Căci legile nu sunt altceva decât o înşiruire de cuvinte...
134
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Fiindcă Adevărul e dincolo de cuvinte. Toate acestea – şi legi şi
cuvinte – nu sunt decât propte pe cale. Cu cât scornim mai multe, cu atât
devenim mai ologi!
Dar tăceţi o dată oameni buni, şi-ascultaţi în linişte Mesajul Realităţii,
care nu se adresează nici urechilor şi nici minţilor voastre neputincioase, ci
tocmai fiinţei lăuntrice pe care acestea o ascund de Lumina Cunoaşterii, de
trăirea Adevărului.
421. Cu cât mai puţine cuvinte – cu atât mai multe sensuri;
Cu cât mai multe sensuri, cu atât mai multe semnificaţii;
Cu cât mai multe semnificaţii cu atât mai mare jungla cunoaşterii.
Însă avem nevoie de acestă junglă pe care să o stăbatem prin efortul
propriu, să ne înţepăm în spinii ei şi să ne muşte şerpii veninoşi, să ne rătăcim
şi să ne regăsim, să murim şi să înviem înapoi. Căci numai aşa vom putea
deveni buni exploratori, nu dacă ne trece cineva dicolo de primejdie scutindu-
ne de riscul suferinţei. Şi orice altet a început prin a merge în „patru labe”.
Dar acum iată ce frumos stăpâneşte tainele mişcării!
La fel şi în domeniul cunoaşterii: a-ţi explica altcineva înseamnă a te
priva de efortul adevăratei înţelegeri. Ştiu, ţi se pare că ai înţeles, că ţi s-a
limpezit mintea. Da! mintea s-a limpezit fiindcă ea nu e decât un simplu
mecanism, un depozit de gânduri în care cineva – altcineva decât tine! – a făcut
ordine. Acum eşti mulţumit că ai reuşit să înnozi gândurile să le pui cap la cap
după aparenta potrivire şi să obţii altfel firul roşu al raţionamentului. Şi încă o
dată iluzie! Căci raţionamentul nu e decât o formă. Adevărata înţelegere stă
însă în esenţa sa. De aceea trebuieşti lăsat să raţionezi singur. Ţi se vor da
câteva jaloane care să puncteze o anumită linie orientativă prin jungla
realităţilor, însă tu însuţi trebuie să-ţi construieşti harta şi să găseşti calea.
135
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Iar aceste jaloane sunt chiar cuvintele cheie ale Înţelepciunii date
omenirii spre orientare. Dar ele nu sunt Înţelepciunea!
Înţelepciunea o dobândeşte fiecare în sine însuşi, prin efortul propriu!
Orice vorbă în plus, orice încercare de explicitare este absolut inutilă.
Ba mai mult te îndepărtează de esenţa înţelegerii şi te limitează la forme. Chiar
dacă tu nu-ţi dai seama, în interiorul tău cuvinele cheie – seminţele
Înţelepciunii – nu au prins rădăcină, căci vântul vorbelor le-a luat şi aruncat
afară.
De aceea lăudată fie limba cu puţine cuvinte şi înţelept poporul acela
care nu are nevoie de atâtea forme pentru a exprima Adevărul. Căci acela îl
trăieşte cu toată fiinţa.
Uitaţi-vă la scrierile simbolice ale vechilor civilizaţii: câtă putere de
profunzime!
Într-o bună zi vom învăţa să gândim în puţine cuvinte. Poate chiar în
unul singur.
Atunci vom începe să trăim!
422. Nu există învăţare, ci doar reamintire!
Nu există nou, ci numai aparenţa de noutate!
Nu există Cunoaştere, ci doar transcenderea iluziei, a visului în care
uitaseşi că şti cine eşti: Fiinţa, Marea Fiinţă.
423. E adevărat, cuvântul e sec şi trist şi prea puţin capabil să ne
potolească setea existenţială. Dar să nu credem cumva că o înşiruire de cuvinte
ar fi mai în măsură să manifeste Adevărul Realităţii.
Nu, fraţilor, căci cu cât sunt mai multe, cu atât mai searbădă va fi
licoarea cunoaşterii şi mai mare beţia iluziei.
136
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Căci ni s-a dat Cuvântul, unicul – Laptele Cunoaşterii – şi nu avem
nici un drept a turna în el Apa Ignoranţei noastre!
Să ne abţinem de la cuvinte!
Să păstrăm doar Cuvântul! Vocea Marii Tăceri. Adevărul însuşi, unic
în Sine!
424. Poezia trebuie să fie scurtă, concisă şi profundă!
O poezie cu multe strofe e ca o ploaie ce nu se mai opreşte. La început
te încântă, dar după o vreme ţi se face lehamite de ea. La început adapă setea
pământului, dar după un timp începe să băltească.
Da, poezia nu trebuie să povestească!
Ea trebuie să sugereze, să insufle elenul mistic al unei realităţi! Să fie
ca o femeie cu voal: o zăreşti o clipă – chiar acea clipă în care-i alunecă voalul
– şi apoi dispare. În urmă rămâne doar parfumul făpturii ei şi freamătul
imaginaţiei tale.
Căci poezia trebuie să nască aripi pentru Dorul Trăirii cititorului, să
dea glas Patimii care se zbuciumă în fiinţa sa!
Ea este vocea ţipătului nostru!
425. Filosoful – [în accepţiunea „culturală”] plugar pe ogorul
discursului elegant, cultivatorul părerilor subiective, un om care-şi scrie temele
pentru sine dar care încă nu a înţeles că la Şcoala Vieţii există anumite reguli şi
anume teme ce trebuie făcute de fiecare şi de toţi, astfel că nimeni nu-şi poate
alege a face numai ceea ce-i place. Căci există Legea: - Vocea Adevărului, dar
pe care filosoful încă nu a descoperit-o. Şi numai dacă larma vorbelor ar tăcea,
el ar putea-o auzi.
137
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Intelectualul – practicant al prostituţiei cu acelaşi nume; o simplă şi
banală maşină de socotit cu bile. Ar trebui să înveţe de la calculatoare
(computere) cum se percepe corect realitatea.
Restul oamenilor – animale sociale primitive. Uitaţi-vă la lupi, la
albine, la suricate ( suricatele sunt animale sociale trăind mai ales în Africa,
aparţin familiei felinelor), ce organizări superbe au (bineînţeles pentru nivelul
lor evolutiv). Şi aceasta tocmai întrucât ele ascultă de Vocea Instinctului.
Omului ce-i drept i s-a luat instinctul, dar i s-a dat ceva mult superior, potrivit
rezultatelor ce se aşteaptă de la el: Conştiinţa. Însă oamenii ignoră Conştiinţa şi
se conduc după Instinct. Şi nu ştiu că instinctul a degenerat în Pasiune iar
datoria lor e aceea de a se ridica dincolo chiar de Conştiinţă. Vai ce drum lung
te aşteaptă, omule căci prima dată trebuie să te ridici din prăpastia [Ignoranţei]
în care-ai căzut!
Înţeleptul – în sfârşit un discipol al Legii, vocea Marii Tăceri, prietenul
Adevărului. O, dar cât de puţini sunteţi, Înţelepţilor, iar noi atât de mulţi şi-atât
de proşti! Sau doar neatenţi?
426. E uimitor cum, oamenii cu cât ştiu mai puţin cu atât sunt mai
tentaţi să vorbească mai mult.
E de fapt o atracţie, atracţia fatală a libertăţii ignoranţei. Crezi că poţi
merge oriunde, oricând însoţit de orice idee şi pe orice drum.
Asta doar până în momentul întâlnirii cu Legea. Căci ea îţi va tăia
aripile şi elanul libertinajului şi, sub povara Suferinţei te va învăţa unde? când?
cum? şi de ce? Te va îngrădi, te va izola şi te va direcţiona inerent pe anumite
făgaşe.
Vei vrea să te manifeşti iar ca înainte, dar nu ma poţi. Căci Vocea
Legii sădită în conştiinţa ta devine pe zi ce trece un tot mai falnic arbore:
138
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Arborele Înţelepciunii. Şi aşa cum toţi arborii aspiră spre Soare, care e unul
singur şi acolo sus, pe Cer, la fel şi tu – de acum un arbore – nu vei avea decât
o singură direcţie (şi-o singură Voinţă): Lumina Vieţii.
Deci oricât vei încerca de acum să vorbeşti, cuvintele-ţi vor îngheţa pe
buze: simple forme seci şi golite de orice adevăr. Căci Adevărul e unul singur
şi nu poate fi turnat în atâtea forme fără a-i altera integritatea perceptibilităţii
sale şi a-l ascunde astfel în aburii Iluziei.
Dar Tăcerea este singura Formă Verbală ce poate cuprinde completul
Mesaj al Realităţii.
Însă de acum tu vrei un singur lucru: să grăieşti Adevărul în întregime.
Şi o faci! De aceea taci!
427. Adevărata Cunoaştere nu e nici conceptuală, nici informaţională
şi nici de o natură cu Fiinţa.
Căci întreg Universul e Fiinţă, dar Cunoaşterea e ceva diferit.
Ea însă nu se confundă nici cu Adevărul, care există în toate Fiinţele.
De aceea întreaga Fiinţă este o Iluzie, întrucât Cunoaşterea e ceva
transcendent acesteia.
Când Fiinţa va depăşi hotarul lui Dincolo, ea se va metamorfoza: nu
va mai fi, atunci, Fiinţă. Dar nici Cunoaştere nu va fi.
Însă abia din acel moment va avea acces la Cunoaştere.
Şi abia atunci va conştientiza Iluzia – nu a ceea ce a fost: Fiinţă – ci a
ceea ce este în chiar acea clipă.
Căci orice Cunoaştere e o Iluzie a sa însăşi.
139
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
428. Fiind un discipol al Cunoaşterii m-am ferit să am de-a face cu
filosofii (în accepţiunea actuală a termenului) pentru că ei nu fac altceva decât
să-şi dea cu părerea despre una, despre alta şi să discute.
Dar Adevărul nu ţine cont de părerile oamenilor şi nici nu poate fi
cuprins în vorbe!
Doar Vocea Înţelepciunii (de aici şi etimologia adevăratului sens al
filosofiei: „dragostea de înţelepciune”) poate grăi despre el. Iar vocea ei este
Tăcere!
Marea Tăcere – Taina Existenţială cuprinsă în seva tuturor lucrurilor.
Nu de vorbe avem nevoie, ci de Atenţie!
429. Pe măsură ce parcurgi cu ochii minţii ceea ce au afirmat (scris)
alţii aminteşte-ţi că eşti dator nu a-ţi încărca memoria cu informaţie, ci,
meditând la ceea ce găseşti acolo să începi a înălţa tu însuţi un edificiu nou, în
care să pui suflet din sufletul tău, care să prindă viaţă din viaţa ta.
Aceasta este adevărata creaţie! Gândeşte-te la Meşterul Manole şi
Mănăstirea sa...
E adevărat, ai deprins meşteşugul de la alţii, căci nimeni nu se naşte
învăţat. Dar substanţa operei tale trebuie să o iei din tine însu-ţi!
Şi dacă ei au ridicat omenirea până la un punct, tu dator eşti să începi
de acolo construcţia şi să o înalţi şi mai sus.
Deci nu-ţi irosi timpul şi forţele încercând să ţii minte ce-a fost, ce s-a
înfăptuit. Ci liber de orice îngrădire şi detaşat de norme şi convenţii priveşte
mereu înainte!
Aminteşte-ţi că menirea ta e zborul şi că Zările Albastre ale Înaltului te
aşteaptă!
Dar nu uita să iei cu tine şi Omenirea...
140
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
430. Mă-ntrebi, fratele meu, de ce scriu, când eu ţi-am spus că sunt
împotriva vorbelor?
Îţi voi răspunde: – Da! sunt împotriva vorbelor! Sunt pentru Tăcere.
Tăcere în care se va manifesta doar Vocea Legii şi a Simbolului.
Că oamenii îmi cer să scriu? Da, o ştiu prea bine. Şi încerc pe cât îmi
stă în puteri a mă feri să dau curs îndemnului lor. Şi, crede-mă nu mi-e uşor
căci multe Voci ale Adevărului se aglomerează în preamărunta-mi făptură.
Dar eu mă străduiesc să le ţin în mine şi să le pregătesc pentru Ziua de
Mâine: să le pun în Legi şi în Simboluri, să le îmbrac astfel în Formele
Specifice acestei Zile care se apropie.
Căci vorbele au fost şi până acum, dintotdeauna. Însă lumea s-a
obişnuit să nu le mai asculte. Nici nu se mai întreabă „Ai scris ceva?”, ci „Ai
publicat ceva?”, sau „Câte cărţi ai publicat?” Toţi – „oamenii culţi” – aleargă
să publice cât mai multe vorbe, care să fie apoi închise în biblioteci şi vitrine,
perfect conştienţi de faptul că lumea oricum nu are timp să le citească; mai ales
că nu i se dă nici un motiv.
Dar ei mai ştiu un lucru: „valoarea” li se măsoară în cantitate – în
cantitatea de maculatură pe care-au reuşit să o însămânţeze cu risipa de
cerneală făcută. Şi astfel nu se diferenţiază de plugarul agricultor decât prin
simpla natură a instrumentelor folosite, a materiei prelucrate: unii lutul, alţii
vorbele. În rest, tot plugari!
Iată, dragă frate, de ce încerc să mă feresc a scrie: pentru că scrisul
înseamnă simplă agricultură şi pentru că puţinul Adevăr ce s-ar putea cuprinde
în vorbe nu mai este luat în seamă de nimeni, tocmai din cauza multitudinii
acestor vorbe.
Lumea s-a săturat. Are nevoie să schimbe meniul.
141
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Se cer vase noi în care să turnăm Apa Cunoaşterii! Noi Forme pentru
Noi Timpuri!
Iată de ce lucrez la aceste forme: Simbolurile şi Legile.
Şi dacă mai trag câte o brazdă din când în când, e numai pentru a-i
ademeni pe oameni să vină spre aceste noi forme şi a le arăta modul corect de
percepere a lor.
Sper ca brazdele să fie cât mai puţine iar ei cât mai mulţi!
Oricum, după Voia Universului! Căci timplul nu există...
Dar Întârzierea se măsoară în Suferinţă!
431. Taina noului sistem educaţional stă în două principii de bază:
Legea şi Simbolul.
Cuvintele aparţin unei realităţi prea limitate spre a putea cuprinde în
ele Adevărul.
La fel şi Gândurile, aşa cum suntem acum obişnuiţi a le folosi.
Doar Simbolul poate cuprinde esenţa Adevărului transcendent. Legea
reprezintă o divizare a conţinutului acestuia spre a ni-l face accesibil. Ea nu-i
alterează esenţa, ci se constituie într-un punct de sprijin pe calea dezvoltării
noastre.
Trebuie deci să ne obişnuim a gândi simbolic şi imaginativ, holistic.
Ne ajută la aceasta tehnologiile dezvoltate până în prezent.
Căci Realitatea este mult prea complexă şi a o limita la standardele
limbajului înseamnă pur şi simplu profanarea acesteia. E ca şi cum am avea
pretenţia de a desprinde din coloana sonoră a unui film tot ce s-a petrecut pe
ecran şi de a percepe, apoi, din sunete, culorile vestimentaţiei actorilor. Pur şi
simplu sunt lucruri diferite şi în complexitatea lor au nevoie de modalităţi de
manifestare specifice.
142
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Simbolul este chiar acea modalitate superioară care poate permite
manifestarea unui aflux mai mare de cunoaştere, care ne permite perceperea
unei doze mai profunde de Adevăr.
Dar trebuie să învăţăm a-l folosi. Aşa cum învăţăm să ne uităm la un
film şi nu ne mirăm cum tot ies imagini din dreapta ecranului şi dispar în
stânga. Ni s-ar părea absurdă o astfel de atitudine şi l-am considera primitiv pe
aceala care ar adopta-o – tocmai pentru că noi, spectatorii obişnuiţi, cunoaştem
realitatea cinematografică, felul cum se realizează un film şi, în plus nu privim
ecranul (o simplă pânză luminată de un bec) ci conştientizăm, percepem
realitatea „de dincolo”, filmul în sine.
La fel cu orice realitate!
Legea ne învaţă regulile de constituire a filmului realităţilor - pentru a
putea apoi înţelege cinematografia Realităţii.
Iar filmul unei Realităţi este chiar Simbolul! El ne ajută să trăim, să
fim prezenţi în acea realitate.
Altfel spus, prin intermediul Simbolului vom Conştientiza la nivel
existenţial o anumită Realitate care îl are pe acesta drept Ecuaţie de Fiinţare,
căci Simbolul este chiar Matricea sa.
432. Că Filosofia atrage mizeria? Asta o ştie prea bine orişicine.
Când a avut nevoie omenirea de Înţelepciune? Niciodată! Nici măcar
atunci când apăsarea Suferinţei a devenit insuportabilă!
Sau poate numai atunci şi numai o clipă şi numai un strop.
Căci omul sănătos nu-şi aduce aminte de medic. La fel şi cel ce nu ştie
cât de bolnav este. Şi asta pentru că aparenţa de bine îi induce ideea sănătăţii.
Păcatul cel mare al omului e că se obişnuieşte cu orice. Chiar şi cu
Suferinţa, care, astfel devine o aparenţă de bine.
143
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Şi totul devine apoi Aparenţă: virtutea, legea, societatea, viaţa... omul
însuşi.
Dar filosoful trăieşte în Realitate!
De aceea omenirea nu are nevoie de filosofi şi îi aruncă în praful
drumului, păstrându-şi pentru sine aurul şi purpura. Însă şi acestea nu sunt
decât aparenţe de mizerie. Căci ea nu ştie că praful drumului e chiar Lutul
Creaţiei şi are în el Suflul Divin, Vocea Legii, viaţă din Viaţa însăşi a
Demiurgului.
433. Singurul lucru care există este Iona!
Burţile de peşte sunt doar Iluzii. Ele măsoară procesul transformării
sale, al Devenirii întru Fiinţă.
434. Limbajul uman cunoaşte şi întrebuinţează termeni precum „a
creea”, „a se naşte”, „a apare”, „a dispărea”, „a muri”, „a se stinge” etc.
În uzanţa comună, toţi aceştia au luat naştere şi exprimă aceeaşi
realitate a lipsei de cunoaştere, a sublimei ignoranţe ce stăpâneşte încă minţile
copilăreştii omeniri.
Căci aşa cum ştim prea bine, una dintre Legile Universului ne spune
că „Nimic nu se naşte şi nimic nu moare. Totul există şi se transformă
necontenit. Totul devine.”
Deci dacă folosim aceşti termeni distincţi ca formă, trebuie totuşi să
înţelegem substanţa lor intrinsecă drept identică, astfel considerându-i ca fiind
sinonimi şi având înţelesul comun de „transformare”.
Desigur sinonimie perfectă nu există. Şi aceasta tocmai întrucât o altă
Lege ne spune că „Fiecare fiinţă are identitatea sa proprie şi irepetabilă” (e
normal să fie aşa având în vedere că Universul – în marea sa Înţelepciune – nu-
144
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
şi îngăduie să facă risipă de „materie primă”; el doreşte a se cunoaşte pe sine în
cât mai variate ipostaze, iar o Fiinţă e suficientă pentru a epuiza substanţa
acelei ipostaze).
La fel şi în cazul acestor termeni lingvistici: ei desemnează aceeaşi
realitate profundă: transformarea; însă formele sub care ea se manifestă diferă
de la caz la caz.
Aceasta este corecta lor înţelegere în acord cu vocea Legii!
435. Nu am intenţionat şi nici nu voi intenţiona vreodată să încerc a
schimba lumea!
Nu! Lumea nu trebuie schimbată (sau în orice caz nu de către noi). Ea
ţine de realităţi care depăşesc puterile şi competenţele noastre umane.
Dar omul ... Omul da! El trebuie transformat. Stă în capacitatea şi e de
datoria noastră de a lucra aspra omului individual.
Nu contează omenirea. Contează omul ca singularitate. Căci fiecare
entitate în parte trebuie deprinsă a lucra cu propriile-i forţe. Lecţiile vieţii sunt
individuale – şi mai mult chiar: personale. Deci omul trebuie deprins a studia, a
lucra la propria-i dezvoltare.
Pentru aceasta e necesar un sistem educaţional astfel constituit încât
să se adreseze fiecăruia în parte. E necesar deci să fie universal valabil şi
particular-inteligibil. Fiecare fiinţă să simtă că regăseşte acolo imperativele
specifice ei, proprii căii sale individuale.
Toate sistemele educaţionale de până acum (şi nu ne referim aici la
învăţământul social, ci la adevăratele sisteme de înţelepciune care au fost date
oamenilor la diverse epoci în această perioadă post-atlantă) au vizat mase de
indivizi sau grupuri de popoare. Ele erau sisteme cu specific de colectivitate
care nu operau distincţii între fiinţele umane, pentru că acestea însele nu se
145
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
individualizaseră complet, fiind încă legate unele de altele prin forţele
cosangvine ale imaturităţii.
Aceste sisteme prelcrau Adevărul, denaturându-l, atenuându-i tăria,
astfel încât să devină „digerabil” pentru tinerele fiinţe umane. Iar în plus spre a
face învăţarea şi mai uşoară, totul era îmbrăcat în forme viu-colorate, în rituri şi
conotaţii de basm, astfel încât să pară un joc. Da! Jocul vieţii – modelul
educaţional în etapa dezvoltării omului numită azi „grădiniţă”.
Iar aceste jocuri, aceste modele educaţioale au primit numele de
„Religie”!
Astăzi omul e matur. Relativ, dar oricum suficient spre a fi înscris la
Şcoala Vieţii, unde lecţiile trebuie efectuate individual de fiecare în parte.
De-acum gata cu jocurile de-a educaţia. E momentul lecţiilor serioase.
Nu se mai permit copilării şi minciunele (cel puţin aşa de multe şi de
„gogonate” ca până acum).
Desigur Adevărul pur este totdeauna prea tare, însă Legea îl
transformă pe înţelesul omului.
Trebuie cunoscută Legea! Trebuie recunoscută Legea!... De către
fiecare în parte şi de toţi împreună!
Pe aceasta se bazează noul sistem educaţional: pe Lege, care constituie
o axis mundi a sa.
E timpul eliberării omului. E timpul deschiderii porţilor Cunoaşterii!
Omul trebuie să devină Om!
436. Există filosofi şi există cercetători ai filosofiei.
Primii sunt exploratori, ceilalţi beneficiari.
146
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Primii sunt cei care iau în piept realitatea, care croiesc drum prin
jungla existenţială, descoperă izvoarele cunoaşterii şi desţelenesc ogoarele
înţelepciunii spre a le da în folosinţă celor ce vor veni.
Ei înfruntă primejdia recunoaşterii Adevărului şi tot ei sunt cei care îşi
asumă riscul de a spune „Da!” sau „Nu!” trăgând după sine întreaga omenire.
Căci în fiinţa lor se zămisleşte însuşi imperativul existenţial şi prinde
contur Vocea Legii. Verbul Divin – Logosul – coboară din Simbolistica
Enigmaticului Celest în tiparele comprehensibilului limbaj uman, trasând
coordonate şi imprimând direcţiile Necesităţilor evolutive.
Ei sunt Legiuitorii şi Învăţătorii - intermediari între societate şi
Dumnezeu. Ei sunt Înţelepţii (de aici şi denumirea etimologică) şi au
responsabilitatea „zicerii” şi „exemplificării” – omului revenindu-i datoria
„ascultării” şi „împlinirii”.
Cât despre cercetătorii filosofiei, aceştia sunt şi vor fi mereu vorbitori
despre Adevăr. Iar dacă filosofii reprezintă însăşi vocea Adevărului, primii se
vor complace în „a discuta despre” , a clasifica, a cataloga, a ridica monumente
de vorbe, abătând atenţia omului prin cotcodăceala lor stupidă şi făcându-l să
uite singurul lucru real: că Adevărul se trăieşte nu se discută, că Legea se
împlineşte nu se tocmeşte, că „A Tăcea” şi „A Face” sunt imperativele corectei
evoluţii.
437. În această Epocă a Tenebrelor, una dintre greşelile fundamentale
şi care a dus la necunoaşterea sensului real al valorilor provine din confundarea
„Dragostei” cu „Iubirea”.
Ea s-a cristalizat la nivelul conceptual al limbajului prin desemnarea
cu acelaşi termen a ambelor realităţi, iar în unele limbi chiar a „Plăcerii” (în
franceză „aimer” = a iubi, a place, a fi îndrăgostit de cineva).
147
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Astfel s-a ajuns ca virtutea iubirii să fie confundată cu însuşi opusul ei:
plăcerea. Perpetuarea prin limbaj, la nivel educaţional, generaţii de-a rândul a
acestei enorme gafe, a dus la impunerea ei cu forţa unei legi de dincolo de
tradiţie, astfel încât chiar sistemele religioase (vezi Biserica Creştină) au căzut
în plasa „Diavolului”, confundând „Răul” cu „Binele” şi preamărindu-l
deopotrivă.
Însă omul înţelept, urmând făclia Adevărului, va face totdeauna
necesara distincţie între:
- Plăcere, ca fenomen-probă, piatră de încercare în Calea Evoluţiei
fiinţei umane.
- Dragoste, ca fenomen complex, acel Magnetism (= forţă de atracţie
între două fiinţe) impus din exterior de Necesităţile Evoluţiei şi dat omului ca
instrument de lucru, care să-i dovedească şi să-l forţeze să înveţe ce înseamnă
Virtutea Compasiunii, a Dăruirii faţă de şi pentru o altă fiinţă. Căci legat fiind
de fiinţa îndrăgită prin această forţă ce nu se supune voinţei lui, se vede obligat
a-şi modela comportamentul, gândirea, simţirea – întreaga sa fiinţă – în sensul
diminuării egocentrismului. Prin lecţiile Sacrificiului (involuntar) va deprinde
taina Dăruirii, a Renunţării la Sine.
- Iubire, care înseamnă chiar Virtutea Renunţării la Sine şi Dăruirii pentru
toate fiinţele, în felul acesta realizându-se Unitatea cu Viaţa, Unitatea cu Totul.
Dacă prin mecanismul Dragostei omul învaţă a se dărui unei (sau
unor) fiinţe, prin Iubire el se dăruieşte tuturor.
Dragostea este o lecţie ce se învaţă (se predă) ajutător la anumite
nivele de evoluţie. De aceea asceţii, sfinţii, în general fiinţele care au depăşit
aceste nivele nu se mai îndrăgostesc, pentru că ei lucrează (sau încep să
lucreze) conştient la realizarea Unităţii.
Cele trei aspecte sunt independente unele de altele.
148
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
438. Unii spun că Universul este creat, alţii spun că e necreat, dar
evolează.
Unii spun că există o Fiinţă primă necreată, necuprinsă, imposibil de
cunoscut.
Alţii spun că nu există nimic în afară de ceea ce poate fi cunoscut prin
simţuri sau, alţii, prin minte.
Unii spun că există moarte absolută, alţii numai relativă, unii că există
înviere, alţii că doar transformare.
Unii spun că există un suflet nepieitor, nesupus morţii care trece din
viaţă în viaţă, alţii că sufletul nu are decât două vieţi (acesta şi cea de apoi) iar
alţii că nu există nici un fel de suflet şi că tot ce există e de aceeaşi esenţă
nemanifestată în diverse forme.
Unii spun că există un Eden şi un Infern, alţii că există o multitudine
de realităţi prin care fiinţele trec în evoluţia lor.
Unii spun că există întrupare regresivă (în trupuri din regnuri
inferioare) alţii că doar evoluţie ascendentă.
Unii spun că simţurile trebuie evitate şi că trebuie privite cu dispreţ
cele ce ţin de biologie şi de viaţa socială.
Alţii că satisfacerea simţurilor este calea cea bună, însă alţii arată că tot
ce există e spre folosul fiinţelor şi că fiecare lucru reprezintă o lecţie de viaţă.
Că fiinţa trebuie să se bucure de fiecare realitate pe care o trăieşte indiferent de
forma ei.
Şi aşa mai departe.
Noi susţinem că acestea toate reprezintă doar motivaţiile folosite la un
moment dat de un anumit grup de oameni pentru a avansa pe calea evoluţiei.
Ele nu reprezintă Adevărul ci se inspiră din acesta, deformându-l intenţionat
spre a da forţă impulsului evoluţionist, în funcţie de imperativele momentului
149
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
şi de Natura internă (= firea) specifică a grupului de fiinţe-oameni supuse
dezvoltării.
În momentul în care la nivelul întregii Terre se va atinge un grad
relativ uniform de dezvoltare a omenirii, de maturizare echilibrată a indivizilor
şi a popoarelor, de universalizare şi întrepătrundere a culturilor, conceptelor,
ideilor, când vor înmuguri germenii Fraternităţii, Egalităţii, Libertăţii
universale, când oamenii vor porni să realizeze că sunt o mică parte dintr-un
sistem mult mai mare (Natura) şi că există Legi care-i condiţionează, dicolo de
posibilităţile lor de cunoaştere, atunci va fi necesar un nou sistem motivaţional
special conceput pentru umanitatea acestor timpuri corespunzătoare Rasei
Ariene, sistem bazat pe Cunoaştere, pe cunoaşterea Adevărului (= Lege) după
imperativul lui Isus: „Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va elibera!”
Trăim acele timpuri!...
439. Cât de uimitoare sunt modalităţile de educare la Şcoala Vieţii!
De pildă Occidentul, fratele mai tânăr al Orientului, abia acum, la
12.000 de ani de la naşterea sa (o dată cu schimbarea civilizaţiilor prin
metamorfozarea Atlantidei) începe să dezvolte în el Cunoaşterea şi Înţelegerea
profundă a lucrurilor folosindu-se pentru aceasta de o cale inedită şi care nu
mai fusese experimentată la nivelul Terrei până atunci: materialismul
tehnologic.
Dar au trebuit să treacă 11 secole până când umanitatea occidentală să
fie pregătită a înţelege ceea ce înţelepţii de pretutindeni au afirmat
dintotdeauna. Atunci s-a născut Einstein şi teoria relativităţii, care demonstra
că timpul şi spaţiul sunt relative la percepţia noastră şi că ele nu există aşa cum
credem, ci aşa cum vor ele, determinate de alţi factori mult mai complecşi, de
150
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
anumite legi supreme la nivel Cosmic. („Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea”-
spunea Einstein).
A apărut apoi teoria cuantică – aparent, dar numai aparent în
contradicţie cu cea deterministă a relativităţii. Cunatismul ne demonstrează că
un lucru nu se află într-un singur loc la un moment dat, ci în cel puţin două
realităţi simultan şi că încercarea noastră de a-l determina, de a-i măsura
coordonatele nu surprinde decât una din aceste „poziţii”, trunchiind adevărul
despre lucrul în sine. Aşa încât vom fi capabili să determinăm cu exactitate
individualitatea sa numai când vom putea fi în toate acele realităţi în care lucrul
fiinţează.
Astfel această teorie este primul pas – cel care a spart gheaţa din
minţile oamenilor – şi care deschide porţile mentalităţii cosmice. El va pregăti
Occidentul pentru a înţelege, pe calea tehnologiei, una dintre principalele Legi
ale Universului, şi anume aceea că fiecare Fiinţă trăieşte în acelaşi timp într-o
infinitate de realităţi doar că ea conştientizează doar una sau unele dintre
acestea, care o condiţionează cel mai mult la un moment dat.
Când va fi capabilă să îşi dezvolte într-atât gradul de percepere – de
conştientizare – încât să cuprindă toate aceste realităţi, ea va transcende orice
Realitate, devenind una cu Fiinţa, realizând Unitatea şi trecând astfel într-un alt
Sistem mai vast şi cu legi despre care nu putem deocamdată decât să emitem
păreri subiective (cel puţin la nivelul Terrei).
440. Există o singură Finalitate în Univers: Devenirea. Binele şi Răul,
respectarea şi încălcarea Legii, Cosmosul şi Haosul sunt doar modalităţi
diferite (paralele) de împlinire a ei.
Şi numai aparent diferite...
151
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
441. Eu nu mă străduiesc a grăi Adevărul pentru această omenire ci
pentru cea care va să vină. Căci aceasta l-a avut dar nu l-a folosit, ci l-a ascuns!
442. Suferinţa este adevărata Virtute. Restul, tot ce există (inclusiv
Virtuţile) nu-s decât roadele ei. Şi niciodată rodul n-a fost mai valoros decât
pomul!
443. Demn de toată lauda este cel care grăieşte Adevărul!
Şi mai demn cel care îl urmează!
Însă mai presus de toţi se află acela care îi ajută (determină) pe mai
mulţi să păşească pe calea unicului Adevăr! Şi aceasta indiferent dacă el o face
sau nu – meritul îi este la fel de mare.
444. Filosofii scriu despre Univers şi se simt bine, căci astfel stau de
vorbă cu El.
Dar Universul le răspunde:
„ – E bine să-mi vorbiţi, căci în acest fel amintindu-vă de mine, vă
amintiţi de voi. Însă vorba multă – sărăcia omului. Mult mai bine ar fi dacă a-ţi
face.”
Însă filosofii nu aud răspunsul fiindcă nu se opresc din vorbit.
Dialogul lor e monolog.
Ei nu au urechi de auzit, ci doar voce de grăit!
Şi-ngropaţi în atâta morman de vorbe au rămas mereu săraci...
445. S-a zis: „Tăcerea are atâtea glasuri pentru cel care are prea multe
de spus!” De fapt Tăcerea are un singur glas: Glasul Adevărului. În rest toate
vocile mint! Căci nu este nimic de spus.
152
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
446. Lumea nu l-a înţeles pe Platon!
A fost acuzat că a organizat „Republica” în caste. Aşa şi este. Fiindcă
atunci era vremea castelor. Oamenii trebuiau să trăiască după anumite norme
determinate de două principii esenţiale: binele comun şi satisfacerea acestuia.
Modalitatea cea mai corectă şi practică o întâlnim peste tot în Univers:
„diviziunea muncii în Natură”.
Căci fiecare lucru are un loc şi o misiune a lui în Marele Ansamblu al
Armoniei Universale.
La fel şi în Cetate fiecare om trebuie să joace rolul său într-un anumit
domeniu, potrivit aptitudinilor. Ar fi absurd să cerem calului să zboare când el
e făcut să tragă. Tot aşa e împotriva armoniei şi a spiritului corectitudinii să
ceri fierarului sau agricultorului să facă filosofie.
Şi asta întrucât primul este elev deabia în clasa a doua şi învaţă tabla
înmulţirii, pe când numai celălalt are cunoaşterea şi antrenamentul existenţial
pentru a putea rezolva ecuaţii diferenţiale.
Fiecare după înclinaţiile lui, spune Platon, dar suntem siguri că se
referea, ca şi noi, la Natura specifică a fiecăruia, Natura însuşi fiind rodul
complex al acumulărilor de-a lungul anilor de Şcoală a Vieţii.
Astfel unul se dezvoltă mai artistic (poetic), altul mai abstact, dar pot fi
în acelaşi timp în clasa a doua sau a zecea. Pe parcurs îşi pot schimba
preocupările: artistul să devină mai ştiinţific, misticul mai raţionalist etc. Şi
acest lucru chiar se întâmplă, în timp, sub impulsul Forţelor Evolutive, tocmai
pentru că fiecare fiinţă să poată vedea Viaţa din toate unghiurile, să o poată trăi
plenar.
Însă la un anumit moment dat, când scena vieţii din Planul Fizic îşi
înalţă cortina, îi surprinde pe toţi cei de acolo, fiecare după stadiul în care se
153
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
afla la acel moment. Şi piesa începă să joace. Unii actori sunt într-a doua, alţii
într-a zecea. Unii sunt ştiinţifici, alţii artistici.
Pentru ca totul să iasă bine, pentru realizarea Armoniei, fiecare îşi va
juca rolul potrivit aptitudinilor pe care le are în acel moment.
A pune în rolul unui Înţelept pe unul din clasa a II-a e ca şi cum ai da
frâiele trăsurii nimănui: totul se duce de râpă.
Este exact ce s-a făcut în societatea umană actuală, care a văzut în
concepţia lui Platon un determinism genetic şi o închisoare a Legii sociale
care-l obligă pe individ să-şi păstreze condiţia în care s-a născut.
Într-adevăr acest determinism genetic există, însă nu este „genetic”, ci
născut din evoluţia proprie a fiecărei fiinţe. Aşa cum am arătat el nu este static,
ci în continuă transformare. Numai durata unei vieţi terestre surprinde un clişeu
din acesta la un moment dat (cei 50 – 80 de ani tereştri pot fi consideraţi o
fracţiune, un punct în infinitul evoluţiei). Şi chiar şi aşa el evoluează şi pe
parcursul acestui moment (= viaţa terestră) însă oricine va fi de acord că nu
există elev care în cinci minute să poată avansa dintr-a doua într-a zecea.
Tot astfel nu se poate ca un fierar să devină filosof. (Subliniem că
„fierar” şi „filosof” sunt stadii, monade ale dezvoltării, care se materializează la
nivel social prin anumite meserii, printre care şi acestea, în funcţie de nivelul
de dezvoltare, de maturizare a fiinţei care se întrupează).
Greutatea înţelegerii acestor lucruri provine din faptul că în societatea
omenească, încălcându-se Legile Firii, oricine poate juca orice rol, poate
practica orice îndeletnicire (meserie, profesie). Şi de aici a rezultat tot haosul,
dezorganizarea, suferinţa.
Căci în modelele Naturii fiecare are rolul şi locul său.
De aceea orice Comunitate trebuie să urmeze aceste modele!
154
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Pe vremea lui Platon oamenii erau puţin maturizaţi şi le lipsea
posibilitatea înţelegerii acestor lucruri: rolul, misiunea fiecăruia în marea
familie umană. De aceea era necesară stabilizarea fiecăruia la locul său prin
forţa legii sociale, exterioare deci individului.
Comunitatea însă, cuprinde oameni maturi, Fiinţe în care însăşi Legea
este pe cale să se întipărească. Iar ei, fiecare prin voinţa proprie şi individuală,
conştienţi de rostul lor ca Fiinţe aflate la stadiul Regnului Uman, aspiră să
urmeze şi aplice întocmai această Lege.
De aceea, când se înalţă cortina fiecare îşi urmează Natura şi joacă
rolul social, chiar dacă ar trebui să facă simple adunări deşi sunt în clasa a
zecea. Cu atât mai bine: le vor face mai repede şi mai corect. Ei înţeleg că
fiecare misiune e la fel de importantă pentru binele tuturor Fiinţelor de la
măturatul străzii până la metafizicile superioare.
Şi în plus acestea nu sunt decât roluri. Actorul e în primul rând om şi
are deci sarcina Omului.
Că în societatea actuală nu se respectă regulile Armoniei avem dovada
filosofilor – cerşetori, a poeţilor – gunoieri, a barbarilor primitivi – politicieni a
muncitorilor – oameni de ştiinţă etc.
Pe scena Comunităţii însă, rolurile vor fi repartizate potrivit Naturii şi
dezvoltării fiecăruia şi nimeni nu va obiecta întrucât toţi vor înţelege că este cel
mai bun rol pe care îl pot juca pentru piesa socială.
Fiecare îşi va îndeplini însă, în principal, Datoria Fundamentală: aceea
de Om, om care este dincolo de rol, dincolo de Natură; Om – Conştiinţă care se
ştie ca fiind una cu întreg Universul şi cu toate Fiinţele.
447. Am căutat în Biserică şi am găsit îngustime de minte, dogmatică
periculoasă şi limitări ale gândirii. Mult întuneric şi puţină cunoaştere.
155
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Am căutat în Filosofie şi am găsit libertatea gândirii, a conceptului, de
asemenea plăcerea discursului. Prea multe vorbe, prea puţină cunoaştere.
Am căutat în Ştiinţă şi am găsit forţa argumentativă a palpabilului, a
realităţii imediate. Dar şi aici periculoasa limitare mentală; multe blocaje. Tot o
Biserică, dar cu alte ritualuri. Totuşi are cunoaştere, însă atât de puţină şi
superficială!
Am căutat în Religie şi am găsit prostia maselor ridicată la rang de
lege pentru a preamări patimile şi slăbiciunea umană. Un morman de ritualuri
încurajând Delăsarea şi îngropând Cunoaşterea.
Am căutat apoi în Sistemele Tehnico-Morale şi n-am găsit decât reguli
seci: osane, dansuri, puteri, spirite, obligaţii („Să nu furi!”, „Să nu minţi!”) dar
care nu spun unde şi mai ales de ce? Între asceză şi hedonism, discipolul
rămâne la fel de mult înconjurat de întunericul Necunoaşterii.
M-am întors atunci scârbit către Educaţie: – „O! Tu păcătoas-o! Cu
câtă neruşinare batjocoreşti o lume întreagă aruncând-o în noaptea ignoranţei!
Dar va veni o zi în care Porţile Cerului se vor deschide şi Lumina
Universului va pătrunde în temniţa în care-ai înlănţuit lumea până acum!
Atunci chipul tău de zmoală se va topi! Căci tu nu eşti adevărata
Educaţie! Ci eşti demonul chemat de om să-l tortureze pe Om!
Dar iată, adevărata Educaţie îşi face intrarea în lume!
Căci omul s-a săturat de Demon. El vrea să fie frate cu Omul! Iar
lumea s-a săturat de lume! Ea vrea să fie una cu Lumea – Universul!”
448. O! Zei! Voi cei care-aţi ascuns Omului Timpul!
În loc de Timp, i-aţi dat timp! Şi poate tocmai de aceea se plâng toţi
oamenii de lipsa timpului!...
Şi totuşi, nimeni nu se plânge de lipsa de Timp!
156
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
449. Adevărul reprezintă indicele gradului de împlinire (= respectare)
a Legii.
Înţelepciunea este indicele gradului de percepere (= trăire) a
Adevărului.
450. De-a lungul timpului oamenii s-au grupat în trei categorii: cei
care aveau zei şi discutau despre ei; cei care n-aveau zei, dar discutau despre ei
şi în sfârşit cei care au dat reguli morale.
Aceştia din urmă – foarte puţini – nu au fost luaţi însă în seamă nici de
primii, nici de următorii tocmai întrucât – fie credeau, fie nu credeau în zei ei
aşteptau un sistem de reguli care să poată fi discutat.
Or, morala nu se poate discuta. Ea copiază Legea şi o aduce în Cetate
dându-i-o omului.
Iar Legea nu-i tocmeală. Ori o îndeplineşti ori o încalci.
Cel care vrea să vorbească despre ea, n-are decât. Deja a şi încălcat-o!
Legea cere să faci, să prefaci, să manifeşti. Vorbele, toate, abat de la
calea aceasta.
Şi aşa a păţit omenirea: a rămas să vorbească ... de una singură!
451. Cuvintele (la fel şi Gândurile): un obstacol în calea Trăirii.
Trăirea: o iluzie a Existenţei. Existenţa: o formă a Manifestării.
Manifestarea: un vis al Realităţii. Realitatea: jocul copilăresc al Fiinţei. Fiinţa:
subiecul procesului de maturizare a ei înseşi. Şi totuşi, „Ea însăşi”: ...? Eternă
enigmă! …Dar eternitatatea nu există!…
458. Nimic nu se naşte, nimic nu moare. Nimic nu trăieşte, nimic nu
există. Nici măcar Schimbarea. Ci totul Devine. Aceasta şi Aici şi Dincolo.
157
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
457. Nu se poate spune nimic despre nimic. Orice Cuvânt e o
blasfemie la adresa Adevărului. La fel şi orice Gând. Aceasta şi Aici şi Dincolo
456. Realitatea în care vieţuim e o iluzie. La fel şi vieţuirea noastră. La
fel şi noi înşine.[Aceasta Aici şi Dincolo].
455. În aceasă iluzie lucrurile par reale şi se manifestă ca atare. Dar nu
trebuie să uităm că Dincolo ele nu există. Nici aşa cum le percepem noi, nici
Altfel.
454. Oricum nici nu putem să ne imaginăm (să concepem) acest
„Altfel” atâta timp cât nu suntem.
453. Dar ca să fim trebuie să trecem dincolo de acest Altfel. Pentru
fiecare Altfel există un Dincolo, care, în Realitate nu există, şi numai lui Altfel
i se pare că ar fi, aşa cum i se pare că şi el ar fiinţa.
452. De fapt singurul lucru e Iona. Burţile de peşte nu sunt nimic
altceva.
459. Oamenii refuză să înţeleagă că exisă ceva dincolo de părerile
proprii, crezând că singura realitate e cea pe care o concep ei, deşi chiar în
rândul lor se manifestă o multitudine de concepţii – ceea ce ar trebui măcar să-i
ducă cu gândul spre faptul că tot atâtea realităţi fiinţează în acelaşi timp, doar
că ci trăiesc undeva la intersecţia acestora.
Oricum imensul orgoliu născut din prostia unei religii copilăreşti
inventată de ei, i-a făcut pe oameni să creadă „coroana Universului”; chiar dacă
158
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
materialiştii îi spun „coroana evoluţiei” iar „religioşii” „coroana creaţiei”
aceeaşi imbecilitate îi stăpâneşte pe toţi împiedecându-i să-şi întrebuinţeze
facultăţile specifice regnului lor – cele mentale – determinânu-i astfel să cadă
într-o stare de inferioritate faţă de chiar regnurile inferioare.
Căci văzând mocirla în care au creat-o şi în care se bălăcesc
necontenit, o consideră drept adevărată operă umană, mândrindu-se cu
realizările lor porceşti – când de fapt aveau datoria de a fi oameni.
Aceasta e greşeala cea mare: negura uitării rod al ignoranţei şi
profundei delăsări, au făcut a nu se mai recunoaşte Virtutea şi a fi considerată
nefolositoare.
Că, la urma urmei, pentru orbi lumina la ce-ar putea folosi!
Ei trăiesc în lumea lor, în care definesc culorile, formele şi totul după
cum cred, dându-şi cu părerea despre acestea şi grupându-se în jurul opiniei
unuia sau altuia, ignorând că de fapt cu toţii sunt orbi şi că numai un văzător i-
ar putea conduce pe Calea fără pericole.
De aici regulile lumii lor, de aici tot jocul scăldat în suferinţă pe care-l
joacă societatea umană de câteva mii de ani încoace.
Şi e mai bine aşa! Căci fiecăruia i se dă după merit!
Iar dacă nu se vrea a se crede după Raţiune, se va crede după Simţire!
Şi dacă nu se vrea a se mearge pe calea dreaptă spre şi prin Cunoaştere, se va
merge pe cea ocolită spre Cunoaştere, prin Suferinţă.
Căci aşa e mai bine!
460. Multitudinea de vorbe scrise, nu sunt decât rezultatul puţinului de
cunoaştere şi a slabei înţelegeri a realităţilor, de care dă dovadă omenirea.
Căci cu cât se cunoaşte mai puţin, cu atât se vorbeşte mai mult.
159
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Însă înţeleptul vultur stă retras în tăcerea munţilor, acolo sus, aproape
de Zările Albastre şi împăcat în Sine cu Totul, lasă gloata găinilor să se laude şi
să se văicărească din zori şi până seara.
Desigur, pe ele lumea le apreciază considerându-le bune şi folositoare
fiindcă fac ouă. Însă nu ştiu sărmanele că şi supa e la fel de apreciată!
Trăind de azi pe mâine din pomana de grăunţe aruncate în bătătură, ele
se cred importante şi eterne. Ignorând cuţitul ce le pândeşte în orice clipă îşi
trăiesc viaţa plină de tabieturi şi cotcodăceli de societate.
Se simt bine astfel şi pentru că nici un ideal nu le tulbură liniştita
satisfacere a plăcerilor cotidiene.
Chiar dacă vor muri peste o zi sau peste un ceas, oricum nu-şi vor
aminti că au trăit.
Doar viaţa vulturului trăită printe furtuni şi greutăţi e mereu
zbuciumată de idealul zborului, de dorinţa de a urca tot mai sus şi de a plana
tot mai bine.
Căci visul lui e să-şi mute cuibul Sus, sus de tot, tocmai dincolo de
Sălaşul Norilor, acolo unde Soarele străluceşte etern, iar Privirea poate
cuprinde întreaga Panoramă a Realităţilor. Şi nimic nu vine să tulbure pacea
acelor înălţimi.
Doar Bucuria de a Trăi se oglindeşte în Cugetul Lucrurilor!
461. S-a scris şi s-a vorbit destul. Prea mult chiar. Atât de mult încât
am uitat să mai gândim, am uitat să mai trăim, am uitat să mai facem. Cuprinşi
de farmecul iluzoriu al jocului cuvintelor ne-am împărţit în tabere –
academicieni, oameni de ştiinţă, filosofi, literaţi etc. – pentru a da o şi mai mare
satisfacţie ignoranţei ce ne paşte destinele.
E timpul să punem capăt vorbelor!
160
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
E timpul să dăm uitării sutelor de mii de volume cuprinzând vorbe
despre vorbe!
Adevărul e pretutindeni în jurul nostru şi în noi înşine.
Să lăsăm vocea Tăcerii să ne vorbească despre el!
Pana trebuie să rămână mută iar gândul să tacă! Să deschidem ochii
Conştiinţei spre a se pătrunde Fiinţa de imaginea Adevărului!
În rest – tăcere!
Să grăiască doar faptul de a fi!
462. Avem nevoie de „încredere” ca să compenseze lipsa „credinţei”
din noi.
463. Forma reprezintă esenţa manifestării Esenţei.
464. O dată cu dezvoltarea Culturii occidentale şi mai ales a Ştiinţelor,
Sublima Ignoranţă a dobândit o nouă faţetă a personalităţii sale, îmbogăţindu-
se astfel şi devenind cu atât mai sublimă.
Altfel spus, dacă înainte ea se adresa doar oamenilor lipsiţi de
Cunoaştere, simple animale trăitoare de azi pe mâine, care se deosebeau de
adevăratele animale doar prin faptul că se războiau mai des, mai organizat şi
fără principii, între ele, acum ea se adresează în egală măsură „lumii culte” –
acea parte a omenirii care punând mâna pe un sector al Cunoaşterii şi crezând a
fi descoperit acolo Adevărul, uită că în fapt ea, Cunoaşterea, nu reprezintă
decât echivalentul distanţei dintre Greşeală şi Adevăr; şi care e foarte mică,
însă prăpastia Inconştienţei nespus de adâncă şi întunecată.
În acest întuneric se zbate acum „lumea cultă”, plonjată în
străfundurile tenebroase ale Inconştienţei slujind Măreţei Ignoranţe.
161
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ei – „elita cultă” a „oamenilor
mari” – a orânduit astfel legile educaţiei maselor încât să le urmeze
îndeaproape.
Căci la urma urmei, masele nu sunt decât aceeaşi turmă de animale
bipede „liber”-rumegătoare , chiar dacă au schimbat îngrădirea din lemn şi
sârmă cu ţarcul informaţional.
465. E uimitor cum lumea împarte realitatea în două categorii de
lucruri: cele care par foarte complicate – o junglă în care refuză să se încurce
(deci le respinge) şi cele ce par banal de simple – astfel încât nu merită
importanţă (deci nu le dă atenţie).
Dar lucrurile nu sunt nici simple, nici complicate: ele sunt aşa cum
sunt: clare, concise, obiective, „matematice”, fiecare cu ecuaţia sa existenţială
bine stabilită, fiecare la locul şi cu rostul lui.
Simple sau complicate sunt doar părerile noastre ignorante şi mult
subiective.
466. „Adevărul e totdeauna la mijloc” – şi asta numai întrucât
superficialitatea nostră nu reuşeşte să vadă decât extremele.
467. Adevărul e unul singur şi cândva, cineva a vorbit despre el.
Urmaşii lui au luat aceste vorbe ca lucruri în sine, imagini ale
Adevărului şi s-au considerat datori să vorbească despre ele.
Urmaşii urmaşilor au făcut acelaşi lucru cu vorbele despre vorbe.
Şi tot aşa, generaţiile se succedau, numărul vorbelor creştea vertiginos
– şi cu atât mai mult cel al vorbelor despre vorbe.
162
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
... Până într-o bună zi când toată lumea vorbind despre vorbe nu a mai
rămas nimeni să vorbească şi despre Adevăr.
Trăim în acea zi...
468. Pentru noi ziua se schimbă în fiecare dimineaţă, iar lumea la
câteva mii de ani. Însă pentru Univers câteva mii de ani e doar o „altă
dimineaţă”.
469. Oamenii nu sunt răi. Dar ce păcat că nu ei, ci obiceiurile lor
creează lumea!
470. Stropul de apă poartă în sine toate valurile mării.
471. Ceea ce spunem nu are nici o valoare. Cu adevărat valoroasă este
doar impresia care rămâne în ascultător. (Pentru artişti – esenţa artei)
472. Adevărul este unul singur. El a existat dintotdeauna şi va exista în
continuare.
Misiunea noastră e să descoperim acest Adevăr bucată cu bucată. Nu
putem crea Adevăr. Adevărul a fost şi este creat de Altcineva.
Noi doar modelăm Forme cu ajutorul cărora să prelucrăm acest
Adevăr spre a-l putea digera, percepe.
Astfel de Forme au modelat „Marii Învăţători” precum Buddha, Isus.
Formele lor au fost practice pentru că fiecare fiinţă căreia i se adresa putea să
se servească de ea spre a bea din apa Cunoaşterii Adevărului.
Dar fiecare Formă e strict specifică unei Epoci, unei mentalităţi, unui
fel de a fi al oamenilor de atunci, special concepută ca să reprezinte un
163
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
îndemn, o motivaţie, dar să aibă în acelaşi timp şi utilitate pentru ei în acel
moment.
Însă epocile s-au schimbat. Adevărul a rămas acelaşi, numai că nouă
ne lipsesc Formele şi însetăm după Cunoaştere. Această sete ne produce grave
halucinaţii precum filosofiile, ştiinţele, artamodernă – care doar amăgesc.
Pentru că nu ne-am îngrijit de misiunea (singura datorie ce ne revine)
de a ne modela Formele necesare conectării neîntrerupte la izvorul Adevărului,
fără de care mai devreme sau mai târziu vom eşua lamentabil pe plaja
destinului ca nişte peşti lipsiţi de apa existenţială.
Nu! Noi ne-am mulţumit să vorbim despre Formele existente cândva,
să le analizăm, să le adaptăm.
Lucru care ne este fatal!
Avem nevoie de noi Forme specifice pentru acum şi aici!
Trebuie să ne modelăm Cunoaşterea Adevărului, trebuie să ne-o
facem accesibilă!
Dar pentru asta mai întâi e necesar să oprim curgerea râurilor de
cerneală şi pălăvrăgeala inutilă!
Să nu mai vorbim despre Fomele trecute! Ce-a fost a fost!
Să nu mai vorbim despre nimic! Să facem!
Să turnăm noi Forme care să poată ţine în ele Apa Adevărului!
Formele „despre” sunt vide! Iar noi însetăm pe zi ce trece...
Dar poate că nu am însetat destul...
473. E-un chin al Existenţei, Marea Facere; la fel şi creaţiile noastre
mărunte.
164
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
474. În afară de trecere (schimbare) nu e nimic demn să rămână. De
aceea omul trebuie să fie o necontenită prefacere, pentru a câştiga perenitatea.
475. Peste tot pe unde trecem, să lăsăm acelor locuri ceva din
amintirea noastră. Căci altfel va rămâne doar deşertăciunea a ceea ce trebuia să
fim, şi n-am fost.
476. Oamenii sunt porumbei, dar lumea e un câine.
477. Oamenii se folosesc de tehnologie ca de o cârjă pe care şi-au
creat-o ca să complinească slăbiciunea, laşitatea şi lipsa lor de demnitate în faţa
Vieţii, căci se tem să-şi desfacă aripile spiritului şi să se avânte în golul
Libertăţii de a Fi. Dar aceste animale de turmă, fricoase şi neştiutoare se înscriu
la cursa vieţii ca nişte ologi şchiopătând din groapă-n groapă şi căzând în nas
tot la al doilea pas scrijelit pe lutul materiei, cu aere de semizei şi, făcând apel
la sorgintea lor divină, cred că o vor câştiga prin bunătatea, mila şi graţia
părintească a rudelor lor mai înalte.
Milogi ologi lipsiţi de virtutea înţelegerii, deschideţi ochii şi vedeţi că
Lumea Reală e un Paradis al Armoniei şi al Legii care nu are nimic de-a face
cu mocirla voastră nonexistenţială în care vă scăldaţi putreziciunile minţilor
corupte de prostituţia intelectuală ridicată la rang de virtute supremă şi nobilă
măsură a nimicniciei ce v-aţi propus-o ca ţel final!
478. E greu să te bucuri de compania Gândurilor-sfinţi sau a
Gândurilor-intelectuale superioare pentru că ele nu preferă societatea
Gândurilor păcătoase, cerşetoare, plângăreţe, murdare, lăudăroase etc. şi nici pe
a celor bârfitoare. Aşa că ai grijă ce comunitate îţi formezi; păstrează ordinea şi
165
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
curăţenia ca să-ţi fie cât mai des vizitată Casa Minţii de Gânduri înţelepte. Şi s-
ar putea ca anumite Gânduri să nu vină niciodată la tine, tocmai fiindcă din
înălţimea lor luminoasă Casa Minţii tale se vede un abis lugubru şi întunecos.
În acest caz va trebui să-ţi creşti aripi şi să urci tu în cerul lor. Nu va fi
uşor, dar n-ai încotro. Oricum, cert e că merită! Şi chiar trebuie!...
479. Sfera e o suprafaţă finită dar nemărginită de ceva – altceva decât
ea însăşi. E o suprafaţă continuă care se scurge în sine înseşi. Nu are nici
început şi nici sfârşit – şi totuşi e finită. La fel cu toate!
480. Din orice lucru „fiecare înţelege ce poate” sau „fiecare înţelege ce
vrea”. Oricum e mai bine a înţelege ceva chiar eronat, neadevărat, decât nimic
– şi asta tocmai întrucât „Eroarea nu e decât cealaltă faţă a Adevărului.”
481. Orientul şi Occidentul sunt doi fraţi: primul e fratele cel mare,
bătrân de acum, dar care toată viaţa lui a fost blând şi înţelept, mereu ascultătot
la sfatul părintesc: Legea – „Dharma”. Al doilea e fratele cel mic mereu
răzvrătit şi trupeşte cu mult mai voinic. Virtutea lui cea mare nu o constituie
înţelpciunea ci dinamismul; el nu meditează, el luptă; el vrea război nu pace. În
locul bucuriei, a seninătăţii, a beatitudinii contemplative el vrea glorie, mărire,
grandoare, eroism. El nu se supune, pentru că vrea să facă şi nu să respecte;
pentru că vrea să clădească şi nu să primească; pentru că vrea să simtă, nu să
conştientizeze.
De aceea el încalcă Legea pentru că e dată, pentru că el vrea o lege
făcută de el, la fel ca cea a Creatorului, fiindcă dacă e fiul Său, şi el la rându-i
se simte creator. Şi vrea să-şi asume acest rol.
Pentru Orient Creaţia există şi Legea ei trebuie respectată. Pentru
Occident Creaţia nu are valoare dacă nu poate fi înţeleasă (acel „De ce?” etern
166
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
nesatisfăcut) iar ca să poată fi înţeleasă trebuie reprodusă. De aceea el caută să
nu dăinuie. Ce clădeşte „ziua” se năruie „noaptea”. Timpul macină totul,
eternitatea rămâne încă un ideal de neatins. Şi aceasta întrucât îi lipseşte ceva:
îi lipseşte sacrificiul de sine, dăruirea, viaţa însăşi. Până atunci rămâne o
simplă formă neînsufleţită supusă Trecerii.
Dar ca să-i dea viaţă trebuie să ştie să cunoască să înţeleagă ce este
Viaţa. Pentru aceasta a plecat în Lume fiul Occident urmând îndemnul Şarpelui
Înţelepciune: ca să caute Cunoaşterea, ca să înveţe să trăiască, să găsească
înţelesul Vieţii însăşi.
Pentru că în casa părintească fiul Occident era tare bătăuş şi obraznic
şi reticent şi insulta pe oricine din familie. Tocmai de aceea tatăl-Demiurg l-a
ademenit cu Şarpele ca să-l scoată afară în Frig şi Foame şi Boli şi Primejdii
nemăsurate, ca să-i potolească pornirile şi să-i aprindă lumina înţelepciunii pe
care în zadar a tot încercat să i-o dea prin ceilalţi Fii ai Săi.
Însă Demiurgul mai ştie un lucru: copilul acesta rătăcit are ceva ce alţii
n-au, ceva ce lipseşte din toată Creaţia sa: are dorinţă, Voinţa de A Face prin
sine însuşi, adevărata voinţă de A Crea, îl are pe Lucifer – setea de a şti de ce?
El este armăsarul cel sălbatic al hergheliei, dar după ce va fi domolit va deveni
cel mai destoinic sprijin în bătălie.
De aceea Demiurgul se bucură când vede suferinţa Fiului Rătăcitor,
căci ea este precum focul Soarelui care coace fructul şi zămisleşte sămânţa. Şi
de aceea îi trimite în întâmpinare ploaia binefăcătoare a Înţelepciunii
Orientului. Căci nefiind însetat nu a poftit să bea, însă acum după atât de lungul
drum al Prefacerii, cupa întinsă de fratele mai mare este chiar Sfânta
Binecuvântare Părintească.
Atunci când cei doi fraţi îşi vor da mâna din nou, atunci când Voinţa
de A Fi şi Dorinţa de A Crea a unuia se vor sprijini şi adăpa din seva
167
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
Înţelepciunii celuilalt, atunci ei vor fi ca unul; ca Unul care vrea, ştie şi poate,
dar mai ales are motivaţia lui „De ce”!
Atunci Tatăl Demiurg va deschide larg poarta Casei Cosmice şi-l va
primi cu braţele întinse pe acest Fiu – unul în doi – numit: Omenirea.
482. Există o Lege a Universului pe care întreg Orientul o cunoştea
foarte bine şi o numea „Dharma”. Ea guvernează toate lucrurile şi menţine
Ordinea Cosmică, fiind mai presus de om şi de fiinţe şi de tot ce există, fiindcă
se identifică întocmai cu Realitatea Ultimă, este însăşi această realitate. Ea
întruchipează chiar seva tuturor virtuţilor, printre care şi Fericirea. În măsura în
care oamenii îşi alcătuiesc legile lor sociale după „chipul şi asemănarea” Legii,
în măsura în care le apropie cât mai mult de acest model, societatea lor va fi
mai mult sau mai puţin fericită. Cu adevărat fericită va fi însă doar acea
societate care refuză „să-şi facă chip cioplit” (construindu-şi, decupându-şi ea
singură legi proprii) şi recunoaşte ca singură şi adevărată lege doar Legea,
singura călăuză şi putere ocrotitoare...
Desigur că acest model de societate va fi extrem de rar întâlnit în
practică şi aceasta din cel puţin două motive principale:
¤ primul: slaba dezvoltare a individului. Este nevoie de un grad înalt
de conştientizare, de încetăţenire a Virtuţii în fiinţa fiecărui membru social.
Pentru aceasta este necesar un continuu şi susţinut antrenement, dar şi – în
principal – o bază educaţională corespunzătoare, care să întipărească mai întâi
în minte imaginea acestor virtuţi, iar apoi să dea sufletului uman deplina
motivaţie în a le urma şi aplica.
¤ al doilea motiv este ca o sabie cu două tăişuri şi îl vom numi
tentaţia/datoria creaţiei. Omul este/se simte creator prin definiţie şi prin chiar
esenţa sa. Întreaga Învăţătură ancestrală şi vocea Conştiinţei îi aduc mereu
168
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
aminte de aceasta. El se vede pus în faţa obligaţiei susţinută de impulsul
lăuntric şi care-l împinge necontenit spre „”A Face”. Dorinţa de a face ceva
prin sine însuşi cu propriile-i forţe, cu puterea Voinţei sale este ceea ce el simte
ca fiind „patima creaţiei”. Demnitatea lui de om, fiu al Omului, al Creatorului,
îşi găseşte în orgoliul personal baza, izvorul din care-şi va adăpa mereu
neostoita-i dorinţă de a pune în lucrare, de a da viaţă propriei creaţii. De aceea
el nu se va mulţumi că copieze sau împrumute un sistem gata realizat, căci
chiar şi imitaţia-i va părea mai bună – fiindcă e munca lui. Dar „imitaţia”
păcătuieşte prin deformarea „modelului”, prin amputarea şi de multe ori
profanarea multor trăsături din care unele chiar esenţiale.
La fel se întâmplă şi cu Legea: ea reprezintă calea cea mai sigură spre
fericire, modelul de urmat, pus la dispoziţie de bătrânul Demiurg, pentru om.
Dar încercarea inerentă de „imitare” se va îndepărta cu siguranţă de acest
model: fericirea, ceea ce va duce la experimentarea evidentă a nefericirii.
Aceasta reprezintă Marea Dramă a Omului: Drama Creaţiei. A se vedea
„Legenda Meşterului Manole”: pasiunea, firea întreagă zice „Clădeşte!” –
Legea spune „Jertfeşte!”. Între aceste coordonate Omul oscilează întreaga sa
viaţă, viaţă în sensul Cosmic, acela de etapă de dezvoltare. Şi este de fapt
eternul Paradox Aparent: el trebuie să clădească, fiindcă asta-i e menirea –
singura cale spre fericire; dar creaţia nu rezistă, nu prinde viaţă decât dacă
jertfeşte – ceea ce înseamnă suferinţă. Iată cum suferinţa devine inevitabila
modalitate de creaţie. Aceasta este cum spuneam Drama omului cosmic şi
reprezintă destinul devenirii sale.
O situaţie asemănătoare o are şi societatea în ansamblu. Ea nu va dori
să împrumute Legea ca model dat ci va clădi un model al ei, propriu dar copiat,
„inspirat”, în egală măsură deformat; dar această deformare – însemnând
suferinţă – este chiar motorul evoluţiei, al dezvoltării omului, pentru că ea
169
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
sădeşte germenele conştiinţei lui de „mai bine”, al competiţiei, al întrecerii
omului cu sine însuşi, la fel ca Meşterul Manole: el clădise multe mănăstiri,
toate grandioase, dar vroia ceva mai frumos, mai impunător, mai aproape de
perfecţiune. Şi abia acum înţelege cum se face că sacrificiul e necesar; abia
acum realizaseră că tot ce clădise până atunci nu erau decât forme, e adevărat
adorate de oameni, pe care-i încântau în mod deosebit, dar pentru el rămâneau
simple forme fără viaţă. Şi pentru a le da viaţă realizează acum că trebuie să
pună în chiar temelia creaţiei o fiinţă umană: pe Ana – jumătatea sa cea mai
importantă, echivalând chiar cu sine însuşi. Numai aşa prin sacrificiu înţeles ca
dăruire faţă de creaţie, omul devine Om, iar creaţia sa devine Creaţie înglobată
în structura eternă a Universului.
Manole se transformă astfel din om, într-un izvor de apă vie. El de fapt
devine acum Viaţa însăşi, sursă de inspiraţie, cale de urmat, sprijin şi putere –
într-un cuvânt Om.
Tot astfel şi cu legea. În măsura în care societatea înţelege că în centrul
ei, în chiar esenţa edificiului ei trebuie să pună omul – omul înţeles ca fiinţă, ca
simbol al Vieţii manifestată în toate formele, de la firul de iarbă la Demiurg –
în această măsură deci legea ei va deveni Lege, iar ea, societatea se va
transforma în însuşi locaşul Eternei Fericiri. Până atunci însă suferinţa e încă
necesară. Şi e necesară până în momentul în care devine sacrificiu, pentru că
sacrificiul este expresia dăruirii, este actul Voinţei manifestat în sensul Creaţiei.
Atunci suferinţa va fi percepută ca binecuvântare şi tot atunci omul va realiza
cu adevărat în ce constă menirea sa de creator, menirea sa de Om.
Deocamdată societatea suferă de imaturitate; deocamdată societatea
suferă de iresponsabilitate; deocamdată societatea suferă de neînţelegere.
Şi aceasta din cauza lipsei de cunoaştere, a lipsei de virtute, a lipsei de
educaţie... A refuzului educaţiei... din cauza mândriei (care nu înseamnă
170
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
demnitate!), din cauza acelei manifestări de răzvrătire a fiului în faţa sfaturilor
şi atitudinii protectoare a părintelui ce vrea, în fapt, să-l ghideze pe drumul care
evită suferinţa.
Dar fiul refuză şi se avântă orbeşte înainte...
Bătrânul oftează şi tace atunci... Dar în sinea lui se bucură şi e
mulţumit...
Pentru că îşi aminteşte de anii tinereţii şi revede acelaşi film care din
nou se repetă cu un alt actor.
El e Demiurgul acum, ceea ce-i dă dreptul de a da Legea pentru alţii,
pentru Universuri întregi, de a le arăta cum trebuie să facă şi mai ales „de ce?”
Dar Universurile nu vor înţelege decât ceea ce au deja în ele. Însă
pentru a avea trebuie să pună, ca să pună trebuie să ia şi ca să ia trebuie să
meargă acolo, acolo în miezul ficărui Lucru, în esenţa sa; să fie chiar viaţa
vieţii acelui lucru, să se identifice cu el.
La fel când omul va fi una cu Viaţa, societatea se va identifica atunci
cu Fericirea, iar legea cu Legea.
Dar pentru aceasta trebuie mai întâi ca legea să devină Lege, societatea
– tărâmul fericirii şi abia apoi omul va fi Om.
483. Cea mai mare greşeală a omenirii constă în aceea că priveşte
mereu înapoi la pasul făcut, pe care se sprijină în încercarea de a afla cum
trebuie făcut pasul următor.
Omenirea clădeşte pe ruinele trecutului. Ea se bazează pe experienţa
faptică şi în acest fel ignoră alte posibilităţi raţionale de schimbare.
Dacă ar privi înainte lumea ar şti mult mai bine unde şi cum trebuie
făcut pasul următor şi mai ales de ce!
171
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
484. Prin Religie omul află cum să ajungă la Dumnezeu despre care
ştie unde se află.
Prin Filosofie (în accepţiunea actuală, speculativă şi nu etimologică) el
încearcă să afle unde este Dumnezeu, căci l-a pierdut întru totul.
485. Paradox existenţial: acela care-i prea grăbit pentru a se opri la un
om, fuge să se ascundă în ceilalţi – de sine însuşi.
486. Adevărul are gradele lui. Falsul nu e decât un Adevăr depăşit de
propria sa devenire.
487. Fiecare clipă există pentru a ne învăţa câte ceva din Tainele
Universului. Atâta doar că noi trăim istoria, şi nu clipa!
488. Munca este precum orice bătălie : virtutea ei stă-n eroismul
soldatului, nu în sorţii victoriei.
489. Singură cunoaşterea ne dă aripi spre a simţi gustul libertăţii. Şi tot
ea ne scapă de suferinţa ignoranţei – pentru a ne arunca în aceea a iluziei.
490. Viitorul este acum şi aici. Doar noi lipsim.
491. Inerţia este o forţă uriaşă care mânuită cum trebuie ea singură
poate crea şi poate distruge universuri întregi. În lumea umană poartă numele
de “obişnuinţă”.
492. Esenţa nu e decât o formă care s-a plictisit de forme.
172
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
493. Fiecare zi este suficient de bună pentru a muri, dar nu în fiecare zi
suntem noi suficient de buni pentru a merita aceasta.
494. Fiecare strop de rouă se naşte din apa care există deja. Dar ce
frumos oglindeşte acum imaginea soarelui.
495. Fiecare bucurie nu e decât germenele unei noi întristări.
496. Omul – umbra unei note pe portativul Infinitului, însă cu ea
Universul compune atât de sublime simfonii.
497. Vom şti cu adevărat să trăim, doar atunci când vom fi pregătiţi
într-adevăr să murim. Paradoxul e că toate şcolile lumii se chinuie să-l
pregătească pe om pentru viaţă….
498. Încrederea [în tine] se naşte atunci când uiţi cine eşti, iar Credinţa,
când ţi-ai amintit.
499. Nimic nu e zadarnic; nici chiar faptul de a refuza acest adevăr.
500. Ca să poţi spune despre tine că exişti prima dată priveşte în jur…
501. Nu simţim [nu ne amintim] că trăim decât atunci când viaţa ne
pune cuţitul în coaste. Aşa să se fi născut bătăliile?…
502. Toate drumurile duc la Roma dar, fiecărui călător îi şade bine cu
drumul său.
173
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
503. Având în vedere că esenţa e una singură nu-i de mirare că nu
reuşim să umplem cu ea toate formele pe care ni le creăm.
504. Soarele vine în fiecare zi la întâlnirea cu Lumea, dar de prea
multe ori lumea nu e punctuală. Pentru că omul întârzie chiar şi la întâlnirea cu
Viaţa …
505. Când rostogolirea ta a devenit prea rapidă, nu uita: fundul
prăpastiei este cel mai sigur sprijin pentru reînceperea ascensiunii.
506. Motivaţia este motorul tuturor lucrurilor. De aceea trebuie mereu
alimentată.
507. Ca să-ţi iei avânt, uneori câţiva paşi înapoi sunt necesari. Dar nu
prea mulţi; şi mai ales nu când eşti pe marginea prăpastiei (– atunci e de ajuns
doar unul!)
508. Pas cu pas, treaptă cu treaptă. Timpul este doar pentru furnici. În
lumea lor, uriaşii au descoperit eternitatea.
509. Ne pierdem atât de adesea şi ne regăsim atât de rar, încât se pune
întrebarea : suntem noi, cei adevăraţi, sau numai rămăşiţele unei misiuni de
salvare eşuată.
510. Realitatea şi iluzia sunt unul şi acelaşi lucru. Ce a confudat
omul ? Momentul alegerii fiecăreia dintre acestea.
174
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
511.Paradox existenţial : acela care-i prea grăbit spre a se opri o clipă,
la un om, fuge să se ascundă în ceilalţi – de sine însuşi.
512. Atitudinea de viaţă: blânzi ca porumbeii; înţelepţi ca şerpi; liberi
şi detaşaţi precum vulturii. Cerinţa Omului!
513. Fiecare lucru îşi are un loc, un timp şi un rost al său. Adevărata
înţelepciune stă, nu în a le cunoaşte mai dinainte, ci în puterea de-a le
recunoaşte în momentul întîlnirii lor pe calea vieţii. Şi de fiecare dată !
514. Fiecare realitate are ecuaţia sa existenţială – ne spun fizicile
cuantice moderne. Se pare însă că aceea a omului este singura fără soluţie!
515. Tot ce ne este necesar în viaţă ni se dă. Calea spre fericire ţine
esenţial de capacitatea de a recunoaşte atât necesitatea, cât şi darul !
516. Tot ce ni se dă, toate realităţile la care participăm, ne sunt strict
necesare dezvoltării noastre. Mai trebuie doar să participăm…
517. Mişcarea tuturor proceselor din univers este ciclică, ascendentă şi
sinusoidală. Până şi la nivelul cromozomilor. Nu e de mirare, atunci, că lumea
pare atât de ameţită…
518. Tu eşti cauza tuturor realităţilor la care participi. Atât prin voinţă,
cât şi prin ignoranţă.
175
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
519. Iluzia fatalităţii : să descoperi că totul are o cauză şi orice cauză
produce un efect.
520. Toate lucrurile au un gen [dominant]. Numai în echilibru ele sunt
egale. Dar echilibrul, de cele mai multe ori, e calea cea mai scurtă spre
stagnare, spre nefiinţă, spre moarte. Iar cum Universul nu-şi permite decât
viaţa, a trebuit să umplă lumea de genuri.
521. În fiecare lucru există două principii complementare care concură
la realitatea întregului (Legea polarităţii). Din păcate, prea adesea la om acestea
se confundă cu cele două feţe ale sale….
522. Totul este mental. Fiecare realitate are la bază o matrice gând.
Începând cu omul şi terminând cu Omul.
523. Totul devine. Singură schimbarea se doreşte eternă. Dar şi
speranţa ei, ca şi aceea a omului – şi ca orice speranţă – este şi rămâne deşartă.
524. Totul este relativ. Relativ nu doar prin raportare (la un sistem sau
altul) şi manifestare (exprimare exteriorizată), dar şi în sine, faţă de sine însuşi.
525. Nu există dare înapoi. Ci – cel mult – mers cu spatele.
526. Cum e sus aşa e şi jos. Totul se dezvoltă pe nivele. La fel
Universul ; la fel dorinţele omului. La fel Treptele Vieţii pe care trebuie să le
urce împovărat de aceste dorinţe, spre a le aduce jertfă la Altarul Mormântului
său. Căci pentru a renaşte, e necesar să treacă mai întâi prin dubla suferinţă a
Pierzaniei de Sine şi-apoi a Regăsirii.
176
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
527. Singurul lucru imposibil din univers este Imposibilitatea.
528. În Iarnă, toţi copacii sunt la fel (deopotrivă cei sălbatici cu cei
roditori): goi, pustii, cu ramurile sterpe tinzând către Văzduh într-un impuls al
disperării, cu lacrimi prelungi de sevă împietrită legîndu-i teluric de umbra
pământului.
Şi doar două Anotimpuri le dau libertatea de a se descoperi în
adevărata lor măsură: Anotimpul Speranţei – Primăvara, care îi măsoară după
frumuseţea şi puterea viziunii lor, după şuvoiul de viaţă aprinsă ce le saltă prin
vine dăruindu-se naturii în parfum şi culoare, după dorinţa, speranţa şi
optimismul trăirii, după Promisiunea Viitorului. Şi apoi Anotimpul Culesului,
al Dovezii în care puterea credinţei a reuşit să strângă întreaga sevă a Speranţei
în roade pârguite pentru setea de viaţă a vieţii înseşi.
Asemeni copacilor sunt şi oamenii.
529. Oameni optimişti, visători, înconjuraţi de gânduri frumoase şi
sentimente înălţătoare – copaci înfloriţi în Anotimpul Speranţei, încântătoare
Promisiuni ce vor trebui mai întâi să străbată Arşiţa verii pentru a putea Dovedi
în Anotimpul Culesului bogăţia de Roade ce le-au crescut din seva fiinţei lor
sub focul dogoritor al Anotimpului Încercărilor.
Pentru a putea aduce pîinea la masă, brutarul are deopotrivă nevoie de
focul cerului ca şi de al cuptorului său, de seva naturii, ca şi de sudoarea
proprie; de elanul vieţii întocmai precum de puterea sa de muncă, de speranţă
ca şi de ştiinţă. Căci toate acestea, numai împreună pot să-şi dăruiască valoarea
lor: rodul final – pâinea.
Întocmai la fel omul poate deveni din Promisiune – Confirmare:
rodind. Pentru că dacă omul se hrăneşte cu speranţă, spre a fi, lumea, în
schimb, în roadele faptei sale îşi are deopotrivă existenţa şi devenirea.
177
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
530. Fiecare Destin aduce cu sine promisiunea unei Înfăptuiri. Dar, pe
cât e adevărat că în spatele lui stă responsabilitatea unui om de a face din
Promisiune, Realizare, tot pe-atât de adevărat e că o întreagă comunitate umană
este datoare să sprijine acest Proiect.
531. Un copac crescut în junglă învaţă, mai presus de toate un lucru de
căpătâi pentru existenţa lui: ca să bucure pământul cu roadele sale trebuie să-şi
câştige dreptul de a contempla lumina soarelui; pentru aceasta va fi necesar ca
înainte de a putea da primul fruct să se înalţe pe sine deasupra tuturor
celorlalţi.
532. În lumea pedagogiei, ca şi în cea a naturii, există arhitecţi – aceia
ce poartă în mintea şi în sufletul lor planurile unei noi realităţi umane – ; există
ingineri constructori – cei ce transpun în societate proiectele primilor – şi
există simpli muncitori, care deşi trudesc zi de zi respectând dispoziţiile
constructorului, nu ştiu nimic despre măreţia edificiului în temelia căruia îşi
zidesc în acest fel întregul lor elan de viaţă.
Majoritatea profesorilor nu sunt decât simpli zidari; şi numai datorită
rarităţii arhitecţilor proiectanţi şi incapacităţii constructorilor de a înţelege
planurile lor, pedagogia nu progresează. Cât despre zidari, ei la fel muncesc
pentru orice edificiu. Lor le aparţine doar efortul; realitatea proiectului le scapă
în întregime.
533. Ia-i omului toate lucrurule din lume şi lasă-i doar speranţa. Ba
chiar oferă-i cât mai multă cu putinţă. Ca orice drog… Căci până nu va sorbi şi
ultima picătură a deznădejdii, nu va ajunge să înţeleagă realitatea: speranţa este
otrava celor slabi şi dependenţi de nimicnicia lor. Pentru spiritele puternice,
178
Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului Aurelian Burcu În Marea Trecere a Gândului
eliberate de mirajul acestei ademeniri, trecute dincolo de apele tulburi ale scape de asuprirea acestui Zeu care-i siluia să muncească din răsputeri pentru
acestei beţii, o singură stea luminează calea devenirii lor: decizia asumată – ca fiecare să edifice – aşa spunea el – un templu în sufletul său, unde să poată
proiectul. intra oricine, oricând, să se împărtăşească din Fiinţa Fiinţelor. Şi după ce-au
terminat zidirea aceasta curioasă – cu atâta chin şi jaleşi multă suferinţă – s-o
534. Speranţa este balaurul de foc, ce, odată înşelat, răvăşeşte lase acolo şi să plece mai departe; fiindcă nu le-ar aparţine lor nici o cărămidă
măruntaiele fiinţei pentru a împrăştia în patru zări scrumul isprăvii sale. măcar; nici chiar bucuria contemplării acestuia într-o ultimă privire aruncată
Proiectul în schimb e Pomul născut din mintea şi sufletul Omului, pentru a peste umăr. Căci toate acestea revin – aşa cum spune – “Celorlalţi”!
dărui lumii fructele pârguite sub raza Educaţiei, a disciplinării. Constructorului îi rămâne numai ştiinţa, meşteşugul, arta creaţiei. Şi Drumul…
Cât despre Arhitect…
535. Sfat pentru Războinicul pornit să devină general: Frate, în primul
rând aminteşte-ţi că te afli între oameni – acele categorii de fiinţe care se
conduc după umbre şi nu urmează Lumina, precum faci tu. Ei nu au auzit de
Stele Călăuză, fiindcă nu sunt pregătiţi să le vadă cu ochii înţelegerii şi să le
dăruiască un loc în sufletul lor; să le edifice acolo un templu, o cetate sau
măcar o fortăreaţă, între zidurile căreia să lupte pentru ele, să sufere, să-şi dea
viaţa protejând calea Pelerinilor spre Bethleemul devenirii arătat de acestea.
Apoi ţine minte că în lumea umană, adevăr e doar ceea ce poate fi
dovedit – pipăit, gustat, mirosit; doar ceea ce se încadrează în instinctele
primare ale Raţiunii. Cu cât raţionalitatea senzuală a unui lucru e mai
satisfăcătoare, cu atât este acesta mai real în lumea lor; unele ajung chiar să fie
sanctificate, să li se ridice altare, unde suflete nenumărate se grăbesc a le aduce
jertfe strigătoare la cer. Adevărul – pe care tu îl cunoşti – zace întemniţat în
ungherele subterane ale conştiinţei urgisite de vremuri, şi nimeni nu se arată
dispus a-l scoate la lumină, de teama pedepsei ce-ar primi-o de la noua lor
zeiţă: Falsitatea, care nu le cere nici muncă, nici luptă, nici jertfă – nu! Ci în
schimbul unui somn împăciuitor le solicită numai atât: să îngroape conştinţa şi
să se vândă.. – Iar oamenii se dau pe gratis, de bucurie că a venit cineva să-i

179 180