Am găsit încă un om de care mă pot despărţi.

Căci un om
plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi
spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în
ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: "acum
ne putem despărţi". Căci orice v-ar despărţi de acum înainte,
sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te
întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne
întotdeauna o reluare a tuturor temelor – devine acum
posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care
stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii
nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi
despărţi de ei.

Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în

staţie, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alţii. E prea puţin
să spui că vor să întâlnească o cunoştinţă. Nu, e un
sentiment metafizic: vor să vadă pe CELĂLALT. Fiecare se
vede pe sine în celălalt.
Şcoala. Şcoala asta. Nu ştiu dacă am s-o fac vreodată.
Dar mi-ar plăcea ca la sfârşitul vieţii să pot spune: nici nu am
făcut altceva.
Omul care ştie să fie singur, acela te înţelege cu
adevărat, acela care te iubeşte cu adevărat. Celălalt, prea
aproape, îţi ţine doar umbră.
Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între
ei. Pentru că, dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!
Când spiritul se trezeşte în lume, el o pune pe aceasta
sub semnul întrebării.
Dacă iubiţi muzica - pierderile, curgerile, creşterile; dacă
vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească
inima şi mintea; dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte
de măsură - veţi întâlni, cândva, filozofia.
Imposibilul meu e posibilul...
"Staţi să vă spun ceva", spunem fiecare. După care
trebuie să ne cerem scuze şi să ne retragem. (În rest?
Suntem un stomac, un sex, în cel mai bun caz o curiozitate,
care se plimbă prin lume.)
Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe
pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea
altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.
Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din
fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers, şi nu o
împleticire?
Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă
eşti fericit.
Cum să-i convingi pe tineri că-i aşteaptă vreo treizeci–
patruzeci, chiar cincizeci de ani, înăuntrul cărora se pot
pregăti şi trebuie să se pregătească spre a face, pe traseu ori
la urmă, ceva din isprava obscur dorită? Ei însă vor şi speră
să obţină dintr-odată, ba sunt dezamăgiţi că nu obţin (cel
puţin în ochii altora), ceva care să despice lumea în două.
Numai că se despică ei în două, prin nerăbdarea lor - şi intră
apoi în statistică.

Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor

şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne
împietrim inima. E rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să ştii
să asculţi şi să ţii minte.
Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren,
pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe
nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te
mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti
undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre
altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând
după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una
peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între
staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume,
singur, mai singur, nicăieri de singur.
Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să
recapete sens...
 Nu cine eşti interesează ci care-ţi este sinele căci sinele
tău este mai vast decât tine şi adevărul tău devine într-un
sens dezmintirea ta. Iar sinele care a rupt cercul eului devine
întodeauna susceptibil de lărgire ca fiind orizontul mişcător cu
care te adevereşti în adânc.
Mecanicismul e o sărăcire de fiinţă. Computerul e
punctul culminant al acestei sărăciri. Această "maşinuţă"
magică desparte omul de realitate, de lucruri, fără ca el s-o
conştietizeze.

Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla

tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt
liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.
Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr?
Ştiam. Ştiam totul. Dacă ar fi ceva nou n-aş mai
înţelege. Dacă mai înţeleg, ce mai e nou?
Prin formaţia sa, "dor" are în el ceva de prototip: este o
alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte
cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o
contopire şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de
unde vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, nici nu
pricepi bine cum.
Să te concentrezi asupra unui gând, asupra unei fiinţe,
asupra câtorva dimineţi înseamnă să sustragi viaţa din
efemer şi fericirea din simpla trecere. Dacă o durere
concentrată în focarul ei devine mai suportabilă pentru că e
mai locală, o fericire concentrată în obiectul ei devine mai
intensă şi tocmai de aceea mai vastă. Concentraţia dă
expansiune.
Fructul pe care l-aţi mâncat azi nu-l veţi mai mânca
niciodată.
Numai Mântuitorul a ştiut că destinul nostru era de a fi
singuri — şi de aceea mântuirea lui vine prin conştiinţă, şi nu
prin turmă.
 Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea
cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate
s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte.
Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care
l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.
Oamenii se definesc după felul cum se pierd.

Văzul conspiră cu auzul pentru a face pe om conştient

de ordinea care-l înconjoară, adică de propriul său
prizonierat.