Studiu de caz III

Formarea conştiinţei istorice

Realizat de urmatorii
elevi:Jucan Marius,Kukta
Robert,Sirca Vîctor
 Cronica
Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă,
după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi
limba
de expresie este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca
limba a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru
ca
în secolele următoare să devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.
CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:
 cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei
şi este expresia punctului de vedere oficial;
 cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie, care
are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său;
 cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut; cercetările întreprinse asupra acestor
cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna
presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită lui”.
Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:
 originile
 limba
 continuitatea
 evenimentele istorice
 instituţia domniei
 Formarea conştiinţei istorice
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice
acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura
şi civilizaţia, mentalităţile. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul
în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă.
Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor
intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în
lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a
poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în
acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi
începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care,
de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au
ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire
a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric
savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia
autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă
programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care
tema istorica este esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa istorica generează polarizări
( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii
deformate despre originile şi vechimea românilor ).
 Secolul al XV-lea şi al XVI-lea
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
 Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările importante din
viaţa unui popor;
 Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care cuprind
înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;
 Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează
pe izvoare istorice, dar şi pe legende populare;
Secolul al XV-lea şi al XVI-lea:
 cronici în limba slavonă:
 cronici de curte prin care se fixează memoria unei colectivităţi conduse de un voievod;
 au circulat numai în manuscris;
 primele texte închegate narativ, care depăşesc modelul enumerativ şi sec al analelor;
 primele forme de consemnare a istoriei prin prezentarea cronologică a evenimentelor mai
importante ale fiecărui an;
 primele au fost scrise în Moldova ( anonime, la porunca lui Ştefan cel Mare );
 originalele nu s-au păstrat, ci doar mai multe copii identificate după locul în care au fost
găsite;
 cronici despre Mihai Viteazul;
 la acestea se adaugă cronici în versuri scrise în limba greacă;
 Cronica lui Ştefan cel Mare
Letopiseţul de la Bistriţa , care a fost descoperit de I. Bogdan este un manuscris
copiat la sfârşitul veacului al XVI-lea sau începutul celui de-al XVII-lea.Codicele
cuprinde cronica lui Manases în traducere slavă , urmată de Letopiseţul moldovenesc.
Cronica lui Ştefan cel Mare este precedată de o altă cronică de întindere mai mică care
începe de la descălecatul lui Dragoş (1359) şi merge până la urcarea in domnie a lui Ştefan
cel Mare.Cronica marelui domn al Moldovei se înfaţişeaza deci aici ca o continuitate a
acestuia din urmă ,alcătuind cu ea un singur trup,un singur letopiseţ,cu titlul : “Acesta e
letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldoveneasca”. Letopiseţul
acesta nu este însa complet , fiindcă lipsesc ultimele pagini.

Letopiseţul de la Putna a fost publicat in Vechile cronici moldovenesti pana la Urechia .

Originalul a fost găsit in Biblioteca Academiei teologice din Kiev. Materialele istorice sunt
alcătuite din cele mai vechi anale sârbeşti , din cea dintăi cronica bulgărească si dintr-o
versiune a cronicii moldoveneşti. Versiunea acestui letopiseţ este copiat ă de călugărul Isaia
din mănăstirea Slatina a Moldovei. Originalul pare să fi venit din mănăstirea Putna , fiindcă
în cuprinsul textului se găsesc numeroase amănunte privitoare la mănăstirea Putna.
Ştefan cel Mare
 Secolul al XVII-lea
 - cronici scrise în limba română in Moldova: Letopiseţul Tarii Moldovei de Grigore Ureche,
continuat de Miron Costin şi Ion Neculce;
 - cronici in limba polonă, în versuri şi în proză, scrise de Miron Costin;
 - o istorie a moldovenilor scrisă de Miron Costin;
 - cronici anonime muntene;
 - cronici de autor din Ţara Românească;
 Cronicile anonime munteneşti
a.Letopiseţul cantacuzinesc
Scurtele note analistice despre începuturi, o prescurtare a biografiei lui Nifon, istoria lui Mihai
Viteazul,epoca tratată de Matei Basarab pana la Mihnea III Radul, toate acestea au fost adunate laolaltă de un
cronicar de la sfârşitul secolului al XVII - lea, de Stoica Ludescu ( se presupune)care a implinit din partea sa
letopiseţul până la sfrâşitul domniei lui Şerban Cantacuzino. Cum această implinire are caracterul unei cronici de
familie, ostile altei părţi, s-a dat acestei porţiuni(1654-1688) numele de cronica Cantacuzinilor.
Trecând peste legenda lui Radu Negru(aflată la inceputul compilaţiei logofatului), putem observa, că şi în
vechile anale moldovne, o listă a domnitorilor până la Radu cel Mare cu anii de domnie si uneori cu ctitoriile şi
războaiele lor(Ludescu copiază desigur din vechiul letopiseţ).
De la Radu cel Mare înainte compilaţia lui Stoica Ludescu reproduce, dacă nu cumva această parte era deja
cuprinsă în vechile anale pământene, un fragment din viaţa patriarhului Nifon, scrisă de Gavril, preotul Muntelui
Athos în care viaţa sfântului se impleteşte cu istoria Ţării Româneşti sub domniile lui Radu cel Mare , Mihnea cel
Rau, Vlad Vodă cel Tânăr si Neagoe Basarab. Dupa Neagoe Basarab compilaţia trece in revista domniile
urmatoare concentrând expunerea, asupra luptelor fratricide dintre ficţiunile boiereşti in jurul scaunelor boiereşti.
Astfel, din frământări, din sânge şi din suferinţe se ţese istoria Ţării Române şi până la Mihai Viteazul.
Razboaiele sunt povestite fără amănunte precise, aşa de sumar şi de şters îincât nu mai avem impresia că
au fost notate de cineva care ar fi luat parte la ele sau macar ar fi transcris ştirile proaspete aduse de cei care se
intorceau în triumf de pe câmpul de luptă.
Nici măcar pacea care a stins pentru mai bine de zece ani vrajba dintre cei doi domni nu e amintită. Nu mai
vorbim de aducerea imprimeriilor din ţară.
Este greu de crezut că un cărturar ca Udriste Năsturel, dacă ar fi el autorul, ar fi trecut cu inima uşoară
peste aceste evenimente. Acest lucru ar fi fost posibil doar dacă autorul compilaţiei nu ar fi folosit izvorul decât
parţial, ceea ce nu este exclus.
Cronicarul cantacuzinesc stă astfel cu mult în urma cronicarilor moldoveni si prin lipsa de obiectivitate şi
prin darul formei literare, dar el are meritul de a fi păstrat, in compilaţia sa, cele mai vechi anale ale Ţării
Româneşti şi de a fi innodat povestirea evenimentelor de la descălecat până in vremea sa.
 Letopiseţul anonim al Bălenilor
Raspunsul partidei Bălenilor a venit prin pana foarte fin ascutita a lui Radu
Popescu, dacă e să credem părerea destul de răspândită astăzi, care-I atribuie, fără
totuşi argumente convingătoare, nu doar cronica, semnată, de după 1700, ci si pe
aceea, anonimă, care apucă lucrurile de la descălecat, la fel ca letopiseţul
cantacuzinesc.Spre deosebire de Ludescu, cu spaimele şi superstiţiile lui de om bătrân,
crescut in spirit creştin şi vorbitor numai al limbii scripturilor, Radu Popescu are tonul
unui om de lume, scolit in străinătate, s-ar zice, unde a invăţat istorie si trei, patru limbi,
şi el este un curtean şi un diplomat încercat in slujba domnilor succesivi. Alegerea lui de
către băleni, dacă asa s-a pus problema, ca să scrie versiunea cea bună a istoriei s-a
dovedit norocoasă. Letopiseţul Bălenilor infăţişează intr-un mod mult mai verosimil
ticăloşiile Cantacuzinilor decât o face letopiseţul acestora cu ale Bălenilor. Ura lui Radu
Popescu este mai putin delirantă decât a lui Ludescu si, exceptând pasajul referitor la
înscăunarea lui Şerban Cantacuzino ( care, in fond, I-a ucis tatăl) celelalte sunt mai
degrabă viclene, cu bune aduceri din condei,ţesând batjocura cu firul subţire al
indiferenţei. Dincolo de asta, ceea ce atrage atentia la Radu Popescu, intr-o măsură mai
mare decât la toţi cronicarii noştri, este ceea ce s-ar putea numi o artă a spectacolului.
Radu Popescu este un scriitor cursiv şi antrenant.
 c. Letopiseţul anonim brâncovenesc
Cea mai obiectivă ca şi ţinuta cea mai frumoasa, că factura literară este insă
o cronică pe care unii au atribuit-o lui Radu Popescu, dar care este considerată de
N. Cartojan anonimă.
Cronica este alcătuită, după cum a arătat regretatul Giurescu, din două părţi
inegale. Prima este alcătuită din”cinci şasimi din întinderea totală a operei” şi
istorişeşte mersul ascendent al domniei lui Brâncoveanu, care culminează în 1703,
când, în vremuri de aparenţă linişte, domnul, rupând toate firele intrigilor ţesute
de duşmanii săi , se intoarce in Adrianopol in ţară, cu hatiserif din partea
sultanului garantâdu-i domnia până la sfârşitul vieţii.
In a doua parte sunt descrise evenimentele externe din al căror angrenaj s-a
dezlănţuit războiul dintre Petru cel Mare şi turci, război care, in vâltoarea lui, a
pregătit prăbuşirea lui Brâncoveanu.
N. Cartojan declară că ” noi, istoricii literari, care căutăm in slova
strămoşească, dincolo de adevărul istoric, eternul omenesc prins in formele artei,
trebuie să recunoaştem aci că, această repede expunere a faptelor[…]este de un
real efect dramatic, pe care cronicarul ştie să-l speculeze din punct de vedere
literar “.
Grigore Ureche
 GRIGORE URECHE
Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seam ă, a cărui operă a
înfruntat timpurile, ajungând până la noi. Cronicarul a învățat carte la Lvov, unde a studiat istoria, geografia,
limbile clasice latina si greaca, retorica şi poetica. Reîntors in ţară a participat la viaţa politică mai întâi ca
logofăt, apoi spătar. În vremea domniei lui Vasile Lupu a fost unul din sfetnicii apropia ţi ai acestuia, mare
spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său a ajuns mare vornic al aceleaşi Ţari de Jos.A murit in
anul 1647 şi a fost înmormântat intr-o criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.
 Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a început să scrie Letopiseţul Tarii Moldovei, la care a
muncit între anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscut ă, cuprinzând evenimentele din perioada 1359-1594,
rămasă nefinisată. . Este o epoca care îl face pe cronicar sa vorbească despre Moldova ca despre o ţară “
mişcătoare şi neaşezată “ aflată in calea răutăţilor din cauza cărora “ de multe ori se făceau războaie “ ţara
fiind prădată si arsă, bântuită de foamete cu rare vremuri de bucurii si linişte. În aceste condiţii principala
atitudine a oamenilor e lupta, trăsătura morală definitorie este vitejia, iar modelul eroic e Ştefan cel Mare.
Prin el Grigore Ureche urmăreşte să trezească in contemporani sentimentul patriotic si ideea c ă jugul turcesc
poate fi înlăturat. Cronicarul prezintă câteva momente din viaţa domnitorului: imprejurarea morţii, portretul,
sentimentele poporului la moartea domnitorului, intrarea lui in legend ă, starea vremii in acel an, și o scurta și
precisă însemnare istoriografică.
 Grigore Ureche deschide arta portretului prin concizia exprim ărilor memorabile realizând un elogiu al
domnitorului exemplar: “Fost-au acest Ştefan Vod ă,om nu mare de stat, mânios si de grabă a vărsa sânge
nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era un om întreg la fire, neleneșu, și lucru
său îl știa a-l acoperi, si unde nu gândeai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter; unde era nevoie însuși
se vârâia ca văzându-l ai săi să nu să indărăpteze si de aceea raru razboi nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu
pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor”.
 Cronicarul obiectiv prezinta calitatile si defectele domnitorului fapt ce umanizeaza eroul. Portretul fizic
e doar schitat in propozitii negative cu sens pozitiv “ om nu mare de stat” ceea ce contrasteaza cu avalansa
de atribute morale: impulsivitatea domnitorului autoritar care are drept de viata si de moarte asupra
supusilor sai: “manios si de graba a varsa sange”. Energic preocupat este omniprezent “unde nu gandeai
acolo il aflai”. In politica externa exceleaza prin spiritul de luptator fiind un excelent strateg si conducator de
osti “la lucruri de razboaie mester”, cunoaste puterea exemplului “unde era nevoie insusi se varaia ca
vazandu-l ai sai sa nu se indarapteze”, dar si prin optimism si prin spiritism diplomatic “stiindu-se cazut jos
se ridica deasupra biruitorilor”. Se remarca rolul inversiunii al epitetului si al antitezei in realizarea portretului
moral.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext "ca să nu se înece ...anii
cei trecuţi" şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă in anii de
demult, dar şi din grija că aceştia să nu rămană "asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor
mute şi fără minte". E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei in
trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, "Letopiseţul Ţării Moldovei"
constituind începutul istoriografiei în limba română.Grigore Ureche a consemnat in mod
obiectiv evenimentele şi întimplările cele mai importante, ţinând foarte mult sa fie nu un
"scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate".
Grigore Ureche a deschis un nou drum în literatura istorica română,
care avea să contribuie la elaborarea unor opere dintre cele mai importante in literatura
româneasca veche. Acest drum a fost continuat în primul rând de Miron Costin, care are
cuvinte de laudă pentru predecesor, pentru dragostea lui de ţara, nelăsându-şi patria “să
rămâie întru întunerecul neştiinţei”.
Miron Costin
 Miron Costin
Miron Costin născut in anul 1633, avea aproape 5 ani in 1638 când devine nobil polon.
Era al doilea fiu, între cei 11 copii.Costinii făceau parte dintr-o familie care se ridicase
recent din punct de vedere politic, şi-şi adunase o avere însemnată in moşii şi sate.Tatăl
său, Iancu Costin, a fost silit să fugă în în Polonia, cu familia.Acolo a căpătat o cetătenie
polonă şi şi-a dat copiii la şcoală. El apare pentru îint
îintâia oaă în documentele istorice, care
a ajuns postelnic al doilea (1626), mare postelnic (1630-1632) sub Moise Movila şi mai pe
urmă hatman (1633). Ioan sau Iancu Costin a făcut parte dintre boierii filopoloni. Familia
Costin se stabileşte in Polonia lângă Bar şi capătă în arendă moşia Novosilca Nova. Astfel,
Miron Costin intră în rândurile nobilimiii polone de la varsta de cinci ani şi se bucură de
privilegiile acordate acesteia. Marele cronicar moldovean a înv învăţat
ăţat in condiţii apropiate de
acelea in care s-a pregătit Ureche. Adăugând atitudinii lirice rigoarea investigativă,
Miron Costin este creatorul prozei ştiinţifice româneşti, în “De neamul moldovenilor”.
Cultura română a început să se individualizeze incă din secolul al XVI-lea şi în prima
jumatate a celui următor. Grigore Ureche nu facea decât să afirme plenar această individualizare. Confirmareaei a
fost făcută prin hotărârea lui Miron Costin de a continua “Letopiseţul” început de Ureche, dar şi prin inaugurarea
unor genuri şi specii literare noi.
La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru intre tentaţia povestirii şi efortul de pozitivare a
demostraţiei. Miron Costin işi încheie predoslovia la “Letopiseţ” cu făgăduinţa unui “letopiseţ întreg” si cu regretul de
a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o parte dintr-un plan mult mai vast : “Fost-au gândul mieu,
iubite cetitorule, să fac letopiseţul ţării
ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi […] şi urdzisam şi şi încep
începătura
letopiseţului”. El este adevăratul intemeietor al tradiţiei istoriografice in cultura românească, fiind primul care
inţelege să lucreze după un plan clar, cunoscând dinainte locul fiecărui detaliu informativ şi făcând eforturi
con ştiente si metodice in privinţa documentării.
Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare (bazată mai mult pe intuiţii
decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a inţeles că istoria nu este doar o succesiune (ordonare
cronologică), cişsi cauzalitate, monument cultural si îndreptar politic.El îşi îşi îndreaptă o mare parte a eforturilor spre
lămurirea originii poporului, a cărei necunoaştere o deplânge deseori. El este primul român care a dedicat acestei
probleme o întreagă lucrare (“De neamul moldovenilor”), anticipată prin cele două lucrări in limba polonă.
Cu Miron Costin suntem pentru ultima oară intr-o stare de relativ echilibru între istorie si literatură. Pentru el
poeţii mai erau “dascăli”, “vestiţi istorici” şi adevăratele istorii mai erau citite ca literatură beletristică.
Ion Neculce
 Ion Neculce
Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a
cunoscut de aproape. În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare
ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la
domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a
mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi
să scriu că au fost scrise în inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul:
"O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu
sunt scrise...".
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile,
câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se
poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească
cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau
câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la
voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin Cantemir
(1685-1693), "carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca
bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era
albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte
aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile
nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea
straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă".
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci
şi grupurile, naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne
spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care
reproducem aci câteva rânduri: “La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau
nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când
nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea
este să facă răutate”.
 Concluzii
Cronicarii moldoveni si munteni au bazele procesului de construire a istoriografiei
române care va face posibilă apariţia în epoca paşoptistă a primilor istoriografici
români.
Recuperând prin opera lor “ Istoria românilor de la începuturi “ cronicarii au pus
pentru prima oară problema originii latine a poporului român. Afirmaţia făcută de
Grigore Ureche potrivit căruia toţi românii “ de la râm se trag “ a fost reluată de
Miron Costin in cronica sa si dezvoltată in tratatul “ De neamul Moldovenilor ” .
Aceeaşi concepţie se găseşte şi îin opera lui C.Cantacuzino. Ideea romanităţii
poporului român pusă de cronicari în legătură cu aceea a latinităţilor limbii
române a contribuit la formarea con ştiinţei naţionale.
Dincolo de aspectul pur istoric cronicile au şi o valoare literară. Aici se
întâlnesc într-o formă incipientă procedee ale prozei artistice: portretul ( Grigore
Ureche ), descrierea ( Miron Costin ), naraţiunea si dialogul (Ion Neculce).
Influenţa cronicarilor asupra literaturii române moderne e indiscutabilă. Autori
precum Costache Negruzzi , Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail
Sadoveanu ş.a. s-au inspirat din opera lor.
 Bibliografie:

1.N. Cartojan, “Istoria literaturii române vechi”

2.G. Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini pân în prezent”
3.Nicolae Manolescu, “Istoria critic a literaturii române”
4.N. Cartojan, “Istoria literaturii române vechi”
5.Dicţionarul enciclopedic român
6.Grigore Ureche, Letopiseţul
7.Miron Costin, De neamul moldovenilor
8.Dan Horia Mazilu, Cronicari moldoveni – Antologie
9.Dan Horia Mazilu, Recitind literatura român veche
10.Eugen Negrici, Naraţiunea în criticile lui Grigore Ureche si Miron Costin
11.Nicolae Manolescu, Istoria critic a literaturii române
12.Istoria literaturii române, vol I
13.Dumitru Velciu, Grigore Ureche
14.Mircea Scarlat, Miron Costin
15.Ion Rotaru, Valori expresive in literatura român veche
 Test de evaluare
 Ce este cronica?
 (Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine
cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă)
 Cine e primul român care afirmă originea română si unitatea limbii si a
poporului român?
 (Grigore Ureche)
 Unde a fost găsit originalul Letopiseţului de la Putna?
 (În Biblioteca Academiei teologice de la Kiev)
 Când a început să scrie Grigore Ureche “Letopiseţul Ţării Moldovei”?
 (spre sfârşitul vieţii între anii 1642 – 1647)
 Cine este creatorul prozei ştiinţifice româneşti?
 (Miron Costin)
 Cine este primul român la care putem surprinde o incercare de a
fundamenta o metaistorie?
 (Miron Costin)
 Cine cuprinde evenimentele dintre anii 1662 si 1743 ?
 (Ion Neculce)
 Cine au pus pentru prima oară problema latinităţii a poporului român?
 (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce)