1.

INTRODUCERE

Evoluţia uimitoare a tuturor mijloacelor mass-media este un lucru incontestabil şi care ne

afectează în mod direct existenţa. Nu întotdeauna progresul a avut efecte benefice asupra oamenilor,
în special asupra copiilor şi adolescenţilor. Aceştia sunt într-o perioadă în care absorb ca un burete o
paletă largă de informaţii venite din toate părţile. Pentru ca efectele negative să fie minimalizate
trebuie să supraveghem mai îndeaproape informaţiile care ajung la ei, dar şi căile pe care acestea
ajung.
Invazia televizualului în viaţa personală a tinerilor este însoţită de efecte uşor de observat şi
de evaluat dar şi de efecte „ascunse” ale căror consecinţe se fac simţite abia pe termen lung.
Invocând concluziile şi măsurătorile unor mari savanţi americani, neuropsihologi în special,
televiziunea şi întreaga cultură legată de televizual creează mediul de apariţie a unor anomalii
neurologice şi comportamentale. În acest context se ridică următoarele interogaţii: Ce se întâmplă
cu tânărul care priveşte televizorul? Rămâne el acelaşi? Sau se transformă într-o entitate nouă?
Problemele cele mai grave legate de acceptarea sau savurarea atâtor producţii televizate este
legată de şubrezenia filtrului cultural din partea receptorilor tineri, predispunerea de a imita
aspectele şi comportamentele difuzate în programele de televiziune, stimularea agresiunii şi
activarea gândurilor şi comportamentelor agresive, precum şi dependenţa de televiziune. Totodată
timpul îndelungat petrecut în faţa televizorului duce la stări de oboseală şi de nervozitate, pot afecta
ochii tânărului, dar cel mai rau, îi pot altera sufletul.
Psihologii şi sociologii afirmă că violenţa, promiscuitatea, tîlhăria, perversiunea şi
homosexualitatea, ferocitatea, ura, cinismul şi crima, prezente zilnic pe micul ecran, îi ajută pe
tineri, să treacă din normal în patologic.
Copiii din generaţia „cu ochii pe ecran” vor dezvolta personalităţi dizarmonice, dacă aceştia
nu vor putea să fie educaţi în spiritul valorificării media ca sursă de autoeducare, astfel încât timpul
petrecut în faţa micului ecran să facă parte din potenţialul vieţii tinerilor şi nu din rutina acesteia.
 2. ROLUL CULTURII TV ÎN MODELAREA COMPORTAMENTELOR
ADOLESCENŢILOR
2.1. Vizionarea TV, factor determinat în apariţia hiperactivităţii, a irascibilităţii
şi a insomniei
Hiperactivitatea este o tulburare specifică de dezvoltare la copii şi adolescenţi, ce cuprinde
deficite în atenţia susţinută, controlul impulsurilor şi reglarea nivelului activităţii la cerinţele
situaţionale.1 Este acea stare de permanentă agitaţie, zbânţuială sau mişcare continuă, care cauzează
sau se corelează cu problemele de atenţie. Elevii care suferă de acest sindrom nu-şi găsesc locul, la
şcoală nu pot sta liniştiţi în bancă, nu pot fi atenţi la ce le spui.2
Copiii de astăzi, în comparaţie cu cei de acum cîteva generaţii, întîmpină dificultăţi mari în a
sta liniştiţi şi a asculta povestiri sau scurte discuţii. Motivul pentru care copiii nu urmăresc sensul
unei prezentari sau discutii, este acela că ei işi schimbă rapid centrul atenţiei, aceasta fiindu-le
furată foarte repede de alt stimul, lucru sau gând. Aceşti copii nu mai ascultă, nu mai pot urmări. Ei
sunt atat de puternic stimulaţi prin vizionarea TV încât s-au obişnuit să fie stimulaţi numai din
afară. Ei sunt agitaţi deoarece nu au nimic în minte; s-au deprins să fie permanent amuzaţi, distraţi
de cineva. Micuţii s-au deprins cu obiceiul vizionării, iar atunci când profesorul vorbeşte, ei nu-l
mai aud.3
Pentru identificarea cauzelor hiperactivităţii, s-au desfăşurat nenumărate experimente, s-au
emis şi verificat mai multe teorii. Factorii de risc au fost identificaţi în alimentaţia chimizată
(prezenţa E-urilor, erbicizare, hormoni etc), în modul de viaţă sedentar (lipsa de mişcare, de
activitate fizică), în stres, însă mai ales în experienţa culturală (modul de viaţă al copiilor de astăzi),
experienţă dominată de vizionarea TV, activitate care ocupă în medie aproape o pătrime din timpul
pe care tinerii îl dedică activităţii fiecărei zile. Cu cât înaintează televiziunea, mărindu-se timpul
dedicat vizionării se înregistrează creşterea hiperactivităţii.
Imaginile de la televizor stimulează în telespectator impulsul de mişcare, însă reacţia fizică
este reprimată, nefiind nevoie de ea. Această tracasare senzorială cauzează hiperactivitatea,
deoarece energia fizică produsă de imagini, dar nedescărcată fizic, este înmagazinată. Când aparatul
se închide, are loc explozia, manifestându-se în exterior prin crize ale lipsei de sens, reacţii haotice,
activitate accelerată . Acest lucru se poate remarca uşor la copii. Sunt cuminţi când se uită la
televizor, după care devin hiperactivi, iritabili şi frustraţi. În România multe dintre actele de

1
Ţinică, S., Repere în abordarea copilului dificil, 2004, p.43.
2
Virgiliu, Gh., Efectele micului ecran asupra minţii copilului, 2007, p.40.
3
Healy, Jane, Endangered Minds,1990, p.78.
violenţă se datorează, astăzi, unei irascibilităţi sporite ce marchează o parte a populaţiei. Din lucruri
de nimic, se iscă certuri, scandal şi chiar violenţe foarte grave.
J. Mander descrie acest fenomen astfel: imaginile TV nu sunt reale, nu sunt evenimente care
au loc acolo unde se află persoana care le vizionează. Imaginile se produc în aparatul TV, care apoi
le proiectează în creierul telespectatorului. Răspunsul la aceste imagini ar fi, prin urmare, mai mult
decât lipsit de sens. De aceea, orice stimul înregistrat este reprimat instantaneu.4
Televizorul stimulează şi insomnia. Se pare că privitul la televizor frînează producţia de
melatonină -hormonul somnului ceea ce afectează ciclul somnului. Deşi televiziunea este folosită de
părinţi pe postul de sedativ, căci pare să-i liniştească, la încheierea vizionării aceştia vor fi cu mult
mai agitaţi şi hiperactivi ca înainte.
Fenomenul este explicabil de vreme ce pe perioada vizionării, fiind redusă activitatea
emisferei stângi, este diminuat sau chiar pierdut controlul conştient al imaginilor care asaltează
mintea, al emoţiilor şi gândurilor în general. Astfel, după, încetarea vizionării, mintea, rămânând
într-o stare pasivă, ajunge să fie captivată uşor şi devine dependentă de gândurile şi imaginile care
se produc de la sine înlăuntrul ei. Prinsă sau înlănţuită în acest joc, minţii îi vine tot mai greu să se
liniştească pentru a putea intra în starea de somn.5
Televizorul, cu toate că mimează foarte bine rolul de sedativ perfect, de calmant, se
constituie, în societatea modernă, într-unul dintre cei mai importanţi factori generatori ai
hiperactivităţii, insomniei şi bolilor neurologice.

2.2. Incapacităţi de învăţare

Problemele de învăţare - LD (Learning disabilities), sindrom de care suferă în multe dintre
statele occidentale peste 50% dintre copii şi tineri, sunt determinate în bună măsură de vizionarea
TV şi de jocurile pe calculator. Cu o motivaţie scăzută privind învăţarea de noi cunoştinţe,
incapabili să se concentreze cu atenţie şi agitaţi permanent din cauza unei hiperactivităţi excesive,
elevii tot mai greu pot răspunde cerinţelor şcolare. În completarea tabloului simptomatologie al
deficienţelor de învăţare observate la elevii de astăzi, un rol esenţial îl joacă dezechilibrele pe care
vizionarea le induce în funcţionarea emisferei cerebrale stângi, aceea care guvernează gândirea
logică şi analitică, construirea sintaxei şi discursivitatea.

4
Mander Jerry, Four arguments for the elimination of television, 1978, p.167.
5
Virgiliu Gh., Efectele televiziunii asupra minţii umane, 2005, p.89.
 „Iată cum arată tabloul simptomatologie întâlnit la elevii care, de-a lungul anilor, au
acumulat prea multe ore în faţa micului ecran:
 Slăbirea capacităţii de a asculta, incapacitatea de a-şi menţine atenţia, de a înţelege şi de
a-şi aminti un material prezentat oral;
 Abilitate scăzută de a reflecta într-o formă coerentă, în vorbire şi în scris, a faptelor şi a
ideilor; tendinţa de a comunica prin gesturi odată cu cuvintele sau în locul acestora;
 Scăderea cunoştinţelor de vocabular;
 Proliferarea ticurilor verbale, a cuvintelor de umplutură care nu spun nimic;
 Inabilitatea de a distinge diferenţele dintre sunetele ce alcătuiesc cuvintele şi de a le
percepe în ordinea rostirii, fapt care se reflectă şi în dificultatea de a pronunţa cuvinte lungi şi a le
silabisi;
 Înţelegerea nesigură, confuză a lecturii cu un grad crescut de dificultate;
 Dificultatea de a înţelege frazele mai lungi, propoziţiile intercalate şi structurile
gramaticale mai complexe;
 Dificultatea de a trece de la limbajul colocvial la forma scrisă”.6
În liceu, dificultăţile de limbă continuă să se arate în chestiuni subtile precum: planificarea,
succesiunea şi organizarea ideilor, clasificarea, diferenţierea nuanţată a conceptelor, înţelegerea
raporturilor dintre cauză şi efect, raţionamentul matematic şi ştiinţific, înţelegerea relaţiilor dintre
idei în timpul citirii, exprimarea directă şi cu acurateţe a ideilor, reflecţia interioară etc.
Tinerii generaţiei TV nu pot înţelege, nu-şi pot aminti şi nu pot aplica ceea ce au citit.
Televiziunea scade semnificativ dispoziţia şi capacitatea de a mai citi, deoarece activitatea corticală
solicitată de vizionarea TV este mediată de alţi centri neuronali decât cititul şi, în acelaşi timp,
inhibă configurarea reţelelor neuronale ce ar trebui să medieze lectura. Prin lectură însă, tânărul
pierde unul din cele mai importante mijloace pe care le poate avea pentru dezvoltarea structurală a
creierului.
Imaginaţia este foarte puţin creativă cu toate că mintea lor este prinsă în diferite scenarii
mentale sau reverii. Aceste reverii însă nu stimulează imaginaţia ci o epuizează. Scenariile se
produc aproape de la sine în minte datorită unei imaginaţii puternic excitate, prin intermediul
vizionării şi datorită mulţimii imaginilor care au fost aruncate în cutia neagră a subconştientului, de
unde se întorc pentru a ocupa mintea persoanei respective.

6
Virgiliu Gh., Efectele televiziunii asupra minţii umane, 2005, p.34).
 Inhibarea activităţii emisferei stângi pe perioada vizionării sau nedezvoltarea normală a
reţelelor neuronale ale acesteia, are repercusiuni puternice asupra gândirii logice şi analitice, asupra
raţionamentului matematic sau ştiinţific în general.
„Afectarea emisferei stângi se răsfrânge distructiv, de asemenea, asupra limbajului, a
construcţiilor sintactice, a gramaticii, a folosirii limbii în procesul de gândire şi, mai ales, a
dezvoltării limbii ca mijloc fundamental pentru dezvoltarea cortexului”.7
Cu cât creşte timpul dedicat vizionării, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai
slabe. Copiii obişnuiţi cu televizorul ajung să se mulţumească doar cu percepţia vizuală, emoţională
sau simţuală a lucrurilor fără a mai face efortul înţelegerii lor. Din cauza bombardamentului cu
imagini şi informaţii, tinerii renunţă să mai înţeleagă ceea ce văd, deprindere care se manifestă în
viaţa de zi cu zi. Înţelegerea, gândirea, ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi plictisitoare,
mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le provoacă sau cu
distracţia pe care o presupune vizionarea.
Televizorul se dovedeşte a fi un instrument ideal pentru intoxicarea subconştientului.
Influenţează din umbră mişcarea oamenilor.
Prin afectarea dezvoltării punţii intercerebrale are drept consecinţă slăbirea capacităţilor
intelectuale, şi scăderea inteligenţei. Astfel, are loc o tendinţă de a se evita activităţile intelectuale şi
de refugiere într-o măsură tot mai mare în activităţile distractive care nu necesită prea multă minte
şi concentrare şi care nu-i pun în criză.
Cele mai importante probleme produse de vizionare vizează activitatea ariilor prefrontale,
cele care mediază procesele mentale superioare. Copiilor sau tinerilor crescuţi cu televizorul le vine
greu, chiar imposibil celor mai grav afectaţi, să se concentreze cu atenţie un timp mai îndelungat
asupra unei activităţi. Ei nu pot asculta sau urmări explicaţiile, nu pot duce la bun sfârşit lucrurile
începute, alternând rapid o activitate cu alta; întâmpină dificultăţi în a-şi organiza şi planifica
acţiunile. Acţionează înainte de a gândi, nu au răbdare, sunt hiperactivi şi extrem de irascibili.
Există o legătură între achiziţiile şcolare şi timpul alocat de elevi vizionărilor TV: mai mult
timp acordat televizorului înseamnă mai puţin timp acordat celorlalte activităţi, cum ar fi lectura sau
efectuarea temelor. „Unele rapoarte de cercetare consemnează că vizionările TV afectează
performanţele obţinute de elevi la testele şcolare, căci s-a constatat o relaţie negativă între timpul
alocat de elevi vizionărilor TV şi scorurile obţinute la testele şcolare. Profesorii se plâng că
generaţiile TV se aşteaptă să se distreze la şcoală, iar, dacă asemenea aşteptări nu se realizează,

7
Healy Jane, Endangered minds, 1990, p.144.)
atunci o repudiază. Cu toate acestea, este discutabilă măsura în care vizionările TV coboară nivelul
achiziţiilor şcolare, cu excepţia cazurilor în care devin excesive.”8

2.3. Violenţa
Violenţa a comportat nenumărate definiţii de-a lungul timpului, odată termenul asociat,
apare nevoia de explicaţie. Nu ne referim la un comportament manifest violent (fizic), observabil în
mod direct şi nemijlocit, ci la un mecanism complex, care se impune tot mai mult şi mai des în
mintea audienţei (oamenilor), şi care acţionează în timp producând modificări semnificative la nivel
subconştient, pentru ca mai apoi să devină norme şi să inducă noi tipuri de comportament, aşa cum
„am vazut noi la televizor.” Violenţa din televiziune nu este în mod necesar la fel cu violenţa din
viaţa reală. Ceea ce este nonviolent în realitate poate fi violent în aceste portretizări. Violenţa
televizuală poate atinge un număr mare de persoane şi poate utiliza multe dispozitive artificiale
pentru a scădea sau amplifica efectele ei sociale şi emoţionale.
Cercetările şi concluziile studiilor privind influenţa tv asupra comportamentelor, şi mai ales
consecinţele violenţei televizate sunt orientate pe trei teze de bază:
Efectul catharctic ar fi caracteristic consumului cultural în general. În viaţa cotidiană
oamenii sunt confruntaţi cu diverse situaţii frustrante care pot provoca alunecarea în acte de
violenţă, de agresivitate. Catharsisul oferă eliberarea de aceste frustrări prin “participare simbolică”,
imaginară la scenele de violenţă şi la actele de agresivitate. Programele de violenţă ale TV pot
constitui un suport şi un mijloc de eliberare a indivizilor de înclinaţii şi tentaţii agresive. Unele
investigaţii arată că televiziunea este mai eficace sub acest aspect pentru oameni din medii sociale
mai modeste; cei din categoriile sociale mai favorizate au la dispoziţie o gamă mai largă de mijloace
pentru a se realiza şi a se elibera de frustrări şi pulsiuni agresive.
Mulţi cercetători sunt de părere că prin mesajele violente televiziunea constituie o sursă de
stimulare a agresivităţii şi a comportamentelor violente. Dr. Franck Brady afirmă că “expunerea la
stimuli agresivi măreşte starea emoţională a individului, care, la rându-i va creşte probabilitatea
comportamentului agresiv”.9 Tinerii pot ajunge să creadă că violenţa este singurul mijloc de a-şi
rezolva conflictele. „Violenţa – spune G. Gerbner – este un limbaj universal şi atractiv care nu are
nevoie de cuvinte”.

8
Cucu, George: Mass-media şi influenţele asupra educaţiei, 2000, p.23.
Franck Brady, Raport introductiv la Convenţia internaţională asupra violenţei în media,
9

Manhattan, N.Y. 2 oct. 1994.

 George Comstock a examinat în 1990 216 anchete asupra relaţiei televiziune-violenţă care
arată că adolescenţii supuşi continuu la violenţă TV se comportă în mod agresiv datorită faptului că
se identifică cu personajele violente. El subliniază: “Am creat o cultură a violenţei”.
O deosebită importanţă are modul în care este prezentată violenţa tv. Justificarea acesteia
poate spori probabilitatea comportamentelor agresive. Faptul că în 73% din toate scenele de
violenţă TV făptaşul a rămas nepedepsit creşte şi posibilitatea ca telespectatorii, mai cu seamă cei
care au crescut cu televizorul, să adopte comportamente violente în momentul în care întimpină
vreo problemă, când nu li se face pe plac sau nu obţin ceea ce vor. Ei au înţeles, în timp, uitându-se
la televizor, că personajele de pe micul ecran se impun prin violenţă şi dobândesc o anumită
eficacitate în rezolvarea problemelor.10
Dacă pe termen scurt consecinţele violenţei nu sunt atât de mari, iar pe termen lung sunt
nesemnificative, atunci treptat, din copilărie şi până la adolescenţă, telespectatorii se obişnuiesc atât
de mult cu acest comportament, încât ajung să-l adopte cu uşurinţă în anumite conjuncturi. Aceşti
copii, tineri sau adulţi care se trezesc în zilele noastre că omoră, lovesc, rănesc cu sânge rece pe
cineva sunt infirmi din punct de vedere sufletesc. Ei şi-au pierdut capacitatea de a intui durerea pe
care aproapele lui o suferă în urma agresiunii. Tratarea victimelor violenţei ca şi cum aceştia şi-ar
merita pedeapsa şi astfel ar fi justificată violenţa împotriva lor, slăbeşte capacitatea individului de
compătimire. Necompătimind nu ai cum sa simţi durerea celorlaţi ca pe propria durere şi astfel,
încet, încet îşi găseşte loc în inima telespectatorilor o anumite insensibilitate faţă de soarta sau
suferinţa oamenilor.
De asemenea, când personajele agresive sunt prezentate ca modele de comportament, ele pot
deveni o sursă de încurajare a agresivităţii, mai ales în cazul copiilor şi adolescenţilor aflaţi mereu
în căutare de modele.
Teza efectului de întărire al televiziunii susţine că personajele şi mesajele violente nu fac
decât să actualizeze şi să întărească pulsiuni şi tendinţe agresive existente la indivizi, în funcţie de
felul în care au fost educaţi şi socializaţi. Se pare că mai înclinate spre agresivitate şi preluarea
mesajelor violente sunt persoanele care suferă de un deficit de stabilitate afectivă şi socială, precum
şi cele mai puţin integrate în mediul lor. În concluzie, conform acestei teze, televiziunea nu creează
agresivitate şi mai ales nu determină schimbarea atitudinilor şi comportamentelor în direcţia
agresivităţii. Ele pot, în anumite cazuri, să actualizeze tendinţe deja existente. Efectul de suscitare a
violenţei nu depinde atât de mesaj cât de alţi trei factori:
 Structura personalităţii subiectului;
 Situaţia în care se află;
10
Virgiliu, Gh., Efectele televiziunii asupra minţii umane, 2005, p.318.
  Grupurile de apartenenţă şi de referinţă ale subiectului.
Studiile privind efectele violenţei televizuale din ultimii 40 de ani au demonstrat că
vizionarea şi\sau preferinţa pentru violenţa TV este legată de atitudini, valori şi comportamente
agresive. „De exemplu, Robinson şi Bachman (1972) au descoperit o relaţie între orele petrecute în
faţa televizorului şi propriile declaraţii ale adolescenţilor legate de implicarea lor în comportamente
agresive şi antisociale”.11 Vizionarea frecventă de filme şi programe TV saturate de agresivitate
afectează procesele cognitive, responsabile la rândul lor pentru acţiunile noastre. Încărcate cu
conţinuturi informaţionale pe tema violenţei, gândirea şi memoria indivizilor este orientată în sensul
violenţei. Scenele de violenţă mobilizează cogniţia - conştient sau subliminal -la interpretări şi
acţiuni în termeni de agresivitate. La aceasta se adaugă faptul că expunerea la violenţă prin
televiziune presupune şi însuşirea unor scenarii după care evenimentele se desfăşoară. Întâmplări
identice sau asemănătoare cu cele din filme vor degaja secvenţe acţionale identice sau asemănătoare
în viaţa reală. În practică se transpun deci nu numai anumite procedee specifice de luptă şi
agresiune, ci şi scenarii mai complexe.
Astfel, chiar dacă există discuţii continue asupra interpretării datelor cercetării cu privire la
impactul violenţei TV, mulţi cercetători ar fi de acord cu concluzia conţinută de raportul alcătuit de
Institutul Naţional de Sănătate Mentală din SUA, care sugerează existenţa unui consens în ceea ce
priveşte faptul că: “violenţa la televizor conduce la un comportament agresiv tinerilor care
vizionează aceste programe. Această concluzie se bazează pe experimente de laborator şi pe
numeroase studii în domeniu. Bineînţeles, nu toţi tinerii devin agresivi, dar corelaţiile dintre
violenţă şi agresivitate sunt pozitive. În ceea ce priveşte mărimea, violenţa TV este tot atât de
puternic corelată cu comportamentul agresiv ca şi altă variabilă comportamentală care a fost
măsurată. Scopul cercetării s-a mutat de la întrebarea dacă există sau nu un efect, la căutarea
explicaţiilor pentru acest efect”.12
În timp ce efectele violenţei TV nu sunt simple şi directe, multele cercetări efectuate
sugerează că există un motiv clar de îngrijorare şi avertizează în legătură cu impactul violenţei TV.
Există mulţi factori care influenţează relaţia dintre violenţa vizionată şi comportamentul agresiv şi
au fost importante dezbateri în legătură cu natura acestor influenţe şi cu gradul de preocupare faţă
de violenţa TV. Este de asemenea evident că există o cantitate considerabilă de violenţă la TV şi
această violenţă pe micul ecran poate induce schimbări în atitudini, valori sau comportament, atât în
rândul tinerilor cât şi în rândul telespectatorilor mai în vârstă. Chiar dacă există puncte de vedere
deosebite asupra impactului violenţei TV, nu mai poate exista nici o îndoială că expunerea

11
Strasburger, V., Adolescents and the media,1995.
12
(Institutul Naţional de Sănătate Mentală, 1982, pag. 6).
îndelungată la violenţa TV este una din cauzele comportamentului agresiv, criminalităţii şi violenţei
prezente în societate.
Violenţa TV afectează tinerii de toate vârstele, de ambele sexe, provenind din toate nivelele
socio-economice şi având o gamă variată de grade de inteligenţă.

2.4. Sexualitatea
Afecţiunea cortexului prefrontal produsă ca urmare a vizionării excesive poate constitui o
cauză importantă a apariţiei unor dezechilibre la nivelul percepţiei şi al comportamentului sexual. În
cele ce urmează voi încerca să conturez o imagine de ansamblu asupra repercursiunilor pe care
erotismul provocat prin televiziune le are asupra tinerilor.
“Aspectul cel mai semnificativ pe care tinerii îl învaţă de la televizor despre sex este setul de
mesaje privind caracteristicile şi atitudinea pe care bărbatul şi femeia trebuie să le aibă în relaţiile
sexuale a unuia cu celălalt”.13
Dacă am ilustra într-un film acest proces de influenţare a comportamentului prin intermediul
televiziunii, filmul s-ar putea numi Atacul răpitorilor de minţi. De ce? Pentru că acest mijloc de
comunicare are acces direct la panoul de control al creierului nostru, pătrunzând în sistemul nostru
cerebral, reducând gândirea raţională la viteza întâi. Când altcineva ne conduce creierul, noi devenim
simpli pasageri. Lucrurile cu care în mod normal nu suntem de acord- sau pe care le considerăm
dubioase- vor trece acum neobservate.
Vizionarea TV accentuează tinerilor sentimentul că toate lumea a făcut-o", adică are o viaţă
sexuală, iar aceasta a contribuit, în ultimii 20 de ani, la o scădere gradată, dar constantă a vârstei la
care băieţii şi fetele au primul act sexual.
Ştiind că oamenii au tendinţa de a se alinia la opinia publică, la comportamentul considerat
dezirabil în societate în colectivele tinerilor de astăzi s-a ajuns ca ruşinea de a fi diferit să-i determine
pe fete şi pe băieţi deopotrivă să afirme mai curând că nu sunt virgini, chiar dacă adevărul este altul.
Astfel că ruşinea de ceilalţi, de lume, care înainte îi oprea pe tineri să adopte comportamente imorale,
a ajuns în zilele noastre, prin intervenţia TV, sa devină piedică în afirmarea curăţiei şi chiar
instrument persuasiv al implicării în relaţii erotice. Lumea TV reconfigurează astăzi valorile
societăţii, redefinind o nouă normalitate. „Relaţiile sexuale înaintea căsătoriei, dar şi în afara
acesteia, divorţul, copiii nelegitimi sunt văzute prin intermediul televiziunii drept comportamente sau
realităţi dezirabile, respectiv normale, devenind astfel repere sau modele de comportament pentru

13
Strasburger V., Adolescents and the media, 1995, p.45.
noile generaţii”.14 Expunerea intensă a tinerilor la materiale ce vizează relaţiile sexuale dinainte sau
înainte îi desensibilizează, determinându-i să le considere normale.
“Când elevii de colegiu au fost puşi să identifice câteva persoane pe care ei le consideră
model pentru comportamentul personal, ei au selectat în primul rând personaje din lumea TV, care
s-au evidenţiat printr-o atitudine sexuală extrem de permisivă şi cu o foarte mare frecvenţă a
relaţiilor sexuale”.15 Aceasta se întâmplă pentru că astfel de personaje sunt puse întotdeauna într-o
lumină pozitivă pe micul ecran, iar tinerii, în fond nu fac decât să îşi însuşească modelele care li se
propun.
Pentru tinerii care vizionează în mod selectiv mai multă sexualitate la televizor începerea
vieţii sexuale în anul respectiv este mult mai probabilă. “Studiul evidenţiază o relaţie de
proporţionalitate între probabilitatea ca un tânăr să înceapă viaţa sexuală şi cantitatea de programe
cu conţinut sexual vizionate la televizor”.16 Televiziunea creşte efectiv activitatea sexuală la tineri şi
la copii. Totdată are loc şi o semnificativă descreştere a vârstei primului contact sexual,
probabilitatea ca primul act sexual să aibă loc la o vârstă mai timpurie crescând proporţional cu
numărul orelor de vizionare TV.

2.5. Un posibil portret al adolescentului crescut cu televizorul

Este posibilă schiţarea unui portret în care se încadrează tinerii pentru care televizionarea a
jucat rolul cel mai important în educaţie şi iată cum ar arăta individul pe care televiziunea îl
pregăteşte pentru lumea de mâine: egoist şi individualist, ghidat numai de propriile interese şi
plăceri, tânărul crescut în faţa micului ecran este incapabil să se descurce singur în viaţă. Tiranic cu
proprii părinţi, îndrăzneţ până la obrăznicie cu cei mai mari ca el, ca şi cum i s-ar cuveni totul, îşi
arogă toate drepturile şi libertăţile, fără a considera că are vreo datorie sau responsabilitate.
Acest tânăr care lasă impresia că ştie totul, că are răspuns la toate, maschează de fapt în
spatele pseudoculturii afişate cu suficienţă o incultură crasă. Crescut într-o cameră de bloc,
cunoscând lumea prin sticla micului ecran, nu are cunoştinţe elementare privind natura, animalele,
plantele sau fenomenele fizice cele mai obişnuite. Tânărul care şi-a format prin televizor o percepţie
falsă despre lume şi despre sine, este, practic, lipsit de orizontul de înţelegere şi cunoştinţe pe care
oricare copil de la ţară sau din trecut îl avea în mod normal.

14
Virgiliu, Gh., Efectele televiziunii asupra minţii umane, 2005, p.293.
15
Strasburger, V., Adolescents and the media, 1995, p.44.
16
Strasburger V., Adolescents and the media, 1995, p.50.
 Cu toate că face pe durul, arătându-se sigur pe sine, precum i-a văzut pe cei de la televizor,
acest copil este foarte impulsiv, este labil emoţional, incapabil să-şi controleze comportamentul şi
să-şi înfrâneze dorinţele. Învăţat să facă numai ce vrea, să nu asculte de nimeni, mai cu seamă de
părinţi sau profesori, tânărul plămădit de televiziune se supune însă cu docilitate comandamentelor
impuse de modă, este deschis superstiţiilor, reclamelor publicitare şi urmează cu fidelitate modelul
eroilor de pe micul ecran.
Acest tânăr, gata oricând să se distreze, să cheltuiască banii pe diferite lucruri, este incapabil
să-şi asume o activitate ce presupune un anumit efort, să se concentreze cu atenţie asupra unei
lucrări oarecare. Pasiv, delăsător şi neglijent, îi este greu să se obişnuiască cu munca şi să facă un
lucru de care să fie mulţumit şi el, şi ceilalţi. Deşi caută permanent colectivitatea, tânărului obişnuit
cu comportamentul pasiv şi comod al telespectatorului, egoist şi individualist, îi este greu să
dezvolte o profundă comunicare interpersonală, o prietenie de durată care să presupună fidelitate şi
seriozitate.
În privinţa relaţiei de dragoste, deşi îşi cheltuieşte o mare parte a tinereţii cu această
problemă, nu ştie mai nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea. Nu ştie practic să iubească
pentru că nu a învăţat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-l compătimească pe celălalt, să-i asume
neputinţele şi să-l sprijine. Crezând că dragostea se rezumă la povestea sentimentală încheiată cu o
relaţie sexuală, la distracţie şi plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt
şi de propria persoană. De fapt aceasta este marea dramă a tânărului culturii mediatice: discrepanţa
uriaşă dintre pretenţiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învăţat să şi le revendice şi
capacităţile mentale, disponibilităţile emoţionale, afective şi abilităţile practice pe care tot
televiziunea i le-a modelat. Acest handicap îl resimte în tot ceea ce face. Astfel, chiar dacă pe
ceilalţi reuşeşte să-i păcălească într-o oarecare măsură, în adâncul sufletului se simte complexat de
slăbiciunile pe care le are, nemulţumit şi frustrat de propriile neputinţe.
Acest tânăr care aparţine prin creştere mai mult televiziunii, culturii mediatice, decât
părinţilor şi lumii reale nu a apucat să-şi formeze şi să-şi dezvolte forul de conştiinţă. Raportul său
cu lumea reală este redus, orizontul de înţelegere, foarte îngust. Nu este capabil să-şi evalueze
acţiunile, să-şi planifice viitorul. Trăieşte doar clipa de faţă prin senzaţiile pe care aceasta i le
furnizează, incapabil să se detaşeze reflexiv pentru a-şi da seama ce se întâmplă cu el.
 3. CONCLUZII
Televiziunea poate fi o armă cu două tăişuri. Ea se poate constitui într-un minunat mijloc de
informare şi progres pentru adolescenţi, dar totodată şi într-un instrument de manipulare şi
influenţare a acestora. Fără o pregătire adecvată pentru mesajele televiziunii, tinerii pot asimila cu
uşurinţă modele şi anti-valori promovate de televizual.
Având în vedere efectele negative ale televiziunii pentru educaţia şi viaţa tinerilor, prin
mesajele transmise se pot da anumite soluţii, o serie de recomandări cum ar fi:
- În condiţiile în care tinerii nu au relaţii interpersonale cu cei din jurul lor, prin care să-şi
satisfacă nevoia de a comunica, de a-şi lărgi orizontul de preocupări, prin care se pot simţi împliniţi
este foarte greu să fie limitat timpul vizionării. În acest context tinerii vor trebui sprijiniţi pentru a
şti cum să caute oameni pozitivi cu care să se asocieze şi să interacţioneze, pentru a împărtăşi o
comunicare pozitivă şi eficientă, ceea ce va conduce la un sentiment de împlinire personală,
gratificare.
- Implicarea profesorilor în formarea elevilor pentru un comportament televizual raţional,
spre beneficiul acestora îi va ajuta pe elevi să conştientizeze mai bine modalităţile de influenţă a
televiziunii în scopul evitării manipulării realizată de către aceasta.
- Având în vedere că studiile privind efectele televizorului asupra dezvoltării şi activităţii
cortexului uman au dovedit, că, indiferent de programul urmărit, vizionarea excesivă afectează
creierul, este recomandat să se restricţioneze timpul petrecut zilnic de tânăr în faţa televizorului.
Acest lucru se poate realiza numai prin implicarea părinţilor, care trebuie să apeleze la toate
modalităţile pentru a-şi convinge copiii că un număr îndelungat de ore în faţa micului ecran nu este
benefic pentru ei. În schimbul multelor ore acordate activităţii televizuale, părinţii vor putea să îi
motiveze pe tineri să comunice cu ei despre problemele vîrstei lor, să desfăşoare activităţi împreună
care să-îi îndepărteze de obişnuinţa petrecerii timpului doar în faţa televiziunii.
- Prietenii de asemenea sunt implicaţi în măsura cea mai mare în adoptarea unor concepţii
şi comportamente rezultate din expunerea la TV. Grupul este principalul obstacol în calea
manipulării. Când este puternic şi are o coeziune internă, grupul oferă un tip de protecţie membrilor
săi, el menţine un control asupra indivizilor, îi împiedică să se integreze societăţii tehnologice. Cei
care aparţin unui grup puternic pot ignora lumea TV, deoarece acesta reprezintă reperul valorilor şi
opiniilor după care sunt judecaţi şi apreciaţi.
4. BIBLIOGRAFIE