UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U. 340.111.5(478)

CHICU OLEG

LEGITĂŢILE EVOLUŢIEI INSTITUŢIEI RĂSPUNDERII

JURIDICE
(aspecte istorice, teoretice, practice)

Cifrul şi specialitatea: 12.00.01 – Teoria generală a dreptului, Istoria statului şi dreptului;

Istoria doctrinelor politice şi de drept

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific: NEGRU Boris

Doctor în drept,

Conferenţiar universitar

Autor: Chicu Oleg

CHIŞINĂU - 2009

1
© Oleg Chicu, 2009

2
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept „Legităţile evoluţiei instituţiei răspunderii juridice (aspecte istorice,
teoretice, practice)”
Specialitatea 12.00.01 – Teoria generală a dreptului; Istoria statului şi dreptului; Istoria
doctrinelor politice şi de drept
Autor Chicu Oleg
Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009. Manuscris.
Cuvinte-cheie: libertate, necesitate, justiţie, răspundere juridică, legităţi, răspunderea
profesioniştilor.
Structura tezei: introducere, 3 capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie din 246 numiri.
Rezultatele obţinute sunt publicate în 8 lucrări ştiinţifice.
Domeniul de studiu şi obiectivele tezei: teza este consacrată aprofundării conceptului de
răspundere juridică exprimată în evidenţierea legităţilor acestui concept şi instituţii juridice prin
prisma evoluţiei istorice a conţinutului reglementărilor juridice şi a interpretărilor doctrinale.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei rezidă în circumscrierea abordării
responsabilităţii şi răspunderii juridice din punctul de vedere al analizei doctrinale, legislative
autohtone şi europene, jurisptudenţiale realizată în conformitate cu perioadele istorice de dezvoltare
a statului şi dreptului şi evidenţierea unor legităţi de evoluţie.
În teză au fost abordate direcţiile noi de investigare legate de calitatea subiectelor răspunderii
juridice care, la rândul său, au lărgit extinderea construcţiei normative de drept a răspunderii juridice
prin introducerea în contextul investigaţional a altui subiect al răspunderii juridice decît cel
tradiţional, anume al statului. Responsabilitate şi răspunderea statului sunt examinate sub semnul
teoriei solidarităţii sociale, dar şi a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de organele de stat sau de
funcţionarii publici ce activează în numele statului. Răspunderea funcţionarilor, judecătorilor, a
profesioniştilor dreptului sunt aspecte noi ce suscită interes în doctrina şi jurisprudenţa statelor
occidentale şi care se impun şi celor ce intenţionează să devină state de drept.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării: Tezele, concluziile şi
recomandările privind esenţa şi conţinutul răspunderii juridice, legătura acesteia cu libertatea şi
justiţia, condiţiile răspunderii juridice aşa cum au evoluat ele în perioadele istorice prezentate în
lucrarea de doctorat completează baza teoretică a acestei concept ştiinţific, dar şi orientează spre
anumite măsuri practice din partea statului, în special a unui stat de drept. În acest sens, rezultatele
cercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate în procesul perfecţionării legislaţiei, la
elaborarea şi modificarea unor acte normative, la interpretarea normelor juridice referitor la
responsabilitate şi răspundere juridică, fiindcă dificultăţile ce apar în cadrul soluţionării problemelor
practice nu pot fi depăşite fără conceptualizarea teoretică a răspunderii juridice.
Rezultatele investigaţiei de asemenea pot fi folosite la pefecţionarea curriculei la ciclul universitar I
Licenţă şi la ciclul II Masterat, la elaborarea cursurilor şi a manualelor la Teoria generală a
dreptului, la Istoria doctrinelor politice şi de drept, la Metodologia dreptului.

3
 ANNOTATION

to the Doctor Thesis in Law “Objective Laws of Evolution of Legal Liability Institutions (Historical,
Theoretical, Practical Aspects)”

Specialty 12.00.01 – Theory of State and Law; History of State and Law; History of Political and Law
Doctrines

Author Chicu Oleg

Moldova State University. Chisinau, 2009. Manuscript.

Key-words: liberty, necessity, justice, legal liability, objective laws, professionals’ liability.

Thesis structure: introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 246

titles. The results obtained have been published in 8 scientific works.

Field of study and thesis objectives: The thesis is dedicated to profound study of the concept of
legal liability expressed by detection of objective laws of this concept and juristic institutions through
historical evolution of the juridical regulations content and doctrinal interpretations.

Novelty and scientific originality of the thesis is based on description of responsibility and legal
liability highlighted from the point of view of analysis of doctrine, local and European legislation,
jurisprudence, realized in compliance with historical periods of state and law development and detection of
some objective laws of evolution.

In the thesis there have been highlighted the new directions of investigation connected with the
quality of legal liability subjects, which, in their turn, have encouraged the extension of regulatory legal
construction of legal liability by introducing of another subject of legal liability besides that traditional one,
i.e. of the state, in the context of investigation. Responsibility and legal liability of the state have been
examined in the context of social solidarity theory, and liability for the damages caused by the state
authorities or by the public officers acting in the name of the state. Responsibility of officers, judges, law
professionals is a new aspect arousing interest in the doctrine and jurisprudence of the Occident and winning
the recognition of those tending to become a law-governed state.

Theoretical significance and practical relevance of the paper: Theses, conclusions and
recommendations concerning the essence and content of the legal liability, its connection with liberty and
justice, conditions of legal liability, so as they have evolved in the historical periods presented in the Doctor
Thesis, complement the theoretical basis of this scientific concept and direct to certain practical measures on
the part of the state, especially a law-governed state. In this sense, the investigation results and theoretical
conclusions formulated may be used in the process of legislation improvement, on elaboration and
modification of some regulatory acts, on interpretation of legal rules concerning responsibility and legal
liability, since the difficulties arising on solving the practical problems cannot be overcome without
theoretical conceptualization of legal liability.

The investigation results may also be used on improving the curriculum of the university cycle I,
Licentiate cycle, and cycle II, Master Degree program, on elaboration of courses and textbooks on the
General Theory of Law, History of Political and Law Doctrines, Law Methodology.

4
 АННОТАЦИЯ

к докторской диссертации в области права «Закономерности эволюции институтов

юридической ответственности (исторические, теоретические, практические аспекты)»

Специальность 12.00.01 – Теория государства и права; История государства и права; История

политических и правовых доктрин

Автор Кику Олег

Государственный университет Молдовы. Кишинэу, 2009. Рукопись

Ключевые понятия: свобода, необходимость, правосудие, юридическая ответственность,

закономерности, профессиональная ответственность.

Структура диссертации: введение, 3 главы, заключение и рекомендации, библиография из 246

названий. Полученные результаты опубликованы в 8 научных работах.

Область изучения и цели диссертация: диссертация посвящена углубленному изучению

понятия юридической ответственности, выраженному в выявлении закономерностей этого понятия и
юридических институтов сквозь призму исторической эволюции содержания юридических норм и
доктринальных интерпретаций.

Новизна и научная уникальность диссертации состоит в описании подходов к обязанности

и юридической ответственности с точки зрения анализа доктрины, местного и европейского
законодательства, юриспруденции, осуществленного в соответствии с историческими периодами
развития государства и права и выявлении эволюционной закономерности.

В диссертации были освящены новые направления в исследовании, связанные с качеством

субъекта юридической ответственности, которые, в свою очередь, способствовали расширению
нормативно-правовой конструкции юридической ответственности путем внедрения в
исследовательский контекст другого субъекта юридической ответственности, помимо традиционного,
а именно государства. Обязанности и ответственность государства рассматриваются в контексте
теории социальной солидарности, а также ответственности за ущерб, причиненный государственными
органами или чиновниками, действующими от имени закона. Ответственность чиновников, судей,
правовых работников является новым аспектом, который вызывает интерес к доктрине и
юриспруденции западных стран и который завоевывает признание и у тех, кто стремится стать
правовым государством.

Теоретическая значимость и практическая ценность работы: Тезисы, заключение и

рекомендации по поводу сущности и содержания юридической ответственности, ее связь со свободой
и правосудием, условия юридической ответственности в том виде, в котором они эволюционировали
в исторические периоды, описанные в докторской диссертации, дополняют теоретическую базу этого
научного понятия, а также ориентируют на определенные практические меры со стороны государства,
в особенности правого государства. В этом смысле результаты исследования и сформулированные
теоретические выводы могут быть использованы в процессе усовершенствования законодательства,
при разработке и изменении нормативных актов, при интерпретации юридических норм, относящихся
к обязанностям и юридической ответственности, так как трудности, возникающие в процессе решения
практических проблем нельзя преодолеть без теоретической концептуализации юридической
ответственности.

Результаты исследования также можно использовать при улучшении учебной программы

университетского цикла I и магистерского цикла II, при разработке курсов и учебников по Общей
теории права, Истории политических и правовых доктрин, Методологии права.

5
LISTA ABREVIERILOR:
CC- Cod civil

CP –Cod penal

CPC – Cod de procedură civilă

CPP – Cod de procedură penală

art. –articol

alin. – alineat

MO – Monitorul Oficial

RM – Republica Moldova

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Convenţia EDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

J.O.C.E. – Journal Officiel des Communautés Européennes.

6
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................9

I. ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE CONCEPTULUI RĂSPUNDERII

JURIDICE ...........................................................................................................................17

1.1. Libertate, necesitate şi răspundere. Rolul justiţiei în corelarea lor.................................17

1.2. Controverse doctrinare privind răspunderea şi responsabilitatea juridică.......................28
1.3. Completarea construcţiei normative de drept a răspunderii juridice cu elemente
ce vizează subiectele răspunderii, temeiul şi condiţiile răspunderii juridice..................40

II. CONCEPTUL ŞI INSTITUŢIA RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN PERIOADA ANTICĂ ŞI

MEDIEVALĂ.......................................................................................................................50

2.1. Filosofia greacă şi jurisprudenţa romană despre justiţie şi răspundere............................50

2.2. Teologia creştină, şcoala dreptului natural şi influenţa lor asupra conceptului şi instituţiei
răspunderii juridice...................................................................................................................62

2.3. Abordări doctrinale şi reglementări ale răspunderii juridice în Evul mediu. ..................74

III. EVOLUŢIA RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN PERIOADA MODERNĂ ŞI

CONTEMPORANĂ..............................................................................................................84

3.1. Revoluţia franceză şi contribuţii doctrinare şi jurisprudenţiale la evoluţia răspunderii juridice

spre o răspundere obiectivă......................................................................................................84

3.2. Teoria riscurilor şi răspunderea juridică. Răspunderea persoanei juridice........................101

3.3. Statul social, solidaritatea socială şi răspunderea juridică.................................................116

3.4. Răspunderea statului în faţa persoanelor...........................................................................123

3.5. Răspunderea profesioniştilor..............................................................................................142

3.6. Răspunderea profesioniştilor dreptului..............................................................................146

7
Concluzii şi recomandări.........................................................................................................154
Bibliografie..............................................................................................................................159
Declaraţia privind asumarea răspunderii.............................................................................175
CV al autorului.........................................................................................................................176

8
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

Edificarea statului de drept, sarcină prioritară în special pentru statele noilor democraţii, cum
sunt numite statele postsocialiste, impune ştiinţei juridice abordarea multiaspectuală a fenomenului
răspunderii juridice. Prof. Sofia Popescu stabilea legătura directă între edificarea statului de drept şi
efectivitatea răspunderii juridice, notînd: „deziluzionarea aşteptărilor societăţii faţă de drept este
legată, în special, de răspundere (...) dreptul nu-şi poate exercita influenţa în societate, decît în
măsura în care reuşeşte să identifice persoana răspunzătoare şi să stabilească răspunderea (...)
efectivitatea răspunderii juridice condiţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, instaurarea,
reinstaurarea şi supravieţuirea statului de drept” [142, p.293].

Actualitatea studierii acestei teme este dictată şi de condiţiile noi de evoluţie a omenirii la
începutul mileniului III, în condiţiile globalizării. Globalizarea este un proces complex şi îndelungat
al interacţinii umane, în care se depăşeşte existenţa hotarelor de stat şi se instituie o structură
sofisticată a raporturilor societăţilor naţionale, transnaţionale şi internaţionale la nivel universal.

La cel de-al XXII Congres al filosofiei dreptului şi filosofiei sociale renumitul specialist în
filosofia dreptului Jurgen Habermas întreba: "Mai există vreo şansă pentru proiectul kantian despre
constituţionalizarea dreptului internaţional?", la care a răspuns afirmativ, arătînd că Im.Kant a
depăşit conceptul dreptului internaţional prin concepţia ordinii juridice cosmopolite, printre
principiile căreia a fost numit şi principiul răspunderii. În contextul globalizării galopante din
ultilmele decenii au fost supuse reevaluării mai multe concepte teoretice şi cu aplicaţie practică.
Printre acestea se numără şi conceptul răspunderii juridice.

Deşi în toate tratatele, manualele de teoria generală a dreptului (Gh. Avornic, B.Negru,
D.Baltag, Gr. Fiodorov, S.Popescu, N.Popa, I. Craiovan, Gh.Mihai, I.Humă etc.) este abordat
conceptul răspunderii juridice, iar în doctrina rusă există o literatură impunătoare şi savanţii
reflectă just unele aspecte ale acestui concept, cu toate acestea din punct de vedere al poziţiilor
general-teoretice nu există o elucidare completă a tuturor trăsăturilor răspunderii juridice [243,
p.67] şi a evoluţiei ei istorice.

9
 Constantin Stere definea ca o problemă importantă a ştiinţei dreptului cercetarea şi
formularea legilor care guvernează fenomenele juridice, la rîndul său întemeiată pe faptul că „în
vîrtejul luptelor sociale neîncetate, formele de raporturi sociale între oameni se fac şi se desfac, dar
în fiecare moment se poate găsi un echilibru oarecare nestabil; şi acest echilibru se oglindeşte în
sistemul dreptului contemporan”[161, p.271]. Raportînd cele menţionate la fenomenul răspunderii
juridice, evidenţiem necesitatea studierii legităţilor ei în strînsă corelare cu evoluţia societăţii şi a
indivizilor ce o compun.

Ampla monografie a dlui profesor Baltag Dumitru "Teoria răspunderii şi responsabilităţii

juridice" publicată în anul 2007 a suplinit în mare măsură acest vid doctrinal, căci în ea sunt
abordate aspecte relevante pentru instituţia răspunderii juridice. Autorul propune a introduce în
circuitul ştiinţific autohton a unei noi categorii ştiinţifice - cea a construcţiei normative de drept a
răspunderii juridice şi include în această categorie multiple probleme ale teoriei şi practicii juridice
cum ar fi: definiţia răspunderii şi responsabilităţii juridice, răspunderea juridică - expresie a
condamnării de către stat a unei conduite ilicite, răspunderea juridică şi sancţiunea ca instituţie a
constrîngerii publice; condiţiile generale ale răspunderii juridice, principiile şi funcţiile răspunderii
juridice; formele materiale ale răspunderii juridice, forma procesuală a răspunderii juridice. În
monografie au fost analizate contribuţiile doctrinei ruse şi române în ceea ce priveşte descrierea şi
elucidarea critică a conceptelor de răspundere şi responsabilitatea juridică ca două concepte unite,
cîte odată abordate prin prisma poziţiei dualiste. Chiar numai enumerarea impresionantă a
subiectelor elucidate în monografie trezeşte întrebarea firească: s-ar mai putea oare aduce elemente
de noutate în această temă? Aducînd omagiile cuvenite eforturilor ştiinţifice ale domnului profesor
D.Baltag şi relevînd rolul important al investigaţiilor sale, acceptînd introducerea în circuitul
ştiinţific al construcţiei normative de drept a răspunderii juridice, prin intermediul căreia conţinutul
răspunderii juridice poate fi dezvăluit mai profund, deoarece aceasta include: normele dreptului
material, normele dreptuli procesual, sancţiunile normelor juridice, definiţiile ştiinţifice şi
concepţiile referitor la temeiurile şi limitele răspunderii juridice, principiile răspunderii juridice,
menţionăm că tematica răspunderii juridice, fiind aşa de complexă, nu este epuizată, cercetarea
poate fi dezvoltată în continuare din considerentele că, pe de o parte, orice teorie este mai
cuprinzătoare decît generalizările empirice făcute la un moment dat, iar pe de alta - că acumularea
de noi fapte permite formularea unor caracteristici noi ale fenomenului studiat. Este pe larg acceptat
faptul că nici o teorie nu cuprinde toată experienţa umană, cu atît mai mult atunci cînd este vorba de
valorificarea experienţei istorice, astfel încît preocuparea pentru dimensiunea teoretico-istorică a

10
tematicii răspunderii juridice poate aduce un plus de informaţii, iar prin abstractizare şi
generalizarea acestei informaţii să se obţină completarea şi chiar îmbunătăţirea conceptelor teoretice
existente. S-a constatat în istoria ştiinţelor că odată cu procesul de maturizare a unui domeniu de
cercetare se observă o deplasare de la funcţiile empirice ale teoriilor la funcţiile teoretice [164,
p.43].

Subscriind la opinia dlui profesor D. Baltag că "În pofida numărului considerabil de lucrări
ştiinţifice ce tratează problematica răspunderii juridice, există destul de multe probleme asupra
cărora s-a insistat mai puţin" [10, p.214], menţionăm, că fiind o preocupare centrală pentru ştiinţa
juridică, tema răspunderii juridice poate fi şi trebuie să fie abordată şi din alte perspective, pintre
care s-ar evidenţia aspectul teoretico-istoric al evoluţei răspunderii juridice, astfel punînd în lumină
şi aspecte mai puţin abordate în literatura de specialitate, atinse doar tangenţial şi în monografia
prof. D.Baltag. Din considerentele susmenţionate în prezenta teză vor fi elucidate unele aspecte
insuficient explorate anterior în literatura de specialitate: cel filosofico-juridic al corelării libertăţii,
necesităţii şi justiţiei prin intermediul răspunderii juridice, al evoluţiei normative, jurisprudenţiale şi
doctrinale în domeniul subiectelor răspunderii juridice, atunci cînd graţie schimbărilor majore din
societatea umană au apărut noi probleme legate de temeiul răspunderii juridice, condiţiile şi
subiectele ei, cînd în final în calitate de subiect al răspunderii juridice intervine chiar statul în raport
cu persoamele. În lucrare se analizează contribuţiile doctrinale, normative şi jurisprudenţiale ale
unor state europene, în deosebi, a Franţei, Spaniei, Italiei, ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte
evoluţia formelor de răspundere de la cea subiectivă la răspunderea obiectivă, a rolului acestora în
cadrul procesului de evoluţie a statului democratic de drept şi social, vizînd direcţia unei dezvoltări
durabile. Se încearcă depăşirea abordării metodologice vechi ce considera răspunderea juridică doar
în aspect legat de încălcarea dreptului şi care se limita la formele răspunderii juridice: penală, civilă,
administrativă, disciplinară, mai nou – constituţională. Deficienţele în studierea conceptului
răspunderii juridice din punct de vedere al teoriei dreptului se manifestă şi la nivel de ramuri ale
dreptului şi împiedică înţelegerea profundă a temeiului şi condiţiilor răspunderii juridice.

Un loc aparte este rezervat cercetării problemei răspunderii profesioniştilor, problemă ce nu

este studiată în literatura juridică autohtonă, în care de-abia se pun unele accente privind sensul,
importanţa şi relevanţa pentru domeniul juridic al deontologiei juridice.

Totodată în loc de postulatele metodologice tradiţionale ce vizează în temei răspunderea

individului în faţa statului şi societăţii se va urma metodologia cercetării tematicii răspunderii

11
juridice prin invocarea sensului şi finalităţii dreptului - cea de protecţie a drepturilor omului- o
adevărată paradigmă a sfîrşitului mileniului II şi începutul mileniului III.

Scopul şi obiectivele tezei

În evoluţia dreptului şi a răspunderii juridice pot fi determinate legităţi ce au guvernat şi

guvernează transformarea acestora. În prezenta teză cercetările au fost canalizate în direcţia
evidenţierii în procesul de evoluţie a răspunderii juridice elemente periodice şi necesare ce s-ar
manifesta în toate societăţile şi timpurile, s-a cercetat dacă au trecut prin aceleaşi faze, sub imperiul
aceloraşi cauze şi în aceiaşi direcţie, dar confruntate cu experienţa istorică. Acest obiectiv nu se
poate realiza fără luarea în considerare a teoriilor şi curentelor ştiinţifice ce au abordat răspunderea
juridică în strînsă corelaţie cu natura omului, a societăţii şi a dreptului. O astfel de teorie este teoria
evoluţionismului şi a individualismului lui H.Spenser, conform căreia totul se transformă sub
influenţa adaptării mediului, iar legea trece de la omogen la eterogen prin 3 faze: concentrare,
diferenţiere şi determinare. Individul şi individualizarea responsabilităţii şi răspunderii aduse la
extrem au suscitat criticile curentului sociologic.

Şcoala sociologică, fondator al căreia se consideră E. Durkheim, urmat de Levy-Bruhl,

Bougle etc. au adus în atenţie prioritatea societăţii faţă de individ, susţinînd că societăţile au evoluat
pe baza ideii de solidaritate, trecînd de la solidaritatea mecanică la cea organică, prin diviziunea
muncii. În domeniul dreptului ideile solidarismului au fost profund prelucrate de L.Duguit, care a
arătat că solidaritatea este un fenomen juridic şi tot odată legea socială fundamentală expunînd
aceste teze în lucrarea sa „ Les Transformations du droit prive”.

Rudolf von Jhering a construit teoria evoluţiei pe ideea de scop, că dreptul evoluiază sub
impulsul unui scop general - garantarea formelor de viaţă ale societăţii prin forţa coercitivă a
Statului. Punctul de vedere al lui Rudolph von Ihering a fost urmat de mulţi alţi cercetători, printre
care şi Constantin Stere, care a insistat asupra definiţiei societăţii ca o cooperaţiune în vederea unor
scopuri comune [80, p.14].

Avînd în vedere că legităţile sunt de mai multe feluri: ontologice, genetice şi de evoluţie remarcăm
că, datorită denumirii temei, în lucrare s-au cercetat legităţile evoluţiei răspunderii juridice.

Putem găsi doar legi de producere a evenimentelor, legi ce stabilesc raporturi între factorii
evoluţiei şi instituţiile ce se produc. Legi de evoluţie ar însemna raporturi necesare de succesiune
uniformă a societăţilor şi instituţiilor.

12
 Lucrarea are drept scop scoaterea în evidenţă a problemelor teoretice şi practice ce ţin de
domeniul răspunderii juridice, analiza comparativă a evoluţiei istorice a răspunderii juridice în
statele europene.

În teză se propune prezentarea unei retrospective a dezvoltării conceptelor răspunderii juridice şi a

elementelor acesteia cu evidenţierea locului şi rolului în special al subiectelor răspunderii juridice şi
a fundamentelor ei Având în vedere starea doctrinei autohtone la acest capitol, s-a insistat mai ales
asupra problemei răspunderii statului, a profesioniştilor, în primul rînd, a profesioniştilor în drept.
Au fost susţinute opiniile acelor autori ce consideră că în statele cu democraţii fragile (din fosta
URSS, de exemplu), drumul spre reconsiderarea relaţiilor dintre stat şi persoană şi răspunderea lor
reciprocă este dificil şi de-abia debutează. Se trece de la confruntarea statului cu persoana la alt tip
de relaţii şi accentul ce se pune pe parteneriatul egal dintre stat şi persoană este departe de a fi unul
dominant.

Astfel în lucrare s-a propus drept scop prospectarea acelui domeniu al răspunderii juridice ce se
referă la fundamente, printre care un rol important s-a acordat unor fundamente mai puţin prezente
în doctrina autohtonă, cum ar fi cel al răspunderii obiective ce se poate regăsi în riscul asumat
pentru o activitate, solidaritatea socială într-un stat democratic social, de asemenea, răspunderea
statului şi răspunderea profesioniştilor, în special, a profesioniştilor în drept. În sensul celor evocate
reiese că scopul tezei ţine de trecerea în revistă a retrospectivei evoluţiei conceptului de răspundere
juridică şi în special, evidenţierea problemelor legate de elementele ce o compun, precum şi evoluţia
reglementărilor juridice în determinarea ponderii acestor elemente pe parcursul tuturor perioadelor
istorice. În mod special, este necesară o aprofundare de proporţii a teoriilor şi comentariilor
doctrinare existente în domeniul răspunderii juridice în contextul unor schimbări majore în statele şi
societăţile (atît cele cu democraţii consolidate, cît şi cele în tranziţie spre democraţie) de la începutul
mileniului III.

Întru realizarea scopului propus s-a întreprins dimensionarea lui în următoarele obiective:

- analiza principalelor izvoare doctrinale şi normative în care-şi găseşte reflectare tema lucrării
date;
- stabilirea şi formularea tezelor conceptuale ale abordării filosofico-juridice şi teoretico-practice
ale răspunderii juridice;
- punerea în evidenţă a caracterelor juridice ale răspunderii juridice în vederea ameliorării
protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului;

13
- reevaluarea condiţiilor răspunderii juridice în cazurile unor subiecte specifice, cum sunt statul,
persoane cu funcţii de răspundere, judecătorii, profesioniştii, în special, profesioniştii în drept ;
- evidenţierea contradicţiilor şi lacunelor din actualele reglementări juridice din ţara noastră.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Caracterul novator al prezentei teze nu reiese din insuficienţa abordărilor doctinare din
domeniul teoriei dreptului, ci mai mult din abordarea diferită propusă de lucrare faţă de cea
tradiţională existentă pînă acum nu numai în doctrina noastră, ci şi în doctrina altor state, în temei,
din estul Europei. În acest sens pentru prima dată în literatura de specialitate din Republica Moldova
a fost întreprinsă încercarea de a realiza o investigaţie a conceptului şi a instituţiei răspunderii
juridice în contextul istoric, ce schimbă lumina metodologică orientată asupra acestor subiecte de
maximă generalitate, dar şi cu unele interferenţe practice.

Tot de domeniul novator putem circumscrie abordarea responsabilităţii şi răspunderii

juridice din punctul de vedere al analizei doctrinale, legislative, jurisprudenţiale realizată în
conformitate cu principalele etape istorice de dezvoltare.

În unele cazuri au fost acceptate ideile noi legate de calitatea subiectelor răspunderii juridice
care, la rândul său, au lărgit extinderea construcţiei normative de drept a răspunderii juridice prin
introducerea în contextul investigaţional a altui subiect al răspunderii juridice decît cel tradiţional,
anume al statului.

S-a constatat o interdependenţă reciprocă restrictivă între domeniul drepturilor personale şi

semnificaţia răspunderii juridice în context evolutiv ce determină situaţia în care încălcarea unui
drept subiectiv face să intervină dreptul la despăgubiri ce-şi găseşte justificarea concretă , o raţiune
de aplicare în daunele şi pierderile suportate Un aspect novator îl prezintă şi observarea faptului
deplasării centrului de greutate a evoluţiei răspunderii civile, care a început să se focalizeze nu
numai asupra autorului actului şi comportamentului său, dar şi asupra victimei şi daunei pe care a
suportat-o; nu mai era cazul doar de a judeca un act şi a elabora decizia, dar şi de a proteja eficient
un domeniu al drepturilor persoanelor.

Astfel în procesul investigaţional au fost obţinute următoarele rezultate:

14
- cercetarea temei este realizată din punct de vedere al evoluţiei istorice a conceptului şi a
instituţiei răspunderii juridice;
- sistematizarea opiniilor ştiinţifice ale savanţilor notorii din ţară şi de peste hotare referitor la
concepţia răspunderii juridice:
- abordarea complexă a construcţiei normative de drept a răspunderii juridice şi formularea unor
legităţi ale evoluţiei răspunderii juridice;
- evidenţierea formei obiective de răspundere juridică în cazurile unor subiecte specifice, cum sunt
statul, persoane cu funcţii de răspundere (funcţionari publici), profesioniştii;
- redimensionarea elementelor şi condiţiilor răspunderii juridice în funcţie de domeniul relaţiilor
sociale reglementate prin drept;
- formularea propunerilor concrete de modificare a unor norme juridice şi de suplinire a lacunelor
depistate
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

Tezele, concluziile şi recomandările privind esenţa şi conţinutul răspunderii juridice, legătura

acesteia cu libertatea şi justiţia, condiţiile răspunderii juridice aşa cum au evoluat ele în perioadele
istorice prezentate în lucrarea de doctorat completează baza teoretică a acestei categorii ştiinţifice,
dar şi orientează spre anumite măsuri practice din partea statului, în special a unui stat ce se doreşte
a fi stat de drept.

Rezultatele cercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate în procesul

perfecţionării legislaţiei, la elaborarea şi modificarea unor acte normative, la interpretarea normelor
juridice atunci cînd este vorba de responsabilitate şi răspunderea juridică, fiindcă dificultăţile ce apar
în cadrul soluţionării problemelor practice nu pot fi depăşite fără conceptualizarea teoretică a
răspunderii juridice.

Rezultatele investigaţiei de asemenea pot fi folosite la pefecţionarea curriculei la ciclul universitar I

Licenţă şi la ciclul II Masterat, la elaborarea cursurilor şi a manualelor la teoria generală a dreptului,
la istoria doctrinelor politice şi de drept, la Metodologia dreptului.

Aprobarea rezultatelor.

Rezultatele investigaţiilor au fost reflectate în publicaţiile autorului în revistele de specialitate,

acreditate de CNAA şi susţinute public prin comunicări în cadrul a 3 conferinţe ştiinţifice
internaţionale, una la Constanţa, România, iar două – la Chişinău. Teza a fost discutată în cadrul

15
şedinţei catedrei de Teorie şi Istorie a dreptului USM la 25 februarie 2009, care a recomandat-o
spre susţinere în Seminarul ştiinţific interuniversitar de profil la specialitatea 12.00.01. Seminarul
ştiinţific interuniversitar de profil la specialitatea 12.00.01 a examinat teza la 22 mai 2009 şi a
recomandat-o spre susţinere în Consiliul Ştiinţific specializat.

Sumarul compartimentelor tezei a fost condiţionat de scopul şi obiectivele lucrării şi constă din
Introducere, 3 capitole, Concluzii şi recomandări, Bibliografie, cuvinte-cheie utilizate în teză şi
adnotări în limbile română, rusă şi engleză.

16
 I. ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE CONCEPTULUI
RĂSPUNDERII JURIDICE

1.1. Libertate, necesitate şi răspundere. Rolul justiţiei în corelarea lor.

Abordarea metodologică având la bază paradigma socialului impune tratarea societăţii şi a
individului pentru a putea înţelege şi explica diverse concepte juridice, iar cel al răspunderii juridice
este unul fundamental. Prof. Ion Craiovan întreba pe bună dreptate: "Ce am putea înţelege , de pildă,
din complexa instituţie a răspunderii juridice fără apelul la responsabilitate socială şi la o concepţie
asupra societăţii şi omului?"[48, p.76]. De aceea teoriile sociologice sunt utile pentru înţelegerea
răspunderii juridice în contextul socialului şi al omului, căci responsabilitatea este calitatea
existenţială sine qua non a omului subiect cunoscător de sine şi de celălalt şi agent al acţiunii [126,
p.33].

Răspunderea este reflectarea necesităţii obiective de a acorda, ordona acţiunile tuturor

indivizilor în procesul activităţii comune. Esenţa socială a omului ca participant la raporturile
sociale se manifestă în realizarea rolului social concret în sistemul de relaţii sociale. Îndeplinind acel
rol, omul urmează (sau nu) unele reguli ce au un caracter valoric pentru comunitatea din care face
parte şi acest proces presupune libertatea voinţei şi posibilitatea opţiunii în folosul unei sau altei
conduite. „Individul,- scrie Ioan Humă,- nu are cum să fie liber decît în relaţia socială cu „ceilalţi”,
el se formează şi se defineşte ca om, ca fiinţă liberă în baza valorilor colective...” [91, p.4]. În
centrul dreptululi este ideea că omul este liber, iar libertatea omului conduce la responsabilitatea
fiecăruia pentru faptele sale.

Libertatea este o categorie filosofică ce trebuie analizată luînd în considerare toate

elementele ce au valoare şi actualitate. Libertatea trebuie delimitată atît de liberul arbitru, cît şi de
determinism, dar determinsmul şi libertatea nu se exclud reciproc, deoarece implicarea factorului
subiectiv, ca factor spiritual, ideal, conştient, cu aspecte de cunoaştere, opţiune, decizie şi ca mediu
specific uman permite corelarea determinării cu libertatea. Ştiinţa dreptului se interesează în special
de libertatea ce presupune acţiunea umană care, la rîndul său, implică cunoaştere şi valorizare,
deliberare, opţiune, propunere şi urmărire de scopuri. Hegel corela libertatea cu interesele şi
drepturile oamenilor, considerînd că istoria omenirii reprezintă progresul în conştiinţa libertăţii, iar
libertatea este o determinantă a relaţiilor sociale, o coordonată a activităţii oamenilor care sunt
conduşi de interese, scopuri, pasiuni, idealuri [86, p.33-40]. Momentul gnoseologic este important
pentru acţiunile ulterioare ale subiectului [165, p.5-6], dar nu este suficient, este necesar şi cel

17
 axiologic şi apoi intervine momentul acţional – toate trei împreună caracterizează conţinutul
libertăţii, deoarece doar cunoscînd persoana primeşte un punct de început în mişcarea sa spre
libertate. Cu cît omul cunoaşte mai bine necesitatea, cauzalitatea cu atît dobîndeşte o capacitate
sporită de a opta în cunoştinţă de cauză între multiplele variante pe care le înfăţişează viaţa, deci, cu
atît mai liber este pentru a implica momentul axiologic, în sensul unei adeziuni active la valori, care
sunt corelate cu scopuri, interese, idealuri. Deci libertatea omului nu înseamnă orice alegere (acesta
ar fi liber arbitru), ci doar acea alegere ce se bazează pe opţiuni axiologice. Cunoaşterea şi
valorizarea deşi sunt momente necesare nu sunt şi suficiente pentru a caracteriza un om ca liber.
Libertatea presupune, pe lîngă cunoaştere şi valorizare, şi acţiune creatoare, acţiune determinată de
eliberarea omului de constrîngerile dictate de natură, dar şi cele interioare cum ar fi prejudecăţile,
tirania afectelor, automatismul instinctelor [242, p.9; 207, p.232].

În literatura filosofico-juridică libertatea semnifică nu numai cunoaşterea, alegerea şi

acţiunea, dar şi responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunile întreprinse. Momentul
responsabilităţii cere ca individul să judece singur asupra acţiunilor la care participă, să înţeleagă
singur sensul şi perspectiva lor, să-şi asume eventuale riscuri în vederea desfăşurării acţiunii şi să
decidă personal asupra oportunităţii sau inoportunităţii participării sale la diferite acţiuni. Între
libertate şi responsabilitate există relaţii de condiţionare reciprocă [158, p.167-168].
Responsabilitatea este condiţionată de libertate, căci dacă acţiunile omului ar fi determinate în chip
fatal, atunci problema responsabilităţii nu s-ar pune, cel ce acţionează constrîns fizic sau moral nu
este responsabil (cel puţin în cadrul dreptului penal). Pe de altă parte, libertatea implică
responsabilitatea ca o condiţie de manifestare a libertăţii, căci dacă responsabilitatea ar lipsi, atunci
libertatea tot nu ar mai exista - ar degenera în opusul său- nonlibertatea.

Libertatea ca fundament al vieţii sociale şi principiu al dreptului este prezentă în drept sub 2 forme:

1. Sub forma libertăţilor generale (cele care indică o sumă de protecţii).

2. Sub forma libertăţilor individuale (cele care se referă la activitatea şi participarea umană) [158,
p.169].
Libertatea în drept nu are sensul unei libertăţi de fapt sau mai bine zis nu coincide întru totul. În
drept activitatea unei persoane este liberă numai dacă realizează ceea ce este datoare să facă din
punct de vedere legal. Căci ideea de libertate în drept nu există decît prin conformitatea faptelor
umane cu normele juridice. În aceasta constă deosebirea între libertatea juridică şi libertatea de fapt.

18
Înfăptuirea libertăţii în domeniul politico-juridic, pornind de la raporturile dintre societate şi stat în
legătură cu apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale, s-au conturat 3 concepţii: etatismul,
liberalismul, legalismul statului de drept.

În concepţia etatistă rolul statului este supraapreciat, pe cînd drepturile şi libertăţile individuale –
subapreciate. Concepţia etatistă provine dintr-o idee fundamentală a lui Spinoza, preluată de
iluminiştii francezi şi germani în secolele XVIII-XIX – de a corela libertatea nu numai cu
necesitatea, dar şi cu Raţiunea. Numai că etatiştii au degradat ideea aducînd-o la subordonarea
libertăţii individuale faţă de Raţiunea obiectivată în stat. S-a considerat că Hegel ar fi socotit statul
(în genere) ca fiind realizatorul libertăţii. Totuşi, la o altă lectură, mai nouă a lui Hegel, se
dovedeşte că Hegel a avut în vedere statul ideal, care astăzi este considerat a fi statul de drept [90,
p.34]. Ideile etatiste au constituit baza doctrinelor utopice socialiste şi comuniste şi a practicilor
respective. În cadrul lor corelaţia Libertate-Raţiune era înţeleasă de aşa o manieră, încît libertatea se
poate realiza într-o societate bazată pe egalitate şi dirijare deliberată. Acest principiu conduce însă la
subordonarea idealului libertăţii faţă de cel al egalităţii, şi la o subordonare a societăţii faţă de stat,
care în loc de a o sluji, dictează societăţii în numele „misiunii superioare” ce i se atribuie – aceea de
a avea o organizare bazată pe egalitate. Această misiune poate servi şi în practică a servit în statele
socialiste pentru ignorare şi chiar încălcarea drepturilor individuale, căci se presupunea că acestea
trebuie să se plece în faţa interesului general – acea organizare „ideală”. Un astfel de stat a
concentrat în mînile sale toată puterea, nu numai politică, dar şi economică, astfel societatea nici
prin membrii săi individuali şi cei colectivi nu mai poate ţine sub control puterea de stat care
abuzează de ea [102, p.163].

Concepţia liberalismului de tip individualist îşi are originea în ideile iluminismului timpuriu
anglo-saxon, conform cărora scopul statului şi al conducerii politice nu este realizarea presupusului
Bine general în baza unui principiu abstract al Raţiunii, nici instaurarea unui sistem de organizare
socială bazată pe egalitate, ci doar apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale. John Stuart Mill
scria că singurele constrîngeri pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării drepturilor
şi libertăţilor individuale. Deci, o restrîngere a libertăţii unui om este justificată numai atunci, cînd
prin intermediul acestei restrîngeri se evită alte încălcări, mai mari, ale libertăţii celorlalţi oameni.
Ca rezultat al acestei interpretări statului nu-i este permis să modeleze societatea aşa cum vrea, să
multiplice constrîngerle şi să dirijeze oamenii în direcţii prestabilite ale „Binelui general” „conform
raţiunii”, statul trebuie să fie limitat în puterea sa şi constrîngerea să fie folosită de el doar pentru a
preveni încălcările drepturilor oamenilor [157, p. 134].
19
 A treia concepţie, pe larg acceptată astăzi, este cea a statului de drept. Conform teoriei
statului de drept fiecare persoană este liberă, deoarece voinţa ei nu se subordonează nici unor alte
voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, dar numai necesităţii sociale, exprimate de legile statului.
La originea acestei teorii s-a aflat J-J Rousseau ce înţelegea libertatea doar în corelaţie cu justiţia, cu
legile juridice. El scria „Cînd fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta
nu-i libertate. Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrem, cît a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă,
totodată, a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om care este stăpîn nu poate fi liber. Nu
cunosc altă voinţă liberă decît aceea, căreia nimeni nu are dreptul să i se opună împiedicînd-o; în
libertatea comună, nimeni nu are dreptul să facă ceea ce îi interzice libertatea altuia, căci adevărata
libertate nu se distruge nici odată pe ea însăşi. De aceea libertatea fără justiţie este o adevărată
contradicţie, căci, oricum am face, totul este stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate. Prin
urmare, nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar
în starea de natură omul nu este liber decît datorită legii naturale care porunceşte tuturor. Un popor
liber se supune, dar nu ca o slugă: el are conducători, nu stăpîni. El se supune legilor, dar nu se
supune decît lor. Tocmai datorită legilor, el nu se supune oamenilor. Toate restricţiile ce se impun
puterii magistraţilor de către republici nu urmăresc decît să-i împiedice de a se atinge de incinta
sfîntă a legilor, căci ei sunt slujitorii, nu stăpînii legilor şi trebuie să le păzească, nu să le calce. Un
popor este liber, orice formă ar avea guvernul său, atunci cînd în cel care îl guvernează nu vede
deloc omul, ci organul legii. Într-un cuvînt, soarta libertăţii este legată întotdeauna de soarta legilor;
ea domneşte sau piere odată cu ele” [71, p.63].

Im. Kant a atribuit de asemenea legilor şi statului sarcina de a asigura condiţiile necesare
convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale, prin asigurarea respectării drepturilor şi
libertăţilor umane. Concepţia statului de drept acordă statului un rol subordonat societăţii, pe care o
slujeşte prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi grupurilor sociale.
Statul trebuie să ţină permanent deschisă calea comunicării cu societatea, cu valorile împărtăşite de
aceasta, astfel încît să fie prevenite abuzurile şi protejate eficient drepturile fiecărui membru al
societăţii.

Libertatea umană tot timpul a fost confruntată cu necesitatea. Dicţionarul explicativ al limbii
române defineşte necesitatea ca ceea ce se cere, ce se impune să se facă, ceea ce este de absolută
trebuinţă, nevoie.

20
Dicţionarul de Filosofie şi Bioetică defineşte necesitatea ca un mod de dezvoltare a obiectelor şi
fenomenelor, care apare legic, rezultă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne
stabile şi repetabile. Necesitatea este privită şi ca un asemenea fel de realizare a posibilităţii, cînd
obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate, care mai devreme sau mai tîrziu se transformă
în realitate [69, p.261]. Necesitatea înseamnă ceva obligatoriu, inevitabil, dar interpretarea ei a variat
de la o epocă la alta, în perioada antică şi medievală punîndu-se accent în special pe necesitate,
predestinare ce nu depinde de oameni, ci de zei, Dumnezeu. Tot ce se află în Univers şi tot ce se
petrece este necesar şi imposibil de modificat pentru că este rezultatul creaţiei Divine care este
veşnică şi perfectă – aceasta era nucleul concepţiei monoteiste. În acest caz libertatea omului era ca
şi inexistentă, doar gîndul uman putea fi liber.

În epoca Luminilor şi în perioada modernă însă se surprindea raportul dintre necesar şi

întîmplător. Hegel aprecia că pentru a înţelege necesitatea trebuie de avut în vedere întrepătrunderea
celor necesare cu întîmplătoare, necesarul există numai prin întîmplător [86, p.39]. În concepţia
determinismului formulată de Hegel, condiţiile intervin în structurarea lanţurilor cauzale, raporturile
necesare se împletesc cu cele întîmplătoare în trecerea de la posibilitate la realitate [86, p.50-54].
Întîmplarea nu este nici odată cauză, ci doar condiţie, dar care participă la apariţia, modificarea sau
dispariţia unui fenomen.

Necesarul îşi face drum prin întîmplător, iar cauzele şi legile sunt influenţate de existenţa condiţiilor,
propunerea scopurilor cărora le sunt subordonate acţiunile umane, astfel evidenţiindu-se supleţea
determinării. Legile sociale nu activează spontan, ci numai prin activitatea conştientă a oamenilor,
tendinţele de manifestare a acestor acţiuni potenţiale întemeiază procesul de stabilire a scopurilor
activităţii umane.

Renumitul autor german Jhering făcea distincţia între acţiunea umană şi animală prin folosirea
termenilor ut şi quia. Jhering folosea termenul ut pentru a desemna acţiunile pe care doar omul le
îndeplineşte în funcţie de rezultatul la care doreşte să ajungă, ceea ce implică o anumită anticipare a
situaţiei viitoare şi evidenţierea unor căi, metode prin care se poate realiza scopul propus. Termenul
quia se referea la acţiunile înfăptuite sub presiunea cauzelor externe, fără putinţă de alegere şi
deliberare, aceste acţiuni sunt realizate atît de om, cît şi de animal [96, p.57]. În legătură cu
necesitatea Bacon preciza că este necesară acea relaţie în absenţa căreia una din relate nu există,
deci, raportează necesitatea la existenţă de modelul - „nu există fum fără foc”. În interpretarea
baconiană focul este cauza fumului prin aceea că fumul este cînd este focul. Pare simplu şi clar, dar

21
în domeniul dreptului totul se complică, aici intervine omul cu bogăţia intenţiilor şi atitudinilor sale,
iar în ceea ce priveşte fapta deja petrecută, provenind dintr-un complex cauzal, sub mobiluri şi
condiţii fizice, psihice, sociale, determinarea probatorie a cauzei ei ridică dificultăţi materiale şi
procedurale [ 126, p.238].

Aristotel raporta necesitatea la posibilitate, astfel modelul era: „nu este posibil să existe nonfumul
sau – este necesar să existe fumul”.

Răspunderea se întemeiază pe o necesitate brută, resimţită ca un fenomen exterior şi impus, iar

responsabilitatea se bazează pe o necesitate înţeleasă, astfel că raportul dintre răspundere şi
responsabilitate angajează şi vizează raportul dintre necesitate şi libertate, căruia îi corespunde
raportul dintre normă şi valoare [14, p.25].

Aşa cum s-a menţionat, Hegel considera libertatea ca esenţa spiritului, iar procesul istoric ca un
proces de evoluţie a conceptului de libertate, deci, în comparaţie cu Kant ce scria despre coexistenţa
libertăţii şi necesităţii, Hegel le privea ca trepte de dezvoltare a societăţii, necesitateta fiind treapta
de jos. Înălţîndu-se de asupra necesităţii, spiritul trece din sfera necesităţii în cea a libertăţii.
Realitatea libertăţii reale era statul, morala, dreptul [207, p.408].

După D. A. Kerimov, concepţia marxistă a libertăţii ca necesitate conştientizată a fost fondată pe

analiza operei lui Hegel („libertatea cunoscută sau înţeleasă”, fiind prezentă deja în opera lui
Spinoza). Acţiunea umană este un produs al scopului determinat în mod constrângător de către
necesitate, deci, neagă activitatea liberă, creatoare a omului, nu are voinţă liberă, pentru că depinde
de necesitate, aşa considerau Marx, Engels despre societatea capitalistă, dar această corelaţie dintre
libertate şi necesitate se modifica când era vorba de socialism. Libertatea adevărată, consideră D. A.
Kerimov este atunci, când acţiunea oamenilor are la bază necesitatea cunoscută de ei (poznannaia
neobhodimosti) şi se sprijină pe legile obiective de dezvoltare ale naturii şi societăţii. Libertatea
este activitatea bazată pe cunoaşterea necesităţii şi îndreptată spre atingerea scopurilor propuse.
Necesitatea este o premisă a libertăţii, consideră marxiştii. Libertatea are un caracter sintetic, ea
acumulează legătura organică a realităţii, posibilităţii, necesităţii şi scopului. Numai cunoaşterea nu
este suficientă, trebuie acţiune [209, p.415-416].

Hegel şi neoheghelienii au elaborat o teorie social-politică opusă celei individualiste - societatea

este raţională căci a trecut încercarea timpului, deşi sunt voinţe contrarii. Fără societate în persoana
statului individul nu este numic, personalităţile îi datorează statului chiar şi faptul că sunt

22
personalităţi. De aceea libertatea persoanei constă în refuzul de la individualitatea sa şi
recunoaşterea nu numai nevoilor sale proprii, dar şi ale statului care este întruchiparea voinţelor şi
intereselor tuturor. (în lumina noii lecturi a lui Hegel – statul de drept).

T.Parsons, vrând să găsească formula teoretică a relaţiilor dintre sistemul social şi individ, arăta că
individul asimilează modelele dominante ale culturii şi le transformă în valori. Multe din aceste
valori se confirmă de societate în calitate de norme dominante, respectarea cărora permite persoanei
să-şi satisfacă interesele şi să se transforme în persoană socială [227, p.97]. Teoria rolurilor a
sociologiei occidentale explică existenţa omului şi a societăţii posibile datorită rolului social pe care
îl joacă omul în societate, a cărei esenţă poate fi aflată doar luînd în considerare toate variantele
posibile de situaţii în care se poate găsi omul. Rolul social, în ultimă instanţă, este constrîngerea
individului, ce vine din partea societăţii şi care impune individul să execute prevederile normelor
sociale. Cel ce nu execută este pedepsit, iar cel ce execută este aprobat şi stimulat de societate, acest
lucru se vede cel mai bine în domeniul juridic [227, p.98]. Activitatea în conformitate cu necesitatea
conştientizată şi alegerea variantelor de conduită sunt 2 aspecte ale voinţei libere a omului.
Libertatea voinţei este premisa răspunderii pentru faptele ilicite [236, p.22].

Conceptul răspunderii astfel este în legătură directă cu libertatea şi necesitatea. Libertatea şi

necesitatea, la rîndul lor, se manifestă ca unitatea contrariilor - necesitatea devine libertate în
procesul de cunoaştere a lumii şi a acţiunilor practice. În interacţiunea dintre formele relaţiilor
sociale se evidenţiază numeroase tendinţe, posibilităţi, variante de conduită care atenuiază caracterul
implacabil al necesităţii şi face ca orice proces ce se dezvoltă conform legii necesităţii să conţină un
spectru larg de posibilităţi. Opţiunea în favoarea unei sau altei posibilităţi este cu atît mai liberă cu
cît cel ce alege îşi fundamentează alegerea pe posibilitatea real existentă, ce corespunde cel mai
bine cerinţelor obiective [227, p.63].

Necunoaşterea legităţilor obiective ale naturii şi societăţii nu exclude posibilitatea alegerii a diferitor
variante de conduită. Dar în acest caz alegerea nu se va baza pe cunoaşterea necesităţii, ceea ce
subminează eficacitatea activităţii umane şi aduce consecinţe vătămătoare pentru societate.
Conduita conştientă, liberă a omului este determinată de conştiinţa omului care se formează sub
influenţa diverşilor factori sociali, politici, religioşi, educaţionali. Viaţa socială demonstrează că
diferiţi oameni ce se află în aceleaşi condiţii obiective şi avînd aceiaşi informaţie ce vine din afara
lor reacţionează diferit, iau diverse decizii, săvîrşesc fapte diferite, avînd o voinţă liberă, căci omul

23
nu este un mecanism de transmitere şi transformare a informaţiei, el are lumea sa interioară ce-i
ghidează acţiunile [236, p.24].

Negarea libertăţii relative a omului duce la opinia că cel ce încalcă normele de conduită este victima
împrejurărilor, şi atunci vina şi pedeapsa sunt excluse, corectarea este imposibilă şi se pot aplica
doar măsuri de apărare socială. Această idee a stat la baza concepţiei şcolii pozitiviste italiene din a
II jumătate a secolului XIX (E.Ferri) şi parţial a fost preluată de doctrina şi legislaţia sovietică
penală din anii 20 ai secolului XX.

După D.A. Kerimov determinismul marxist nu exclude în fiecare caz aparte mai multe variante de
conduită, printre care şi cea ce contravine necesităţii obiective şi de aceea presupune răspundere,
pedeapsă şi corectarea celor ce încalcă normele juridice [207, p.468].

Prof. Gheorghe Mihai a stabilit legătura între libertate şi răspundere, numind dimensiuni ale
principiului justiţiei: egalitatea, libertatea şi responsabilitatea [125, p.184], deci, libertatea şi
responsabilitatea sunt astfel ipostaze ale justiţiei.

Un renumit autor belgian, Ch.Perelman, a detalizat egalitatea, punînd la bază meritul, nevoile şi
acţiunile, corelate cu echitatea.

Dacă luăm în considerare meritul, scria Perelman, toţi oamenii sunt egali, pentru că toţi merită, dar
când aplicăm meritul intervine echitatea, care cere ca fiecare să aibă după meritele sale, ceea ce
înseamnă să stabilim o ierarhie a inegalităţilor, fără să distrugem egalitatea.

Dacă luăm în considerare nevoile, iarăşi toţi oamenii sunt egali, pentru că fiecare are nevoi, dar
intervine echitatea care cere ca fiecare să aibă după nevoile sale, ceea ce înseamnă să stabilim o
ierarhie de nevoi fără a afecta egalitatea de fond.

Dacă luăm în considerare acţiunea, toţi oamenii sunt egali, în sensul că fiecare săvîrşeşte o acţiune
determinată; dar intervine echitatea care cere să dăm fiecăruia după eficienţa acţiunilor sale, ceea ce
înseamnă să stabilim o ierarhie de acţiuni, deci inegalităţi, fără ca egalitatea să fie negată [125,
p.186]. Libertatea celui care răspunde presupune absenţa constrîngerii din partea celui care întreabă
şi, fiind dat în libertate, răspunsul pare a atrage după sine – aşa cum şi etimologia sugerează –
întreaga sa responsabilitate. Responsabilitatea subiectului de drept se întemeiază pe libertatea sa,
atunci această libertate aparţine nu numai individului, ci şi persoanelor organizaţionale – statelor,
guvernelor, organizaţiilor nonguvernamentale etc. [126, p.100].

24
 Libertatea fără justiţie nu poate fi, tot astfel cum libertatea nu poate fi fără responsabilitate,
de aceea deci şi responsabilitatea implică justiţia.

Mircea Djuvara scria în „Eseuri de filosofie a dreptului” că ceea ce nu se schimbă este

„ faptul că există o justiţie de realizat. Dar ce va fi această justiţie, cum va fi, nimeni nu poate spune
apriori. Totul depinde de faptele sociale concrete, care se schimbă, evoluiază, se transformă”[ 65,
p.224].

Din numeroasele sensuri ale termenului „justiţie” pentru problema responsabilităţii este
relevant sensul de dreptate în relaţiile dintre persoane şi dintre persoane şi autorităţi. Justiţia, scria
Georgio del Vecchio, este o depăşire a individualităţii, o proiecţiune a eului sub aspectul unui altul,
o subordonare proprie faţă de o măsură transsubiectivă [50, p.93].

Este just sau drept să se respecte drepturile persoanei, să se respecte în genere legile. Dacă
se încalcă aceste drepturi, cel ce a încălcat trebuie să răspundă astfel încît să se restabilească
echilibrul relaţiilor umane, să triumfe dreptatea. Dar dacă o lege (sau orice act normativ ) este
nedreaptă, pentru că acordă unor oameni drepturi care nu li se cuvin sau îi privează pe alţii de
drepturile care li se cuvin, atunci dreptatea relaţiilor sociale solicită ca o astfel de lege să fie
împiedicată să producă efecte juridice, pentru aceasta actualmente există mai multe mecanisme
juridice: unele procedee de tehnică legislativă utilizate anterior intrării în vigoare a actelor
normative, declararea neconstituţionalităţii unor norme juridice de către Curtea Constituţională,
declararea ilegalităţii normelor actelor normative subordonate legii în cadrul contenciosului
administrativ. Istoria cunoaşte exemplul lui M. Gandhi care a pus bazele morale ale unei acţiuni
nonviolente de nesupunere civică faţă de legi injuste sau de politica guvernului.

Marii filosofi (J.-J.Rousseau, I.Kant) care au abordat subiectul dreptăţii (justiţiei) au

consuderat că dreptatea ţine de natura internă a omului care nu este în conflict cu practicarea
dreptăţii, adică a se comporta just este o consecinţă a naturii umane.

După Rousseau, fiecare om posedă un simţ înnăscut al dreptăţii pe baza căruia el apreciază
ca juste sau injuste faptele altora sau chiar ale sale proprii: „Există, deci, în fundul sufletelor un
principiu înnăscut de dreptate şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime,
judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca fiind bune sau rele, iar acestui principiu îi dau
numele de conştiinţă... Dreptatea şi bunătatea nu sunt numai cuvinte abstracte.., ci adevărate
afecţiuni ale sufletului luminat de raţiune.., un progres ordonat al sentimentelor noastre primare..,

25
numai prin raţiune, independent de conştiinţă nu se poate stabili nic o lege naturală şi tot dreptul
naturii nu este decît o himeră dacă nu se întemeiază pe trebuinţa naturală a sufletului
omenesc...Ticălosul scoate avantaje din probitatea celui drept şi din propria sa nedreptate şi lui îi e
uşor ca toată lumea să fie dreaptă cu excepţia lui. Dacă mă simt, ca să zic aşa, în el, înseamnă că
pentru a nu suferi, nu vreau ca el să sufere; mă interesez de el din iubire pentru mine...de unde
conchid că nu e adevărat că preceptele legii naturale ar fi fondate numai pe raţiune; ele au o bază
mai solidă şi mai sigură. Iubirea de oameni, derivată din iubirea de sine, este principiul dreptăţii
umane” [71, p.79].

I. Kant însă considera ca temei al dreptăţii raţiunea, făcînd distincţie între 2 feluri de
motivaţii ale acţiunii oamenilor: înclinaţii şi datorie. Cînd un om acţionează din dorinţa de putere, de
plăcere, teama de moarte, aceasta înseamnă că acţionează din înclinaţie. Dar el acţionează din
datorie cînd raţiunea îi cere să acţioneze astfel, chiar dacă nu este înclinat în acest sens. Înclinaţiile
sunt schimbătoare şi diferă de la om la om, raţiunea însă este universală şi toţi oamenii sunt ţinuţi să
respecte legile ei. Dacă dreptatea îşi are temeiul în raţiune, atunci înseamnă că ea va fi în armonie cu
natura omului [71, p.80-81].

Ideea de justiţie trebuie să domine procesul de elaborare şi aplicare a dreptului. Mircea

Djuvara arăta că aplicarea normelor generale la cazuri concrete numai atunci poate fi considerată
legitimă cînd este recunoscută de societatea respectivă ca fiind conformă cu nevoile ei superioare şi
permanente, deoarece reprezintă o idee superioară de justiţie. Organele statului ce aplică normele
juridice, judecă în fiecare caz aparte dacă o anume realizare a acelor norme corespunde nevoilor
respective şi este deci justă. Ideea de justiţie domină dreptul pozitiv care nu ar putea subzista ca
atare fără suportul său real şi persistent fără recunoaşterea socială continuă a fiecăreia din soluţiile
pe care el le impune succesiv nevoilor vieţii concrete juridice. Această recunoaştere se face graţie
conformităţii lui cu conştiinţa juridică socială. Formată din noţiuni vagi şi pline de elemente
afective, această conştiinţă se reduce în orice caz la un complex de norme raţionale provenite din
simţiri şi cunoaşterea a nenumărate cazuri particulare, apreciate din punct de vedere juridic de
societate prin repetate judecăţi individuale făcute numai cu raţiunea. Acesta este modul în care o
societate într-o anume epocă înţelege aplicarea ideii de justiţie.

Noţiunea raţională de justiţie, aşa cum este înţeleasă la un moment dat de o societate,
menţiona M.Djuvara, nu constituie prin urmare numai, în ultimă analiză, esenţa oricărei manifestări
curente şi normale a dreptului pozitiv, dar explică totodată, printr-o gradaţie în care nu aflăm nici o

26
deosebire de natură, şi toate schimbările de orice fel, pe care evoluţia istorică le poate înfăţişa
observaţiei [66, p.504].

Responsabilitatea şi răspunderea se bazează pe un drept individual la securitate al persoanei.

La orice etapă a realizării drepturilor persoanei poate interveni încălcarea lor, chiar începînd cu
etapa reglementării juridice, căci nu este exclus ca legiuitorul să adopte un act normativ ce va
restrînge nejustificat un drept al persoanelor. Încălcarea drepturilor poate avea loc în timpul
exercitării dreptului, cînd omul se adresează organelor competente pentru a i se elibera un act, a se
stabili un fapt juridic, a i se recunoaşte o calitate etc., iar organul respectiv refuză implicit sau
explicit, tărăgănează, încalcă termenele legale de soluţionare. Încălcarea drepturilor poate interveni
nu numai din partea autorităţilor, ci şi a altor persoane.

Violarea dreptului la securitate reprezintă o injustiţie în sine şi cere o reparaţie, indiferent a

fost sau nu vina celui ce a încălcat acel drept. Protecţia se orientează asupra integrităţii juridice a
persoanei. Lezarea integrităţii juridice stigmatizează conduita autorului lezării din moment ce
caracterul dăunător al conduitei a fost determinat la început prin referire la faptul obiectiv al
prejudiciului. Astfel condamnarea acelui act este nu numai exprimarea atitudinii faţă de el, dar şi o
sancţiune pentru a pedepsi comportamentul dăunător, la fel ca şi protecţia interesului juridic lezat,
chiar dacă circumstanţele în care a avut loc comportamentul şi-au pierdut importanţa anterioară în
determinarea individuală a existenţei unei daune. Este deci, o interdependenţă reciprocă restrictivă,
domeniul drepturilor personale determină situaţia în care încălcarea dreptului face să intervină
dreptul la despăgubiri ce-şi găseşte justificarea concretă, o raţiune de aplicare în daunele şi
pierderile suportate în domeniul drepturilor personale. Astfel are loc deplasarea centrului de interes
a evoluţiei răspunderii juridice, în special a celei civile, fiindcă se focalizează nu numai asupra
autorului actului şi comportamentului său, dar şi asupra victimei şi daunei pe care a suportat-o; nu
mai era cazul doar de a judeca un act, dar de a proteja un domeniu al drepturilor. Tot în acest sens se
înscrie şi diversitatea de subiecte ale răspunderii juridice, în cadrul unor raporturi orizontale, adică
între particulari (persoane fizice şi juridice) şi a unor raporturi verticale, adică între particulari şi stat,
sau organele acestuia, funcţionarii publici aceste raporturi avînd o importanţă aparte într-o societate
ce se îndreaptă spre democratizare şi stat de drept.

27
1.2. Controverse doctrinare privind răspunderea şi responsabilitatea juridică

Controversele privind răspunderea şi responsabilitatea juridică au o istorie îndelungată şi s-

au extins în special în doctrina din acele state, ale căror sisteme de drept fac parte din marea familie
romano-germană. Dar şi în doctrina ţărilor de common law acest subiect a fost abordat de autori
consacraţi, printre care şi profesorul H.L.A.Hart, care a definit următoarele sensuri ale răspunderii,
semnalate de prof. Gh. Mihai:

1.Răspundere ce decurge dintr-un anumit rol al persoanel ce-i atribuie obligaţii derivate din acel rol
- de exemplu, tatălui îi revin obligaţii morale, juridice, religioase;

2. Răspundere cauzală, ce poate fi atribuită atît oamenilor, cît şi evenimentelor naturale;

3. Răspunderea persoanei ce încalcă norma juridică, trebuind să suporte o sancţiune, să repare

prejudiciul produs [126, p.52].

În doctrina juridică s-a analizat profund sensul şi semnificaţia răspunderii şi responsabilităţii

în acelaşi context cu cel al răspunderii şi al responsabilităţii juridice. În limba română există 2
termeni, ca şi în limba germană – „Verantwortlichkeit”- pentru responsabilitate şi „Verantwortung”
pentru răspundere.

Această problemă a avut conotaţii specifice în lucrările scrise în limbile în care nu există 2
termeni pentru a desemna un fenomen complex ca cel al reacţiei sociale în legătură cu activitatea şi
atitudinea individului faţă de ordinea juridică stabilită într-o societate anume la un timp anume, ci
doar un singur termen, aşa cum este în franceză "responsabilite" şi în rusă "ответственность".

Examinarea acestui subiect s-a iniţiat mai întîi din perspectiva sociologică, inclusiv şi a
sociologiei juridice cu sarcina de a descifra sensul termenului „responsabilitate” şi „răspundere”,
sociologii fiind cei ce au pus la baza acestei distincţii raporturile reale ce iau naştere între individ şi
societate. Astfel, autorul M.Florea i-a atribuit termenului „responsabilitate” semnificaţia de asumare
conştientă a unei atitudini active şi militante faţă de colectivitate, a grijii pentru succesul sau riscul,
rezultatul, eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară ori o conduce.
Dacă responsabilitatea este privită deci ca un raport între individ şi colectivitate, apoi răspunderea a
fost definită ca un raport între individ şi autoritatea acestei colectivităţi. La aceasta s-a adăugat
faptul că responsabilitatea este dimensiunea internă a individului, ce denotă o atitudine activă,

28
convingere şi angajare, iar răspunderea – ca ceva extern acceptat uneori în mod neliber, prin
supunere [72, p. 30].

Delimitarea acestor concepte s-a făcut şi pe calea distincţiei dintre a accepta o normă (de aceea
răspunderea este de ordin normativ) şi a adera (cu atît mai mult a asuma) la un obiectiv şi realizarea
lui eficientă (de aceea responsabilitatea este de ordin valoric) [15, p.57; 132, p.44]. Dar această
distincţie între normă şi valoare ce stau la baza atitudinii persoanei în caz de răspundere şi
responsabilitate este totuşi, relativă, căci şi norma este expresia unei valori, căci ea se elaborează în
urma aprecierii pozitive ale unei experienţe sociale care conturează un model aşteptat necesar al
conduitei umane. Este adevărat însă că asimilarea acestei norme într-o aşa măsură încît devine un
factor al lumii interne a omului este dovada orientării valorice a omului.

Deşi distincte, răspunderea şi responsabilitatea sunt 2 fenomene în strînsă legătură ce vizează

raportul dintre individ şi colectivitate, fiind forme de integrare a individului în societate.

Cînd ele nu coincid apare un conflict şi individul este nevoit să aleagă între acţiunile ce-i sunt
prescrise de normă şi de răspundere şi cele adoptate pe calea liberei alegeri şi a responsabilităţii
[139, p.200]. Transferate pe terenul juridic, aceste concepte au păstrat principala distincţie şi anume
cea a atitudinii conştiente şi cea impusă. Astfel, N.Popa defineşte responsabilitatea juridică ca o
atitudine conştientă şi deliberată de asumare a grijii faţă de modul de realizare a normelor de drept,
faţă de integritatea ordinii juridice, ca şi faţă de acţiunile pe care le întreprinde individul în vederea
asigurării unui climat de legalitate [139, p.209].

Autorul Mircea Costin, arătînd că răspunderea, însă, este obligaţia de a suporta consecinşele
nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie „ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli
şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite” [45, p.19] se
referă apoi la răspunderea juridică care este „complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit
legii, se nasc ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrîngerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigurării raporturilor sociale, şi a
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”[45, p.33].

Se observă din aceste 2 definiţii că responsabilitatea este o atitudine, iar răspunderea – un complex
de drepturi şi obligaţii, atitudine înseamnă mod de a fi sau a se comporta, pe cînd complexul de
drepturi şi obligaţii ne duce cu gîndul la conţinutul raportului juridic. Acest raport juridic are ca
subiecte pe de o parte statul, iar pe de alta – pe cel ce a nesocotit prescripţiile normei juridice.

29
 În mod direct şi fără echivoc ca raport juridic de constrîngere între stat şi cei ce încalcă
prevederile normei juridice priveşte răspunderea juridică Gheorghe Boboş, opinie la care aderă şi
alţi cercetători [15, p.71, 140, p.204]. Totuşi răspunderea juridică nu este însăşi constrîngerea,
pentru că, constrîngerea este exercitată de stat, dar răspunderea trebuie suportată de cel ce a încălcat
prescripţiile legii, ci situaţia juridică specifică aplicării constrîngerii de stat, atrasă de încălcarea
normelor juridice.

Lidia Barac, analizînd definiţia lui M.Costin, ajunge la concluzia că răspunderea juridică este
mai mult decît un complex de drepturi şi obligaţii corelative şi anume că răspunderea juridică este
„instituţia juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturile juridice ce se
nasc în sfera activităţii specifice, desfăşurată de autorităţile publice, desfăşurată în temeiul legii,
împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării ordinii juridice
şi binele public [14, p.40]. Rezumînd opiniile lui M.Costin, Gh.Boboş şi L.Barac, putem spune, că
primul înţelege răspunderea juridică ca fiind conţinutul raportului juridic, al doilea – însăşi raportul
juridic, iar L.Barac - instituţie ce vizează mai multe raporturi juridice.

Pînă îm anii 70 ai secolului trecut în literatura juridică sovietică predomina concepţia

„criminologică” a răspunderii juridice, adică opinia că răspunderea juridică intervine numai în
legătură cu încălcarea normelor juridice. Conceptul tradiţional al răspunderii juridice ca răspundere-
pedeapsă aparţine lui J.Mill şi acest punct de vedere a fost acceptat de majoritatea cercetătorilor
sovietici [202, p.112; 241, 15-31].

Toţi aceşti cercetători au avut în vedere răspunderea juridică retrospectivă, după ce

încălcarea dreptului a avut loc. Apoi treptat s-a ajuns la concluzia că această abordare este
unilaterală şi sărăceşte de fapt originalitatea dreptului care are nu numai funcţia de ocrotire
împotriva lezărilor persoanelor şi prin ea se justifică funcţia de reprimare a răspunderii juridice, dar
şi de regulator al proceselor sociale majore şi de control social. Astfel a început să se avanseze teoria
răspunderii pozitive.
Autorii ruşi au numit responsabilitatea juridică – răspundere pozitivă, iar răspunderea
juridică - răspundere negativă, căci în limba rusă există un singur cuvînt pentru a le desemna pe cele
2 –„ответственность”. Noţiunea de”răspundere juridică pozitivă” este numită şi prospectivă pentru
că se referă la faptele licite - acţiuni sau abstenţiuni- de viitor, iar „răspunderea juridică negativă”
este numită şi retrospectivă, căci vizează faptele ilicite comise în trecut [241, p.17, 240, p.73; 194,
p.34, 195, p.23-30].

30
Mulţi autori nu au fost de acord cu această clasificare [200, 229, 230]. Acest aspect este intensificat
de M.N.Marcenco care consideră inadmisibilă unificarea atitudinii conştiente a individului de a
executa obligaţiile sale faţă de societate şi acţiunea ilicită a infractorului [219 с. 635]. Într-o astfel de
interpretare cele două fenomene apar ca distincte şi aproape autonome, unul faţă de altul.

Dar situaţia este de altă natură şi anume: nu este vorba de o unificare, ci de o legătură strînsă între
răspundere şi responsabilitate, căci responsabilitatea are o sferă mai largă de cuprindere şi o include
şi pe cea de răspundere sau cel puţin, o presupune, deşi nu se reduce la ea. Numai cel responsabil
poate fi şi răspunzător, astfel încît răspunderea şi responsabilitatea nu se manifestă separat, ci sunt
simultane, sunt două dimensiuni ale agenţilor sociali care se întrepătrund, intercondiţionîndu-se în
moduri diferite [136, p.27]. Am adăuga aici că este mai potrivit verbul „implică”, decît „include” şi
„presupune”.

Prof. Gheorghe Mihai susţine că răspunderea derivă din responsabilitate, căci răspunderea juridică
este consecinţa săvîrşirii responsabile a unei fapte juridice, iar tragerea la răspundere juridică este
urmare a săvîrşirii cu responsabilitate a unei fapte ilicite, astfel deosebind răspunderea juridică de
tragerea la răspundere juridică [126, p.34]. Raliindu-ne la această poziţie, menţionăm că
responsabilitatea juridică are la bază norme juridice, inclusiv principii generale ale dreptului ce
reglementează măsurile de comportament admis în societatea dată la un timp anume determinat. Dar
ea nu se reduce la aceste norme, căci este nevoie de conştientizarea acestor norme, prin luarea de
atitudine pozitivă faţă de ele (optarea în folosul acţiunii, inacţiunii prescrise de norme, decizia) şi
apoi realizarea acelei conduite pe care o cere norma (acţiunea) . Deci, propriu zis intervin aceleaşi
condiţii ca şi în cazul răspunderii, numai cu semnul plus: fapta licită, voinţa şi conştiinţa liberă,
consecinţele juridice favorabile şi legătura cauzală între faptă şi consecinţe. Aceasta ne
demonstrează încă o dată că responsabilitatea şi răspunderea sunt ipostaze ale aceluiaşi fenomen –
ale realizării dreptului. În literatura juridică rusă s-a avansat punctul de vedere conform căruia
responsabilitatea juridică este realizarea benevolă a dreptului, iar răspunderea juridică reprezintă
realizarea dreptului prin constrîngere statală [228, p.53]. În opinia autorului Lipinschi elementele
responsabilităţii juridice sunt: cerinţele prevăzute de norme, obligaţia de a acţiona în modul prescris
de normă, realizarea obligaţiei de a acţiona în conformitate cu norma şi reacţia societăţii sub forma
stimulării sau încurajării. Elementele răspunderii juridice în aceiaşi opinie sunt: existenţa obligaţiei
de a suporta consecinţele negative ale faptei ilicite, condamnarea de către societate a autorului faptei
ilicite şi obligarea lui de a accepta o anumită conduită [217, p.37]. Analizînd acest punct de vedere,
trebuie notat ca valoros faptul că autorul arată în ambele cazuri cu ce se finalizează procesul de
31
apreciere/tragere la răspundere juridică - reacţia societăţii fie sub formă de stimulare, fie sub formă
de condamnare. Dar cerunţele prevăzute de normă şi obligaţia de a acţiona în conformitate cu modul
prescris de normă sunt elemente comune şi răspunderii, normele conţin aceleaşi prescripţii pentru
toţi, dar dacă ele se încalcă, atunci urmează condamnarea din partea societăţii prin intermediul
statului şi respectiv obligarea celui răspunzător să suporte consecinţele negative ale faptei ilicite şi
să accepte o anume conduită.

Prof. D.Baltag sintetizînd riguros toate definiţiile prezente în doctrina rusă conchide că
responsabilitatea juridică este o categorie ce desemnează obligaţia juridică a subiectului de drept de
a acţiona în conformitate cu prescripţiile normei juridice, obligaţie ce se realizează în conduita licită.
Răspunderea juridică în opinia aceluiaşi autor, este o categorie prin care este desemnată obligaţia
subiectului de drept responsabil de a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în
vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept în societate [11, p.27-28]. Aceste definiţii au meritul
de a aduce la un numitor comun ambele noţiuni şi anume acest element comun este obligaţia, ea este
comună ambelor noţiuni, cu acea diferenţă, că în cazul responsabilităţii obligaţia este liber asumată,
iar în cel al răspunderii – este impusă din exteriorul persoanei.

În doctrina rusă s-a conturat poziţia despre sensul larg al răspunderii juridice, în care se poate
evidenţia responsabilitatea juridică în sensul răspunderii pozitive şi răspunderea juridică în sensul
răspunderii juridice negative [232, p.25-31].

Acad. V.Kudreavţev a susţinut că responsabilitatea este o noţiune mai largă decît obligaţia,
ea reprezintă un raport juridic, ce constă din mai multe elemente: concomitent cu obligaţia de a avea
o conduită legală subiectul responsabilităţii primeşte de la stat ajutor, susţinere din partea societăţii
şi statului. El are dreptul să ceară anumite acţiuni de la cei ce sunt împuterniciţi cu competenţele
respective şi să apere acţiunile sale în modul prevăzut de lege. Deci, responsabilitatea include
cunoaşterea şi înţelegerea obligaţiei sale de către persoană şi atitudinea faţă de ea - simţul datoriei,
tendinţa de a ajunge la acel rezultat ce-i necesar societăţii şi statului [210, p.286-287]. Considerăm
că negarea dreptului la existenţă a responsabilităţii juridice este legată de concepţia dreptului, care în
temei se vedea ca instrument de constrîngere şi pedeapsă. Dar pedeapsa în drept nu este un scop în
sine, sensul ei adevărat este de a trezi în cel ce încalcă dreptul, dar şi în ceilalţi sentimentul de
responsabilitate pentru faptele lor viitoare, sentiment care îi ajută să conştientizeze semnificaţia
socială a propriei conduite.

32
 Deci, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt noţiuni şi respectiv fenomene de acelaşi
fel. Susţinem opinia prof. Vitruk N.V. ce consideră că recunoaşterea categoriei de responsabilitate
îmbogăţeşte teoria răspunderii juridice, pentru că face posibilă înţelegerea mai deplină şi mai
profundă a naturii, sensului şi destinaţiei răspunderii juridice [201, p.32].

În urma studierii diverselor definiţii ale răspunderii juridice prof. D.Baltag a acceptat
definiţia prof. Gh.Mihai, R.Motică "Răspunderea juridică este obligaţia ce revine unui subiect de
drept de a suporta consecinţele faptei ilicite, prevăzute de legea în vigoare prin care a adus atingere
unui drept subiectiv al altuia" [10, p.134]. Apoi referindu-se la categoria ştiinţifică a răspunderii
juridice o defineşte ca fiind o categorie prin care este desemnată obligaţia subiectului de drept
responsabil de a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în vigoare în vederea
restabilirii ordinii de drept din societate [10, p.135].

În definiţia dată în lucrarea dlui Gh.Mihai se spune de faptă ilicită, în cea a dlui D.Baltag - nu, dar
se spune despre nerespectarea unei norme juridice, deci, tot o faptă ilicită. Comun este că
răspunderea juridică în ambele definiţii se interpretează ca obligaţie ce survine în rezultatul lezării
unui drept subiectiv (Mihai) sau ordinii de drept (Baltag).

Unii autori definesc răspunderea ca pe o obligaţie, într-un caz - a infractorului de a răspunde pentru
fapta ilicită săvîrşită faţă de societate şi stat, pentru încălcarea normei de drept [131, p.467], în altele
- obligaţia de a suporta consecinţele nefavorabile pentru încălcarea normei juridice faţă de o
exterioritate [90, p.150].

La definiţia răspunderii ca un complex de drepturi şi obligaţiuni conexe care se naşte ca urmare a

producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea
sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept a lui M. Costin aderă şi autorii
R.Motică, Gh. Mihai.

În ediţia a II a manualului de Teoria generală a dreptului a prof. S.Alexeev răspunderea

juridică nu este definită expres, ci se menţionează doar că ea intervine în majoritatea cazurilor în
rezultatul unei anumite evoluţii a raporturilor juridice, de regulă, după emiterea de către un organ
competent a unui act de aplicare a dreptului [191, p.277]. Acelaşi punct de vedere este exprimat în
manualul sub redacţia lui V.V.Lazarev [221, p. 204].

În doctrina din România unii autori definesc răspunderea ca obligaţia celui ce a săvârşit o
faptă ilicită de a suporta sancţiunea [29, p.314]. Alţi autori adaugă la această definiţie şi vina –

33
„obligaţia de reparare a prejudiciului de cel din vina căruia s-a cauzat”. [162, p.13]. Prof. Gheorghe
Avornic consideră că răspunderea constă în obligaţia de a suporta sancţiunea regulii de drept pentru
un fapt imputabil [9, p.488]. În aceste două definiţii de la urmă este inclus în definiţie şi aspectul
vinovăţiei.

Luînd atitudine faţă de considerarea răspunderii juridice ca obligaţie, prof. D.Baltag arată că
definind răspunderea juridică ca obligaţie face să se confunde răspunderea juridică cu însăşi
sancţiunea juridică propriu-zisă şi se ignorează faptul că sancţiunea nu reprezintă decât instrumentul
de realizare a răspunderii juridice.

La rînd cu definirea răspunderii ca obligaţie, ea a mai fost definită şi ca raport juridic, ce apare în
urma încălcării dreptului şi reprezintă, pe de o parte, dreptul organelor competente ale statului de a
cere restabilirea raportului juridic deteriorat, de a impune măsuri de constrăngere faţă de cel vinovat,
iar cealaltă parte, cea vinovată, are obligaţia de a-şi subordona conduita sa acestor exigenţe. Astfel
conţinutul răspunderii juridice ca raport juridic reprezintă acţiunile de fapt ale părţilor în vederea
realizării drepturilor şi obligaţiilor lor subiective. Subiectele unei astfel de răspunderi sunt statul,
titularul dreptului subiectiv încălcat şi cel ce a încălcat. Dezvăluindu-se esenţa răspunderii juridice
s-a considerat a o numi statică, întruchipată în norma dreptului obiectiv ce stabileşte sancţiunea şi
dinamică, întruchipată în aplicarea acestei norme în raportul juridic concret.

Prof. Ion Craiovan defineşte răspunderea juridică ca raport statornicit de lege, de norma juridică
între autorul încălcării şi stat, conţinutul căruia este complex, fiind format în esenţă din dreptul
statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor
care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestei persoane de a se supune sancţiunilor legale în
vederea restabilirii ordinii de drept [50, p.283].

O parte din savanţi prezintă răspunderea ca reacţia negativă, de dezaprobare a statului la fapta ilicită
[215, p.147]. Reacţia statului se manifestă în aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de cel ce
încalcă dreptul [230, p.16].

Răspunderea juridică a fost definită şi ca instituţie juridică (L.Barac). "Răspunderea juridică este o
instituţie ce cuprinde ansamblul normelor juridice ce vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii
desfăşurate de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignoră
ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii juridice şi binelui comun" [14,
p.39].

34
 Prof. Gh.Mihai a arătat că răspunderea juridică nu poate fi instituţie decât dacă va fi
detectată în dreptul obiectiv, iar dreptul obiectiv în vigoare (dreptul pozitiv) nu creează o instituţia a
răspunderii juridice, ci doar instituţii ramurale ale răspunderii juridice civile, penale, administrative
ezc., de aceea răspunderea juridică este doar o categorie ştiinţifică. Raliindu-se acestei opinii, prof.
D. Baltag, de asemenea [10, p.132-133] nu este de acord cu L.Barac pe motiv că nu există un
ansamblu de norme ce ar reglementa anume şi numai răspunderea juridică, (aşa cum sunt norme ce
reglementează răspunderea juridică civilă, penală etc).

Abordînd această problemă, trebuie de luat în considerare că din punct de vedere logic
noţiunile se împart în concrete şi abstracte şi criteriul ce stă la baza acestei divizări este unul static
care apreciază noţiunile din punct de vedere actual, se hotărăşte că sunt concrete acelea care pot fi
asociate cu imagini şi abstracte - cele ce nu pot. Numai ţinînd seama de eventualitatea întrupării unei
noţiuni într-o reprezentare se poate vorbi de noţiuni concrete. Dar aceasta este relativ, căci toate
noţiuniile sunt abstracte, oricât ai vrea să surprinzi noţiunea în forma materială, îţi este cu neputinţă,
ea fuge necontenit, ceva îţi scapă [138, p.118].

În cazul nostru răspunderea juridică ca instituţie este definită ca o noţiune abstractă.

Considerăm că răspunderea juridică poate fi considerată şi instituţie, deoarece există un ansamblu de
principii ale răspunderii juridice, toate formele răspunderii juridice au aceleaşi funcţii şi scopuri
indiferent de obiectul ramural de reglementare. Principiile răspunderii juridice sunt reprezentate de
norme generale ce direcţionează procesul de reglementare a raporturilor sociale, fie că este la nivel
de elaborare, fie că este la nivel de aplicare. Ele sunt ideile călăuzitoare ce se manifestă în toate
normele juridice din diferite ramuri ale dreptului.

Prof. D. Baltag consideră că principiile răspunderii juridice sunt idei fundamentale, care într-
un mod specific reflectă principiile generale ale dreptului (libertatea, echitatea, justiţia, umanismul,
democratismul), dar în acelaşi timp, au şi un specific propriu, or, nu toate normele ce alcătuiesc
dreptul pozitiv au incidenţe în domeniul răspunderii juridice, ci numai acelea ce reglementează
cazurile, condiţiile, modalităţile în care intervine una sau alta dintre formele răspunderii juridice [10,
p.181]. În aceiaşi monografie sunt enumerate următoarele principii ale răspunderii juridice:
principiul angajării răspunderii juridice numai în temeiul legii, principiul răspunderii pentru fapta
săvîrşită cu vinovăţie, principiul răspunderii personale, principiul prezumţiei nevinovăţiei, principiul
justeţei sancţiunii, principiul nepedepsirii de 2 ori pentru aceiaşi faptă, principiul celerităţii
răspunderii juridice. Din toate aceste principii doar principiul prezumţiei nevinovăţiei este consfinţit

35
juridic în scris, avînd rangul de principiu constituţional. Prof. Baltag, pornind de la logica
dezvoltării relaţiilor sociale, de la necesitatea de perfecţionare continuă şi de la scopul de a creşte
eficacitatea de influenţă a dreptului asupra lor, propune ca mecanismul juridic de realizare a
răspunderii juridice să fie completat cu o Lege specială, Legea cu privire la principiile răspunderii
juridice. Susţinînd în principiu această propunere, totodată menţionăm că există deja principii
generale şi constituţionale care o consfinţesc. Art.16, alin.1 Constituţiei prevede “Respectarea şi
ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului”. Apoi toate drepturile declarate se
şi garantează de către stat. Art. 134 alin.3 pune în sarcina Curţii Constituţionale garantarea
responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

B.T.Bazîlev consideră însă că răspunderea juridică este o instituţie a dreptului, fiindcă

reprezintă un ansamblu de norme juridice, a căror subdiviziuni structurale sunt instituţiile juridice
ale răspunderii juridice de ramură ce au aceleaşi sarcini, aceleaşi funcţii şi sunt orientate spre acelaşi
scop – lichidarea faptelor ilicite în societate [195, p.44-46].

Un argument în favoarea tezei despre răspundere juridică – instituţie juridică aduce

E.Sandalinicova şi anume acest argument ar rezida în faptul că răspunderea juridică a funcţionarilor
publici este reglementată de normele juridice ale diferitor ramuri ale dreptului, dar care au o
orientare funcţională specifică, această răspundere are un obiect unitar de reglementare şi anume a
raporturilor între stat şi funcţionari publici, raporturile respective apar în legătură cu statutul juridic
al funcţionarului public, astfel încăt răspunderea juridică a funcţionarilor publici este o instituţie
interramurală [237, p.12].

Considerînd instituţiile răspunderii juridice ramurale ca o unitate sistemică a normelor

ramurilor concrete de drept, prof. N. Vitruk a demonstrat că există legături funcţionale şi genetice
între răspunderea juridică din diferite ramuri ale dreptului, căci deseori pentru a stabili răspunderea
într-o ramură de drept este necesar de folosit şi normele altor ramuri ( atît în cazul dreptului privat –
la aplicarea normelor de drept funciar, ecologic, al muncii se apelează la norme de drept civil, cît şi
în cazul dreptului public – este suficient să comparăm normele din partea generală a Codului
contravenţiilor administrative şi a Codului penal). Legăturile funcţionale de coordonare a instituţiei
răspunderii juridice se manifestă prin intermediul aplicării subsidiare a normelor juridice despre
răspundere şi utilizarea categoriilor unei ramuri în calitate de categorie interramurală. Aceste
legături există chiar între ramuri din diferite diviziuni ale dreptului, de exemplu, între dreptul penal
şi civil. Art.61 al Codului penal rus prevede ca circumstanţă atenuantă compensarea benevolă a

36
prejudicului material şi moral cauzat în rezultatul infracţiunii, dar codul penal nu conţine norme care
determină prejudicul, atît prejudiciul efectiv, cît şi venitul ratat, de aceea se face apel la Codul civil
rus, art 15. O situaţie similară există la noi, art.14 Cod civil al R.Moldova defineşte prejudiciul. În
rezultatul analizei se face concluzia că instituţiile răspunderii juridice au un caracter complex ce se
manifestă în scopurile, funcţiile şi principiile comune ale tuturor formelor de răspundere juridică, în
interacţiunea instituţiilor interramurale ale dreptului privat şi public, în unitate indisolubilă a celor 2
subsisteme ale dreptului – material şi procesual, ceea ce asigură răspunderii juridice rolul unei
instituţii de protecţie în mecanismul de reglementare a relaţiilor sociale [201, p.170-180].

S.N.Bratusi leagă răspunderea juridică de un atribut, proprietate a obligaţiei la acel stadiu de

realizare, cînd nu se realizează benevol, arătînd că răspunderea jurudică este realizarea prin
intermediul constrîngerii statale a obligaţiei iniţiale sau a unei obligaţii noi ce o completează sau o
înlocuieşte pe cea veche [199, p.85-92, 102].

Deci în opinia lui S. N. Bratusi, răspunderea juridică realizează obligaţia prin intermediul
constrîngerii statale sau sociale, dar echivalentă celei statale, deoarece răspunderea se prezintă ca o
stare de constrîngere întru îndeplinirea obligaţiei. De aici rezultă o deducţie importantă:
răspunderea încă înainte de a se săvîrşi fapta ilicită este proprietatea imanentă a obligaţiei şi totodată
răspunderea se caracterizează ca stare de constrîngere întru îndeplinirea obligaţiei. Deci,
răspunderea intervine în domeniul obligaţiei prin intermediul constrîngerii, fără de care nu poate
exista răspundere. Dar dacă persoana îndeplineşte benevol obligaţia, atunci este vorba de
responsabilitate. În acest sens spunem că o persoană este responsabilă, că-şi îndeplineşte benevol
obligaţiile.

Criticând poziţia lui S.N.Bratusi, alt autor a delimitat noţiunea de răspundere juridică de cea
de obligaţie, susţinînd că răspunderea juridică nu se poate confunda cu obligaţia de a repara
prejudiciul, aducînd exemplul asigurărilor, cînd se repară dauna fără a purta răspundere juridică
[218, p.343]. În acest caz răspunderea este confundată cu pedeapsa.

Răspunderea ca obligaţie are un şir de particularităţi în comparaţie cu alte tipuri de obligaţii

juridice. Mai întăi, responsabilitatea juridică apare ca o obligaţie de a se conforma prescripţiilor
juridice şi este un garant al obligaţiei juridice, căci în caz de neconformare răspunderea se
completează cu altă obligaţiune de a compensa prejudiciul cauzat şi de a suporta consecinţele
nefavorabile prevăzute de normele juridice, adusă la îndeplinire prin intermediul constrîngerii.

37
 M.Krasnov a definit răspunderea juridică “ca o legătură de drept (juridică) a 2 părţi, dintre
care una – subiectul răspunderii – se obligă să corespundă modelului aşteptat de conduită, iar
cealaltă parte (instanţa răspunderii) apreciază această conformitate şi în caz de apreciere negativă
reacţionează de un anumit fel la această încălcare” [210, p.46].

O.Leist a examinat consecinţele juridice ce decurg din delimitarea obligaţiilor juridice şi

altor prescripţii juridice şi a formulat 3 feluri de relaţii în care este necesară delimitarea:

1. Pentru a delimita încălcările de drept de faptele ce nu atrag consecinţe juridice;

2. Pentru determinarea adresatului exact al normei juridice, căruia trebuie să i se aplice

sancţiunea în caz de încălcare a obligaţiei (interdicţiei);

3. Pentru delimitarea sancţiunii de alte consecinţe juridice.

O. Leist consideră că nu este sancţiune de exemplu, pierderea dreptului la acţiune în justiţie

în caz de expirare a termenului de prescripţie, sau neadmiterea mărturiilor în caz de împrumut pe o
sumă mai mare decît cea indicată în lege – deşi sunt consecinţe juridice, nu sunt sancţiuni,
argumentul fiind faptul că sancţiunea nu se poate aplica pentru fapte licite, pentru că altfel s-ar
şterge deosebirea calitativă între încălcarea dreptului şi conduita licită care, măcar că nu s-a finalizat
juridic, dar nu este interzisă de normele juridice [214, p.28; 190, p. 29].

Avînd în vedere diversitatea şi numărul impunător de definiţii ale răspunderii juridice, se

poate încerca o grupare a acestora. Aşa, de exemplu, se pot delimita mai multe grupuri de astfel de
definiţii:

1. Răspunderea juridică ca obligaţie a celui ce încalcă dreptul de a suporta consecinţele nefavorabile

pentru dînsul;

2. Ca obligaţie de a se conforma prescripţiilor normelor juridice

3. Ca sancţiune (pedeapsă) sau ca realizarea sancţiunii pentru încălcarea dreptului;

4. Ca un ansamblu de consecinţe nefavorabile a încălcării dreptului, incluzînd şi obligaţia subiectului
ce a încălcat de a suporta limitări în drept şi sancţiunile care pot fi aplicate în raport cu dânsul.
5. Ca raport de constrîngere din partea statului (sau ca legătură de drept)
6. Ca un ansamblu de raporturi juridice
7. Ca o instituţie juridică
8. Ca reacţie a statului la fapta ilicită
38
9. Ca un sistem special de măsuri ce stimulează conduita licită şi de măsuri de reprimare (curmare) a
conduitei ilicite.
Această enumerare ne demonstrează complexitatea răspunderii juridice, fiecare definiţie accentuînd
un anumit aspect al răspunderii juridice, de aceea ele nu sunt eronate, ci mai mult unilaterale. Cu
toate acestea concepţiile susarătate îmbogăţesc şi dezvoltă teoria răspunderii juridice. Analiza
întreprinsă ne permite să stabilim că răspunderea juridică este mai largă decât cea a sancţiunii, dar
nu este şi un simplu raport juridic, cu atît mai mult doar constrîngere. Această accepţiune mai largă
include răspunderea pozitivă ca obligaţie specific juridică de a îndeplini anumite acţiuni
(responsabilitate) care, dacă nu se realizează benevol, se realizează prin constrîngere şi atunci
intervine răspunderea juridică negativă sau retrospectivă (sau propriu-zis, răspunderea). Într-o
oarecare măsură această teză reiese şi din poziţia acelor autori, specialişti în drept penal, care susţin
existenţa raporturilor juridice de conformare şi raporturilor juridice de conflict. Raporturile juridice
de conformare sunt cele ce se stabilesc în legătură cu respectarea benevolă a legii penale, iar cele de
conflict - prin constrîngere de a respecta legea penală. “Este greu de acceptat, menţionează aceşti
autori, existenţa unor raporturi de conflict generate prin săvîrşirea infracţiunii fără o prealabilă
conturare a obligaţiilor generale de conformare la lege în cadrul unor raporturi de conformare” [22,
p.116-117].

Întorcîndu-ne la ceea ce a afirmat H.L.A.Hart, putem nota, că primul sens arătat de Hart poate fi
calificat ca responsabilitate, celelalte – ca răspundere.

Termenul de responsabilitate este utilizat în art.22 al Codului penal al Republicii Moldova

într-un sens specific ce nu corespunde cu cel general invocat în prezentul paragraf şi anume: „stare
psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile”. Acest termen credem că a fost introdus
sub influenţa termenului rus „вменяемость”.şi indică într-adevăr numai starea psihologică a
persoanei şi aceea numai în privinţa aspectului penal, doar din punctul de vedere al raporturilor
juridice de conflict, pe cînd starea de responsabilitate are aceiaşi formulă şi în cazul raporturilor
juridice de conformare, căci de asemenea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de
a înţelege caracterul neprejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi
dirija acţiunile.

Termenul "responsabilitate" în legislaţia civilă se foloseşte ca sinonim al termenului

"răspundere", aceasta rezultă din Codul civil al Republicii Moldova ceea ce încă o dată

39
demonstrează legătura genetică dintre aceste două noţiuni. Aşa, de exemplu, art. 1485 ce se
numeşte "Responsabilitatea executorului testamentar", deşi este vorba de consecinţe negative ce
trebuie să le suporte executorul testamentar, ce poartă răspundere în caz de neîndeplinire,
intenţionat sau dun imprudenţă (deci, în mod vinovat), a obligaţiilor încredinţate prin testament,
pentru prejudciile cauzate astfel moştenitorilor. Ţinîndu-ne strict de conţinutul termenilor, ar fi fost
oportun de formulat denumirea articolului 1485 « Responsabilitatea şi răspunderea executorului
testamentar ».

Capitolul II al titlului V al Codului civil al Republicii Moldova poartă denumirea de

"Responsabilitatea moştenitorilor de pasivul succesoral". Art.1540 se numeşte "Responsabilitatea
succesorilor în faţa creditorilor", alin.1 prevede : "Dacă cel ce a lăsat moştenirea a fost debitor
solidar, moştenitorii poartă această răspundere solidară", deci, termenii de " răspundere" şi
"responsabilitate" se întâlnesc chiar în acelaşi articol.

Alineatul 3 al art.1540 (Cod civil R.M.) care prefigurează o situaţie similară dispune că
"Moştenitorii care au primit cotă din rezerva succesorală, de asemenea, sunt responsabili de
datoriile celui ce a lăsat moştenirea". Din analiza celor citate se observă că termeniii de
"responsabilitate" şi "răspundere" sunt folosiţi în acelaşi sens şi anume în sensul unei obligaţii care
revine persoanelor în anumite situaţii.

1.3 Completarea construcţiei normative de drept a răspunderii juridice cu elemente ce

vizează subiectele răspunderii, temeiul şi condiţiile răspunderii juridice.

Din definiţiile de mai sus rezultă că răspunderea juridică este un fenomen social polivalent,
multistructural, atribut necesar al raporturilor sociale. Datorită complexităţii esenţei sale, a
conţinutului structural şi funcţional, dar şi a necesităţii analizei sale atît sub aspect static, cît şi
dinamic s-a apelat la noţiunea de „construcţie normativă de drept a răspunderii juridice”.

Ideea construcţiei normative a răspunderii juridice a fost avansată în literatura juridică sovietică de
către prof. O. Leist într-o lucrare publicată în 1981, în care o definea ca un ansamblu de norme ale
dreptului material şi procesual ce stabilesc sancţiunea şi alte măsuri de constrîngere aplicabile în
cazul faptei ilicite, ordinea şi consecutivitatea de aplicare şi realizare a acestor măsuri, precum şi a
normelor ce consfinţesc drepturile persoanei trase la răspundere [214, p.131; 219, p.602-603].

40
 Această poziţie putea fi înţeleasă ca o încercare de a analiza răspunderea juridică, depăşind
ramurile dreptului, şi unind într-un tot unitar, cel puţin virtual, într-o instituţie interramurală toate
acele norme ce reglementau răspunderea juridică.

În literatura juridică autohtonă dl prof. D.Baltag a introdus această noţiune, dar cu

specificarea importantă că este o categorie a ştiinţei juridice şi de aceea s-a propus denumirea de
construcţie normativă de drept a răspunderii juridice, „deoarece ea include nu doar normele fixate în
legislaţie, ci şi principiile răspunderii, opiniile referitor la fundamentele şi limitele răspunderii
juridice, precum şi modalităţile de utilizare a posibilităţilor ştiinţei juridice în lupta contra faptelor
ilicite” [10, p. 217].

Construcţia normativă de drept a răspunderii juridice trebuie de înţeles în acel sens larg de
răspundere şi responsabilitate. În definiţia de mai sus a autorului M. Krasnov că răspunderea juridică
este o legătură de drept (juridică) a 2 părţi, dintre care una – subiectul răspunderii – se obligă să
corespundă modelului aşteptat de conduită, iar cealaltă parte (instanţa răspunderii) apreciază această
conformitate şi în caz de apreciere negativă reacţionează de un anumit fel la această încălcare” – se
poate interveni arătînd că aprecierea poate fi şi pozitivă, de aceea trebuie de arătat că instanţa
răspunderii apreciază şi reacţionează într-un anumit fel fără a adăuga „la această încălcare”.

Subliniind faptul că majoritatea cercetătorilor au accentuat legătura între răspundere şi

obligaţie, se poate aminti că asumarea de obligaţii este caracteristică doar omului ca fiinţă raţională.
În acest context vine afirmaţia lui Nicolae Titulescu că numai omul este persoană, după care întreba:
“Presupunând că animalul este în stare să aibă drepturi, dar poate el avea obligaţii? Poţi impune unui
cal să se învîrtească în cerc, unui cîine să aducă un obiect, dar acestea nu sunt obligaţii juridice, deci,
neputând să impui animalului obligaţii juridice, nu-l poţi considera persoană” [168, p 127-128].

Subiectele colective (persoane juridice, statul) pot fi responsabile şi răspunzătoare? Subiectele

colective au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, participă ca subiecte de drept în diverse
raporturi, intrînd în aceste relaţii ele, ca şi persoanele fizice, au posibilitatea de a cunoaşte şi a voi să
atingă anumite scopuri. Răspunderea unui subiect colectiv are caracteristicile sale în raţiunea, voinţa
şi emoţiile colective. Dacă sunt responsabile, cu atît mai mult sunt răspunzătoare.

Relativ recent a fost consfinţită răspunderea penală a persoanelor juridice în art.21, alin.(3) al
Codului penal al Republicii Moldova, dar doar a persoanelor juridice ce desfăşoară activitate de
întreprinzător în condiţiile în care persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea

41
necorespunzătoare a legii, sau de activitatea ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor
declarate. Răspunderea penală a persoanei juridice intervine şi atunci cînd fapta care cauzează sau
creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost
săvîrşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de
organul sau persoana împuternicite cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.

Statul este responsabil faţă de toţi cei ce se află sub jurisdicţia sa. În Declaraţia din 9
decembrie 1998 a Asambleii Generale a ONU privind drepturile şi responsabilităţile indivizilor,
grupurilor şi organizaţiilor civile de a promova, proteja drepturile universal recunoscute şi libertăţile
fundamentale ale omului [55, p. 205] art.14 prevede explicit: "Statul este responsabil de aprobarea
măsurilor legislative, judiciare, administrative sau a altor măsuri corespunzătoare, cu scopul de a
contribui la înţelegerea de către toate persoanele care se află sub jurisidicţia sa, a drepturilor lor
sociale, culturale, politice, economice şi de cetăţean".

Dar statul are nu numai responsabilitatea privind informarea persoanelor ce se află sub
jurisdicţia sa despre drepturile sale, el este responsabil pentru lezările acestor drepturi, indiferent din
partea cui vin ele, inclusiv este responsabil pentru prejudiciile materiale cauzate de funcţionarii
publici particularilor prin acţiuni sau inacţiuni cauzatoare de prejudicii - în acest sens Legea
contenciosului administrativ prevede această răspundere.

Stabilirea temeiului şi a condiţiilor răspunderii juridice a suscitat controverse în literatura juridică

[10, p.146-147]. Majortatea cercetătorilor consideră că există 5 condiţii în prezenţa cărora poate fi
angajată răspunderea juridică:

- conduita sau fapta ilicită;

- rezultatul dăunător al acestei conduite – prejudiciul;

- legătura cauzală dintre conduita ilicită şi prejudiciu;

- vinovăţia autorului faptei ilicite;

- absenţa împrejurărilor ce fie exclude caracterul ilicit al faptei, fie înlătură răspunderea juridică.

În literatura mai veche, majoritatea cercetătorilor confundau condiţiile cu temeiul

răspunderii juridice, arătînd 4 astfel de elemente: conduita ilicită, vinovăţia făptuitorului, prejudiciul,

42
legătura cauzală între faptă şi prejudiciu [230, p.7-29]. Alţi autori (Lidia Barac) atribuie conduitei
ilicite valoarea de temei, iar celelalte sunt în opinia lor condiţii ale răspunderii juridice.

M.Costin considera temeiul obiectiv – conduita ilicită, iar temeiul subiectiv – vinovăţia
făptuitorului, condiţii fiind doar prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu [45,
p.123-156].

Prof. Nicolae Popa numeşte 3 condiţii ce trebuie să existe cumulativ pentru a declanşa răspunderea
juridică: conduita ilicită, vinovăţia, legătura cauzală între faptă şi rezultat, dar caracterizând
vinovăţia o numeşte “element constituitiv şi temei al răspunderii juridice” [140, p.205-206].

Autorul Lidia Barac consideră că numai conduita ilicită este temei, iar vina este condiţie a
răspunderii. Întrebarea dacă vinovăţia este temei sau condiţie a răspunderii juridice este formulată şi
în monografia dlui D.Baltag [10, p.159]. Unii autori confundă temeiul cu condiţia [230, p.19].
Pentru a clarifica această chestiune ne raliem oipiniei prof. Gh.Mihai care, la rîndul său, dînd
trimitere la Constantin Noica care scria: “Temeiul este ceea ce rosteşte lucrurile şi pune întotdeauna
în rost găndurile noastre despre ele: ba ne pune şi pe noi înşine în rost “concluzionează că nu este
temei condiţia, căci ea nu generează, nu rostuieşte, ci doar influenţează - favorizează sau întărzie
manifestarea efectului [126. p.182]. Condiţia este element extern relaţiei de cauzalitate care
influenţează necesar sau suficient producerea şi sensul realităţii ei. Astfel încît vinovăţia nu poate fi
temeiul răspunderii juridice, ci condiţie a ei. Gh.Mihai egalează temeiul cu cauza, cauza determină
nemijlocit apariţia unui obiect sau proces, iar condiţia nu generează singură acest obiect, proces, ci
doar este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă [126, p.184; 63, p.71].

Condiţia influenţează existenţa relaţiei de cauzalitate, dar nu i se substituie. Condiţiile sunt

necesare sau suficiente, niciodată necesare şi suficiente. În drept analiza logică între condiţiile
necesare, cele suficiente şi cele necesare şi suficiente are însemnătate fundamentală cu atît mai mult
cu cît cauzele şi efectele sunt variabile dependente de ele, efectele se modifică sub impactul
condiţiilor, nu al cauzelor. Acelaşi sistem causal poate genera efecte diverse, modificîndu-se
condiţiile în care are loc relaţia de generare [126, p.239-240].

Unii autori au identificat 3 temeiuri ale răspunderii juridice: temeiul de fapt, temeiul
normativ-juridic şi temeiul procesual-juridic. Temeiul de fapt este considerată fapta prejudiciabilă /
ilicită, temeiul normativ-juridic sunt normele juridice ce prevăd faptele ilicite, formele, măsurile şi
condiţiile răspunderii, iar temeiul procesual – decizia organului puterii publice competent de a aplica

43
o măsură concretă a răspunderii juridice, decizie adoptată cu respectarea procedurii legale [201,
p.230]. Am arătat déjà că este mai corect ca fapta ilicită să fie considerată temei al răspunderii
juridice. Părerea dominantă mult timp în literatura juridică în genere, şi în literatura juridică
sovietică în particular, era că fapta ce încalcă dreptul este faptă ilicită. Fapta ilicită este conduita,
activă sau pasivă, ce contravine prevederilor legale, adică încalcă normele dreptului obiectiv, a
dreptului subiectiv al unei persoane sau chiar în cazul în care nu lezează un drept subiectiv acea
conduită lezează ordinea de drept prin crearea unei situaţii de pericol social. Prof. Sofia Popescu
indică “Fapta ilicită îmbracă, în funcţie de natura normei juridice încălcate, forma infracţiunii,
contravenţiei, abaterii disciplinare, delictului civil”[142, p.315].

Aici nu este locul să reiterăm controversa specialiştilor în drept penal referitor la temeiul
infracţiunii, unii dintre care au considerat ca temei – însăşi infracţiunea săvîrşită, alţii - componenţa
de infracţiune, iar o parte din ei au acceptat că temeiul real (de facto) este infracţiunea săvîrşită, iar
alţii – că temeiul juridic (de iure) este componenţa de infracţiune. Această controversă s-a soluţionat
în Codul penal al Republicii Modova, fiind consacrată opinia doctrinară conform căreia există temei
real şi temei juridic al răspunderii penale. Astfel, art. 51 CP prevede că temeiul real al răspunderii
penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar temeiul juridic – componeneţa infracţiunii,
stipulată în legea penală

Din punct de vedere al teoriei generale a dreptului este mai important de stabilit, dacă
drepturile subiective nu pot fi încălcate şi printr-o faptă licită, de exemplu, în cadrul exproprierii
pentru motive de utilitate publică, în caz de jenă a proprietăţii cauzată de lucrările publice. Credem
că răspunsul este afirmativ şi argumentările se vor relua în capitolul III. De asemenea se impun
clarificări ale aspectelor răspunderii juridice în cazul răspunderii statului.

Rezultatul dăunător al conduitei ilicite sau prejudiciul reprezintă consecinţa negativă,

patrimonială sau morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvîrşite de o altă
persoană sau rezultatul prin care se vatamă valorile sociale ocrotite prin normele juridice, consideră
prof. D.Baltag [10, p.153-154]. Prejudiciul poate fi o pierdere patrimonială ce poate fi estimată în
bani sau prejudiciul poate fi moral, cînd rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale
ce nu poate fi evaluat précis în bani. Prejudiciul poate fi de natură fizică, constînd în provocarea
unor leziuni corporale victimei. Prejudiciul poate consta şi în cauzarea unei situaţii de pericol social.

L.Pop scria că răspunderea juridică este cheia de boltă a oricărui sistem de drept, iar
M.Djuvara – că raportul de cauzalitate stă la baza oricărei răspunderi juridice. Legătura cauzală

44
dintre conduita ilicită şi rezultatul dăunător este un raport de determinare a celui de-al doilea
(rezultat dăunător) de către primul (conduita ilicită). Răspunderea juridică intervine atunci cînd
efectul prejudiciabil este rezultatul necesar al conduitei unui subiect, cînd el decurge în mod logic
din această conduită. Legătura cauzală, tot aşa ca şi prejudiciul, este o condiţie necesară, dar nu şi
suficientă a răspunderii juridice.

Următoarea condiţie a răspunderii - vinovăţia - a fost definită de prof. Gh.Mihai ca atribut al

atitudinii unei fiinţe umane responsabile, liberă în spirit şi act, faţă cu vorba, fapta sau/şi gîndul,
cărora le imprimă o interpretare subiectuală valorizatoare incompatibilă cu valorile universale [126,
p.185].

Analizînd răspunderea civilă delictuală, M.Eliescu menţiona că răspunderea are la bază

imputabilitatea greşelii, ce semnifică că cel ce a pricinuit un prejudiciu avea o voinţă luminată de
raţiune care îi permitea să prevadă urmările faptei sale, să deosebească binele de rău, căci “greşeala”
– noţiune utilizată pentru desemnarea laturii subiective a răspunderii delictuale – implică, în primul
rind, un factor intelectiv şi apoi unul volitiv, prin urmare, un proces de conştiinţă şi apoi unul de
voinţă [69, p.320-322].

Conţinutul psihologic al vinovăţiei se manifestă în factorul intelectiv (conştiinţa) şi volitiv

(voinţa). Pentru ca o conduită să fie vinovată voinţa de a acţiona trebuie să aibă un caracter
conştient, adică să fie rezultatul unei gîndiri liber exprimate conştiente, în cunoştinţă de cauză.
Factorul intelectiv presupune că idea săvîrşirii faptei apare în conştiinţa subiectului, care analizează
şi cîntăreşte argumentele pro şi contra săvîrşirii faptei şi se ia decizia de a săvîrşi sau nu fapta. Apoi
de la adoptarea deciziei are loc manifestarea de voinţă în cadrul căreia subiectul îşi concentrează
energia fizică în vederea săvîrşirii faptei şi o săvîrşeşte. Îmtre cei doi factori există o strînsă legătură,
actul de voinţă se corelează permanent cu cel de conştiinţă, astfel încît voinţa intervine după
conştientizarea (reprezentarea în conştiinţă) consecinţelor faptei.

Vinovăţia apare ca o expresie obiectivă, întruchiparea materială a unor procese psihice,

intelectuale şi volitive contrare intereselor şi valorilor sociale protejate prin norme juridice [50,
p.288].

Termenul “vină” este folosit în literatura juridică din Republica Moldova mai mult în dreptul
penal, pe cînd în dreptul civil sunt utilizate cuvintele “dol” pentru intenţie şi “culpă” pentru
imprudenţă sau neglijenţă. Vina este consacrată în legislaţia penală a Republicii Moldova sub 2

45
forme: intenţia şi imprudenţa. Intenţia se manifestă în două modalităţi: intenţia directă şi indirectă
(art. 17 CP), iar imprudenţa sub forma încrederii exagerate sau a neglijenţei (art.18 CP).

Vina ca stare psihică a persoanei ce încalcă normele juridice este condiţie necesară a
răspunderii juridice penale, dar în celelalte ramuri lucrurile sunt mai complicate. Sunt unele acţiuni
neinterzise de lege, dar care în legătură cu caracterul lor pot încălca drepturile altora, ceea ce legea
nu permite. De obicei aşa acţiuni nu sunt nici contrare dreptului, nici vinovate, ba dimpotrivă sunt
stimulate (antreprenoriatul, conducerea izvoarelor de pericol sporit), ele au la bază tendinţa spre
progres ştiinţific şi tehnic, dar comportă un posibil pericol pentru cei din jur. Pentru a atenua
dificultăţile ce le prezenta concepţia răspunderii numai pentru conduita vinovată un autor
(V.Oighenziht) a susţinut că deşi lipseşte vina în unele cazuri totuşi este present un element
subiectiv şi anume – conştiinţa celui ce a cauzat prejudiciul, şi are obligaţia de a repara dreptul
subiectiv lezat pentru că fiind conştient şi-a asumat riscul, astfel riscul a fost socotit temeiul
subiectiv al răspunderii obiective, iar temeiul obiectiv – fapta ilicită [223, p.67].

Răspunderea obiectivă, indiferent dacă era întemeiată pe risc sau necesitatea de a stimula la
maximum adoptarea unor măsuri de securitate nu era acceptată în lucrările de specialitate ale
autorilor sovietici şi din motive social-politce, căci tot sistemul, inclusiv lipsa unei proprietăţi
private şi dominaţia proprietăţii de stat, lipsa iniţiativei private şi predominarea metodelor
administrative de comandă în domeniul producerii, comercializării produselor nu permitea enunţarea
în termini serioşi a problemei extragerii profitului din activităţile practicate.

Majoritatea autorilor ruşi consideră că faptele ilicite sunt cele ce încalcă dreptul şi sunt săvîrşite cu
vinovăţie (culpă) de persoane ce au capacitate juridică şi pentru care sunt prevăzute sancţiuni
juridice [190, p.23]. Sunt totuşi anumite fapte juridice din rîndul celor ce încalcă dreptul şi de care
dreptul ataşează consecinţe juridice chiar dacă lipseşte vina. Şi deja nu este vorba de cazuri isolate
cum era în sistemul sovietic de drept, cînd erau doar cazul izvorului de pericol sporit, răspunderea
depozitarului pentru cele primite spre păstrare, răspunderea transportatorilor aerieni şi feroviari. În
noile condiţii aceste cazuri se multiplică şi merită o examinare mai atentă a condiţiilor în care survin
şi justuficărilor acestora. De aceea teza conform căreia în cazul faptei ilicite săvîrşite fără vinovăţie
nu poate fi răspundere juridică este justificată în temei pentru domeniul dreptului penal, mai puţin –
pentru raporturile juridice de drept civil, şi mai puţin – pentru cele de drept administrativ. Aceasta
înseamnă că răspunderea juridică trebuie să survină nu numai pentru faptele ilicite în sensul arătat
mai sus, sens numit “criminologic” de E.Agheeva, [190, p.23] ce denotă tendinţa de a lega

46
răspunderea juridică doar de faptele ilicite. Apare şi o altă problemă: care sunt limitele concepţiei de
“ilicit”, ele decurg din normativitatea dreptului, care este criteriul de a delimita faptele ilicite de cele
ce nu sunt catalogate astfel din partea normelor juridice, dar încalcă unele drepturi? Este important
să arătăm că fapta ilicită chiar şi în Codul penal se numeşte prejudiciabilă, adică prezintă pericol
social – art. 14, alin. (1) al Codului penal.

Principalul criteriu al faptei ilicite trebuie considerată neîndeplinirea obligaţiei juridice. Aici
termenul de “obligaţie juridică” este utilizat în sens larg, ceea ce înseamnă că obligaţiunea juridică
nu poate exista izolat de măsurile de constrîngere în diverse forme, inclusiv, de sancţiuni. În
sancţiune cel mai clar se reflectă imperativitatea interdicţiei de a încălca normele juridice şi
consecinţele neîndeplinirii obligaţiunii juridice prevăzute de normă.

Această situaţie demonstrează insuficienţa metodologică a abordării tradiţional

“criminologice” a răspunderii juridice şi permite de a presupune, că răspunderea juridică ca o
categorie juridică, interacţionează nu după modelul: licit – illicit - răspundere, ci după schema:
conform dreptului - contrar dreptului - răspundere. De pe aceste poziţii poate fi explicat şi abuzul de
drept, care este nu numai neîndeplinirea obligaţiunii ce incumbă fiecărui şi tuturor de a nu abuza de
drept, dar este şi contrar dreptului şi finalităţii sale. Tot astfel se explică şi răspunderea în lipsa vinei
sau răspunderea obiectivă. Răspunderea determinată de existenţa unui abuz de drept are natura
juridică a dreptului exercitat abuziv. De fiecare dată existenţa abuzului de drept determină anumite
particularităţi ale răspunderii juridice în funcţie de natura dreptului care a fost încălcat [32, p.32].

Actualmente, notează Ioan-Dorel Romoşan, asistăm la o slabă rezonanţă a ideii de vină civilă în
virtitea faptului că se argumentează tot mai frecvent şi pregnant o teorie a răspunderii obiective, fără
culpă [146; 182, p.31-47]. Avînd în vedere eforturile internaţionale pentru dezvoltarea durabilă, în
doctrina europeană s-a arătat necesitatea de a stabili responsabilitatea pentru daunele ecologice,
pentru a exista echitate între generaţii în contextul problemelor ecologice pe baza ideii de dezvoltare
durabilă. Republica Moldova nu este cu totul ruptă din acest context şi în Legea privind protecţia
mediului înconjurător articolul 3 prevede că orice personă este obligată să repare dauna cauzată
mediului, chiar dacă a cauzat-o inconştient [105]. Deci, este vorba de răspundere obiectivă, căci
termenul „inconştient” nu acoperă noţiunea de culpă, arătîndu-se unul din cei 2 factori ai vinovăţiei
– cel intelectiv, adică este posibil ca cel ce cauzează un prejudiciu mediului să nu cunoască efectele
faptei sale, şi deşi voinţa era îndreptată anume spre săvîrşirea acelui fapt ce a dăunat, ea nu poate fi
considerată liberă, deci fapta nu este vinovată, dar răspunderea survine.

47
Obiectivul de a realiza justiţia în relaţiile umane, sarcina statului de a restabili echilibrul acestor
relaţii în caz de perturbare prin fapte ilicite este urmărit şi la nivel internaţional. În acest sens au fost
adoptate mai multe acte internaţionale, printre care Convenţia Consiliului Europei adoptată la 24
noiembrie 1983 privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente [43, p.406-407]. În cazul în
care despăgubirea victimelor nu poate fi integral asigurată prin alte surse, statul trebuie să-şi aducă
contribuţia la despăgubirea:

a/ persoanelor care au suferit vătămări corporale grave sau deteriorarea sănătăţii.ca rezultat direct al
unei infracţiuni intenţionate săvârşită cu violenţă;

b/ persoanelor care se aflau în întreţinerea celor care au murit în urma unei asemenea infracţiuni.

1. Despăgubirea se acordă în cazurile de mai sus, chiar dacă infractorul nu poate fi urmărit sau
pedepsit.
În acelaşi sens orientează Declaraţia din 29 noiembrie 1985 a Asambleii Generale a ONU
privind principiile de bază ale justiţiei cu privire la victimele crimelor şi victimele abuzului din
partea puterii [55, p.211-212] art.12 - "În cazul în care compensaţia nu poate fi obţinută integral
de la infractor sau din alte surse, statele trebuie să ia măsuri pentru oferirea compensaţiilor
materiale:

a/ victimelor cărora în rezultatul infracţiunilor grave le-au fost cauzate vătămări corporale grave sau
le-a fost afectată sănătatea fizică şi psihică;

b/ familiilor, în special persoanelor întreţinute de către victimele care au decedat în rezultatul

victimizării sau au disabilităţi fizice şi psihice”.

Art.13 consideră necesar de a contribui la formarea, consolidarea şi extinderea fondurilor naţionale

de compensaţii pentru victime. Dacă este necesar, în acest scop pot fi stabilite alte fonduri, inclusiv
în cazurile în care statul, cetăţean al căruia este victima, nu poate oferi compensaţie victimei pentru
prejudiciile cauzate". În aceste cazuri statul răspunde în lipsa vinei sale (a organelor, funcţionarilor),
în lipsa legăturii cauzale dintre faptă şi prejudiciu.

Avînd în vedere cele expuse mai sus, s-ar putea propune să se clasifice răspunderea juridică
în subiectivă, obiectivă şi absolută. Cea subiectivă este ataşată acţiunii vinovate, iar răspundere
obiectivă şi absolută – subiectele o suportă în absenţa vinovăţiei. Răspunderea obiectivă intervine în

48
lipsa vinei, dar cînd există legătura cauzală între acţiune şi rezultatul dăunător, ca spre exemplu
răspunderea susmenţionată pentru daune cauzate mediului înconjurător.

Răspunderea absolută intervine în lipsa şi a vinovăţiei şi a legăturii cauzale între acţiunea

subiectului răspunzător şi prejudiciu, răspunderea statului despre care s-a menţionat mai sus, în caz
de imposibilitate de a despăgubi victimele infracţiunilor grave din alte surse, răspunderea în caz de
forţă majoră, de exemplu, în cazul asigurărilor. Deci astfel responsabilitate şi răspunderea juridică
sunt indisolubil legate, ele interacţionează şi în condiţiile actuale se evidenţiază noi aspecte ce
caracterizează o nouă etapă a evoluţiei sistemelor de drept.

În doctrina franceză este utilizat chiar termenul de Drept al răspunderii, termen preluat şi de prof. S.
Popescu ce notează că el are la bază ideea de solidaritate şi ca scop – o echitabilă repartizare a
sarcinilor reparării prejudiciului, legate de activităţi recunoscute ca socialmente utile [142, p.301].
Ideea dnei prof. Sofia Popescu devine deosebit de utilă, avînd în vedere evoluţia istorică a
răspunderii juridice şi starea actuală de lucruri.

Rînd pe rînd, cu trecerea timpului din condiţiile prevăzute pentru a angaja răspunderea
juridică şi anume: vinovăţia, prejudiciul şi relaţia de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia şi
chiar relaţia de cauzalitate au încetat în anumite cazuri să mai fie condiţii necesare ale răspunderii în
toate cazurile, pe cînd temeiul - fapta prejudiciabilă sau ilicită s-a modificat, devenind în general
faptă generatoare de prejudiciu, în anumite cazuri, chiar şi fapta licită generatoare de prejudiciu.
Prejudiciul a rămas constant printre condiţiile angajarii răspunderii, deci, răspunderea intervine în
cazul în care cineva a suportat pe nedrept (contrar dreptului) un prejudiciu avînd scopul de a readuce
starea de echilibru anterioară încălcării dreptului, ceea ce ne duce la ideea magistrală şi
cuprinzătoare a finalităţii dreptului – realizarea justiţiei în relaţiile umane.

49
 2. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN PERIOADA ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ

2.1. Filosofia greacă şi jurisprudenţa romană despre justiţie şi răspundere

Dreptul este creat de oameni şi pentru oameni. Originea şi modalitatea de instituire a
normelor juridice se pierde în negura vremurilor, dar îndiferent de vechimea lor, normele juridice
sunt expresia conştiinţei şi voinţei indivizilor organizaţi în societate şi a comunităţilor. Oamenii sunt
fiinţe sociale şi de aceea sunt şi fiinţe juridice şi în dezvoltarea sa au avut şi au în continuare nevoie
de construirea unei ordini sociale, în cadrul căreia îşi realizează drepturile, îşi satisfac necesităţi
mediate şi imediate, valorifică prevederile normelor sau le încalcă, declanşind răspunderea juridică.
Evoluţia dreptului a fost influenţată în mod decisiv de mentalitatea oamenilor, apoi, pe parcurs, de
curente şi şcoli filosofice, sociologice ce au îmbogăţit, modificat sau chiar orientat conceptele
juridice.

Filosofii greci au avut o contribuţie importantă la elaborarea conceptelor juridice, căci

democraţia ateniană era un teren fertil nu numai pentru participarea activă a oamenilor liberi la viaţa
publică, dar şi pentru a reflecta la marile probleme ale omului şi societăţii.

În baza convingerii lor că omul este măsura tuturor lucrurilor, sofiştii au desacralizat legea,
arătînd că ea este o creaţie umană nedesăvîrşită, la fel ca oricare altă operă a omului. Protagoras
afirma că natura a dat oamenilor simţul dreptăţii şi nedreptăţii şi că oamenii sunt egali politic pentru
că moral şi juridic sunt egali. Sofiştii, interpretînd teza despre om ca măsura tuturor lucrurilor,
acordau concepţiei de lege, justiţie, drept un caracter subiectiv.

Exagerînd caracterul artificial al legii, sofiştii au sugerat caracterul ei arbitrar şi prin aceasta,
arătînd dispreţul pentru lege, au clătinat respectul pentru ea. Împotriva acestei nesocotiri a legii şi
dreptului s-au ridicat încă filosofii antici Socrate, Platon, Aristotel [76, p.10].

Socrate, care după expesia lui Cicero "a făcut filosofia să se coboare din cer pe pămînt şi să
intre în oraşele şi casele noastre", şi-a îndreptat reflecţiile asupra omului, îndemnîndu-i, dar
practicînd şi el însuşi temperanţa, curajul, respectul legii. Înţelepciunea în raporturile cu alţii,
considera Socrate, ia forma justiţiei care este ştiinţa a ceea ce este datorat fiecăruia. Libertatea
omului şi a cetăţii era socotită de Socrate ca întronarea legilor înţelepte şi juste, astfel punînd baza
cercetării teoretice în domeniul dreptului şi al moralei. Tezele lui Socrate au fost dezvoltate de
discipolul său, Platon, care, ca şi învăţătorul său, considera că virtuţile au baza lor în înţelepciune şi
unitatea lor în justiţie. Platon deosebea justiţia ca virtute individuală, ce consta în armonia sufletului,
50
guvernat de raţiune şi justiţia ca virtute a societăţii ce presupunea menţinerea unităţii şi a ierarhiei
celor trei virtuţi (temperanţă, curaj, înţelepciune), a căror sinteză este justiţia. S-a afirmat că la
Platon problema cetăţii este problema realizării justiţiei, scopul dreptului fiind binele cetăţii, dreptul
este subordonat moralei, reprezentând un instrument moral-educativ al cetăţii [50, p.50].

Platon dezvolta ideea lui Socrate despre confuzia între just şi legal. Justiţia, consudera
Platon, presupune o anumită egalitate şi cu trimitere la Socrate deosebea 2 feluri de egalitate:
geometrică, adică cea după merite şi aritmetică - acea ce se bazează pe număr, greutate, cantitate
[220, p.410]. Această clasificare a fost apoi preluată şi dezvolată de Aristotel în teoria celor două
tipuri de justiţie: corectivă şi distributivă. Aristotel disocia între două tipuri de egalitate: cea
numerică (aritmetică) şi cea proporţională (geometrică). Egalitatea numerică sau aritmetică apare
cînd se tratează fiecare om ca unitate - în expresiile "Ceăţenii sunt egali în faţa legii, nimeni nu este
mai presus de lege".

Egalitatea proporţională apare cînd se consideră fiecare individ în raport cu aptitudinile,

capacităţile sale, talentul său, cu rezultatele sau creaţiile sale, adică în raport cu meritul său. Pe
această distincţie între două tipuri de egalitate Aristotel întemeiază disocierea între cele două tipuri
de justiţie. Justiţia distributivă (numită şi răsplătitoare) presupune să se dea fiecăruia ce i se cuvine -
fiecare primeşte din onoruri, funcţii, bogăţii ceea ce corespunde valorii sale în comunitate.
Atribuirea diferenţiată este o aplicare a principiului justiţiei care ar fi încălcat dacă s-ar aplica
tratament egal unor persoane cu merite diferite, fiind injust să se trateze egal oameni inegali.

Justiţia corectivă ar putea, propune Georgio del Vecchio, să se numească şi egalizatoare,

rectificativă, sau sinalagmatică. Principiul egalităţii se aplică într-o formă deosebită de cea
precedentă, pentru că este vorba de măsurarea în mod impersonal a daunei sau cîştigului, adică de
lucruri şi acţiuni în valoarea lor obiectivă, termenii personali fiind consideraţi egali. Această specie
de justiţie tinde a face astfel ca fiecare din cele două părţi să se găsească una faţă de alta într-o
poziţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau primit nici mai mult nici mai puţin. De aici a
dedus Aristotel că justiţia corectivă este mijlocul între daună şi cîştig. Aceasta se aplică nu numai
raporturilor voluntare contractuale, ci şi celor involuntare şi care se nasc din delict, pentru că şi
acolo se cere o anumită egalitate, adică o corespondenţă între delict şi pedeapsă. În legislaţia
ateniană orice vătămare pricinuită unei persoane obliga pe autorul ei la o reparaţie, constînd fie într-
o pedeapsă corporală, fie într-o amendă, fie într-o despăgubire pecuniară. Vechii greci au legiferat o

51
reparaţie egală cu dublul daunei produse pentru actele prejudiciabile săvîrşite cu voinţă, şi egală cu
această daună în cazul producerii involuntare a daunei [126, p.71].

Un autor italian, A Giuliani, a menţionat că traducerea din greaca lui Aristotel a cuvintelor
"voluntar şi involuntar" nu este prea reuşită , pentru că li s-a atribuit sensul puternic pe care
teoreticienii dreptului natural l-au dat azi. Au ignorat că gîndirea stagiritului nu cunoştea nici morala
datoriei, nici distincţia între "fiinţă fizică" şi "fiinţă morală". La baza reparării prejudiciului nu era
filosofia voinţei, ci a egalităţii. Evaluarea unei acţiuni umane din punct de vedre al justeţei reparării
daunei nu avea legătură cu imputarea de către judecător a unui individ considerat cauza morală a
efectului fizic. Grecul antic nu cunoştea liberul arbitru, el căuta condiţionarea socială a acţiunii
umane. Structura dialecticii şi a retoricii, bazată pe teoria cauzelor justificării, presupune conceptul
condiţionării sociale a acţiunii umane. Un raţionament de răspundere este rezultatul unei raţiuni
practice şi sociale. [79, p.93-95]. Ideea de răspundere la Aristotel în Etica nu derivă din reflecţii
metafizice, dar din evaluări sociale implicite în limbajul juridic şi cel ordinar. Pentru el dreptul este
manifestarea cea mai raţională a înţelepciunii practice, astfel încît judecătorul trebuie să înţeleagă,
dacă actele sunt forţate, adică realizate în rezultatul constrîngerii sau ignoranţei, adică dacă
principiul acestor acte se află în exteriorul omului, nu întîmplător judecătorul este numit de Aristotel
"omul mediei juste"[8, p.106]..

Deci, justiţia corectivă se aplică la orice de raporturi sau schimburi reciproce, atît de natură
civilă, cît şi penală şi trebuie să fie privită sub două aspecte:

1. Întrucît determină formaţiunea raporturilor de schimb după o anumită măsură şi atunci se

prezintă ca justiţie comutativă.
2. Întrucît tinde a face să prevaleze această măsură, în caz de controverse, prin intervenţia
judecătorului, şi atunci se prezintă ca justiţie judiciară.
În materie de delicte, justiţia corectivă se exercită neapărat de-a dreptul în forma judiciară, pentru că
atunci este vorba de a repara, împotriva voinţei uneia din părţi, o daună produsă pe nedrept [177,
p.56-57].

De fapt, concepţia aristotelică a sintetizat cele două mari orientări în filosofia dreptului de
pînă la el şi le-a dezvoltat mai departe. Sofiştii, aşa cum s-a menţionat mai sus, subiectivizau şi
relativizau concepţiile despre lege, drept, justiţie. Pentru a contracara aceasta Socrat şi Platon au
apărat caracterul obiectiv al fenomenelor politice şi juridice, apelînd la Dumnezeu ca măsura tuturor
lucrurilor. Aristotel a unit aceste două direcţii datorită concepţiei despre natura politică a omului, ce

52
este tratată ca izvor natural-uman al caracterului obiectiv al dreptăţii în raporturile politice şi juridice
[220, p.420-421].

Filosofia cea mai elaborată de după Aristotel şi care a fost acceptată şi de marile personalităţi
ale Romei (Cicero, Seneca, împăratul Marc Aureliu) a fost filosofia stoică, creatorul căreia este
considerat Zeno (Zenon) din Citium, orăşel din Cipru. Stoicii au propagat o morală austeră, iar
virtutea constă în indiferenţa faţă de toate bunurile care nu depind de voinţa noastră, care ne sunt
exterioare ca bogăţia, frumuseţea, sănătatea, nobleţea naşterii. Stoicii au conceput un ideal al omului
înţelept: acesta este cel ce a învins toate pasiunile şi s-a eliberat de toate influenţele exterioare,
numai aşa se obţine împăcarea cu sine însuşi, adică adevărata libertate. Omul este liber dacă
urmează adevărata sa natură, adică învinge pasiunile, devenind independent de ele [177, p.60].

Omul înţelept poate fi fericit fără bunurile ce nu depind de voinţa lui, chiar va fi şi mai
fericit, dacă nu se va ocupa deloc de ele, ci numai de îndeplinirea datoriei. Diogene comunica faptul
că Zeno primul a folosit cuvîntul "datorie" şi l-a dedus din cuvintele "ceea ce se cade", adică acţiune
caracteristică fiinţelor naturale. Legătura naturală a oamenilor, adică conformitatea acestor legături
şi raporturi cu legea naturală universală era baza, dar şi cauza existenţei justiţiei în relaţiile umane
[193, p.493]. Raportată la viaţa socială, maxima stoicilor "a trăi conform naturii" devine "a te
supune legii", deci, morala stoică include cultul datoriei.

Acţiunile omului erau clasificate de stoici în două grupuri: unele conforme, altele
neconforme cu raţiunea şi deci cu natura omului, ceva de mijloc stoicii nu acceptau. Stoicul
Crisippus s-a ocupat de problema aplicării moralei la drept, el fiind reperul principal al jurişrilor
romani de orientare stoică. El a demonstrat că principiul dreptăţii şi al echităţii are originea în natura
fiinţelor raţionale, emiţînd în acest fel ideea de drept natural, care se întemeia simultan pe natură şi
raţiune. Stoicismul a fost una dintre sursele de inspiraţie a creştinismului, dar şi concepţia cea mai
larg receptată de gîndirea romană [76, p.28].

Stoicismul a fost sistemul filosofic cel mai bine apreciat la Roma, deoarece corespundea
perfect tempramentului auster, caracterului puternic, oţelit al cetăţeanului roman. Juriştii romani au
rămas celebri prin transpunerea în practica dreptului pozitiv a ideilor filosofice, satisfăcînd cu o
isteţime genială exigenţele logice, dar şi necesităţile schimbătoare ale realităţii.

Pe această direcţie a cercetării poate prezenta interes o întoarcere la ceea ce J.Carbonnier a

numit "Sursa cosmogoniei noastre juridice"- dreptul roman, pentru a examina în context istoric

53
anumite aspecte ale răspunderii juridice şi anume cel al datoriei, obligaţiei şi al vinei sub aspectul
relevanţei lor pentru răspunderea juridică.

În dreptul roman paguba pricinuită pe nedrept a fost obiectul legii Aquilla (secol.III a.Ch.), care a
pus bazele răspunderii ce incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită pe nedrept altei
persoane. Legea Aquilla stabilea că persoana ce omorîse pe nedrept un sclav sau animal din turmă
era obligat să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul
sau animalul au avut-o în anul care a precedat delictul; în al doilea capitol se sancţiona creditorul
accesoriu (adstipulator) ce iertase pe debitor în dauna creditorului principal. Al treilea capitol
reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor (rănirea sclavilor sau
animalelor din turmă, omorîrea sau rănirea animalelor mici şi deteriorarea lucrurilor neînsufleţite),
stabilind o amendă egală cu cea mai mare valoare pe care respectivul sclav, animal sau lucru au
avut-o în ultimele treizeci de zile anterioare delictului. În tratatul prof. Vl.Hanga "Drept privat
roman" [83, p.399] se menţionează că al doilea capitol se ocupă de o problemă străină răspunderii
delictuale, dar este vorba tot de o daună pricinuită pe nedrept.

În compilaţia lui Justinian şi anume în Digeste (Pandecte) sintagma referitoare la sclavi s-a înlocuit
cu cea de om, dar s-a păstrat sensul că paguba să fie pricinuită pe nedrept [224, p.89].

Condiţia necesară pentru despăgubire era ca paguba să fie pricinuită pe nedrept (iniuria), ceea ce
exludea paguba cu ocazia legitimei apărări (itaque qui latronem occidit, non tenetur, utique si aliter
periculum effugere non potest"). Iniţial se cerea ca paguba să fie pricinuită direct de delicvent.

Începînd cu epoca clasică, dispoziţiile Legii au fost extinse de către jurisprudenţă şi la alte
cazuri , astfel încît ea viza orice prejudiciu material adus proprietarului chiar dacă a fost săvîrşit
dintr-o neglijenţă cu totul neînsemnată (culpa levissima), deci oricît de mică era culpa, dauna trebuia
reparată.

Renumitul autor francez Michel Villey în articolul "Schiţă istorică a cuvîntului

"responsabilitate" a avansat ideea că primul sens autentic juridic a reieşit din experienţa juridică
romană şi a trecut în ştiinţa juridică, dar la origine avea sensul unei obligaţii de a restabili justiţia.

Cuvîntul "respondere" în dreptul roman ne dă trimitere la cuvintele solemne pronunţate în

cadrul stipulaţiei. Persoana care urma să fie creditor (stipulator) întreba pe viitorul debitor
(promissor), dacă se obligă să execute o anumită prestaţie "Spondesne…", iar debitorul răspundea
"Spondeo", astfel "sponsor" în dreptul roman arhaic era un debitor, omul care în dialogul stipulării

54
printr-un răspuns afirmativ la întrebarea stipulantului, viitor creditor, se angaja la o prestaţie.
Cuvîntul a răspunde implică ideea de a se ţine garant a evenimentelor viitoare, a face faţă unei
datorii, sarcini ce-i incumbă. Formula "respondere creditoribus" des întîlnită în textele romane cerea
debitorilor să-şi îndeplinească datoria faţă de creditori.

De aici, a fi obligat să îndeplineşti o obligaţie a ajuns să fie a răspunde în faţa justiţiei. Cuvîntul
responsabilitate nu era în dreptul roman. M.Villey arată că în van vom căuta în dicţionarele latine
cuvîntul "responsabil", el apare doar în Evul mediu, în secolul XIV cu sens de a avea o obligaţie
[179, p.48].

În tradiţia juridică romană exista un sistem de reparare a prejudiciului sau de reprimare a

delictelor( civile sau penale) de cei ce sunt, cum am spune noi astăzi responsabili, dar din ce cauză?
Pentru că sunt vinovaţi sau pentru că au comis un prejudiciu, producînd astfel o injustiţie?

Motivul regimului roman de reparare a prejudiciilor nu este culpa, dar însăşi prejudiciul, iar
scopul despăgubirii viza justa repartiţie a bunurilor, a unui just echilibru. Cînd are loc ruperea
acestui echilibru, se produce un prejudiciu contrar dreptului şi justiţiei -"damnum injuria datum"şi
intervine justiţia ce trebuie să reducă acest desechilibru. Din această perspectivă puţin contează dacă
dezordinea a fost provocată de o greşeală, vină sau nu, ordinea perturbată trebuie restabilită, deci,
cauza este o stare de lucruri obiectivă- perturbarea ordinii. M. Villey a presupus că juriştii romani în
acest caz s-ar fi inspirat din filosofia lui Aristotel (nu se ştie prin ce intermediar). Deci, aici ar fi
aplicat conceptul justiţiei corective al lui Aristotel, cînd vorbind despre schimburi, stagiritul nu făcea
diferenţă esenţială între deplasarea unui patrimoniu de la un om la altul în urma unui delict, cînd cel
de-al doilea suportă dauna fără a o căuta, sau în urma unui contract deliberat, cînd această deplasare
era voită de ambele părţi. Lipsa diferenţei se explică prin 2 elemente comune: că în ambele cazuri
ordinea a fost perturbată şi s-a născut o obligaţie de a înlătura dezechilibrul, de aceea trebuia
restabilită ordinea şi acesta era scopul justiţiei. Nu în totalitate dreptul delictual roman era fondat pe
justiţia corectivă, în jurisprudenţa romană nu era absentă orice consideraţie de culpă sau vină. Vina
ocupa un rol central mai ales în cauzele penale.

Apoi culpa a pătruns şi în sfera civilă în cazul unui prejudiciu injust. Deşi iniţial, cum s-a arătat deja
"Damnum injuria datum" însemna doar o lezare injustă a dreptului altuia, mai tîrziu a apărut
schimbarea, căci o frază din Digeste - "Conform legii Aquillia se pedepseşte şi culpa uşoară"- "In
lege Aquilla et levissima culpa venit" avea scopul de a compara obligaţia născută dintrun damnum
iniuria datum cu răspunderea contractuală, unde se pedepsea doar culpa gravă, iar pentru delict - şi

55
cea uşoară. În răspunderea contractuală romanii au gradat culpa, clasificîndu-le în grave, lejere,
simplă neglijenţă. Deci, noţiunea de culpă apare la romani. Dar doctrina romană înţelegea culpa nu
ca o cauză a obligaţiei, adevărata cauză era dezordinea în relaţiile dintre persoane, de aceea era
necesară reacţia justiţiei corective şi reparatorii. Deşi era urmată de pagubă, culpa avea un rol
accidental, nu era suficientă pentru a fi responsabil, nu era principiu general, alţi factori erau luaţi în
considerare: natura afacerii, consecinţa suportată de cealaltă parte [182, p.34].

Faptul că vina nu era o condiţie necesară şi suficientă a despăgubirii era clar în dreptul roman,
căci el cunoştea multiple cazuri, cînd vina nu era necesară pentru a despăgubi, cum sunt cazurile
responsabilităţii fără vină - obligaţia de a repara dauna cauzată de cei aflaţi sub puterea lui pater
familias, pentru dauna produsă de un animal, ruina edificiului - deci nu era un principiu general.

Sarcina de a determina incidenţa unui comportament asupra producerii unui prejudiciu s-a pus în
dreptul roman mai tîrziu. "Culpa" în dreptul civil la interpretarea "damnum iniuria datum"- nu s-a
admis decît în epoci mai tîrzii, Ulpian lămurea că nu se aplică copilului, imbecilului şi animalului,
nu se poate atribui culpa celui ce nu-i stăpîn pe spiritul său. Apoi sub această normă s-a pus un
fundament umanitar care este atribuil lui Marc Aureliu şi a juristului Modestin: "Nebunul şi aşa este
pedepsit prin nebunia sa". Cazuistica delictului aquilian a furnizat multe cazuri în care culpa
aparţinea altuia, poate chiar victimei: gît tăiat în timpul raderii de un bărbier ce s-a instalat aproape
de un teren de joc şi mîna i-a fost lovită de minge; crengi tăiate ce ucid un trecător, deşi lucrările au
fost semnalate etc.

Dar nici culpa nu a fost apreciată subiectiv, ci ca fapt al agentului se definea prin opoziţie
întîmplării. Este o culpă atunci cînd acţiunea este cauza prejudiciului, adică atunci cînd există
legătura cauzală. Aprecierea acestei cauzalităţi se inspiră dintr-un criteriu obiectiv al activităţii
normale, la care se poate aştepta din partea unui om diligent. Noţiunea de diligenţă - convenabil,
normal - ne trimite la o gîndire morală şi juridică de acţiune centrată pe adeziunea vigilentă la
modele sociale mai degrabă decît la autonomie de voinţă infinit liberă.

Etimologic sunt responsabili cei asupra cărora este o obligaţie, fie că ea provine sau nu dintr-un act
de voinţă liberă şi acest sens este calificat de autorul M.Villey ca fiind autentic juridic în dreptul
roman [179, p.51].

Găndirea juridică romană incorpora acţiunea în lucru. "Furtum" era obiectul furat, dar şi
faptul că un lucru a fost furat. În dreptul roman erau menţionate la rînd cu damnum iniuria datum

56
delictele pretoriene de furtum (furt, sustragerea bunurilor), rapina (sustragerea bunurilor, însoţită de
violenţă, accentul se punea asupra violenţei, consederîndu-se atentat la persoană) şi iniuria (privea
deasemenea persoana, căci se referea atît la vătămări corporale, cît şi la cele morale ce aceau loc
prin proliferarea unor ocări, jigniri).

Terminologia astfel relevă că acţiunea se prelungeşte - iniuria s-a extins şi a început a desemna de
asemenea o modalitate de acţiune, căci se traducea ca injustă atingerea adusă prin iniuria- delicte
mai puţin grave: rănirea unui animal, incendierea unui bun. În secolul III d. Hr. cînd cazuistica
delictelor aquilliene s-a multiplicat (Ruperea osului cu mîna sau cu măciuca, compunerea unor
poezii satirice împotriva cuiva, defăimarea), iar noţiunea de culpă permitea pretinderea unei reparaţii
generalizate a prejudiciului, iniuria era deja definită ca rezultatul contrar dreptului: "iniuria… est
quod non iure fiat" [167, p.68].

Trebuie de înţeles IUS în sens tradiţional roman ca situaţie protejată, sferă recunoscută
altuia. A comite un act non iure - iniuria- înseamnă a încălca limita cuiva care nu eşti tu. Pentru a
pretinde în justiţie repararea daunei se folosea formula "iniuria vindicare." Această formula "iniuria
vindicare" denotă ideea agresiunii patrimoniale, uzurparea puterii şi era menită să restabilească
echilibrul în relaţiile dintre părţi. Acest vechi ritual judiciar punea cei doi adversari faţă în faţă în
procesul de revendicare. Fiecare din cei doi realizau treptat asupra aceluiaşi bun un ius, creau în
profitul său un drept, pe care-l lansau în faţa rivalului său, pronunţînd verbe consacrate, acompaniate
de gesturi simbolice în cadrul unui dialog:

- Îţi cer să justifici revendicarea (postulo anne dicas qua excausa vindicaveris);
- Eu realzez un ius şi impun vindictam (ius feci sicut vindictam imposui);
- Cum revendicarea ta este o iniuria, te provoc la 50 aşi (quando tu iniuria vindicavisti, quingentis
assibus sacramento te provoco);
- Şi eu de asemenea (et ego te) [167, p.68].
În acest caz iniuria ca modalitate a actului era privită nu atît în raport cu subiectul ce a comis-o şi
motivele sale, ci în raport cu rezultatul, situaţia de non-drept ce se crea. Inuiria fiind delict, cel ce
pierdea trebuia să lase suma pe care a consemnat-o şi era condamnat la fructe duble, dacă avea
lucrul în posesie.

Astăzi responsabilitatea implică pentru noi un anagajament personal- a accepta dinainte

eventuala sancţiune. Instituţia obligaţiei de a repara se dublează cu o funcţie psihologică: legea
responsabilităţii pe care subiectul o invocă odată cu acţiunea sa nu este contingentă, ci chiar condiţia

57
libertăţii lui. În acest sens actul caracterizează persoana, şi dreptul nostru se formulează ca o etică a
comportamentelor.

Analiza limbajului roman denotă altă concepţie. Ideea de a se obliga prin actul său era străină
gîndirii romane, expresia "noxae se obligare" însemna a se lega de act şi nu prin act- implică un
raport invers decît un angajament. În dreptul roman a fi legat de acţiunea sa nu însemna a fi
responsabil, ci a fi ţinut prin drept. Relaţia nu este deci de la agent la act, ci de la act la agent. Era un
raport extern, sintetic ce excludea continuitatea psihologică şi morală pe care se fondează
responsabilitatea. Orice expresie romană de obligare denotă exterioritate, obligare trimite la un lanţ
corporal a unui prizonier înainte de a arăta o legătură juridică unde debitorul este un subiect pasiv.
"Rem obligare" însemna a da garanţie un bun pentru o datorie, deci, presupunea o concepţie pasivă
a lucrurilor sau persoanelor antrenate în raport. Obligaţia astfel era înţeleasă ca o legătură externă,
ca o constrîngere impusă din afară.

Nimic nu indica angajamentul activ al persoanei întro acţiune ce l-ar conţine. Definiţia obligaţiei
dată de Justinian a fost tradusă de romanişti: "Obligaţia este legătura de drept prin care suntem
constrînşi la necesitatea de a plăti un anumit lucru conform dreptului cetăţii noastre". Autorul Yan-
Patrick Thomas consideră că trebuia tradus: "Obligaţia este legătura prin care suntem ţinuţi în
virtutea necesităţii, conform dreptului nostru, să plătim un anumit lucru", astfel debitorul nu mai este
sediul unei necesităţi spre care tinde întreaga sa persoană, obligaţia de a plăti nu era semnul intern al
statutului său; debitorul devine obiectul dublu pasiv al unor constrîngeri din exterior asupra lui: a
constrîngerii obligaţiei impuse de datorie şi a constrîngerii dreptului cetăţii ce fonda şi justifica
obligaţia [167, p.68].

Deci, viziunea romană se fonda pe pasivitatea subiectului şi neluarea în considerare a

particularităţilor lui.

Se consideră că sub influenţa dreptului atenian apăru ideea culpei în dreptul roman şi s-a
configurat mişcarea în sens invers - de a descoperi în dosul actului pe autor- s-a centrat pe imputare,
ceea ce însemna o tehnică procedurală nouă de verificare a faptelor, mînuirea unor instrumente
mentale particulare pentru a practica o justiţie raţională- timp, durata acţiunii, ideea de cauzalitate.
Retorica judiciară penală se purta asupra existenţei lucrului şi dacă a comis acuzatul faptul ce i se
incriminează. În acest proces erau de argumentat cu privire la:

1. fapte (loc, timp, durată) şi

58
 2. persoana implicată. Invers faţă de situaţia actuală acuzatorul putea arăta că acuzatul se află
sub imperiul pasiunii, iar apărătorul- că nu-i sub imperiul pasiunii. Premeditarea era folosită ca
probă că-i vinovat şi nu pentru a justifica agravarea pedepsei. Alienaţia şi intenţia aparţineau
aceluiaşi cîmp argumentativ, din punctul de vedere al cauzalităţii şi imputării forţa lor probatorie era
identică. În concepţia intelectualistă a acţiunii şi a deciziei la Roma se relevă mai puţin voinţa decît
cunoaşterea. Cicero şi Seneca au definit voinţa ca interioritate prin opoziţie cu constrîngerile
exterioare. Deliberarea şi pasiunea au efecte contrare asupra voinţei- ori le întăresc, ori le
diminuiază, în cunoaştere rezultatul lor este unul identic, asta pentru că cunoaşterea în domeniul
pragmatic al activităţilor juridice şi morale se poartă asupra scopurilor rezonabile şi medii.

Dreapta raţiune (recta ratio) implica mai mult decît cunoaştere- recunoaşterea valorilor
împărtăşite de oameni sau cetate, de aceea pasiunea sau intenţia sunt în afara acelor valori şi nu-şi
ating scopul, căci nu a fost atinsă media justă spre care tinde dreptul.

Datele despre persoana vinovatului depăşeau sfera scopurilor pe care ritorii le expuneau în
rubrica "causa" (argumente ce reieşeau din nume, noroc, şansă, natură, trăsături dobîndite, abilităţi,
ce i s-a întîmplat, ce a vorbit). Această listă poate surprinde pe contemporani, căci se exteriorizează
interioritatea, individualul se dsprinde de social, înnăscutul de dobîndit etc. Aceste criterii nu
depăşeau nici o unitate psihologică sau structura internă a subiectului. Era o logică a contiguităţii,
persoana era o încrucişare de elemente în care se unesc din aproape în mai aproape un nume,
familie, cetate, istorie. Individul nu se definea ca o entitate separată.

Întro astfel de optică crima nu era o manifestare a unui subiect considerat centru autonom al
deciziei. Ataşat autorului său, actul avea cu autorul său dubla relaţie:

1. Se adăuga altor acte anterioare şi contribuia la desemnarea autorului;

2. Era confirmarea unor achiziţii de fapte, conduite proprii autorului. Proba decisivă era
considerată concluzia bazată pe fapte că nimănui altuia nu i se putea imputa actul criminal:
crima desemna vinovatul.
Retorica judiciară cuprindea 3 proceduri: comparatio - confruntarea avantajelor actului cu cele
ale abţinerii; translatio sau relatio - deplasarea raţiunii de a acţiona asupra altui autor; remotio
criminalis - executarea ordinului superiorului, de exemplu, adică să se arate să actul îl depăşeşte fie
prin putere, fie prin competenţă [99, p.68].

59
 Justificarea nu releva un motiv individual ce atenua din interior responsabilitatea subiectului.
Voinţa şi conştiinţa delictuale nu sunt luate în seamă, dar numai locul relativ al actului întro scară de
imputaţii posibile. Punctul de vedere subiectiv ce stă astăzi la baza teoriei circumstanţelor atenuante
era absent în argumentarea comparatio, relatio, remotio, deci era vorba doar de topica actelor.

În această topică nu era loc pentru culpă. Interpretarea subiectivistă a fost rezultatul
reinterpretării creştine a textelor, inspirată din noţiunea de păcat. Dar experienţa judiciară a fost o
etapă decisivă în constituirea fiinţei subiective. În prim planul reflecţiei juridice se afla problema
adeziunii la actul ilicit. Cerinţa de luciditate a fost aplicată mult timp acelor infracţiuni ce nu se
reglementau prin reciprocitate (talion, compoziţie) şi pentru care se stabilea o pedeapsă de puterea
publică.

În retorica judiciară culpa era chiar actul culpabil şi se aplica mai ales la relatio şi remotio pentru
a găsi cauze de non-imputabilitate. Culpa intervenea şi cînd acuzatul pretindea de a fi activat din
ignoranţă: accidentală (casus) şi ignoranţa ce putea fi evitată (culpa). Din aceste exemple rezultă că,
culpa era legată de cauzalitate. Culpa era fapta altuia sau propria faptă. Culpa era actul al cărui autor
era cauza unică, iar dispoziţiile subiective ale subiectului erau excluse din această relaţie pur
exterioară.

Sistemul delictual roman se pretează astfel pe 2 modele interpreative:

1. corespunde la ceea ce juriştii au numit "responsabilitatea obiectivă". Dreptul aducea un

răspuns uniform unui tip de act definit. Întrun astfel de model agentul se află în dosul actului.
Corelativ victima nu obţinea o reparaţie proporţională prejudiciului suferit, dar o satisfacţie
echivalînd cu valoarea socială ce a fost lezată de delict. Procedura se angaja în jurul actului,
şi nu a actorilor: victimă şi autor, ci a actului. Ce era remarcabil- puterea politică nu
intervenea deloc. Statul era absent, totul era înte cetăţeni, el nu beneficia de condamnare, nu
el iniţia acţiunea.
2. Al doilea model era în formare. Delictul a început a fi considerat nu numai un act, ci o
manifestare a persoanei. Culpa a început slab să atragă prezenţa agentului. Respectiv victima
nu era numai valoare socială incarnată, dar şi individ lezat ce tinde tot mai mult la reparaţii.
Principiul reciprocităţii tinde la o comutare exactă, acest schimb penal evoluiază ca un
comerţ al bunurilor [79, p.87-89].
Delictul apare ca un desechilibru patrimonial ce se cuvine a fi reparat. Apoi în secol II a.Chr. se
multiplică delictele urmărite public şi judecate de tribunale specializate. Pedeapsa părăseşte terenul

60
reciprocităţii şi schimbului privat. Publicizarea acestui tip de delicte, consideră Yan-Patrick Thomas,
a urmat evoluţia monetară a prejudiciului corporal prin mijlocul unei acţiuni estimative de iniuria
dată de pretor. Ceea ce afecta devine monopol de Stat .

Conceptul generic de act prejudiciant sau de vină ce angajează răspundere, era necunoscut în dreptul
roman. Pe nedrept jurişti romani sunt consideraţi inapţi să formuleze abstract concepţiile juridice, ei
erau suficient de apţi, numai că le deduceau din experienţă. În afara delictelor specificate şi numite
era un vacuum juridic. Sigur prudenţii multiplicau cazurile prin interpretare, dar esenţialul rămîne:
topica jurisprudenţială se baza pe cazurile deja definite. Munca de distincţie, definiţiile pe care
juriştii romani le făceau în privinţa ansamblului de acte recunoscute (altele nu aveau existenţă),
presupunea că acţiunea pertinentă juridic poate fi concepută ca un lucru separat, neutru şi catalogabil
[167, p.74-79].

Din contra, abandonul progresiv în Europa modernă a oricărei cazuisitici, investirea individului
prin drept cu subiectivitate în care ansamblul raporturilor erau reduse, aceste 2 fenomene au
introdus actele în categorie generală în care fiecare reprezenta activitatea totală a agentului: vina,
obligaţia, voinţa, responsabilitatea. În antropologia raţionalistă a secolului XVIII, care este cea a
Codului civil francez şi a celor ce s-au inspirat din el, extinderea noţiunii de om este comparabilă cu
cea a faptei omului. Se generaliza şi vina, cazuistica nu era moartă, dar ea servea doar pentru a
ilustra, era imaginea, nu realitatea.

Dreptul roman nu a fost acelaşi de la XII table pînă la (şi inclusiv) compilaţia lui Justinian,
dar ceva rămîne neschimbat: delictul naşte în sarcina autorului obligaţia de a plăti o poena victimei.
Poena nu era chiar o reparaţie. La origine era o compoziţie voluntară, preţul plătit pentru a scăpa de
represalii. Legea şi edictul pretorului determinau suma şi pas cu pas a ajuns poena să îndeplinească
funcţia de reparaţie. În baza Legii Aquilia fixa o sumă care era o aproximare a însărăcirii victimei ce
rezulta din delict. Cu apariţia monedei s-a trecut la precizarea valorii, noţinea de lucru incorporat,
legată de cea de valoare, posibil, a apărut tocmai pe terenul estimării, sarcina principală a lui iudex.

Din cele relatate reiese că răspunderea juridică în dreptul roman a fost mai aproape de ceea
ce s-a numit apoi răspundere obiectivă, fiind privită ca o obligaţie impusă din exterior. Motivul
regimului roman de reparare a prejudiciului nu era culpa, ci însăşi dauna, scopul fiind restabilirea
echilibrului just în relaţiile dintre cetăţenii romani ca oameni liberi. Sarcina de a stabili incidenţa
comportamentului persoanei asupra producerii unui prejudiciu s-a pus mai tîrziu, la finele epocii
clasice şi apoi s-a realizat în compilaţia lui Justinian. A apărut tot atunci şi un început de demarcare

61
între ceea ce am numi acţiune civilă (quae rem perseqiutur) şi acţiune penală (quae poena
persequitur), aceasta din urmă făcînd loc acţiunii al cărui scop era acela de a indemniza pe victimă
pentru dauna suferită, ceea ce a dus apoi, în secolul al XIII, la distincţia între represiune şi
indemnizare [126, p.71].

Conceptele filosofice greceşti, reglementările juridice şi jurisprudenţă romană prezintă într-o

lumină distinctă şi originală conceptul răspunderii juridice, pus în legătură directă cu problema
echilibrului just în relaţiile dintre subiecţii dreptului şi, deci, a justiţiei.

2.2. Teologia creştină, şcoala dreptului natural şi influenţa lor asupra

conceptului de răspundere juridică.

După invaziile barbare ce în linii mari au distrus cultura romană, experienţa juridică romană nu
mai avea importanţa de odinioară, iar juriştii aveau roluri inferioare. O literatură religioasă îi lua
locul, iar teologii, filosofii concepeau ordinea socială ca fiind pusă sub ascultarea morală divină.

În genere, în explicarea lumii, a omului şi a locului lui în lume în Evul mediu s-a pus accentul pe
Divinitate ca manifestare a unităţii lumii, căci toată existenţa era concepută ca avînd o înfăţişare
unică - Dumnezeu. Creştinismul a relevat importanţa sufletului, a conştiinţei morale pentru om şi a
stabilit o legătură între acestea şi faptele omului, judecate din perspectiva creatorului lumii.

Principul de bază al cunoaşterii lumii se considera cel al adevărului dat (de către Dumnezeu),
raţiunii revenindu-i doar rolul de a se "învîrti" în mod superficial în jurul adevărului, după cum scria
Hegel [85, p.340].

Deşi la origine doctrina creştină a avut numai o semnificaţie morală, ea a avut efecte şi asupra
politicii şi dreptului. Un prim efect a fost fuziunea dreptului cu teologia. Creştinismul a avut de
înfruntat problema pe care au evidenţiat-o încă stoicii şi anume de a rezolva contradicţia dintre
constrîngerile de neocolit impuse de autoritatea divină şi libertatea umană. Pe de o parte arătînd
atotputernicia lui Dumnezeu, doctrina creştină accentua constrîngerile cărora oamenii sunt nevoiţi să
se supună, pe de altă parte, ea nu putea să nu recunoască un anumit grad de libertate, căci dacă tot
ceea ce face omul este dictat de Dumnezeu, atunci omul nu mai poate fi făcut răspunzător de faptele
sale.

62
 Primul sistematizator al doctrinei creştine Ioan Damaschinul (675-749) a pus baza pentru
concepţia liberului arbitru, arătînd că a vorbi despre liberul arbitru înseamnă a vorbi despre cele ce
stau în puterea noastră. Arătînd că Dumnezeu i-a dat omului facultatea de a delibera, Ioan
Damaschin se întreba: "La ce i-ar folosi omului capacitatea de deliberare, dacă nu ar fi răspunzător?
Dacă omul deliberează, o face în vederea acţiunii şi prin acţiune" [71, p.48-49].

Conform concepţiei liberului arbitru, Dumnezeu nu numai l-a creat pe om şi întreaga lume, dar l-a şi
înzestrat cu liber arbitru, adică capacitatea de a alege liber între bine şi rău şi cu raţiune - proprietăţi
pe care restul fiinţelor din Univers nu le au. Thomas din Aquino menţiona că deşi Dumnezeu este
izvorul şi originea oricărui fapt produs, inclusiv a vieţii omeneşti, omul este înzestrat totuşi cu liber
arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van. Omul
ca fiinţă specială, înzestrată de Dumnezeu cu suflet şi cuget, după natura sa dispune de capacitatea
de distinge între bine şi rău, poate înţelege binele şi este predispus la acţiuni şi fapte de voinţă liberă,
orientată spre scopul său – binefacerea [193, p.234].

Într-un mod surprinzător distincţia dintre drept şi morală a fost făcută încă de Thomas din Aquino,
care a deosebit morala de drept, arătînd că înante de a vorbi de justiţie, trebuie de arătat ce este
obiectul ei. Orice virtute ce conduce acţiunea umană are ca obiect corectitudinea de a acţiona. Dar
corectitudinea unor acţiuni se raportează la morală, pe cînd altele sunt drepturi ce realizează faţă de
altul echitatea sau egalitatea, apreciate ca atare de către judecător. Aceasta nu înseamnă că agentul
moral este trecut cu vederea în aprecierea propriilor acte, dar privind acţiunea lui în sine însăşi
subiectul merge de la operă, adică se defineşte din afară. Justiţia este ad alterum. Opera proprie a
justiţiei este de preferinţă de a realiza un lucru, decît de a asigura armonia unei persoane" [99, p.172-
173].

Metodiu de Olimp onsidera că "Dumnezeu vrînd să cinstească pe om, l-a înzestrat cu facultatea de a
cunoaşte bunurile superioare şi de a putea face ce vrea, apoi l-a îndemnat să săvîrşească binele fără
să-l lipsească de liberul arbitru, ci numai îndicîndu-i această cale". Acest îndemn al lui Dumnezeu
este asimilat celui al unui părinte, nu al unui stăpîn, căci nu-i suprimă pînă la urmă voinţa omului
[71, p.49-50].

Autori ca Fr.Nietzsche au considerat că liberul arbitru este un artificiu menit de a face omul
răspunzător, căci oriunde se caută responsabilităţi, se face din instinctul de a vrea să judeci şi să
pedepseşti. Doctrina liberului arbitru a fost inventată în scopul de a pedepsi, adică pentru că se dorea
imputarea vinovăţiei [71, p.52].

63
Dacă nu ar fi liberul arbitru nu ar fi responsabilitate, posibilitatea de a ni se imputa, considera J.Mill
[91, p.53].

Benedict (Baruh) Spinoza (1632-1677) numea liber un lucru "care există şi lucrează numai din
necesitatea naturii sale, iar constrîns - acela care e determinat de altul să existe şi să lucreze întrun
fel anumit şi determinat." Spinoza, asemenea lui Descartes, considera că este liber acela care nu este
constrîns de nici o cauză exterioară, adică nu lucrează împotriva voinţei sale, dar neliber este cel
care, deşi lucrează împotriva voinţei, lucrează în mod necesar [71, p.52].

Adjectivul responsabil semnificînd garantul nu a apărut decît în secolul XIV iniţial cu sens de a
răspunde unei citaţii în justiţie fără nici o conotaţie de vină, daună sau despăgubire [137, p.212].

Unii autori consderă că acest cuvînt provine din limbajul moral (M.Villey), alţii - că din cel juridic
(G.Viney). Prioritatea morală s-a perpetuat şi în perioada modernă, deşi în loc de Dumnezeu s-a
arătat legea naturală, raţiunea, natura umană, ceea ce a permis a recupera stoicismul şi epicureismul.
Grotius, Pufendorf, Bentham (chiar şi Kant în Metafizica moravurilor) - toţi au pornit de la doctrina
obligaţiilor individului. Deci, limbajul lor se construia într-o optică nouă: tot a moralei, căci şi
dreptul roman se înscria într-o morală, dar alt fel de morală, morala justului, ce se adresa
judecătorului obligat să definească justul. Atunci cînd morala modernă se adresează oricărui individ,
dictînd reguli de conduită.

Morala creştină a captat cuvîntul "responsabil" din Corpus Iuris Civilis, dar a trecut prin alt
tip de discurs, prin morala creştină preluîndu-se metafora judecăţii lui Dumnezeu.care pedepseşte
greşeala, păcatul. Dumnezeu judecă actele, mai mult sau mai puţin vinovate. El ne face responsabili
în faţa judecăţii sale. Actul greşit devine cauza acestei forme de responsabilitate.

Transplantat dintr-un teren în altul, sensul cuvîntului s-a modificat, suntem responsabili în faţa
forului nostru personal. Şi pentru alţii - în faţa umanităţii, societăţii, viitorului- toate substitutele lui
Dumnezeu. Cîmpul etic este cel al Libertăţii. Această interpretare pare să ne arate că am ieşit de pe
domeniul juridic şi suntem doar în cel etic. Dar trebuie de avut în vedere că în epoca modernă ştiinţa
dreptului s-a lăsat influenţată de un sistem filosofic, în care legea morală predomină.

Autorul francez M.Villey, evaluînd această implicare masivă a moralei în drept, ajunge chiar la o
constatare radicală: Nu a fost recepţia dreptului roman în Europa, deşi recunoaşte că influenţa
dreptului roman a existat, că în evul mediu canoniştii s-au cultivat prin renaşterea dreptului roman,
scolasticii, apoi ius naturaliştii, dar fundamentul învăţăturii lor a fost învăţătura moraliştilor, ce nu

64
au fost discipoli fideli ai juriştilor romani, ei au reconstruit ştiinţa dreptului pe alte baze, ce
corespundea culturii timpului său.

Curentul nominalist ce considera universaliile (noţiunile generale) doar ca nişte simple nume şi
recunoştea ca real doar indivizii, era centrat pe individ, pe libertăţi individuale. Dar fiindcă individul
este sortit să coexiste cu semenii, juristul a fost servitorul legii ce prescria fiecăruia datoriile sale faţă
de semeni, ce vin de la Dumnezeu, principe, rege, conştiinţă, societate. Dreptul a fost regîndit
plecînd de la legislaţie, ce guvernează conduita umană.

Şcoala dreptului natural, doctrina lui Kant definesc noţiunea de bază nu justiţia, justa repartizare a
bunurilor, dar acte, imputabile individului, apoi obligaţiuni. Omul obligat de a avea o conduită era
declarat răspunzător. Aşa ideea de răspundere a înlocuit ideea veche de justiţie şi a devenit piatra de
temelie a ordinii juridice.

Dar exista şi regula sf. Thomas, scolasticii spanioli şi profesorii de morală din secolul al XVII:
"Fiecare din noi este obligat dacă a făcut greşeli în trecut, să recupereze, să pună lucrurile în starea
sa, să repare prejudiciul cauzat prin greşeala sa" [166, p.371].

Reputatul autor M.Villey considera absurd de a o trata ca regulă de drept, căci şi din punct de vedere
moral această regulă este îndoielnică, în primul rînd, pentru că exclude că noi ne îngrijim de viitorul
nostru, pentru că nu depinde de faptele noastre. În al doilea este excesivă: chiar pentru orice pagubă
de dezdăunat, atunci toată viaţa vom plăti indemnizaţii.

La început Grotius în Tratatul asupra păcii, fondatorul şcolii moderne a dreptului natural, a inclus
această regulă printre cele 3 la care se reduce dreptul că cel ce produce o daună prin greşeala sa să
desdăuneze, ceea ce a trecut şi în Codul Napoleon.- art.1382, dar cuvăntul „responsabilite”-
răspundere apare doar în alte articole, tocmai acolo unde este vorba de răspundere în lipsa greşelii,
vinei. Doctrina secol XIX a elaborat teoria răspunderii civile, care a fost lasată sub egida
responsabilităţii morale, un produs academic bazat pe modelul construcţiilor şcolii istorice germane
şi sub influenţa filosofiei kantiene.

Această construcţie teoretică confruntată cu necesităţile judecătorului se arată dificilă. Teoria

seducătoare pentru unele aspecte, pentru liberali însemna raiul libertăţii individuale, pentru că
nimeni nu poate fi responsabil decît pentru fapta sa. Teoria a fost un eşec. Numai juriştii
conservatori au menţinut-o ca principiu, dar el nu se acordă cu aplicarea.

65
Cauza nu este numai, cum socot sociologii, în dezvoltarea industriei. Şi astăzi noi vedem
responsabilitate fără vină - patronii responsabili nu pentru greşeală, nici pentru fapt, dar pentru
prejudiciile provocate sau suferite de salariaţii lor. Proprietarul unei maşini responsabil pentru faptul
celui ce i-a furat maşina. Responsabili sunt şi colectivităţile, întreprinderile. Statul este responsabil
pentru război, greve, inundaţii, secetă. Aceste prejudicii statul le repartizează printre contribuabili.
Villey nu neagă legătura dintre morală şi drept penal, dar greşeala nu este decît un factor al
problemei dreptului. Trebuie de luat în consideraţie interesele victimelor: nu este just să nu se
indemnizeze victimele unui accident rutier dacă autorul accidentului a fugit de la faţa locului, nu a
fost găsit, sau este insolvabil.

Legislaţia protejează victimele. Un bun regim are în vedere cantitate şi calitatea

prejudiciului. Rolul judecătorului este de a pune în balanţă interesele victimei, terţilor, publicului şi
să caute un partaj just, ceea ce înseamnă luarea în considerare a diferitor factori ai cauzei,
restabilirea dreptăţii.

Responsabilitate este un cuvînt hibrid- în sens moral (în concepţia modernă occidentală morala are
loc mai mare ca la romani) cu intenţii subiective, dar pentru jurist este un fenomen mai amplu, el
ţinteşte relaţiile dintre mai mulţi, autorul delictului, victima, societatea, funcţia dreptului este de a le
viza în ansamblu.

Astfel reiese că termenul „responsabil”şi de „răspunzător” juriştii l-au preluat de la filosofia morală,
de la moralişti, aceştea- de la teologi, şi ţine în ştiinţa dreptului locul unei piese perturbatoare, căci a
orientat juriştii spre soluţii ce nu pot fi susţinute, obligaţi apoi, pentru a salva soluţiile juridice bune,
să multiplice ficţiunile (să spună greşeală, vină, unde nu-i greşeală, vină) şi să se piardă în discuţii
interminabile în jurul acestei vocabule echivoce. M.Villey concluzionează că dacă s-ar fi păstrat
sensul vechi propriu juridic s-ar fi evitat aceste controverse şi ficţiun [179, p.58].

Adjectivul responsabil a apărut de-abia în 1300 în limbă cu 3 sensuri: ce serveşte ca răspuns,

admisibil în justiţie, ce poate rezista. Substantivul responsabilitate de -abia în secolul XVIII, înainte
de revoluţie, în Dicţionarul critic din 1787 ca neologism. Şi în SUA cam tot atunci apare
substantivul responsibility. Jacques Henriot, studiind etimologia cuvinteor „responsabil” şi
„responsabilitate a arătat că istoriceşte în limba franceză cuvîntul „iresponsabil" apare de odată după
responsabil. Secole de-a rîndul nu a fost, apoi ca o o explozie, apar 3 termeni: responsabilitate,
responsabil, iresponsabil în anii dinaintea revoluţiei.

66
În virtutea principiului fundamental al egalităţii tuturor în faţa legii şi a dreptului fiecărui la justiţie,
de a se face dreptate, să i se respecte drepturile, preocuparea majoră a fost indemnizarea victimei.

Contrastul între concepţia clasică şi modernă a dreptului se verifică pe baza răspunderii pentru a
demonstra că premisele filosofice condiţionează structura şi soluţiile ştiinţei juridice.

Concepţia teologică a imputării este la baza teoriei moderne a responsabilităţii juridice, dar a fost
supusă unor adaptări transferîndu-se din modelul judecăţii divine. Teoria dreptului natural a acceptat
legătura dintre responsabilitate şi liberul arbitru care este şi astăzi acceptată şi nu are nici un punct
de contact cu filosofia greacă şi dreptul roman.

Pufendorf a împins la extrem distincţia dintre morală şi drept, for interior şi exterior. Dreptul
natural pentru Pufendorf era o filosofie morală concepută ca o ştiinţă practică, ce viza reguli de
conduită cu privire la obligaţiuni, Morala datoriei şi raţiunea subiectivă şi formalizată ce se deosebea
de concepţia clasică a raţiunii intuitive şi sociale; aceasta era o teorie a imputării.

Astfel teoria responsabilităţii devenea subordonată celei a imputării. Imputarea implică prezenţa
unui superior ce stabileşte obligaţiile. Obligaţia în cazul libertăţii individului pentru a stabili
cauzalitatea. S-a considerat că Aristotel ar fi sursa doctrinei imputării lui, căci chiar Pufendorf des îl
citează. Cercetătorul italian A. Giuliani consideră însă că premisele ar trebui căutate în opera
teologului Suarez, pentru care judecata divină este cea a imputării şi pe acest model se construieşte
judecata umană [79, p.85-86].

Teoria imputării a lui Suarez poate fi înţeleasă dacă se relevă unele aspecte ale speculaţiilor
suareziene: cauza morală nu era cunoscută filosofiei tradiţionale, printre cauze morale se afla şi
voinţa umană liberă.

Evaluarea morală a unei acţiuni este în legătură cu o normă: Dumnezeu este cauza morală a
imputării, pentru că este principiul forţei obligatorii a legii, imputarea fiind consecinţa încălcării
normei. Astfel Suarez a dat o doctrină a liberului arbitru extrem de subiectivist şi a subordonat
dreptul teologiei. Omului nu-i este dat să cunoască ce este justul şi injustul, regula juridică este
extrasă din cea divină. Imputaţia divină crează situaţii juridice noi: ea este constituitivă, este un
proces fără dialog, comunicarea este posibilă doar între creator şi creaturi, de aceea Suarez dă sens
nou comunicării - creare.

67
Consecinţele adaptării modelului teologic al imputării la judecata umană au fost lipsa de
comunicare, judecătorul nu are nevoie de probe. Filosofia lui Pufendorf este similară doctrinei
Suarez. Pufendorf în I capitol al De iure dezvolta teoria imputării în cadrul opoziţiei între entitatea
morală şi fizică. Fundamentul entităţii morale este libertatea umană, iar imputarea este
raţionamentul declarativ (nu constitutiv ca la Suarez). Deci, Pufendorf a mai laicizat doctina
imputării, recunoscînd o imputare fizică alături de cea morală: această concepţie este la originea
dreptului penal modern [79, p.89].

Pufendorf insista asupra faptului ca imputarea morală să nu fie exclusivă, că este necesar mai
întîi un eveniment fizic ca o presupunere a unei imputări morale, considerînd necesară reevaluarea
legilor cauzalităţii fizice ca o garanţie a drepturilor acuzatului. Al doilea aspect al laicizării efectuate
de Pufendorf s-a manifestat în interdicţia adresată judecătorului de a determina pedeapsa, aceasta
urma să fie determinată rigid de către legislator, astfel afirmă principiul cunoscut de romani "nulla
poena sine lege" ca un element liberal al doctrinei sale.

Pufendorf a adaptat doctrina teologică la exigenţele judecăţii umane, dar nu a putut elimina
pericolele şi abuzurile innevitabile atunci cînd acceptăm un model prea perfect al justiţiei umane:

1. Structura logică a raţionamentului de imputare elimină comunicarea, nu există proces,

controverse. Dreptul natural este o tehnică riguroasă de imputare, în care soluţiile
fiecărui conflict sunt preconstituite.
2. Imputarea juridică rămîne a fi una morală, pedeapsa este consecinţa unei greşeli morale.
Dacă greşeala este o voinţă condamnabilă, recunoaşterea vinei va fi cea mai bună probă,
odată cu Pufendorf decade progresiv concepţia argumentativă a probei şi a conceptului
clasic al adevărului probabil. Judecătorul are toate drepturile împotriva acuzatului, pe
cînd acesta doar unul- de a proclama adevărul.
3. Raţionamentul imputării se acordă cu structura silogistică a raţionamentului judiciar în
calitate de calcul riguros, dar judecătorul nu are rigoare în afara cuantificării. Judecătorul
este un funcţionar ales de suveran şi este iresponsabil, numai faţă de suveran răspunde ca
un agent de ordinul doi.
Doctrina imputării laicizată de adepţii dreptului natural (Pufendorf, Thomasius, Wolf) corespundea
orientării politice a dreptului civil şi penal către scopurile sale. În răspunderea civilă principiul
vinei ca temei al faptei ilicite are drept scop limitarea costurilor sociale în repararea daunei. Astfel

68
încît deoarece în societatea precapitalistă nu era avere ce s-ar fi expus riscului unei răspundei mai
grele, vina era temeiul ei. [79, p.91].

Logica imputării permitea de a realiza un model cantitativ al dreptului: un calcul riguros prezenta pe
de o parte o garanţie pentru individ, pe de alta- satisfăcea datoria de socialitate. Principiul socialităţii
este un model apropiat de cel contabil ce permite a determina şi fixa dinainte raporturile de schimb
dintre indivizi, chiar şi în ce priveşte repararea daunei prin calculul unor valori cantitative. Nimic nu
este lăsat la opinia şi arbitrul judecătorului, nu este loc pentru echitate.

Opera lui Thomasius este consecinţa extremă a eliminării reziduurilor teologice din drept,
numia legea umană este propriu-zis lege. Filosofia lui Thomasius oscilează între determinism şi
indeterminism, ba acceptă voinţa liberă, ba o neagă. Acţiunile nelibere sunt şi ele imputate, astfel
morala devine un fel de fizică a acţiunilor umane. În aşa fel Thomasius a anticipat doctrina modernă
a răspunderii fără greşeală.

Temeiul răspunderii nu-i vina agentului, ci lezarea drepturilor subiectve: acţiunea modernă de
reparare a daunei decurge din dreptul natural, nu din Lex Aquilia romană, consideră A.Giuiliani.
Totuşi, am putea adăuga că soluţia o aminteşte pe cea a Lex Aquilia.

În optica acestor dezvoltări şi dacă ne plasăm pe un punct de vedere teoretic riguros răspunderea
pentru fapta altuia trebuia să fie exclusă, pentru că (urmînd acel punct de vedere) nu poate fi
imputată altui subiect decît cel ce a comis prejudiciul. Dar ea s-a admis ca excepţie în cazurile în
care este posibil să fie plasată în schemele voluntarismului, dacă se ajunge la o cauză morală. În
cazuri - stăpînul porunceşte slugii să facă ceva ilicit, stăpînul este vinovat - sunt criterii de
probabilitate pentru a individualiza un responsabil. Dacă dreptul determină regulile de imputare doar
în baza criteriilor de probabilitate, teoria voinţei şi vinei sunt clătinate din temelie. În doctrina lui
Pufendorf găsim rădăcina concepţiei răspunderii fără vină. Imputare morală -sfîrşeşte prin a deveni
cam ambiguă: pe de o parte, ancheta asupra forului intern este limitată, pe de alta - elementul fizic al
acţiunii este reevaluat, astfel s-a deschis calea spre tezele deterministe bazate pe cauzalitatea
obiectivă.

Dar cele descrise mai sus nu reprezintă singura modalitate de a concepe răspunderea legală.
Concepţia clasică a exercitat asupra dreptului penal vechi o influenţă mare, cum a demonstrat
istoricul A.Laingui în lucrarea "La responsabilité penale dans l'ancien droit (XVI-XVIII siecle"
[100, p.27]. Criminaliştii vechi au elaborat un drept penal general ca o teorie a cauzelor de

69
justificare. În tratate de la sfîrşitul secol XVIII - că toate acţiunile ce nu rezultă din constrîngere sau
ignoranţă vin din voinţă, ce are 2 motoare: plăcerea şi furia.

Pentru a defini concepţia clasică a răspunderii (prin „clasică” se are în vedere antică, în
temei, a filosofilor greci) trebie de ţinut cont că termenii "voinţă", "voluntar” în concepţia clasică a
răspunderii nu aveau sensul pe care i l-au dat apoi concepţia modernă. Termenul de voinţă are un
sens puternic şi unul slab. Sensul puternic corespunde concepţiei moderne de răspundere, căci voinţa
este cauza morală a efectelor fizice. Sensul slab al termenului de voinţă la antici reflectă sărăcia
cunoştinţelor în domeniul cauzalităţii umane şi neagă judecătorului posibilitatea de a şti şi prevedea
totul.

Termenii lui Aristotel nu pot fi traduşi pur şi simplu ca voluntar şi involuntar, cum au făcut
teoreticienii dreptului natural modern, dăndu-le sensul puternic al filosofiei moderne, neţinînd cont
de faptul că Aristotel nu apela la morala datoriei, la distincţia între fiinţa morală şi fiinţa fizică.

Doctrina clasică a răspunderii presupunea dreptul şi reflecţiile asupra modelelor de

răspundere oferită prin experienţă juridică cotidiană cu privire la repararea daunei şi avea la bază nu
voinţa, ci egalitatea. Evaluarea acţiunii umane ca fiind justă, repararea daunei nu avea nimic comun
cu teoria imputării de către un judecător ce declara sau consituia individul cauză morală a unui efect
fizic. Omul grec nu cunoştea liberul arbitru, el cerceta condiţionările sociale ale acţiunii umane. În
concepţia greacă judecătorul era un model de om prudent şi devenea el însuşi regulă de conduită.
Răspunderea judecătorului era abordată de Aristotel, distingând între răspundere intenţionată şi cea
din ignoranţă. Deci, ideea centrală a lui Aristotel era: Nu este posibil de a aprecia raţionamentul
judecătorului, neglijînd în acelaşi timp conduita sa [30, p.362]. O judecată de răspundere era
rezultatul unei raţiuni practice sociale: ea nu putea fi încredinţată unui judecător funcţionar, ci unui
judecător căruia pot să-i fie constant specifice eroarea, ignoranţa şi slăbiciunea omului. Nimeni nu
este complet liber în alegere: omul este condiţionat de natura lucrurilor, tabu-uri, pasiuni.

În "Etica" lui Aristotel ideea de răspundere nu derivă dintro reflecţie metafizică, ci din
evaluări sociale implicite în limbajul juridic care era unul ordinar. Limbajul ordinar este ambiguu,
dar în el este toată bogăţia sensului comun. Dreptul este manifestarea cea mai raţională a
înţelepciunii practice pentru un filosof ce-şi propune să studieze răspunderea umană.

Aristotel a afirmat că "nu putem reduce actele noastre la alte principii, decît cele ce sunt în noi" şi a
găsit proba în drept şi experienţă individuală. "Sunt involuntare actele realizate din constrîngere sau

70
acompaniate de ignoranţă. Un act forţat este cel a cărui principiu ne este exterior nouă". - aceasta-i
definiţie dialectică, care nu-i nici deplin clară, nici obscură, pentru că punctul său de pornire se
găseşte în opiniile comune, considera Georgio del Vecchio [177, p.57].

Filosofia justificării e legată strâns de dialectica înţeleasă ca logica controversei,

argumentării. Această tradiţie a impus pe parcursul secolelor o concepţie a răspunderii din punct de
vedere a cauzelor de justificare, judecata de răspundere comportă evaluări sociale. Suntem
responsabili nu în raport cu o obligaţie, dar pentru că aceasta este opinia colectivă, evaluările sociale
ce ne fac responsabili [79, p.96].

În continuarea acestei opinii se poate cita poziţia lui G.B. Vico, filosof italian al dreptului din secol
XVIII, ce considera că liberul arbitru este necunoscut prin esenţa şi natura sa, doar simţul comun
este un fapt cert. Simţul comun este singura măsură pe baza căreia se poate începe un discurs uman
asupra răspunderii umane. Vico astfel considera că teoria răspunderii este teoria cauzelor de
justificare [177, p.97-99].

B.Spinoza în lucrarile sale Etica şi Tratat teologico-politic expune o teorie raţionalistă şi o

doctrină a necesităţii prin 2 idei:

1. Dumnezeu este imanent lumii;

2. Necesitatea este unica modalitate de a fi. Nu numai natura este în Dumnezeu, dar şi Dumnezeu
este în natură ca o cauză netranzitivă imanentă a tuturor lucrurilor.

Abordarea teoretică a categoriei de responsabilitate este realizată întrun cadru antropologic

ce admite că omul este o individualitate conştientă [47, p.97-111].

Oamenii nu sunt izolaţi în dorinţele lor în măsura în care conştientizează că o persoană

asemănătoare lor este afectată de bucurie sau tristeţe şi ei sunt afectaţi de acelaşi sentiment. Această
identificare poate să-i reţină de la violenţe gratuite, dar ea este limitată prin exigenţa, importanţa,
urgenţa contradicţiilor dintre dorinţe, interese. Deci, Spinoza invita să admitem incompatibilitatea
relativă a dorinţelor complexe şi a personalităţilor. În loc de a responsabiliza pe altul sau pe noi,
Spinoza cerea să luăm în serios diferenţa dorinţelor, iar absenţa compatibilităţii să nu o considerăm
vină, dar cel mult - o consecinţă a energiei politice aplicate instituţional cu răbdare la construirea
unei veritabile comunităţi.

71
Răul la Spinoza nu are esenţă proprie, un lucru este bun sau rău doar în relaţie cu altul, este un efect
al unei întîmplări rele [59, p.225]. Pentru Spinoza este în natura lucrurilor de a fi conştient de
anumite lucruri, dar această conştiinţă este falsă ori mutilată. A se şti parte a ordinii divine este
pentru Spinoza gradul cel mai înalt de libertate. Cunoaşterea binelui şi răului - este sentimentul
bucuriei sau al tristeţii de care suntem conştienţi, oamenii încheie raporturi şi pe acestea le numeşte
Spinoza drept.

Contrar şcolii dreptului natural ce fonda faptul social şi politic pe drepul privat contractual, Spinoza
le fonda pe putere şi logică politică. El înlocuia limbajul juridic cu cel politic, iar păcatul şi greşeala
sunt interpretări a unui fenomen politic- neascultarea.

Încălcarea legii este mai imputabilă organizării proaste a cetăţii, decît răutăţilor cetăţenilor. Oamenii
nu se nasc cetăţeni, ei devin. Legile trebuie să fie aşezate cu prudenţă, să fie acord social ce poate fi
obţinut pe 2 căi: să se utilizeze pasiunile pentru a obţine adeziunea, sau să-i ameninţe, prima face un
popor liber, a doua -o turmă de sclavi ce vor să evite moartea.

Spinoza a ruinat noţiunea de culpă şi nu a susţinut că răspunderea juridică este una pentru culpă.
Pentru el, răspunderea juridică nu poate fi decît răspunsul la o necesitate politică ce înseamnă de a
face din fiecare individ o parte a corpului social [47, p.110].

Construind o filosofie a omului, a cărui libertate pecetluia destinul uman, Kant nu a putut evita
subiectul responsabilităţii. Pentru că legea morală era ratio conoscendi a libertăţii, iar libertatea ratio
essendi a legii, omul duce în sine conştiinţa datoriei şi autonomia voinţei.

Legea cauzalităţii prin libertate este proprie subiectului moral, formează punctul de plecare a
analizei si determină obiectele la care pot fi aplicate. Cauzalitatea prin libertate face din om o
persoană, un subiect moral, responsabil, capabil de a răspunde de acţiunile sale de care garantează.

Tematica datoriei permite de a clarifica noţiunea răspunderii. După ce diferenţiază acţiunea

realizată din datorie de cea conform datoriei, Kant descoperă în a vrea unicul izvor al valorii
morale a acţiunii.

Noţiunea de responsabilitate şi răspundere nu poate fi gîndită fără referinţă la persoană, ce este un

subiect căruia îi pot fi imputate acţiunile, este autorul nu numai al actului, dar şi al efectelor actului.
Deci, pentru a judeca valoarea unei acţiuni trebuie făcută referinţă la principiile interioare ale

72
acţiunii, de aceea responsabilitatea poate fi înţeleasă prin prisma legii pure a datoriei nu ca idee, ci
ca fapt ce atestează libertatea în om.

Kant arăta că nu este responsabilitate decît pentru o fiinţă rezonabilă, avînd facultatea de a acţiona
conform legii, voinţa lui este voinţa practică. Moralitatea este prezentă la Kant ca fapt al raţiunii,
datoria ca expresia a libertăţii şi independenţei.

Corelaţia responsabilităţii şi libertăţii esenţiale ale persoanei este clară. Din contra, comporta o
dificultate intrinsecă, a diferenţei dintre drept şi morală. La 1785 distingea legalitatea acţiunii de
moralitatea ei.

Distincţia dintre legalitate şi moralitate a dus la diferenţierea a 2 forme de responsabilitate.

Responsabilitatea morală trimite la libera subiectivitate a agentului, este tot aşa de absolută ca şi
datoria (datoria morală), ea atestă puterea practică, fiindcă are raţiunea de a se determina singură.
Răspunderea juridică are condiţia posibilităţii de a media legislaţia exterioară, pozitivă. Numai
atunci se poate vorbi de responsabilitate şi răspundere cînd în virtutea operaţiei de calificare normele
juridice servesc ca scheme de interpretare şi estimare a faptelor, iar în rezultat aceste norme conferă
semnificaţia de act de drept, sau act contrar dreptului. Afirmarea că un comportament este just sau
injust reprezintă o judecată, evaluare a comportamentului, ce are o valoare a justiţiei pozitive sau
este contrar jusiţiei, străin valorii- a justiţiei negative.

Responsabilitatea morală semnifică angajamentul personal al unui subiect total disponibil,

fundamental liber. Răspunderea juridică nu are sens decît prin medierea unei legislaţii pozitive
externe. Diferenţa naturiii responsabilităţii morale ca subiectivă şi a celei juridice ca obiectivă
determină diferenţa structurii inerente acestor 2 noţiuni. În cea morală raportul ce leagă maxima de
acţiune şi scopul pe care-l vizează se stabileşte în persoană ca un raport sintetic, de aici rezută
virtutea.

Răspunderea juridică, indiferentă etic nu implică legătura sintetică a voinţei şi jurisdicţia raţională,
datoriile ce decurg din legislaţie nu sunt decît exterioare şi principiul ce o guvernează este
constrîngerea.

Răspunderea penală a fost prima ce s-a bazat pe morală, în prmul rînd, pe morala religioasă. Un
nucleu iniţial se găsea în cele 10 porunci biblice, apoi regulile edictate de principe, care copia
justiţia divină, apoi odată cu Luminile se constituia şi o poliţie a moravurilor hedonistice, ceea ce

73
demonstra că noţiunea morală a răspunderii se instaura. Individul era considerat răspunzător, cînd
delictul îi era imputabil cu acea condiţie că dispunea de discernămînt, iar pedeapsa era justificată
tocmai prin imputabilitatea vinei [179, p.55].

Aceiaşi situaţie o găsim şi în ceea ce priveşete răspunderea civilă, pentru că şi dreptul civil a fost
refondat de moderni ca o prelungire a moralei. Iusnaturaliştii plecau de la precepte de moralitate, iar
regula creştino-stoiciană că fiecare trebuie să-şi respecte promisiunile serveşte de axiomă în dreptul
contractelor.
Concepţia clasică a răspunderii se bazează pe etica raţionalului şi pe filosofia justificării, iar cea
modernă - pe filosofia imputării, ideea obligaţiei.

2.3.Abordări doctrinare şi reglementări juridice ale răspunderii în Evul mediu

Răspunderea este un fapt social ce a fost şi este inerent oricărei forme de organizare socială,
avînd scopul de a conserva societatea şi persoana prin consolidarea sistemului de reguli şi
credinţe ce stau la baza solidarităţii membrilor societăţii. Pe parcusul istoriei s-au format şi au
evoluat atît formele, funcţiile, principiile juridice, cît şi condiţiile privind răspunderea juridică.

Îndreptîndu-ne atenţia spre reglementările medievale constatăm că toate popoarele vechi au

cunoscut răzbunarea privată numită şi răzbunaresa sîngelui ca o sancţiune pentru omor. Ea îşi
găsea explicaţia în faptul că viaţa, demnitatea şi averea omului puteau fi realizate doar de
membrii acelui colectiv (trib, gintă) la care aparţinea victima. Răzbunarea sîngelui era
considerată şi ca o datorie faţă de victimă, care, conform credinţelor de atunci, nu-şi va găsi
liniştea pînă nu va fi răzbunată. Cu apariţia statului răzbunarea sîngelui a fost limitată, limitarea
mergând pe linia restrângerii cercului de subiecte la cel familial. Solidaritatea exista în cadrul
obştii familiale, conform Pravilei Ruse (art.1 al redacţiei prescurtate) se răzbună tatăl, fiul,
fratele, nepoţii de frate.

Răzbunarea sîngelui a fost chiar interzisă de autorităţile statului, de exemplu, la geto-daci,

după cum mărturiseşte poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis, răzbunarea sîngelui fusese
interzisă, deşi interdicţia nu era respectată [2, p.9].

Ea este înlocuită cu amenda, lucru foarte clar demonstrat de aşa numitele "legi barbare". În
legile cunoscute ca "barbare" - Legea Salică, Legea Saxonă se prevedea de asemenea răzbunarea

74
sîngelui, deşi era limitată atît în ce priveşte infracţiunile pentru care se puteau răzbuna- numai
pentru omucidere intenţionată, cît şi cercul persoanelor ce răspundeau - infractorul şi feciorii
acestuia. În legea Salică - vergheldul- amenda se plătea pe lîngă despăgubire ceea ce prezintă
încă un argument al faptului că francii au receptat parţial conceptul de delict privat din dreptul
roman [155, p.128]. Orice infracţiune putea fi răscumpărată prin amendă.

La longobarzi Edictul lui Rothari din 643 a înlocuit răzbunarea sîngelui cu plata unei
despăgubiri în bani ce se numea de asemenea wergeld şi cuantumul acestuia se stabilea în
funcţie de poziţia socială a persoanei lezate. De exemplu, pentru uciderea unui ţăran liber
Wergeldul era de 200 solizi de aur, pentru un om semiliber- 60, dar pentru un serv de casă ca şi
pentru porcar – 50 [15, p.107].

În peninisula Scandinavă în genere, în particular, în Norvegia răzbunarea sîngelui s-a păstrat

pînă în secolul XII, vergheldul era plătit atît de descendenţi şi ascendenţi în trei generaţii, cît şi
de colaterali- fraţi, veri primari [203, p.14-16].

În Statutul Corciula deşi sunt prezente mai multe trăsături arhaice, nu era deja prevăzută
răzbunarea sîngelui şi răspunderea colectivă [228, p.12-19, 106-107]. Aceiaşi situaţie se poate
găsi în Statutul Vinodoului din 1288, dar rudele răspundeau pentru ucigaşul fugar, plătind
jumătate de amendă, dar deoarece în Statut nu se specifica anume care rude răspund, s-a făcut
concluzia că răspund rudele, în genere [204, p.48-50].

Codul sîrb de legi al lui Ştefan Duşan de la mijlocul secolului al XIV prevedea răspunderea
pentru trădare - a fratelui pentru frate, a tatălui pentru fiu, a rudei pentru rudă, iar în cazul
răspunderii pentru omucidere răspundeau doar rudele cele mai apropiate - părinţii, fraţii, copiii.

Imperiul Bizantin, adică Imperiul Roman de răsărit, a continuat, în special, în primele secole
ale existenţei sale, tradiţiile clasice – dreptul roman şi filosofia greacă la care s-au adăugat apoi
elemente orientale şi în totalitate s-a dezvoltat sub influenţa noilor concepţii ale teologilor
creştini. Pecetea creştină a epocii se întrezăreşte în îmblânzirea pedepselor, imprimarea unui
caracter mai umanst dreptului. Pedeapsa cu moartea se aplica în cazuri limitate – omor, adulter,
vrăjitorie, apoi, din secolul VIII vrăjitoria nu mai este pedepsită cu moartea, în schimb, trădarea
la rînd cu omorul şi adulterul rămîn a fi pedepsite cu pedeapsa capitală. Mult mai frecvente erau
pedepsele pecuniare (confiscarea bunurilor, amenzile), exilarea la mănăstire sau chiar în afara
Imperiului [67, p.305-365].

75
 Situaţia din dreptul vechi românesc era asemănătoare cu cea descrisă pentru alte popoare din
Europa medievală, adică, un loc important în Legea ţării referitor la răspundere ocupa elementul
reparatoriu, ceea ce de asemenea ne poate arăta o supravieţuire a spiritului (cel puţin) a dreptului
roman la populaţia românească, urmaşa celei daco-romane, dar şi aflarea sub influenţa culturală,
inclusiv juridică, a imperiului Bizantin.

Legea ţării era ansamblul normelor ce se aplicau pe teritoriul numeroaselor formaţiuni statale
– Ţara Vrancei, Ţara Vaşcăi, Cnezatele lui Ioan, Farcaş, Litovoi etc. Legea ţării nu prevedea
răzbunarea sîngelui ca mijloc de soluţionare a conflictelor -Plata unei compoziţii, un principiu ce
provenea din sistemul de soluţionare a diferendelor din obştea sătească, avea la bază acordul
între victimă şi făptuitor pentru plata unei sume de bani sau remiterea în proprietate a unor
bunuri (moşii, case, vite, vii, livezi). Această modalitate a fost preluată şi după constituirea
staleor medievale româneşti, însă aşa nimita „răscumpărare a capului” viza nu numai iertarea
delicventului d către victimă sau de rudele acesteia, dar şi plata unei amenzi dregătorului ce avea
în sarcina sa judecarea cauzei. Şi în secolul XVIII Dimitrie Cantemir scria că ucigaşul care se
înţelegea cu rudle victimei putea spera la mila domnului, dar nu era o garanţie sigură, domnitorul
putea considera că interesul public cere mai degrabă pedepsirea exemplară decît răscumpărarea
capului [93, p.431].

În dreptul medieval românesc al secolului XV infracţiunea se numea "dilo", adică "faptă", fiind
clasificate în funcţie de gravitate în infracţiuni grave - "velichie" şi mai puţin grave -"malîe".
Infracţiunea se considera a fi o faptă ce se sancţiona şi consta în pricinuirea unui prejudiciu şi
încălcarea legilor laice şi religioase, iar pricinuirea prejudiciului nu numai particularilor, dar şi
puterii domneşti, statului, organelor acestuia. Termenul vechi utilizat pentru desemnarea infracţiunii
de “faptă” –“dilo”, se utliza încă pe timpul lui Ştefan cel Mare. Aşa într-un act datat cu 1467,
infracţiunile sunt clasificate în grave –«velicoie » şi mai puţin grave – « maloe dilo» [3, p.24-25].
Infracţiunea era considerată fapta ce aduce daune persoanelor private, dar şi statului, autorităţilor.

Ca subiecte a răspunderii penale erau considerate doar persoanele libere ce aveau o anumită
situaţie materială. Robii nu erau subiecte ale infracţiunii tocmai pentru că nu aveau propriul
patrimoniu şi nu erau în stare să plătească amenda judiciară. Pentru paguba adusă ca o consecinţă a
faptelor robului, plătea stăpânul lui. În cazul în care stăpânul refuza, robul devenea proprietatea celui
ce plătea amenda pentru dauna produsă prin fapta robului [3, p.26-28]. Deci, iniţial accentul în
răspundere se punea pe repararea daunei cauzate ca o consecinţă a faptei, observând tocmai acea

76
atitudine romană din cazul "damnum injuria datum". Faptul că se urmărea în primul rând
despăgubirea este ilustrat şi prin menţinerea răspunderii solidare: fie a rudelor prin plata amenzii,
fie chiar a comunităţii săteşti, în caz de autor nedescoperit al infracţiunii. În acest caz putem intui un
element de supravieţuire a spiritului de a realiza justul în relaţiile umane cu privire la victimă, dar
care cu trecerea timpului a fost asimilat de stat în alte scopuri, în special, patrimoniale, de dobîndirea
unor profituri. Această deturnare de la adevărata sa semnificaţie a amenzii respective a fost corect
intuită de popor care o numea „năpastă”. În epoca fanariotă, răspunderea comunităţii săteşti pentru
infracţiunea săvîrştă pe hotarul său, dar al cărei autor nu a fost descoperit, s-a extins chiar pe o rază
de 12 sate din jur.

Treptat, odată cu pătrunderea în Principatele române tot mai masivă a literaturii religioase, dar şi
juridice are loc şi substituirea termenului de „faptă” cu cel de „vină”. Cuvântul "vină" în dreptul
medieval românesc era folosit ca sinonim al termenului „infracţiune”.

Cum s-a menţionat deja, pînă în secolul XVIII se practicau înţelegerile dintre infractor şi victimă
(sau rudele acesteia) prin care infractorul prin plata unei sume de bani sau cedarea unor bunuri
mobile sau mai des imobile îşi răscumpăra vina, adică avea loc comutarea pedepsei îndreptate
asupra persoanei (în special, pedeapsa cu moartea) întro sancţiune patrimonială. În secolul XVIII
acest procedeu era justificat întro anaforă pe baza unui text din Basilicale, pe care-l citează: „La
vinovăţiile ce aduc osîndă de moarte, este vinovatul slobod a pleca pe pîrîşul său prin dare. Dimitrie
Cantemir scria că ucigaşul care se înţelegea cu rudele victimei putea spera la mila domnitorului,
dar nu era o garanţie sigură, căci domnitorul din considerente de interes public putea cere mai
degrabă pedepsirea exemplară decît răscumpărarea capului [93, p.431].

Trebuie menţionat că în principatul medieval al Moldovei şi al Ţării Româneşti predomina o

concepţie mai raţională asupra subiectului responsabil şi a vinovăţiei acestuia. În Principatele
Române nu au fost procese intentate animalelor ce au săvîrşit omucideri sau lezări grave a sănătăţii
sau proprietăţii, cunoscute pînă în secolul XIX în Europa [175].

Reglementările juridice româneşti cunoşteau răspunderea pentru lucrurile sau persoanele pe care
le are cineva în pază, astfel că în loc de procese intentate animalelor ce păşteau pe proprietate străină
în dreptul românesc acest delict era sancţionat cu sancţiuni patrimoniale - plata unei amenzi –
„pripasul” sau chiar cedarea animalului ce a încălcat proprietatea stăpînului locului.

77
 După constituirea statelor medievale Moldova şi Valahia se aplica regula răspunderii penale
personale, adică pedeapsa se aplica exclusiv persoanei ce a săvîrşit infracţiunea.. Acest principiu era
fixat în Syntagma lui Vlastares, nomocanon care a pătruns în principate încă din secolul XV, în
următoarea formulare: „Copiilor care nu au săvîrşit nimic rău, crimele părinţilor nu-i vatămă; nici
părinţilor – crimele copiilor, căci crimele urmăresc persoana”. Despre aplicarea acestui principiu
putem judeca şi după unele acte ale cancelariei domneşti ce arătau că pedepsele erau aplicate
infractorilor în mod individual. Totodată statul a favorizat şi menţinerea unei instituţii juridice
arhaice – răspunderea solidară a membrilor comunităţii săteşti. În perioada prestatală, a legii ţării,
când exista o proprietate obştească impunătoare, răspunderea penală colectivă reprezenta un element
al echităţii sociale. Odată cu dezvoltarea proprietăţii private şi cu formarea statului răspunderea
colectivă devine inechitabilă, nemaicorespunzând noilor realităţi. Poporul a intuit just acest lucru şi
în limbajul popular al epocii răspunderea colectivă a fost numită „năpastă”. Trebuie de menţionat
faptul că atunci, când interesele guvernanţilor sau a susţinătorilor acestora o cereau, domnitorii
puteau reduce acţiunea acestei instituţii.

Aceasta s-a întîmplat în cadrul reformei de 40 ani, care a extins principiul personalităţii şi
individualizării pedepsei astfel încît spre sfârştul secolului XVI documentele menţionează deja aşa
numiţii „răufăcători – zlotvorţî” şi de o pedeapsă ce se răsfrângea doar asupra personalităţii
infractorului (de regulă, pedeapsa cu moartea). În actele oficiale judecătorilor li se cerea să-i
pedepsească pe răufăcători „după lege şi după faptă”. Această îmbinare de cuvinte în limbajul
cancelariei medievale moldoveneşti însemna aplicarea pedepselor ce grevau însăşi persoana în
integritatea sa fizică spre deosebire de alţi infractori ce plăteau gloaba (amendă judiciară) după lege
[4, p.33].

Deci pentru combaterea infracţiunilor grave statul renunţase la „năpastă” şi a recurs la

personalizarea pedepsei. Conform noilor norme răufăcătorii nu mai puteau fi „răscumpăraţi” nici de
membrii familiei (părinţi, fraţi, surori, rude), nici de alţi oameni prin comutarea pedepsei cu moartea
în amendă. În acest sens în cadrul reformei de 40 ani infracţiunile grave au fost retrase din jurisdicţia
privată, deoarece aceasta era cointeresată în comutarea pedepsei în amendă pe care era în drept să o
însuşească [239, p. 148].

Se poate evidenţia că principiul personalităţii pedepsei, cunoscut de mult în Moldova şi

Valahia, era aplicat conform noilor realităţi şi necesităţi. Faptul ne demonstrează atitudinea selectivă
a domnitorului faţă de normele bizantine, care erau aplicate doar atunci când acestea satisfăceau

78
anumite cerinţe ale epocii şi erau în concordanţă cu nivelul de dezvoltare a relaţiilor sociale şi a
mentalităţii timpului respectiv. Uneori guvernanţii acceptau în mod conştient pierderea unor posibile
venituri (amenzi judiciare neîncasate) pentru a-i pedepsi pe infractorii periculoşi în persoană.

Deşi în actele cancelariei domneşti de la sfîrşitul secolului XVI-începutul secolului XVII

infracţiunea se numea încă pur şi simplu faptă, problema vinei era prezentă şi în reglementările
juridice,şi în mentalitaea epocii. Dovezi în acest sens sunt cronicile secolului XVII, de exemplu,
letopiseţul lui Grigore Ureche în care descriind « ridicarea» orheenilor şi sorocenilor cu acel
“domnişor” Ionaşco împotriva lui Aron-vodă cel urât de toată ţara pentru greutăţile puse pe umerii
ei, Grigore Ureche îl dezaprobă pe Aron-vodă pentru că i-a pedepsit nu numai pe cei vinovaţi de
«ridicare », ci şi «seminţiile lor, şi vinovaţi, şi nevinovaţi [174, p.211].

Severitatea pedepsei era în dependenţă de gravitatea infracţiunii conform scării de valori din
acea societate. Sus pe această scară era situată viaţa şi sănătatea persoanei. Omuciderea intenţionată
era considerată infracţiune gravă şi în conformitate cu reforma de 40 de ani pedeapsa era cea
capitală, nefiind posibilă comutarea ei în amendă judiciară. Pedeapsa pentru omucidere din
imprudenţă, ca şi pruncuciderea, putea fi comutată în amendă judiciară, în acte se menţionează că
pentru omucidere neintenţionată s-a plătit amendă 40 ducaţi, iar pentru pruncucidere – 100 ducaţi
[130, p.64-65, 234]. Diferenţa mare între aprecierea gravităţii omuciderii din imprudenţă şi a celei
de pruncucidere poate fi explicată prin 2 motive : primul – de ordin religios, căci uciderea unui
prunc nevinovat era un păcat mai mare decît uciderea unui om matur şi al doilea motiv ar putea fi
faptul că acel prunc ar fi fost născut în afara căsătoriei, iar naşterea copilului în afara căsătoriei se
considera în sine o infracţiune gravă, deci în aşa caz pedeapsa se aplica pentru două infracţiuni. În
acest caz se poate stabili o tangenţă cu dreptul roman, sau, cel puţin cu spiritul acestuia. Amintim că
în dreptul roman pruncuciderea copilului născut în afara căsătoriei se pedepsea la fel ca şi
omuciderea, pe cînd pruncuciderea de către o femeie căsătorită era considerat un delict care era
pedepsit în mod privat de soţ. Această diferenţă o păstrează şi Cartea românească de învăţătură, care
în glava 8, zăceala 4 dispune «Cela ce va ucide prunc micşor să va certa mai cu rea moarte decît
cela ce are fi ucis bărbat deplin»

În secolul XVII pentru vătămarea integrităţii corporale se aplica şi privaţiunea de libertate şi

amenda. Întrun act din 1687 se conţine informaţia cu privire la vătămarea corporală a unei persoane
de către cumnatul acestuia, fapt pentru care a fost condamnat la amendă şi la privaţiune de libertate
pe 4 săptămâni. Însă persoana vătămată l-a iertat pe infractor, în rezultat pedeapsa de privaţiune de

79
libertate a fost comutată în amendă şi victima a pus condiţia ca făptaşul să se roage cu multă
smirenie în biserică pentru «sângele nevinovat vărsat»[4, p.35-36].

Există mărturii documentare că pentru abuz în serviciu se aplica privaţiunea de libertatea, de la care
de asemenea era posibilă răscumpărarea prin comutarea acestei pedepse în amendă judiciară şi
restituirea sumelor încasate abuziv. În 1626 domnitorul Miron Barnovschi îl probozea pe marele
vătav, poruncindu-i să restituie sumele ce le-a luat pe nedrept [239, p.149].

Cartea românească de învăţătură prevedea sancţiuni dure pentru abuz în serviciu. Aşa, de exemplu,
pentru încasarea impozitelor şi taxelor peste cuantumul stabilit de domnitor se cuvenea pedeapsa cu
moartea. Însă în practică această sancţiune nu s-a aplicat, căci datele ce s-au păstrat nu conţin aşa
informaţie. În letopiseţul lui Miron Costin se menţionează cazul unui dregător care a fost pedepsit
pentru abuz în serviciu prin aplicarea a 300 lovituri cu băţul [46, p.128]. Deci, abuzul în serviciu în
condiţiile intensificării dominaţiei otomane, respectiv a fiscalităţii şi a corupţiei, nu era considerat o
infracţiune gravă şi combaterea ei se făcea mai mult prin metode de convingere şi repararea
prejudiciului.

Pentru infracţiuni contra familiei Cartea românească de învăţătură prevedea pedeapsa cu moartea,
dar în practică de la aceasta putea avea loc răscumpărarea, fiind comutată în amendă. Aşa, o
oarecare Lupa îşi “răscumpăra capul” pentru bigamie, căci se căsătorise a doua oară fără a divorţa de
primul soţ [192, p.203].

Trebuie menţionat că însăşi structura Cărţii româneşti de învăţătură din 1646 ne indică un
început de delimitare a delictelor civile de infracţiuni. Prima parte ce conţinea 11 capitole, numite
pricini şi care se intitula „Pravile tocmite, alease şi scoase pentru toţi lucrătorii pămîntului, anume:
pentru plugari, pentru lucrătorii viilor, pentru nămiţi şi pentru păstori, arătînd împreună tuturor
giudeţul şi certarea ce li se vada fieştecăruia după deala sa, carii vor umbla cu nedreptate”. Atrage
atenţia că „certarea” – pedeapsa se dă după „deala”, adică fapta sa.

Cele 94 articole („zăceale”) conţin norme ce se referă la raporturile juridice dintre locuitorii
satelor, agricultori şi păstori. În general este prevăzută răspunderea pentru încălcarea hotarelor,
pentru tăierea pomilor, viei, pentru provocarea incendiilor, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
vite, situaţia semănăturilor şi a construcţiilor pe locuri străine, pentru construcţia de mori. În temei
încălcările prevăzute în aceste 11 pricini pot fi calificate ca delicte civile, căci marea majoritate a
sancţiunilor se referă la despăgubiri. De exemplu, în pricina a treia, zăceala 47 prevede „Văcariul ce

80
va arunca cu toiagul cela ce paşte vacile şi va vătăma vreo vită, au-i va frînge piciorul, au-i va
vătăma ochiul, acesta nu va fi fără de pagubă, ce va plăti paguba stăpînului.” Sau în pricina a patra
zăceala 52 „Orice fel de dobitoc, vrînd să sae peste gard, la vie sau la pomăt, şi de să va împăra; să
nu aibă nici o pagubă cela cu gardul”. Despăgubirile trebuiau să fie echivalente prejudiciului, aşa
cum arăta zăceala 59 a pricinii a şasea „De va dărîma neştine în pădure , tăind crengi din copaci şi
cu nesocotinţa lui va scăpa săcurea din mîini şi să va prileji de va lovi vreo vită şi o va omorî fără
voia lui, acesta să dea vită pentru vită”. Aici deja se vede că delictul este săvîrşit din neglijenţă
„nesocotinţă”, fără voie, dar despăgubirea trebuie să aibă loc. După cele 11 pricini, mai urmau sub
titlul de Pravile împărăteşti încă 5 pricini se prevedeau sancţiuni pentru furtişaguri, erau ca o punte
de legătură între prima şi cea de-a doua parte ce are acelaşi titlu de „Pravile împărăteşti” cu 78
capitole, numite glave ce conţine mai multe norme penale, dar şi civile.

Pravilele împărăteşti sancţionează infracţiunile ca: insultarea dregătorilor, falsificarea de

monedă, omuciderea, răpirea, bigamia, adulterul, violul, incestul, proxenetismul, ierosilia etc. În
această parte a Cărţii româneşti vedem deja o altă abordare a faptelor ilicite şi anume ele sunt numite
„greşeală”, „vină”. În glava 1, zăceala 1,2,3 cuprinde indicaţia termenului de greşeală „Cela ce va
sudui sau va ucide pre vre-un giudeţ, sau pe vre-o slugă a giuideţului, pre carele va fi trimis
giuideţul să facă vre-o slujbă, iară neştine îl va învălui şi nu-l va lăsa să-şi umple slujba după
învăţătura mai marelui său; această greşeală iaste ca şi cînd are fi suduit pre domnie”[27, p.87].

Astfel constatăm că pravilele, adică culegerile de legi scrise în limba română şi tipărite – Cartea
românească de învăţătură din Moldova (1646) şi Îndreptarea legii din Valahia (1652) - au numit
fapta ilicită civilă pur şi simplu faptă, iar fapta ilicită penală, infracţiunea – mai des greşeală.
Răspunderea pentru săvîrşirea infracţiunii se deosebeşte în funcţie de faptul dacă era infracţiune
intenţionată sau neintenţionată. În cazul unor infracţiuni grave cum ar fi omuciderea, Cartea
românească le împarte în 3 grupuri: 1. Cu înşelăciune, „cînd se tîmplă cu înşelăciune şi cu poftă
ucide unul pre altul”; 2. Cu nesocotinţă, „cînd cineva nici cu gîndul nu gîndi, nici cu inima nu pofti
să facă ucidere, ci numai că să va mînia pre un om de-l va sudui şi-l va bate, dentr-acea bătaie i se va
tîmpla moarte”; 3. Cu greşeală „cnd aruncă neştine într-un dobitoc sau într-o pasăre cu o piatră şi să
nimereşte de loveşte pe vre-un om şi-l ucide”. Astfel într-o formă oarecum cazuistică se preconiza
un început de evidenţiere a intenţiei (pentru infracţiunile din primul grup) şi imprudenţei
infractorului (pentru infracţiunile din grupul 2). În cazul infracţiunii din grupul 3 exista doar legătura
cauzală dintre faptă şi rezultat, conştiinţa şi voinţa subiectului nefiind implicate, de aceea în glava 8,
zăceala 8 se prevedea că acel ce ucide „cu greşeală şi fără de voia lui, să nu se cearte (pedepsească)
81
ca un ucigătoriu”[27, p.89]. Intenţia directă este desemnată şi de cuvîntul „îndeadins”- în glava 9,
zăceala 21 „Cîndu să va tîmpla, ori bărbat, ori femeie de-şi vor împresura cuconul lîngă sine într-
aşternut, neavînd grijă cumu să cade de pruncul lor, să se cearte, iară nu cu moarte, ce după voia
judeţului, iară de să va afla c-au făcut acest lucru îndeadins, cu înşelăciune, atunce ca un ucigătoriu
să să cearte”

Sporadic apare şi termenul de vină şi vinovat. În glava 24, zăceala 7 se prevede că soţia va putea
lua doar pentru „vină mare” chezăşie de la soţ că nu o va vătăma, căci mai departe în zăceala 8 se
stipula „Măcar de şi-ar pune bărbatul chizeăş să nu-şi vatăme muierea, pentru aceia tot poate să o
bată cu măsură, cîndu-i va fi vinovată”. Această abordare s-a aprofundat în legile ulterioare, în
special cele de la începutul secoluli al XIX-lea.

În Legiuirea Caragea din 1818, partea V se numeşte "Pentru vini", şi conţine norme de drept
penal, deci în loc de faptă ilicită penală sau infracţiune este utilizat termenul de vină, adică faptă
vinovată.
În capitolul I "Pentru omor", punctul 4 a/ prevede: "Cine va omorî, apărîndu-şi viaţa de primejdie,
nevinovat iaste". Punctul l4 b/ arată că „Nebunul sau smintitul la minte şi copilul mic dacă omoară
nu sunt vinovaţi” [103, p. 140].

În capitolul 5, punct 4 "Iar cîţi vor arăta cărţi mincinoase, prin neştiinţă, şi să va dovedi că nu le-au
ştiut mincinoase, aceia sunt nevinovaţi" [103, p.146].
Capitolul 7 , punct 2 "Prepuitorii să să osîndească la pedeapsa ce era să pătimească cel prepus, când
s-ar fi găsit vinovat".- p.146. Răspunderea este concepută ca despăgubire, vina nemaifiind căutată,
se cerea repararea prejudiciului în cazul delictelor civile, despre acesastă situaţie ne mărturiseşte
adaosul de după capitolul 10, intitulat "Pentru stricăciune", unde în punctul 1 se prevede:"Care din
ştiinţă sau neştiinţă sau cu greşeală va duce stricăciune altuia, iaste dator a răspunde stricăciunea",
iar punctul 5 "Cînd dobitocul cuiva va face vreo stricăciune, stăpînul dobitocului iaste dator a
răspunde stricăciunea" [103, p.150].
În Partea VI "Pentru ale judecăţilor", punctul 2, se făcea distincţia între faptele penale şi
civile, încercîndu-se delimitarea pricinilor civile şi cauzelor penale, criteriu esenţial fiind indicată
vina: "Prigonire iaste ori cremenale ori politicească. Cremenale este, cînd învinovăţirea iaste vină:
cum zorbalîc, omor, tîlhării, furtişag şi celelalte. Politicească iaste, cînd învinovăţirea nu e vină: cum
datoria şi celelalte" [103, p.154].

82
Deci, răspunderea penală era strict legată de săvîrşirea cu vinovăţie a infracţiunii, ce putea fi
imputată infractorului. Această situaţie de imputare a infracţiunii celui vinovat de săvîrşirea ei se
justifică prin aceea că infractorul prin fapta sa şi-a manifestat şi exteriorizat voinţa sa condamnabilă
din partea majorităţii membrilor societăţii, al căror simţ comun era afectat şi pe baza aceasta se
considera posibilitatea angajării răspunderii penale. În cazul răspunderii civile, însă, vina nu era o
condiţie absolut obligatorie pentru ca despăgubirea să aibă loc.

83
 3. EVOLUŢIA RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN PERIOADA MODERNĂ ŞI
CONTEMPORANĂ

3.1. Revoluţia franceză şi contribuţii doctrinare şi jurisprudenţiale la evoluţia

răspunderii juridice spre o răspundere obiectivă.

Perioada modernă în Europa debutează cu revoluţiile engleză din secol XVII şi franceză din
secol XVIII. Marea revoluţie franceză a pus fundamentul creării unui sistem de drept bazat pe
principiile libertăţii şi egalităţii. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789
proclama libertatea şi egalitatea în drepturi ca drepturi înnăscute ale fiinţelor umane [156, p.41].

Geniul specific al societăţii burgheze era libertatea în sensul că fiecare este liber în
activitatea sa şi ar trebui să se ţină în limitele dreptului său. Situaţia respectivă ar trebui să fie
suficientă pentru buna ordine în societate, dar aceasta-i un vis, irealizabilitatea căruia s-a văzut din
istoria dreptului modern. Un exemplu clar au fost legile fiscale ale revoluţiei franceze de la 1789,
care, neavînd sancţiune, căci autorii lor aveau mare încredere în bunătatea naturală a oamenilor, au
dus la fraude şi deci la eşec şi s-a trecut la sancţiune. Revoluţia franceză a pus şi problema
delicvenţei şi a criminalităţii, în sensul dacă este ea o problemă a individului, ori este problema
societăţii.

Revoluţia în numele libertăţii individuale a suprimat tentativa de suicid şi complicii la ea, cu toate că
în Anglia, Olanda, Spania se pedepsea tentativa de suicid şi complicii [99, p.180]. Astfel perioada
modernă în istoria dreptului debutează cu emanciparea individului de orice forme de asociere şi
ajunge astfel la cealaltă extremă - a individualismului.

Concepţia individualistă a lui Herbert Spenser conform căreia acţiunea colectivităţii s-ar
stinge pe măsură ce societatea s-ar dezvolta şi ar fi înlocuită printr-o pulbere de individualităţi, cu
desăvîrşre autonome şi independente fără nici o legătură mai strînsă între ele a fost inspirată tocmai
din aceste realităţi noi. Dar libertatea nu este contrară responsabilităţii, acestea sunt 2 faţete ale
caracteristicii durabile a spiritului european ce reflectă responsabilitatea personală a individului ce
acţionează personal şi public. De aceea se poate spune că problema răspunderii, responsabilităţii a
fost o sarcină atît pentru secolul XIX şi cît şi pentru următoarele secole.

Renumitele codificări franceze ce au urmat după Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului din 1789 au pus în centrul reglementărilor legislative persoana şi prin prisma
spiritualistă au reglementat răspunderea şi în mod special temeiul ei.

84
Cînd se discuta în Corpul Legislativ Codul Civil francez şi anume articolul 1382 Tarrible, oratorul
Tribunatului în şedinţa din 19 pluviose an.XII a spus: „Dauina pentru a fi reparată trebuie să fie
consecinţa unei vini sau imprudenţe din partea cuiva; dacă nu - apoi este ghinion pe care fiecare
trebuie să-l suporte, dar imprudenţa chiar şi lejeră este la baza răspunderii. Aici se referă şi
răspunderea proprietarului pentru animale, ruina edificiului,răspunderea pentru copii, prepuşi,
ucenici.”

Alt deputat Bertrand de Greuille în comunicarea oficială a avansat aceiaşi idee. El a afirmat
generalitatea acestui principiu, care vizează toate infracţiunile, delictele, tot ceea ce lezează
drepturile altuia. Dar tot odată a dat vinei un sens larg pentru a nu lăsa victima fără despăgubiri.
Rezultatul neglijenţei, imprudenţei fiind dauna, el punea întrebarea, dacă „nu este exagerat şi injust
să pedepsim un om pentru o acţiune de care inima şi intenţia sa este străină? Răspunsul se găseşte în
principiul ordinii publice: legea nu poate balanţa între cel ce înşală şi cel ce suferă. Peste tot unde se
vede că omul a suferit o pierdere, legea examinează dacă autorul are posibilitatea de a nu-l cauza, şi
dacă găseşte uşurinţă sau imprudenţă îl va condamna la repararea răului făcut”[99, p.46-49].

În lucrările preparatorii pentru elaborarea Codului penal din 1791 s-a exprimat un mare desacord cu
dreptul penal anterior. Omul vinovat şi omul suferind (victima) erau supuşi haosului şi inumanităţii,
fapte nevinovate sau cu vină uşoară erau tratate ca atentate grave, aplicate torturi atroce, preluate
din barbarie chiar şi în secolul luminilor, tentativa de crimă era pedepsită ca şi crima însăşi, nu
exista nici un raport de proporţionalitate între delict şi pedeapsă, lipsa de proporţie între diferite
categorii de delicte, un rău fiind considerat de lege ca cea mai gravă crimă şi deci şi pedeapsa era
cea mai aspră, dispoziţii incoerente fără sistem, marea majoritate făcută sub imperiul unor
circumstanţe de moment, absurditatea feroce nu-şi găsea alt remediu decît alte abuzuri, cele de a fi
interpretate şi modificate arbitrar de judecători.

Criticînd dreptul penal anterevoluţionar ca fiind inuman, legiutorul francez a pus în centrul
preocupărilor de drept penal revoluţionar individul cu diferite grade de manifestare a voinţei, deci,
punctul de vedere individual, dar şi elementul social era prezent, astfel încît nici cel individual, nici
cel social nu aveau preponderenţă exclusivă. Dreptul penal trebuia să se bazeze pe alte principii
printre care:

- proporţionalitatea pedepselor să fie în dependenţă de gravitatea crimelor;

- legea penală să fie umană, căci omul este în principal bun;

85
 - şi legea penală merită a fi îmblînzită, să nu se vadă în infractor un vinovat fără speranţă [99,
p.35].
Aşadar, fundamentul răspunderii penale se găsea în individ, el este vinovat pentru că şi-a condus
prost voinţa, iar pedeapsa urma să se adapteze la gradul de voinţă periculoasă demonstrată de
infractor, care nu a putut face uz adecvat de liberul arbitru şi de aceea trebuie chemat s-o facă.

Deci lucrările preparatorii ale Codului civil şi penal permit de a stabili consacrarea opiniei
dominante în secol XVIII: ideea spiritualistă se afirmă şi dă acelaşi fundament răspunderii penale şi
civile ca şi răspunderii morale. Textele definitive au tradus aceleaşi idei, au reprodus aceleaşi soluţii.
Jurisprudenţa I jumătăţi a secolului al XIX-lea a mers pe această linie de gîndire devenită clasică:
răspunderea survine în cazul unei conduite incorecte cauzatoare de prejudiciu şi în cazul în care acel
prejudiciu a fost cauzat cu vinovăţie, pentru aceasta urmînd să se stabilească dacă autorul
prejudicului a acţionat cu discernămînt sau nu.

Astfel, lucrările preparatorii atît la Codul civil, cît şi penal au pus la baza răspunderii inteligenţa şi
voinţa liberă, elemente cerute de filosofi şi teologi încă din perioada precedentă.

Codul civil francez în normele sale a inserat ideea conform căreia orice daună condamnabilă atrăgea
obligaţia de reparaţie şi astfel s-a plasat într-o optică individualistă.

A imputa înseamnă a reproşa. Conform filosofiei spiritualiste ce a inspirat alcătuitorii

Codului civil francez nu se poate reproşa unei persoane decît actele pe care a fost capabil să le vrea.
Imputabilitatea nu se confundă cu capacitatea, ea se subordonează doar existenţei facultăţii de a
discerne între bine şi rău. Exigenţa de imputabilitate astfel concepută înseamnă că nimeni nu poate fi
juridic răspunzător, dacă nu este moral responsabil, conferindu-i răspunderii o dimensiune
moralizatoare.

Dreptul ţărilor europene, în particular a celor din familia romano-germanică, a fost

întotdeauna fondat pe principiul culpabilităţii şi prezumţia răspunderii. S-a admis în mod general că
răspunderea intervine dacă există o acţiune sau omisiune condamnabilă, un prejudiciu şi o legătură
cauzală între ele. Conform opticii individualiste şi spiritualiste a Codului civil francez nu se poate
reproşa (imputa) unei persoane decît actele la care participă voinţa sa. Imputabilitatea nu se
confundă cu capacitatea, ci doar este subordonată existenţei facultăţii persoanei de a discerne între
bine şi rău. Această atitudine filosofică este prezentă în legislaţia ţărilor ce au preluat ori s-au
inspirat din codul francez. Aşa de exemplu, Codul civil şi cel penal român din 1865 conţineau

86
noţiunea de delict civil şi respectiv penal, ambele bazîndu-se pe vină (culpă). Delictele penale erau
prevăute expres în Codul penal, pe când cele civile – doar la modul general în art. 998, prin care
oricine cauza o daună ce-i era imputabilă era ţinut s-o repare. În al doilea rînd, delictul penal lezează
un interes public, pe cînd cel civil - unul privat. Delictul penal este sancţionat printr-o pedeapsă, pe
cînd delictul civil – prin despăgubire, repararea daunei cauzate. În cazul în care delictul penal este
concomitent şi delict civil, atunci sancţiunea este şi pedeapsa penală şi despăgubirea. Vina penală
implică 2 elemente: unul obiectiv- o conduită anormală şi altul subiectiv – imputabilitatea acestei
conduite autorului ei. Din aceste teze s-a inspirat legiuitorul cînd a elaborat şi adoptat normele
conform cărora cei lipsiţi de discernămînt nu sunt penal răspunzători. Această soluţie era dată şi în
delictele civile: cei fără discernămînt nu erau nici civilmente responsabili. Deci, această
reglementare era urmată şi în cazul delictului civil şi a celui penal în legislaţia europeană pînă după
mijlocul secolului XX (în Franţa – pînă la Legea din 1968).

Luîndu-se în calitate de criteriu criteriul psihologic, vina (culpa) a fost clasificată în

intenţionată şi neintenţionată. Vina este caracteristică unei activităţi voluntare, ca un element al unei
acţiuni, inacţiuni conştiente. Dar voinţa trebuie să fie îndreptată nu numai asupra acţiunii, ci şi a
consecinţelor acţiunii adică a vrea nu numai să acţioneze de o anumită manieră, dar a vrea şi
consecinţele acelei acţiuni – aceasta ar însemna să fie intenţie directă. În cazul intenţiei indirecte –
delicventul vrea să acţioneze de o anumită manieră, dar nu doreşte consecinţele acestei acţiuni.
Distincţia aceasta nu este relevantă pentru delictul civil, în schimb ea este hotărîtoare în stabilirea
pedepsei pentru cel ce a săvîrşit un delict penal.

Orice vină presupune o discordanţă între ceea ce a făcut subiectul şi ceea ce trebuia să facă.
În general aprecirerea vinei persoanei s-a făcut cu referinţă la ceea ce ar fi făcut un om normal
diligent şi prudent, ceea ce unele texte inspirate din dreptul roman numesc „un bun tată al familiei”,
adică în primul rînd, cu referinţă la elementul material. Dar în dreptul penal aprecierea vinei numai
după modelul unui om normal diligent, adică doar a elementului material, nu este suficientă.
Judecătorul trebuie să examineze şi starea de spirit a infractorului, a conştiinţei sale, deci, analiza
trebuie să fie mai nuanţată.

Deşi foarte individualiste codurile din secolul XIX au anticipat şi o mişcare a răspunderii care să se
deplaseze de la individ la societate. Şcoala pozitivistă italiană în frunte cu E.Ferri a exagerat pe
această linie de gândire. E.Ferri susţinea că în Franţa s-a răspîndit teoria obiectivă a răspunderii
civile ce se sprijinea pe ideea că răspunderea este independentă de greşeală conform unei raţiuni

87
comune a răspunderii civile şi penale. Orice om în orice caz determină faţă de acţiunile sale o reacţie
socială corespunzătoare: el resimte consecinţele naturale şi sociale ale propriilor acte de care este
responsabil prin însăşi comiterea lor. Aceasta nu înseamnă că nu este loc pentru vină în materia
răspunderii.

Sistemul juridic anglo-saxon a evoluat în sensul unei concepţii a răspunderii juridice

obiective, chiar dacă această noţiune nu este în mod necesar limitată de principiul vinei din partea
autorului, ceea ce permite ca interesele victimei să fie mai bine protejate. O. Holmes deja în 1870
scria despre fundamentul răspunderii civile în sistemul romano-germanic: ”Frazeologia moralei este
inepuizabilă pe această parte a dreptului; nu se încetează de a vorbi despre greşeală, fraudă, intenţie,
neglijenţă: de aici opinia că riscurile la care se supune un om depind de conduita sa pentru o
greşeală morală. O opinie contrară există la anglo-saxoni şi anume - că persoana răspunde de toate
consecinţele actelor sale, fiindcă acţionează sub riscul şi pericolele sale asumate, oricare ar fi starea
sa de conştiinţă [99, p.143]. Deci, punctul de vedere subiectiv nu mai era predominant deja în
secolul XIX, într-o măsură mai mare în sistemul anglo-saxon, dar şi în cel romano-germanic, deşi
preponderent în doctrina din aceste state.

Formarea asociaţiilor, societăţilor comerciale, întreprinderilor, sindicatelor a influenţat problema

răspunderii, incitînd repartiţia între toţi membrii colectivuluia rezultatelor activităţii în comun, căci
devenea tot mai dificil de a identifica autorul concret al prejudiciulu. Aceasta, la rîndul său, favoriza
anonimatul şi tindea să deturneze instituţia din funcţia sa de descurajare a vinei pentru a orienta spre
indemnizarea obiectivă.

Principala cauză a inversiunii funcţiilor răspunderii civile ţine de evoluţia tehnică. Aceasta a pus la
dispoziţia omului instrumente din ce în ce mai complexe şi mai puternice, fapt ce a agravat şi
multiplicat accidentele de origine mecanică, indemnizarea victimelor cărora în a II jumătate a
secolului al XIX-lea devenise un adevărat imperativ social.

Faptul că despăgubirea era solicitată tot mai frecvent şi în numeroase cazuri crează situaţia că pentru
a satisface nevoia de reparaţii a fost necesară recunoaşterea imposibilităţii Codului francez din 1804
să îndeplinească această funcţie, căci pe de o parte, trebuia de luat în considerare insuficienţa
patrimoniului individual pentru a garanta indemnizările tuturor prejudiciilor unei persoane ce se
provoacă în cursul activităţii sau prin mînuirea unor obiecte de care se serveşte curent în viaţa
privată, iar pe de alta - condiţia culpei predominantă anterior cu moralizarea conduitelor individuale
bara calea eficacităţii instituţiei în rolul său de instrument de reparare a prejudiciului [181, p.5-22].

88
Despăgubirea victimelor accidentelor de muncă în a II jumătate a secol. XIX doctrina franceză a
încercat să o pună în raport cu încălcarea contractului de către angajator, care nu a asigurat
securitatea muncii angajatului, dar această idee nu a prins contur practic, spiritele timpului respectiv
nefiind încă pregătite pentru acceptarea acestei soluţii. Aceiaşi soartă a avut-o şi încercarea de a
egala maşinile, aparatele cu edificiile, pentru că era dificil sau chiar imposibil de a proba lipsa de
întreţinere sau viciu de construcţie a maşinilor şi aparatelor [73, p.229].

În condiţiile de criză sau, cel puţin, insuficienţă a vechilor reglementări doctrina începuse a se
orienta spre procedee de interpretare mai suple, astfel pregătind şi evoluţia jurisprudenţei, care s-a
produs în Belgia prin decizia Tribunalului din Bruxelles în 1871, iar în Franţa - în urma pronunţării
deciziei în speţa Remorcherul. Speţa era următoarea: un remorcher cu vapori „Marie”, aparţinând lui
Guissez şi Cousin, circulînd pe Sena a exploadat la 4 iunie 1891 şi în urma exploziei a decedat o
persoană, mecanicul Teffaine de pe acel remorcher. Văduva Teffaine s-a adresat în judecată, dar în
prima instanţă a pierdut, pe cînd în apel prin decizia pronunţată la 19 martie 1893 a avut câştig de
cauză, menţionându-se că mecanicul nu a comis nici o greşeală, iar proprietarii aveau obligaţia
contractuală de a-i da mecanicului o maşină adaptată exercitării funcţiei pentru care era destinată.
Judecând prin analogie cu art.1386 a Codului Civil curtea de apel, fără să menţioneze culpa
proprietarilor remorcherului, a apreciat că este just de a decide că încredinţînd mecanicului o
maşină, proprietarii să fie răspunzători de dauna cauzată în rezultatul unui viciu de construcţie a
acelei maşini.

Proprietarii au atacat în recurs această decizie şi la 16 iunie 1896 Curtea de Casaţie a Franţei
a dat celebra decizie, conform căreia curtea de apel a aplicat corect legea, căci a impus proprietarii
Guissez şi Cousin să despăgubească avînz-cauză ai victimei accidentului (văduva Teffaine şi cei 2
copii minori ai soţilor Teffaine) fără ca să fie nevoie de a demonstra vina proprietarilor
remorcherului exploadat [73, p.229-230]. Astfel s-a considerat că art. 1384 al codului civil fancez
avea calitatea de principiu general de răspundere pentru lucrurile avute în pază, şi că la 1804 doar
animalele şi construcţiile erau acele obiecte sub pază ce puteau produce daune, situaţia schimbîndu-
se din a II jumătate a secolului al XIX-lea şi de aceea regula răspunderii trebuia să se extindă asupra
oiricărui lucru susceptibil de a produce daune. Astfel a fost fondată teoria riscului de autori francezi
ca R.Saleilles şi L.Josserand [149, p.55-59; 95, p.35]. R. Saleilles, aprobând decizia în speţa
Remorcherul, menţiona că: „Dreptul civil nu constă numai din deducţii logice, el are o supleţe şi
elasticitate ce-i permit de a se plia pe exigenţele faptelor. Legea suportă influenţa schimbărilor
economice şi sociale. Trebuie de recunoscut această promisiune de securitate ce se prezumează, dar
89
în realitate se impune. Cea mai bună probă este, că la obiecţia că în contract printr-o clauză expresă
se va putea suprima această obligaţie, se răspunde că ea este de ordine publică şi clauza va fi nulă”
[149, p.61].

Astfel se fonda ideea de răspundere a celor ce aveau o obligaţie fondată pe ideea de risc şi
justificată prin concepţia, simplă şi echitabilă, că cel ce are o afacere trebuie să suporte şi riscurile ce
reies din ea. Saleilles arăta că trebuie dezvoltată gîndirea de la 1804 şi această misiune revine
jurisprudenţei, căci funcţia ei este de a-i da legii toată vitalitatea progresivă a unui principiu ce
acţionează şi nu de a limita aplicarea legii la situaţii pe care ea le-a avut în vedere în sfera restrânsă a
a stării economice din care s-a inspirat la momentul adoptării. Trebuie ca legea, graţie
jurisprudenţei, să se adapteze la progresul timpului şi al evoluţiei istorice a societăţii.

Teoria riscului a fost formulată şi în doctrina germană, în care aproximativ în acelaşi timp apare un
studiu al autorului M.Rumelin in 1896) [143, p.185]. Această teorie explica şi justifica răspunderea
obiectivă, fără vină, luînd la bază divizarea acţiunilor umane în două grupuri: acţiuni cotidiene şi
acţiuni creatoare de risc. Acţiunile cotidiene antrenează răspunderea numai atunci cînd ele sunt
consecinţa conduitei vinovate. Dimpotrivă, în cazul în care se produce un prejudiciu ca urmare a
unor acte periculoase creatoare de risc, răspunderea trebuie să intervină pe temei obiectiv, în afara
vinei.

Evoluţia spre un fundament obiectiv a parcurs în dreptul civil un traseu mai scurt decît în penal,
pentru că vina nu este aceiaşi noţiune în civil şi penal. În dreptul civil culpa are un sens mai
îndepărtat de cel moral şi penal, aducînd în discuţie imprudenţa, simpla neglijenţă, deci, în dreptul
civil exista un punct de vedere mai puţin subiectiv.

Marele jurist francez F.Geny, bazîndu-se pe lucrările preparatorii la elaborarea Codului civil
din 1804, scria: „În realitate, noţiunea romană de culpa transcrisă fără alterare serioasă în concepţia
noastră tradiţională în sens de greşeală (culpă) este adecvată unei realităţi mai simple şi mai degajate
de orice pretenţie metafizică. Greşeala nu este altceva decît o eroare de conduită ce se apreciază
după tipul abstract al omului drept şi sigur pe actele sale. Fără îndoială, această eroare implică
libertatea şi raţiunea generală a celui ce o comite, dar nu ( aşa cum s-a spus) – voinţa conştientă a
pagubei cauzate [75, p.145].

De la 1870 aprecierea greşelii în materie civilă se considera ca un remediu insuficient pentru

soluţionarea oricărei situaţii. F. Geny susţinea că este posibil ca alcătuitorii Codului civil se înşelau

90
cînd apreciau această eroare din punct de vedere moral după tipul omului onest. În realitate, numai
punctul de vedere social trebuia să sugereze acest tip abstract servind la caracterizarea greşelii (în
franceză- „faute”).

Sensul juridic al răspunderii a devenit curent la finele secol. al XIX-lea, ca obligaţia de a repara
daunele cauzate de o persoană care era în sarcina altei persoane sau de lucrurile acestei persoane.

Marii civilişti francezi ai secolului XIX H. Capitant şi G Colin au făcut din greşeală, culpă pivotul
răspunderii noncontractuale, distingînd după scop – răspunderea civilă – urmăreşte scopul
condamnarii pecuniare, reparării daunei, iar cea penală – de a a pedepsi vinovatul, dar chiar şi aceşti
autori vestiţi au subliniat că ideea esenţială este cea a daunei. Morala face abstracţie de consecinţe,
dar dreptul are în vedere ordinea socială, de aceea el intervine cînd ordinea socială este periclitată
prin consecinţe nocive, deci noţiunea de greşeală, culpă în drept civil nu există decît în legătură cu
dauna pe care a provocat-o [99, p.197].

Astfel s-a ajuns la concluzia, că absenţa voinţei de a provoca o daună opreşte aplicarea pedepsei
penale, dar nu şi a obligaţiei civile de a repara dauna. Principiul obligaţiilor quasi-delictuale nu se
fundamentează pe greşeală, culpă, ci are ca reper faptul prejudiciant comis fără drept.

Unul din cei mai remarcabili civilişti francezi, M.Planiol, remarca: „Cel mai onest om poate prin
neatenţie să comită un act prejudicant, răspunderea sa nu-i va atinge onorabilitatea, condamnarea la
plată va fi fondată pe necesitatea de a indemniza persoana ce a suferit o daună pe nedrept” [93,
p.232]. Această soluţie este impusă de echitate. Jurisprudenţa franceză în a II jumătate a secol. XIX
a declarat civilmente responsabile persoane iresponsabile moral şi penal.

În Uniunea Sovietică legislaţia (în linii mari) şi doctrina nu recunoşteau răspunderea

obiectivă. Vina era considerată element necesar al oricărei răspunderi: penală, civilă,
admininistrativă. Dar dificultăţile apăreau atunci cînd se analizau cazurile (puţine) prevăzute de
legislaţia civilă de răspundere în absenţa vinei, cum era cazul prejudiciului cauzat de un izvor de
pericol sporit. Cea mai simplă (dar şi simplistă) explicaţie a fost cea care considera această
răspundere ca excepţie prevăzută de lege, dar aceasta nu era o explicaţie valabilă, căci întrebarea
rămînea: ce l-a făcut pe legiuitor să prevadă această excepţie? De aceea la începutul anilor 70 s-a
început o discuţie activă pe acest subiect. Unii autori au justificat această excepţie prin faptul că
deoarece starea securităţii tehnice rămîne în urmă de dezvoltarea tehnicii legislatorul stimulează o
atenţie sporită a celor ce folosesc tehnica sub sancţiunea despăgubirii [197, p.163].

91
 Pentru a salva principiul răspunderii pentru vină s-a încercat chiar să nu se considere
despăgubirea victimei lezării în absenţa culpei răspundere, ci doar măsură de restabilire a stării
patrimoniale a victimei sau măsuri de protecţie [209, p.139-147; 229, p.56]. Dar într-un astfel de caz
se putea replica acestui punct de vedere că situaţia celui ce restabileşte starea patrimonială a victimei
(care acordă despăgubiri ) nu ce se deosebeşte de a celui ce răspunde pentru vină, deci era o
construcţie artificială neviabilă ce a fost abandonată.

Unii cercetători au considerat că în acest caz temeiul răspunderii este riscul care era înţeles
ca o admitere conştientă în urma unor împrejurări întîmplătoare a unor eventuale consecinţe
negative patrimoniale ale altor persoane şi deci admiterea acelor consecinţe însemna asumarea lor de
către cel ce riscă, adică de asemenea se baza pe culpă [236, p.67].

In doctrina sovietică se făceau încercări disperate de a lega în mod exclusiv răspunderea civilă de
noţiunea de vină, astfel încît chiar şi despăgubirile pe care trebuia să le plătească agenţia de transport
aerian în caz de deces sau leziuni ale pasagerilor intervenite în timpul decolării, zborului, aterizării
chiar şi în caz de forţă majoră erau considerate ca răspundere pentru culpă ce se manifesta în
conştientizarea de către agenţie a faptului că activitatea sa poate fi afectată de forţă majoră, şi
aceasta indiferent de toate precauţiile luate. În acest caz agenţia lua asupra sa obligaţia ca în cazul
accidentului să despăgubească pentru consecinţele tragice survenite, adică răspunderea avea temeiul
în risc. Pe scurt, culpa era văzută în asumarea riscului, ceea ce distrugea întreaga concepţie despre
culpă ca o condiţie necesară răspunderii civle, căci pentru a nu fi în culpă, trebuia să nu-ţi asumi
riscuri, adică să nu activezi [199, p.194-196].

Aceste devieri ale doctrinei sovietice pot fi explicate şi prin influenţa doctrinei străine şi a
practicii internaţionale care tot mai mult apelau la principiul riscului în cazul unor convenţii şi
contracte internaţionale [235, p.107-110]. Cît de izolată nu a fost Uniunea Sovietică, totuşi ea a
ratificat unele convenţii inetrnaţionale, inclusiv cele referitoare la transportul aerian şi astfel tacit a
acceptat şi răspunderea obiectivă.

Codul civil francez din 1804 prevedea în art.1382-1384 răspunderea pentru lucrurile pe care
le are cineva în pază sau persoanele pe care le au în grijă: părinţii pentru copii, institutorii pentru
ucenici, comtentul pentru prepus. Codul civil român ce a avut ca model Codul francez în art.1000-
1002 a prevăzut aceleaşi situaţii: art.1000 – răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta
persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră,
specificînd că părinţii răspund pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dînşii;

92
stăpînii şi comitenţii răspund pentru prejudiciul cauzat de servitori şi prepuşi în funcţiile ce li s-au
încredinţat; institutorii şi artizanii răspund pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor în timpul
cînd se află sub supravegherea lor. Cu excepţia stăpînilor şi comitenţilor, ceilalţi răspunzători puteau
să se apere, dacă probau că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. Art.1001 al Codului civil
român prevedea răspunderea proprietarului animalului (sau a celui ce se servea de el) pentru
prejudiciul cauzat de animal, iar articolul 1002 arăta ca responsabil de prejudicul cauzat de ruina
edificiului pe proprietarul edificiului, dacă ruina era consecinţa lipsei de întreţinere sau a unui viciu
de construcţie. Se observă, că în ambele coduri răspunderea era strâns legată de ideea culpei.

În jurul ideii de vină (culpă) ca o condiţie a răspunderii juridice civile în doctrina franceză cu un
secol în urmă s-a desfăşurat o amplă polemică. Unul din marii jurişti francezi, Raymond Saleilles, a
prezentat teoria răspunderii materiale pe care apoi a reformulat-o sub denumirea de teorie a
riscurilor. Comentînd deciziile instanţelor judiciare care au obligat companiile franceze de cale
ferată să despăgubească pe proprietarii lanurilor incendiate (pe unde treceau locomotivele) din cauza
scînteilor provenite de la locomotive, R. Saleilles justifica aceste decizii, bazîndu-se pe Declaraţia
franceză a omului şi cetăţeanului din 1789 ce consacra regula conform căreea nimeni nu are dreptul
de a dăuna altuia. R Saleilles arăta că nu este permis nimănui să întreprindă o activitate în aşa fel,
încît să primejduiască pe alţii, iar dacă practică acea activitate, el trebuie nu numai să ia toate
măsurile necesare de precauţie pentru a nu dăuna altora, dar şi să se gîndească la viitoarele
consecinţe pe care le-ar putea avea în dauna altora. De aici rezultă obligaţia celui ce întreprinde o
activitate de a-şi asuma riscul unor accidente şi a despăgubi victimele acestora [149, p.56].

Mircea Djuvara, analizînd teoria lui Saleilles era de acord că între cauză (activitatea materială a
locomotivelor) şi efect (incendierea lanurilor) există o relaţie logică, dar considera că a constata
numai o relaţie de cauză-efect nu este o problemă juridică, ci una ştiinţifică, problema juridică este
de a şti, cui trebuie să i se atribuie consecinţele vătămătoare şi cine trebuie să-şi asume
responsabilitatea [66, p.169-170].

Un secol aproape a trebuit legiuitorului şi jurisprudenţei franceze pentru a soluţiona echitabil

această dilemă. Una din evoluţiile dreptului în transformarea răspunderii civile a avut loc cu ocazia
asigurărilor riscului. Din punct de vedere istoric, răspunderea comitentului a fost prima ce s-a
întemeiat pe risc. Încă R.Saleilles a demonstrat că pentru greşelile, culpa prepusului răspunde
comitentul, căci prepusul lucrează pentru el, deci comitentul ia asupra sa rezultatele acelei activităţi:
şi bune, şi rele [150, p.32].

93
 Angajând salariaţi comitentul multiplică ocaziile de prejudiciu adică creează risc, iar din
activitatea prepuşilor extrage profituri, deci riscul este compensat de profit. Soluţia propusă de
R.Saleilles - că răspunde comitentul pentru faptele prepusului său - a ieşit învingătoare peste mulţi
ani de la formularea ei de către autor.

După aproape 50 ani soluţia propusă de R.Saleilles a fost promovată şi de B.Stark, dar care o
justifica prin necesitatea de a garanta securitatea altuia, comitentul răspunde pentru că nu a garantat
securitatea altuia, obligaţie ce-i incumbă personal [73, p.199].

Acestei justificări se raliază actualmente şi prof. Gheorghe Mihai ce consideră că temeiul

răspunderii comitentului este dat de obligaţia de garanţie, de cauţiune, care incumbă comitentului cît
priveşte activitatea prepuşilor [126, p.134].

Treptat şi consecvent practica judiciară franceză a adus legiuitorul în faţa unei soluţii noi, dar a cărei
evoluţie se întrevedea încă de la sfîrşitul secoluli al XIX-lea, soluţie pe care a consacrat-o Legea din
3 ianuarie 1968. Legea franceză din 3 ianuarie 1968 a introdus art. 489-2 în Codul civil şi dispune că
cel ce a cauzat o daună altuia atunci cînd era tulburat mintal este obligat la reparare, deci un major,
chiar dacă era fără discernămînt la momentul pricinuirii daunei, este obligat să repare dauna cauzată
de el. Jurisprudenţa a extins această soluţie şi asupra minorilor şi a copiilor (Curtea de Casaţie în
1976 [73, p.94].

Astfel art. 489-2 a făcut o adevărată revoluţie în răspundere, consacrîndu-se sistemul

răspunderii obiective, aceasta se vede din faptul că doar constatarea conduitei incorecte cauzatoare
de prejudiciu este suficientă pentru a angaja răspunderea celui ce a cauzat dauna şi astfel exigenţa
subiectivă a imputării a încetat de a mai fi condiţie necesară.

Prin legea din 3 ianuarie 1968 s-a consacrat tendinţa ce s-a prefigurat mai demult în jurisprudenţă şi
anume tendinţa de a abandona concepţia clasică a vinei subiective (imputabile) în favoarea unei
răspunderi obiective.

Legea din 3 ianuarie 1968 prevede că dementul trebuie să repare daunele civile, cauzate de faptele
sale. Fundamentul acestei reparaţii nu este răspunderea subiectivă, care cere culpă, vină, ci
obiectivă, exigenţa căreia este nu culpa, ci existenţa daunei, imputabilitatea fiind înlăturată [145,
p.267].

94
 Aceiaşi evoluţie se observă şi în cazul protecţiei consumatorilor. În mai multe ţări europene,
de exemplu, în Spania, Franţa Legea privind protecţia consumatorilor prevede o răspundere
obiectivă şi se datorează prejudiciului cauzat. Aici se poate menţiona că şi Codul civil al Republicii
Moldova a prevăzut aceiaşi soluţie prin art. 1425 ce prevede răspunderea juridică pentru prejudiciul
cauzat de produse defectuoase chiar şi în lipsa vinovăţiei, deşi enumeră 5 cazuri în care răspunderea
nu survine.

Sistemul de răspundere obiectivă se bazează pe principiul acceptării riscului profesional: cel

ce desfăşoară şi profită de o activitate ce implică risc trebuie să răspundă pentru daunele cauzate în
urma acestei activităţi cu risc.

Sistemul răspunderii fără vină şi neglijenţă în evoluţia sa în statele europene a fost supus la 2
condiţii: 1. Un plafon cantitativ prevăzut de lege ce limitează răspunderea - o sumă fixă sau
maximală;

2. recursul la un contract, în acest caz - de asigurare pentru a garanta acoperirea cheltuielilor, poliţa
de asigurare sau alt tip de garanţie.

Pe aceiaşi direcţie se situiază Legea privind navigaţia aeriană ce justifică inovaţiile prin inadecvarea
codului civil la noile realităţi. Legea spaniolă privind energia nucleară expres prevede "Principiul
răspunderii obiective a fost deja incorporat în legislaţia spaniolă.., principiul limitării în dreptul
aerian… aceste principii presupun reglementarea unei asigurări adecvate."

În lumina doctrinei şi jurisprudenţei noi şefii de întreprinderi în calitatea sa şi nu ca persoane

civilmente responsabile sunt ţinuţi răspunzători dacă activitatea lor profesională cauzează prejudicii.
Acesta este sistemul de răspundere obiectivă sau răspundere în lipsa vinovăţiei, aplicabil persoanelor
ce exrcită activităţi profesionale care implică un risc pentru alţii. Această răspundere este limitată şi
garantată [154, p.298]. În Franţa jurisprudenţa actuală în domeniul dreptului privat în special după
adoptarea Legii din 3 ianuarie 1968 a evoluat în sensul răspunderii obiective.

Riscul devine tot mai mult un temei general al răspunderii, conform căruia răspunderea se bazează
pe legătura cauzală: fiecare este responsabil pentru prejuduciul pe care l-a cauzat, puţin contează
dacă este sau nu vinovat.

95
Totuşi, conceptul vinei nu lipseşte cu desăvîrşire atunci când este vorba de răspundere şi deplasarea
spre răspunderea obiectivă a parcurs mai multe etape. Iniţial, a avut loc extinderea noţiunii de vină
şi împărţirea ei între părţi în unele situaţii.

Dacă dauna se produce din vina ambelor părţi, adică şi cu concursul victimei, jurisprudenţa franceză
a recurs la împărţirea răspunderii. Această soluţie este dictată de două considerente, fiecare
impunându-se cu forţa evidenţei: pe de o parte victima nu va fi despăgubită integral, căci a
contribuit prin vina sa la daună, pe de alta şi autorul daunei nu va fi eliberat în totalitate de
răspundere, căci a pricinuit prejudiciul. Astfel s-a ajuns la concluzia că orice conduită obiectiv
neregulată a victimei este de natură a diminua răspunderea autorului prejudiciului şi justifică o
împărţire a răspunderii. Din aceleaşi considerente şi cu atât mai mult, că logica echităţii dispune ca
în mod corelativ o faptă nevinovată a victimei nu-i va diminua dreptul la despăgubire.

La întrebarea dacă nu cumva în cazul în care victima şi-a asumat un risc, autorul
prejudiciului este absolvit de răspundere, s-a răspuns în general negativ, căci puţine activităţi ale
omului nu comportă risc [88, p.82]. Totuşi, unele nuanţări s-au făcut în privinţa practicării sportului,
mai ales, a unui sport violent, se exclude răspunderea celui ce a cauzat un prejudiciu adversarului
său. Chestiunea se pune altfel în raporturile dintre jucătorul rănit şi organizatorii practicii sportive
respective, căci organizatorii trebuie să vegheze la prevenirea realizării riscului, de aceea nu poate fi
absolvit de răspundere, dacă nu şi-a îndeplinit corect sarcina de securitate.

Criteriul prin care se determniă vina victimei este acelaşi ca şi pentru autorul ei, adică
compararea conduitei unuia şi altuia cu o conduită pe care o are în acele situaţii o persoană normal
diligentă. Dispariţia exigenţei de imputabilitate trebuie admisă atât în privinţa victimei, cât şi şi a
oricărui subiect de drept. Jurisprudenţa franceză a mers în acest sens încă înainte de legea din 3
ianuarie 1968 (Legea respectivă, art. 489-2 Cod civil şi jurisprudenţa prevedeau că părinţii răspund
pentru daunele cauzate de copii minori sau alienaţi minatli, indiferent de faptul dacă a avut sau nu
discernământ): alienatul mintal şi minorul trebuiau deja să suporte o parte a prejudiciului cauzat de
ei printrun act neregulat. Curtea de Casaţie a declarat că vina unui minor poate fi reţinută în contra
lui, chiar dacă nu este capabil de a discerne consecinţele actului său.

În direcţia obiectivizării răspunderii s-a stabilit practica judiciară în Franţa şi în ceea ce

priveşte răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori. Tradiţional răspunderea părinţilor nu
intervenea decât dacă dauna suportată de victimă era cauzată de un fapt ilicit al copilului lor. În
1984 Plenul Curţii de Casaţie într-o decizie a dispus răspunderea părinţilor pentru dauna comisă de

96
minor, dacă actul minorului este cauza directă a prejudicului, astfel se punea începutul unei noi
abordări ce acredita ideea că şi o faptă licită normală a minorului poate sta la baza răspunderii
părinţilor. Această situaţie a fost apreciată ca fiind răspundere obiectivă, căci părinţilor nu li se putea
reproşa lipsa de educaţie, dacă copilul lor a făcut un act normal corect. Această soluţie a fost urmată
de altele asemănătoare în 1997, 1998, 2001 (deciziile Bertrand, Fullenwarth, Levert).

Decizia Levert din 2001 a Camerei civile a Curţii de Casaţie a fost adoptată în speţa cu
privire la rănirea unui minor de altul în cursul unei partide improvizate de rugby. S-a specificat că
răspunderea de plin drept ce revine părinţilor reiese din faptul cauzator de prejudiciu al copilului lor
minor şi nu este subordonată existenţei unei greşeli sau vini a copilului, deci răspunderea este
angajată chiar dacă conduita copilului care a fost la baza prejudiciului a fost normală. Această
decizie a fost criticată de pe motiv că ea rupe definitiv cu ideea de răspundere pentru fapta altuia,
căci dacă la originea daunei nu se află un fapt ilicit generator de răspundere, ci este vorba de
răspundere bazată pe un mecanism de indemnizare ce obligă părinţii să răspundă pentru prejudiciul
accidental cauzat de copiii lor minori, adică temeiul răspunderii este riscul de a avea copii şi aceasta
ar dăuna politicii demografice, căci astfel a avea copii (chiar dacă îi educi bine şi ei nu comit fapte
ilicite) înseamnă a-ţi asuma riscuri [73, p.188-193]. Dar situându-ne pe poziţiile echităţii şi a părţii
lezate trebuie să constatăm că decizia nu este chiar aşa de criticabilă, căci omul îşi asumă mereu
riscuri, iar bucuriile de avea copii întrec riscul răspunderii pentru faptele accidentale producătoare
de prejudiciu. Poate în acest caz să se pună problema riscului împărţit şi a răspunderii împărţite între
victimă şi autor (în cazul citat mai sus între părinţii acestora). În statele europene se dezvoltă un tip
de asigurare ce suprimă acest risc al părinţilor, în aşa caz este vorba de asigurarea "Răspundere
civilă de viaţă privată" sau "Capul familiei"[ 81, p.27].

S-a menţionat deja că soluţia propusă încă de Saleilles mult timp nu a putut fi reţinută, căci
comitentul ce despăgubea victima avea la dispoziţie o cale de recurs (regres) contra prepusului,
deci, până la urmă acesta repara dauna. De-abia în anul 2000 prin decizia Costedoat lucrurile au
evoluat în direcţia preconizată de Saleilles şi anume s-a justificat faptul că despăgubeşte comitentul
pentru faptele prepusului său prin aceea că prepusul realizează o activitate în contul şi interesul
comitentului şi, deci, comitentul trebuie să-şi asume riscurile aferente, adică să-şi asume riscul unei
afaceri.

Mult timp s-a admis că lista persoanelor ce răspund pentru fapta altuia este completă,
limitativă şi trebuie interpretată restrictiv. Răspunderea avea caracter excepţional căci se răspundea

97
pentru fapta altuia, având la bază prezumţii legale despre propria culpă. Aceasta a fost interpretarea
tradiţională, dar în 1991 Plenul Curţii de Casaţie în dosarul Blieck a abandonat interpretarea clasică
a art.1384 a codului Civil francez, afirmând fără echivoc şi clar că lista persoanelor responsabile
pentru fapta altuia nu este închisă, deci, nu are un caracter limitativ. Această evoluţie a răspuns unei
necesităţi sociale de securitate, care reclama ca nu-i suficient de a asigura numai răspunderea
părinţilor (pentru copii), a meştegugarilor (pentru ucenici) şi a cometanţilor (pentru prepuşi). Pe de
o parte, pentru că evoluţia moravurilor a depăşit sau a destabilzat raporturile de autoritate pe care
Codul civil le lua în considerare, noile împrejurări - părinţi divorţaţi, separaţi, raritatea
meşteşugurilor - privau de eficacitate dispoziţiile Codului, iar pe de alta - acestea ultimele nu
permiteau altora să accepte obligaţia de a organiza modul de viaţă al altuia, ca spre exemplu,
instituţii pentru handicapaţi mintal sau minori aflaţi în dificultate.

În sistemul tradiţional pentru a obţine repararea daunei victimele trebuiau să demonstreze

culpa acestor instituţii, ceea ce era puţin protector pentru ele [73, p.219]. Aceste lacune au fost
lichidate în 1991, la 29 martie de Plenul Curţii de Casaţie în cazul Blieck (S-a admis răspunderea
unui Centru educativ de handicapaţi mintal pentru daunele cauzate de persoanele pe care Centrul le-
a primit şi şi-a asumat obligaţia de a organiza şi controla permanent modul lor de viaţă). Prin
această decizie s-a consacrat, fără a fi formulat expres, principiul general de răspundere pentru fapta
altuia. Acest principiu nu înseamnă că oricine este răspunzător pentru oricine, ci că trebuie să existe
legătură între persoană, fapta, activitatea sa şi daună, astfel încât orice persoană ce are în sarcina sa
supravegherea altor persoane, definită ca putere de organizare, direcţionare şi control a modului de
viaţă a altei persoane, trebuie să răspundă pentru daunele cauzate printr-un fapt al acesteia, dar fără
să fie nevoie să se demonstreze culpa responsabilului. Practica judiciară franceză s-a fixat în sensul
că va fi admisă prezumţia mixtă, adică acea prezumţie ce se bazează pe invocarea forţei majore sau a
unei culpe a victimei, admiterea căreia corespunde mai bine unui echilibru suficient de justiţie şi
securitate, fiindcă doar în acele cazuri poate fi răsturnată prezumţia de responsabilitate.

Principiul ce a rezultat din aceste eforturi jurisprudenţiale poate fi formulat în felul următor:
"Oricine răspunde de plin drept de daunele cauzate de cel pe care el are misiunea de a-i controla
activitatea şi de a-i reglementa viaţa", deci, răspunderea este admisă doar în cazul în care
responsabilul dispune de puteri de a stăpâni situaţia ce a ocazionat prejudiciul.

În Republica Moldova Codul civil conţine norme asemănătoare celor din Codul civil francez
în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta altuia: a comitentului pentru fapta prepusului – art.1403,

98
a părinţilor (adoptatori sau tutori) pentru prejudiciul cauzat de copii minori – art.1406, 1407, a
tutorelui sau instituţiei obligate să supravegheze persoana lipsită de capacitate de exerciţiu pentru
prejudiciul cauzat de această persoană– art.1408, Dar în toate aceste cazuri se prevede ca o condiţie
obligatorie vina. În cazul comitentului acesta răspunde doar pentru prejudiciul cauzat cu vinovăţie
de prepusul său, având şi un drept de regres împotriva prepusului. Părinţii (tutorii) repară
prejudiciul cauzat de copii lor minori, dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea
sau educarea minorului. Tutorele sau instituţia obligată să supravegheze persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu răspunde dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
Totuşi, trebuie de observat că este o anumită dezvoltare în sensul pe care l-a cunoscut anterior şi
situaţia din alte ţări europene, şi anume că sarcina probei nu este asupra victimei, ci asupra persoanei
responsabile pentru fapta altuia.

Condiţia vinei nu este arătată în cazul prejudiciului cauzat de o autoritate publică sau de o
persoană cu funcţie de răspundere, cînd prejudicul este reparat integral de autoritatea publică, deşi
pentru ca şi persoana cu funcţie de răspundere să răspundă solidar este necesară prezenţa intenţiei
sau culpei grave. În cazul prejudiciului cauzat prin acţiunile organelor de cercetare penală, de
anchetă preliminară, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată statul răspunde integral,
subliniindu-se expres - indiferent de vinovăţia persoanelor cu funcţie de răspundere (art.1405).

La nivelul Comunităţilor europene evoluţia spre obiectivizarea răspunderii juridice este

suficient de elocventă în special în legătură cu riscul folosirii tehnicii ce comportă risc şi în
domeniul protecţiei mediului. Uniunea Europeană, începând cu 1972 a adoptat un şir de directive
prin care se uniformizau criteriile statelor membre în materie de răspundere civilă ce rezultă din
utilizarea autovehiculelor, stabilind obligativitatea asigurării civile şi formulând metode de control
a obligaţiei de a se asigura. Statul membru , pe teritoriul căruia staţionează obişnuit automobilul
trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca eventualele prejudicii să fie acoperite de asigurare. În
1983 a fost emisă altă directivă prin care s-au redus diferenţele dintre statele-membre în acest
domeniu. S-a cerut statelor-membre să creeze un organism cu misiunea de a despăgubi victimele
accidentelor provocate de vehicule neasigurate sau neidentificate.

Consiliul Europei a preluat experienţa Uniunii Europene, adoptând un şir de convenţii

privind răspunderea pentru daunele ce rezultă din exerciţiul activităţii periculoase pentru mediu:
Convenţia de la Paris din 20 iulie 1960 asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare,
Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 asupra răspunderii civile în materie de daune nucleare,

99
Convenţia de la Bruxelles din 29 noiembrie 1969 asupra răspunderii civle pentru daune datorate
poluării cu hidrocarburi, Convenţia din 1992 asupra răspunderii civile pentru daune corporale
cauzate în cursul transportării substanţelor periculoase, Convenţia din 1993 asupra răspunderii civile
pentru prejudicii ce rezultă din exerciţiul activităţilor periculoase pentru mediu.

Aceste convenţii determină răspunderea autorului daunei de o manieră obiectivă. Totodată se

manifestă tendinţa de a stabili un echilibru între interesele victimei daunei şi interesele de protecţie a
mediului, pe de o parte, şi interesele securităţii juridice de exploatare a unei astfel de activităţi,
răspunderea intervenind în măsura în care activitatea respectivă prezintă un risc semnificativ pentru
om, bunurile sale şi pentru mediu. Convenţia din 1993 defineşte ca activităţi periculoase acele
activităţi ce vizează operaţiuni cu caracter profesional, operaţiuni cu substanţele periculoase, asupra
organismelor modificate genetic, microorganismelor, în anexă la Convenţie sunt listele de substanţe
şi proprietăţi considerate periculoase, ele sunt direct inspirate din legislaţia Uniunii Europene.

Supleţea şi adaptabilitatea Convenţiei la progresul ştiinţei şi tehnicii se vede şi din faptul că instiuie
un Comitet permanent cu misiunea de a examina problemele ce apar în legătură cu aplicarea şi
interpretarea Convenţiei [1, p.375].

Deoarece Republica Moldova este membru al Consiliului Europei , autorităţilor moldovene le revine
obligaţia de a ajusta legislaţia sa şi în acest domeniu al protecţiei mediului şi al asigurării unui mediu
sănătos pentru populaţia ţării, în care există încă o legislaţie adoptată anterior Constituţiei şi care sub
sintagma „în conformitate cu legislaţia în vigoare” ascunde numeroase lacune [39, p.5-7].

Concepţia clasică a răspunderii doar pentru fapta vinovată se baza pe presupunerea vinei ca
fiind constituită din 2 elemente (conduită obiectiv incorectă aducătoare de daune şi capacitate
personală de discernămînt) a avut 2 consecinţe:

1. Iresponsabilitatea persoanelor fără discernămînt

2. Ezitarea în a admite persoanele juridice ca răspunzătoare.

Apărătorii teosiei riscurilor au reproşat caracterul prea individualist al concepţiei clasice, căci dacă
autorul este declarat iresponsabil, atunci victima suportă prejudiciul, echitatea nu este satisfăcută în
toate cazurile cînd greşeala, culpa nu este relevată. În acest caz apar 2 întrebări contradictorii:

1. Această concluzie nu este injustă?

100
2. O responsabilitate în sarcina autorului unui act non-fotiv nu este monstruoasă? [99, p.199].

Răspunsul la prima întrebare este afirmativ, da, este injust să nu fie indemnizată victima ce a
suportat o daună pe nedrept şi la a doua întrebare răspunsul este nu, din contra, lăsarea victimei
neindemnizate ar fi monstruoasă. Pentru a satisface cerinţa echităţii şi rămînînd fideli Codului civil
noţiunea de culpă, greşeală în materie civilă s-a lărgit şi are alt sens decît cel moral şi penal, se
traduce ca imprudenţă şi neglijenţă ce se apropie şi satisface exigenţele practicii. Doctrina şi
jurisprudenţa franceză au făcut distincţia între culpa civilă şi vina penală. Un acuzat achitat de juriu
poate fi condamnat la daune-interese, chiar dacă a fost acuzat de rănire din imprudenţă, căci este
civilmente responsabil în termenii art.1382 şi 1383 Cod civil.

Răspunderea civilă nu va putea realiza sarcina sa – de a restabili echilibrul deteriorat între 2

patrimonii ocazionat de proprietarul unuia în detrimentul celuilalt, - dacă nu se va detaşa de
elementul subiectiv, necesar celei penale. Aplicarea acestei idei va fi fertilă în consecinţe teoretice şi
practice, soluţiile fiind mai conforme stării economice şi sociale actuale. Această noţiune va explica
mai raţional cazurile de răspundere unde ideea de greşeală putea fi reţinută doar dacă se
schimonosea sensul cuvîntului - pentru lucru, fapta altuia. Greşeala în morală şi în domeniul penal
este personală. Întemeînd responsabilitatea pe daună, trebuie ţinut cont de proporţia stabilită între
cele două: răspunderea se măsoară cu dauna. Unii autori au considerat greşită teza conform căreia
sancţiunea civilă trebuie să fie proporţională cu greşeala, culpa, căci astfel nu se repară dauna şi
soluţia respectivă nu-i echitabiă.

Chiar şi adepţii teoriei clasice au admis consecinţe practice pentru principiul răspunderii civile a
persoanelor juridice şi a alienaţilor mintal, ceea ce nu era logic pentru poziţia lor şi reprezenta, din
contra, un argument în plus pentru teoria nouă a răspunderii pentru dauna cauzată pe nedrept.

Cele menţionate demonstrează o dezvoltare ciclica a conceptului de răspundere, astfel cele 2 tipuri
de răspundere coexistă în dreptul francez, dar nu poate prevala definitiv răspunderea obiectivă
asupra celei subiective, că atunci exigenţele de echitate şi justiţie nu sunt satisfăcute.

3.2. Teoria riscurilor şi răspunderea juridică. Răspunderea persoanei juridice

Una din evoluţiile dreptului în transformarea răspunderii civile a avut loc cu ocazia
asigurărilor riscului. Din cele 3 elemente pe care doctrina clasică le arăta ca indispensabile pentru

101
intervenirea răspunderii juridice: actul ilicit, condamnabil, prejudiciul real şi legătura cauzală dintre
cele două, primul element puţin cîte puţin a fost modificat şi atenuat în circumstanţe particulare de
diverşi factori, în special dacă activitatea practicată comportă un risc. Teoria riscului ca fundament
al răspunderii se bazează pe legătura de cauzalitate, căci fiecare este răspunzător de prejudiciul pe
care-l cauzează, nu contează dacă faptul cauzator de prejudicu a fost sau nu vinovat [73, p.146].

În psihologie termenul „risc” are 3 semnificaţii:

1. Ca măsura neprosperării posibile în cazul insuccesului unei activităţi şi gradul consecinţelor

nefavorabile în acel caz
2. Ca acţiune ce ameninţă într-o măsură mai mare sau mai mică subiectul cu o pierdere;
3. Ca o situaţie de alegere între 2 variante posibile de acţiuni: mai puţin atrăgătoare, dar mai
sigure sau mai atrăgătoare, dar mai puţin sigure [211, p.308-309].
Riscul nu este numai o categorie subiectivă, deşi sigur că el este legat cu procesele psihice de
conştientizare a conduitei sale şi a consecinţelor acesteia şi alegerea variantei de comportament,
Riscul are şi o natură obiectivă care se manifestă în particularităţile acţiunii alese de subiect. În
domeniul răspunderii juridice are semnificaţie acel risc ce se finalizează cu o nereuşită. În acest caz
s-a pus iniţial problema răspunderii fără vină şi de a şti dacă intervine răspunderea pentru prejudiciul
cauzat în condiţii de risc.

S-a menţionat deja că în jurul ideii de culpă ca o condiţie a răspunderii juridice civile în doctrina
franceză s-a desfăşurat o amplă polemică la finele secolului XIX-începutl secolului XX. Unul din
marii jurişti ftrancezi, Raymond Saleilles, a prezentat teoria răspunderii materiale pe care apoi a
reformulat-o sub denumirea de teorie a riscurilor. Comentînd deciziile instanţelor judiciare care au
obligat companiile franceze de cale ferată să despăgubească pe proprietarii lanurilor incendiate (pe
unde treceau locomotivele) din cauza scînteilor provenite de la locomotive, R. Saleilles justifica
aceste decizii, arătînd că nu este permis nimănui să întreprindă o activitate în aşa fel, încît să
primejduiască pe alţii, iar dacă o începe, el trebuie nu numai să ia toate măsurile necesare pentru a
dăuna altora, dar şi să se gîndească la viitoarele consecinţe pe care le-ar putea avea în dauna altora.
De aici rezultă obligaţia celui ce întreprinde o activitate de a-şi asuma riscul unor accidente [149, p.
p. 56].

102
Cu trecerea timpului pe măsură ce funcţia reparatorie a răspunderii civile lua amploare, structura
individualistă a răspunderii conferită de Codul civil francez devenea tot mai neadaptată la acest
scop. Reacţiile au produs profunde modificaţii la nivel de drept pozitiv.

Răspunderea civilă s-a transformat sub influenţa inovaţiilor aduse de practică şi jurisprudenţă. În
primul rînd, abuzul de drept este o aplicare a acestei teorii, care rezidă în faptul că trebuie reparată
dauna. Saleilles susţinea că adevărata formulă a abuzului de drept constă în exercitarea unui drept
subiectiv contrară destinaţiei economice sau sociale, această exercitare este dezaprobată de
conştiinţa publică şi depăşeşte conţinutul dreptului, pentru că orice drept este relativ [150, p.325;
86, p.169].

F Geny arăta că se descoperă măsura justă a drepturilor individuale, scrutînd scopul lor economic şi
social şi comparînd importanţa lor cu a celor interese ce le contravin [75, p.544].

Răspunderea a intervenit în cadrul raporturilor de vecinătate din cauza unor tulburări ce

depăşeau inconvenientele normale de vecinătate. Acestea au fost cazurile în care vecinii unor
întreprinderi industriale sau comerciale s-au plîns de inconvenientele cauzate de mirosul, zgomotul,
fumul ce rezultau din exploatarea industrială sau comercială. Deciziile instanţelor judiciare franceze
au menţinut răspunderea chiar dacă toate precauţiile posibile (de ordin tehnic) au fost luate pentru a
împiedica producerea acestor daune, în prezenţa unor autorizaţii de la organele administrative, căci
acestea au fost date sub rezerva respectării drepturilor terţilor. Însăşi Curtea de Casaţie a afirmat
expres că în astfel de cazuri vina nu este condiţie a răspunderii. Astfel în jurisprudenţa franceză
tendinţa dominantă este de a considera răspunderea în aşa cazuri ca avînd o sursă autonomă atît în
raport cu teoria abuzului de drept, cît şi în raport cu răspunderea pentru fapta ilicită . Fapta era licită,
mai mult ca atît ea satisfăcea nu numai interesul personal al întreprinzătorului, dar şi interesele
consumatorilor acelor mărfuri sau servicii. S-a văzut în aceasta răspunderea obiectivă pe bază de
risc, căci dauna însăşi crea obligaţia de a despăgubi. Prin aceste decizii, dar şi prin dezvoltări
doctrinale s-a fixat că a avut loc depăşirea dreptului de proprietate consacrat de lege şi de uzuri, prin
aceasta încercîndu-se a se stabili un echilibru necesar între dreptul de proprietate şi drepturile
terţilor, inclusiv raporturile de vecinătate ce impun unele sacrificii fiecărui proprietar, cu acea
condiţie ca ele să nu devină insuportabile unilateral. În aşa mod jurisprudenţa a consacrat teoria
tulburărilor anormale de vecinătate şi poate fi invocată între proprietari vecini [73, p.119-120].

S-a dezvoltat asigurarea de răspundere civilă ce a permis de a repartiza riscurile de aşa o manieră
încît să se garanteze protecţia victimelor, evitînd ruinarea autorilor prejudiciului. Extinderea, la

103
început spontană, a acestei practici a fost apoi încurajată de legislator care a considerat-o obligatorie
pentru unele activităţi periculoase- circulaţia automobilelor, vînătoarea etc.

Tribunalele au luat act de această evoluţie, dănd dovadă de liberalism în interpretarea condiţiilor de
aplicare a responsabilităţii civile şi în aprecierea existenţei şi întinderii prejudiciului de reparat şi
aceasta cu un scop: de a conferi eficacitate cît mai mare contractelor de asigurare subscrise de
creatorii riscurilor. Astfel, dublată de asigurări, răspunderea civilă s-a adaptat la imperativul
reparării prejudiciului.

Obiectivul de a sancţiona vina, greşeala a fost menţinut teoretic şi într-o oarecare măsură
intensificat prin afirmarea faimosului principiu al identităţii culpei civile şi vinei penale din
imprudenţă [181, p.16]. În practică asigurarea avea scopul şi efectul de a-l garanta pe responsabil
contra incidenţelor patrimoniale ale propriei răspunderi. În evoluţia sa răspunderea civilă a încetat să
fie numai subiectivă, fiind raportată incidenţa sa prin diverse procedee asupra colectivităţii, şi în
consecinţă aceasta a dus la complicarea acestei instituţii, suplimentată cu mecanisme destinate a
asigura asumarea riscurilor sociale de colectivitate.

Deplasarea incidenţei responsabilităţii asupra colectivităţii s-a realizat direct, dar într-un
cadru mai restrîns, în funcţie dacă responsabilitatea era sau nu imputată unei grupe de indivizi, ce
aveau sau nu personalitate juridică. Faptul că răspunderea personală şi-a pierdut „monopolul” se
vede în responsabilitatea colectivităţilor, a subiectelor colective pentru că reparaţia a fost pusă pe
seama unui grup dotat cu personalitate juridică. Răspunderea persoanelor juridice poate fi concepută
sub 2 unghiuri:

1. Ca un caz particular al responsabilităţii pentru fapta altuia, ori

2.Ca răspunderea directă a unui grup personalizat.

Istoriceşte prima concepţie a fost mai veche şi un timp era legată de răspunderea comitentului pentru
fapta prepusului. A doua concepţie este mai completă decît prima, pentru că în primul caz trebuie
demonstrat că prejudiciul s-a cauzat de un individ anume în cadrul activităţii desfăşurate de
persoana juridică, dar în al doilea caz se angajează direct răspunderea fără a fi strict necesar să fie
arătat autorul fizic al prejudiciului, nu este necesar nici de a găsi legătura între acel act şi funcţiile
îndeplinite în cadrul persoanei juridice. Dacă jurisprudenţa timp îndelungat a fost favorabilă
responsabilităţii pentru fapta altuia, soluţiile pe care le admite azi marchează tendinţa netă spre
admitere a răspunderii directe a persoanei juridice. Dar şi în aşa caz se arată că este prepus,

104
mandatar, dirigeant pentru a justifica răspunderea personalizată, dar şi cazuri cînd o persoană fizică
este în cauză. Jurisdicţiile administrative declară persoanele juridice de drept public responsabile pe
motiv de organizare proastă sau funcţionare defectuoasă a serviciilor fără a se referi la fapta
individuală, care cîte odată nu poate fi identificată, dar poate şi să fie identificată. Persoanele
juridice sunt răspunzătoare şi pentru inadaptarea structurilor sale să urmărească scopul pentru care s-
a constituit, acest motiv a fost de multe ori unica cauză pentru care repararea prejudiciului a fost
admisă. În jurisprudenţa franceză recursul persoanei juridice ( din domeniul adminstraţiei publice)
contra persoanei fizice care a comis actul prejudiciabil se face numai în caz de neglijenţă extrem de
gravă. În drept privat persoana juridică putea face recurs (regres) contra prepusului său, dar Curtea
de Casaţie franceză a interpretat că salariaţii nu sunt responsabili faţă de patronul lor decît pentru
greşeală gravă. Astăzi dirijenţii în societăţi comerciale sunt consideraţi organe şi nu mandatari şi
antrenează responsabilitatea directă a persoanei juridice, căci a activat în contul societăţii (cu
excepţia cazului cînd activează în interes personal). Deci, evoluţia a mers în direcţia asumării directe
a prejudiciului în sarcina patrimoniului colectiv, iar intermediarul individual a trecut pe planul doi.

Mai remarcabil este faptul că astăzi jurisprudenţa franceză admite că prejudiciul cauzat în cadrul
unei activităţi colective fără ca autorul fizic să fie identificat, să se repare de toţi participanţii la
activitate in solidum, deci, sunt asimilaţi la coautori, este cazul de exemplu, al victimelor
accidentului de vînătoare. Această soluţie a beneficiat de diverse justificări:

1. Culpa colectivă
2. Paza colectivă. Dar principala justificare a fost -
3. Voinţa de a indemniza victima.
Această voinţă mai urmăreşte un scop, acela de a da efecte contractelor de asigurare subscrise de
membrii grupului de la care vine prejudiciul.

Acelaşi raţionament stă la baza răspunderii juridice a persoanelor juridice – ele au drepturi, trebuie
să aibă şi obligaţii, să-şi asume obligaţii, iar în caz că le încalcă – să răspundă. Persoanele juridice,
ca şi cele fizice, sunt subiecte de drept, au libertate, pot alege conduita şi sunt responsabile şi
răspunzătoare. Persoana juridică este şi ea o entitate, luată în individualitatea sa.

Fără a detaliza conceptul persoanei juridice trebuie de menţionat că definirea persoanei

juridice ca un ansamblu de legături structural-funcţionale ce alcătuiesc organizaţia a dus la
considerarea organizaţiei în calitate de titular al drepturilor şi obligaţiilor. În legătură cu aceasta în
doctrina sovietică s-a format ideea că nu trebuie căutată vina, care este o categorie psihologică,

105
astfel persoanele juridice fiind trase la răspundere fără a se lua în considerare vina. Acestă poziţie
avea suportul legislativ în normele conform cărora răspunderea organizaţiei era angajată pentru
prejudiciul cauzat din vina salariatului organizaţiei şi nu a organizaţiei. La începutul anilor 90, după
declararea în Uniunea Sovietică a „perestroicăi” unii autori arătînd că persoana juridică reprezintă
recunoaşterea de către drept a unui colectiv organizat ca subiect de drepturi, adică suboect ce are
capacitate juridică, deci, are şi o voinţă unică, s-a propus de a depista vina persoanei juridice ca o
condiţie a răspunderii persoanei juridice [206, p.90].

Alţi autori au arătat că noţiunea vinei ce se aplică în cazul persoanei, nu este aplicabilă în
cazul subiectelor colective de drept, cănd se foloseşte regula romană „Nu este vină, dacă s-a
respectat tot ce se prevedea”, adică vina subiectului colectiv consă în neluarea tuturor măsurilor ce
depind de dînsul, inclusiv neutilizarea prerogativelor sale legale pentru a respecta constituţia şi
legile. În acest caz există prezumţia vinovăţiei organului colectiv care poate şi este în drept să
demonstreze fie că s-au luat toate măsurile necesare, fie că au existat împrejurări obiective ce l-au
împiedicat să respecte prevederile normelor juridice [201, p.111].

În legislaţia statelor europene răspunderea penală a persoanelor juridice este relativ recentă,
în Franţa legea a fost adoptată în 1992 şi a intrat în vigoare în 1994. Unele ţări (Olanda, Brazilia) au
introdus gradual această răspundere, în primul rînd în domeniul protecţiei mediului, altele (Italia,
Suedia, Belgia) – au fost reticente motivînd prin faptul că persoanei juridice nu i se poate face reproş
moral. Răspunderea persoanelor juridice este necesară pentru a lichida inegalitatea de tratament între
persoanele fizice şi cele juridice, dar i în legătură cu faptul abuzul de pedepse aplicate
conducătorilor persoanei juridice. În Franţa s-a făcut un bilanţ al primelor 100 decizii judiciare prin
care persoanele juridice au foct trase la răspundere şi s-a emis în baza lui o circulară a Ministerului
de Justiţie [147, p.685-693]. În circulară se menţiona că cumulul de răspundere a persoanei juridice
şi a conducătorului acesteia cel mai des s-a observat în cazul infracţiunilor intenţionate. Rînd pe rînd
au fost recunoscute ca subiecte ale răspunderii juridice subiectele colective ce nu aveau
personalitate juridică, iar apoi şi unităţile publice. Răspunderea însă mai des era angajată prin
intermediul persoanei fizice implicate în conducerea persoanei juridice responsabile sau mai bine zis
a organului de conducere. Pentru a identifica persoana/organul răspunzător s-a apelat la existenţa
unei delegaţii obiective de răspundere pe care pesoana juridică a acordat-o agentului (organ sau
persoană fizică). Dacă actul incriminat intră în cadrul acestei delegaţii persoana juridică nu poate
valorifica în profitul său absenţa vinei agentului. Între agent şi persoană juridică este o relaţie
funcţională şi persoana juridică trebuie să răspundă, dacă agentul a acţionat pe contul persoanei
106
juridice, iar jurisprudenţa franceză adăuga - şi în interesul persoanei juridice. Pe cînd în common
law relaţia dintre persoana juridică, agentul său şi acţiunea lui era obiectivată, nu mai trebuia căutat
şi dacă a acţionat în interesul persoanei juridice. În cazul în care persoana fizică, agentul nu poate fi
depistat, aceasta se punea în seama unor deficienţe de organizare a persoanei juridice ce trebuia să
răspundă [147, p.690].

Noul Cod penal al Republicii Moldova prevede răspunderea penală a persoanelor juridice,
acestea sunt doar persoanele juridice ce practică activitate de întreprinzător. Activitatea de
întreprinzător în sensul Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi: „este activitatea de
fabricare a producţiei, executare a lucrărilor de prestare a serviciilor, desfăşurat de cetăţeni şi
asociaţiilor acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi
sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venit. ” Art. 57 al
Codului Civil împarte persoanele juridice în persoane juridice de drept public şi de drept privat. Cele
de drept privat sunt comerciale (cu scop lucrativ) şi necomerciale (cu scop nelucrativ)-art.59. Deci
deoarece numai persoanele juridice comerciale urmăresc obţinerea de profit, este vorba de
răspunderea doar a persoanelor juridice de drept privat şi nu a tuturor, ci doar a celor ce urmăresc
obţinerea de venit, adică comerciale. Dar infracţiunile prevăzute de articolele ce vizează
drăspunderea persoanelor juridice pot fi săvîrşite şi de persoane juridice necomerciale, Cu titlu de
exemplu, menţionăm art.185 ce prevede răspunderea penală pentru încălcarea drepturilor de autor şi
a drepturilor conexe, art. 223-226 prevăd răspunderea penală pentru infracţiuni ecologice cu caracter
general, cum ar fi: încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, tăinuirea de date sau prezentarea
intenţionată de date neautentice despre poluarea mediului. Art. 227-235 fac referinţă la infracţiunile
ecologice cu caracter special, cum ar fi: poluarea solului, subsolului, aerului, apei, tăierea ilegală a
vegetaţiei forestiere, distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere etc [44, p.397-405].. În
aceste cazuri încălcările pot fi comise şi de alte subiecte colective, nu numai de cele ce practică
activitatea de întreprinzător de aceea ne raliem opiniei exprimate în literatura juridică penală
referitor la necesitatea de a exclude din caracteristica persoanei juridice sintagma „ce desfăşoară
activitate de întreprinzător” din cadrul semnelor acestui subiect [22, p.191-192]. O astfel de
modificare va fi în spiritul întronării principiului egalităţii în faţa legii.

Existenţa asigurărilor a modificat profund mecanismul răspunderii. La prima vedere, parcă

asigurarea nu poate modifica acest mecanism. Dar jurisprudenţa s-a străduit să faciliteze raporturile
dintre victimă şi asigurat, răspunderea ultimului diminuîndu-se. Deformarea condiţiilor tradiţionale

107
ale răspunderii civile sub influenţa asigurării s-au făcut progresiv în funcţie de extinderea
asigurărilor.

În domeniile unde asigurarea are tendinţa de a se generaliza, responsabilul nu mai avea

calitatea de debitor al victimei, ci de asigurat, apare ca normal că cel ce cauzează prejudiciul nu este
privit din punct de vedere al vinei, sau chiar al rolului său efectiv în producerea prejudiciului, ci al
asigurării. Condiţiile de greşeală, vină şi legătură cauzală au tendinţa de a deveni mai palide în
profitul unui sistem ce canaliza responsabilitatea pe persoane ce exercită o activitate ce poate dăuna
şi este în măsură de a prevedea şi de a recurge la asigurare pentru a acoperi cheltilile de reparaţie a
prejudiciului. Această tendinţă s-a manifestat în diverse domenii, actualmente 3 sunt cele mai
relevante: pentru lucruri, pentru fapta altuia şi a exploratorului unor industrii considerate periculoase
(transport, transport aerian, teleferice, reactor nuclear). În aceste domenii obligaţia de asigurare este
impusă de legislator Această legătură între răspunderea obiectivă şi asigurare este explicit afirmată
de texte privind responsabilitatea şi răspunderea în materie de energie nucleară – este necesară
asigurarea pentru a face faţă riscului de răspundere civilă.

Persoana răspunzătoare este "acoperită" de asigurător şi aceasta se manifestă în acţiunea directă şi

dreptul victimei contra asigurătorului, dar şi în luarea în sarcină a apărării responsabilului de către
asigurător. Astfel asiguratul responsabil are o calitate pasivă, un intermediar [7, p.134-142]. Astfel
treptat are loc o atenuare a răspunderii civile, care secole de-a rîndul era unicul procedeu posibil de a
repara prejudiciul, astăzi majoritatea prejudiciilor nu numai materiale, dar şi corporale sunt garantate
de mecanisme de reparaţie colectivă, a căror punere în aplicare nu depinde de răspundere, deşi nu o
rupe definitiv cu ea, căci apoi sub forma regresului răspunderea civilă revine, cu toate că nu este
întotdeauna certă.

Treptat a avut loc extinderea riscului social asupra colectivităţii prin intermediul sistemului
de despăgubiri a unor prejudicii. În Franţa repartiţia riscurilor sociale nu înlătură cu totul
răspunderea civilă, dar au rămas doar unele nuanţe - în cazul în care accidentul de muncă a fost
cauzat de o greşeală nescuzabilă a angajatorului sau, a substituitului său la direcţia întreprinderii
victima poate obţine despăgubiri majorate. - Codul securităţii sociale art.L. 390 şi L.467. Greşeala
intenţionată a asiguratului social îl privează de dreptul la prestaţii în bani. Legea nr.77-5 din 3
ianuarie 1977 garantează despăgubiri victimei unei leziuni corporale ce rezultă dintr-o infracţiune.
Această Lege este înserată în Codul de procedură civilă francez, după titlul XIII a cărţii IV, titlul IV,
de la art. 706-3 pînă la art. 706-13, deci, s-a găsit încă un mecanism de indemnizare colectivă, căci

108
dacă victima nu poate obţine cu un titlu oarecare o indemnizare efectivă şi suficientă şi se găseşte în
legătură cu aceasta în situaţie materială gravă, acest drept la indemnizaţie şi-l asumă statul şi suma
este stabilită de o comisie pe lîngă orice curte de apel, compusă din 3 magistraţi. Deci, deja se
practică colectivizarea directă a riscurilor sociale fără a fi nevoie de a se sprijini pe declararea
formală de răspundere.

În literatura juridică franceză încă în 1966 autorul A.Tunc a înaintat o propunere de a se face
un sistem de securitate rutieră în cadrul unor asigurări private cu metode apropiate de cele ale
Securităţii sociale, dar indemnizarea să fie completă, astfel detaşindu-se cu desăvîrşire de
răspunderea civilă. Ideea lui A.Tunc a fost preluată şi de alţi autori ce au transpus-o în alte domenii.
Aşa de exemplu s-au creat fonduri de garanţie medicală ce va indemniza toate victimele accidentelor
operatorii şi erorilor medicale în lipsa culpei fără ca răspunderea medicului să fie pusă în discuţie.

Colectivizarea directă a riscurilor sociale se extinde şi vor fi indemnizate victimele unor prejudicii
care prin gravitatea lor iau dimensiunea riscurilor sociale şi nu se va pune în prealabil chestiunea
răspunderii, colectivitatea asumîndu-şi direct şi imediat indemnizarea. Aceasta nu înseamnă că va
dispărea răspunderea civilă. Nu, căci şi în unele cazuri ea este subsidiară, atunci cînd suma vărsată
de organismele de asigurare nu acoperă integral prejudiciul. Victima are drept de a acţiona persoana
răspunzătoare pentru a primi repararea completă. Şi colectivitatea poate exercita un recurs (regres)
contra răspunzătorului pentru a obţine rambursarea cheltuielilor făcute cu ocazia plăţii
indemnizaţiei.

Recursul către terţii responsabili a organismelor ce au în sarcină de a idemniza este prevăzut de toate
textele şi ele sunt practicate frecvent, dar doar cele împotriva angajatorului,în Franţa, dar la noi - nu.

În literatura franceză s-a pus problema reformării instituţiei recursurilor dacă se vrea conservarea cu
maximum de eficacitate a răspunderii civile, atunci trebuie ca să devină un veritabil instrument de
individualizare a răspunderii, una din posibilele modele ar fi cel de tipul recursurilor din cadrul
securităţii sociale. În lucrarea sa G.Viney consideră că răspunderea civilă va funcţiona doar în cazul
în care prejudiciile nu vor fi indemnizate integral, în celelate va fi reziduală. Dacă din ce în ce mai
mult indemnizarea prejudiciilor accidentale devine sarcina colectivităţilor, evitîndu-se dreptul
răspunderii civile după cum arată reformele din Australia, Izrael, state unde evoluţia juridică este
comparabilă cu cea franceză, totuşi, se poate presupune că răspunderea va juca un anumit rol în ce
priveşte indemnizarea prejudiciilor non-accidentale care încă nu apar ca veritabile riscuri sociale
[181, p.22].

109
 În Spania evoluţia răspunderii a fost asemănătoare celei franceze, diferenţa fiind cea
cronologică. Art. 1902 a codului civil spaniol dispune că cel ce a cauzat prin acţiune sau omisiune
un prejudicu altuia în urma unei vini sau neglijenţe este ţinut să repare dauna astfel pricinuită.
Curtea Supremă incumba sarcina probei vinei părţii lezate. Schimbarea a intervenit lent în
jurisprudenţă, majoritatea lezaţilor erau în imposibilitate de a demonstra vina. Schimbarea
jurisprudenţei a început cu decizia Curţii Supreme din 10 iulie 1943 care a fost luată într-un dosar
privind un accident de maşină. Victima în cererea de recurs menţionase: "Deoarece criteriul
răspunderii obiective în caz de accident de automobil nu este recunoscut de legile ţării, totuşi nu
rezultă că , dacă există un fapt manifest determinant de probabilitatea unei vini, această vină nu va fi
prezumată, nici că obligaţia de a respinge prezumţia nu va fi impusă persoanei ce a cauzat
accidentul. Dacă există actul prejudiciabil, este necesar de a proba că persoana responsabilă de
accidentul cauzator de prejudiciu a acţionat cu toată diligenţa şi grijă, ţinînd cont de circumstanţe ori
că victima a contribuit la accident. Este imperativ necesar în scopul despăgubirii de a determina care
din părţi este responsabilă de acţiunea sau omisiunea mai importantă". Jurisprudenţa a recurs la
următoarea tehnică procedurală: din moment ce victima aducea proba daunei, sarcina probei
absenţei culpei era pusă asupra autorului prejudiciului care putea demonstra existenţa unei cauze ce
elibera de răspundere. În activităţile ce comportau riscuri Curtea Supremă a insistat asupra obligaţiei
de diligenţă de manieră ca inversarea sarcinii probei şi tratamentul favorabil acordat victimei în
vederea probelor aduse se adaugă la prezumţia de vină în activităţile ce comportă un risc şi implică
obligaţia de a despăgubi victima cu condiţia că a fost probat că cel ce se apără este autorul daunei şi
există relaţia de cauzalitate [137, p. 216-217]. Nu numai dificultatea probei, dar şi obligaţia de a
acţiona cu maximum de diligenţă a angajat răspunderea în caz de activitate ce comportă un risc. Dar
Curtea Supremă a refuzat să inverseze proba în cazul dosarelor de răspundere profesională a
medicilor şi a profesioniştilor în general. Decizia din 1943 a marcat debutul evoluţiei jurisprudenţei
în favoarea inversării sarcinii probei.

Sarcina diligenţei sau obligaţia de pază bună este un expedient tehnic reieşit dintr-o
îndelungată tradiţie juridică romană. Exista la Roma şi echivala cu obligaţia cuiva de a avea grijă de
un obiect periculos şi de aceea orice daună cauzată de acest obiect denota încălcarea obligaţiei de
pază bună. Noţiunea "gardien de la chose" din dreptul francez a fost acceptată şi de alte sisteme de
drept. Ea a fost elaborată de jurisprudenţa franceză pe baza art.1384 conform căruia persoana este
responsabilă nu numai pentru fapta proprie, dar şi pentru fapta altuia de care răspunde, sau pentru
dauna prvocată de lucrurile ce le are în pază. Art.1908 Cod civil spaniol impune răspundere similară

110
în caz de explozie a maşinilor ce n-au fost bine întreţinute şi de inflamarea substanţelor explozive ce
nu au fost plasate într-un loc sigur şi specific. Jurisprudenţa a recurs la argumente tehnice pentru a
justifica obiectivizarea răspunderii în scopul de a obţine rezultate echitabile, adoptînd o abordare
eclectică faţă de principiul subiectivităţii şi a culpei înscrise în Codul civil.

În decizia din 25 martie 1954 Curtea Supremă a cerut exercitarea unei diligenţe particulare,
căci în cazul unui accident feroviar (din 1947) nu s-au luat toate măsurile de precauţie necesare, fapt
recunoscut indirect de Societatea naţională a căilor fierate, care după accident a emis o circulară ce
impunea anumite obligaţiuni angajaţilor săi pentru a preveni accidentele de felul celui examinat,
deci, la momentul accidentului Societatea nu întreprinsese încă toate măsurile necesare, diligenţa sa
fiind incompletă. Jurisprudenţa spaniolă a stabilit pe baza acestei decizii gradarea diligenţei în
particulară, sporită şi maximum posibilă[137, p. 218-219]. Încă în 1932 Curtea Supremă a respins
invocarea în calitate de probă a diligenţei sale adusă de Societatea căilor fierate a certificatelor
livrate de Inspecţia tehnică a căilor fierate despre respectarea exigenţelor regulamentare pe motiv că
dacă în practică acest fapt nu a fost suficient pentru a evita dauna, este vorba de incompetenţă şi
neglijenţă şi este necesară despăgubirea. Astfel Curtea sugera că diligenţa prevăzută de lege nu-i
suficientă dacă faptele (producerea prejudiciului) arată că ea a fost ineficace.

În 1971, 1972, 1979 în decizii asemănătoare cu privire la accidente de automobil Curtea Supremă
spaniolă a lărgit noţiunea de diligenţă pe contul introducerii prezumţiei neglijenţei, menţionînd că
"Acţiunea sau omisiunea cauzatoare de daune pentru care se cuvin despăgubiri este totdeauna
prezumată neglijentă chiar dacă autorul va demonstra că a avut diligenţă, căci dacă precauţiile luate
nu au avut rezultat deci, diligenţa nu a fost completă." În 1983 Curtea a respins referinţa la forţă
majoră, căci nu-i vorba de un incident imprevizibil în limitele normale de previziune în
circumstanele speţei sau inevitabil în lumina oricărui criteriu de posibilitate practică. Caracterul
inevitabil este relativ, proporţional cu diligenţa avută, ce poate varia în funcţie de raport juridic. S-a
considerat că măsurile luate au fost insuficiente şi de aceea nu pot diminua răspunderea. În urma
acestor decizii în 1987 Curtea Supremă a rezumat poziţia sa în felul următor: Diligenţa înglobează
protecţiile şi precauţiile prevăzute de lege, dar şi măsurile de prudenţă necesare pentru a preveni
incidentul prejudiciabil, împreună cu inversarea sarcinii probei şi prezumţia vinei din partea
agentului, aplicarea în limite prudente a răspunderii pentru risc fără ca să devină unicul temei al
obligaţiei de a despăgubi ne arată că nu este suficient de a demonstra că s-a acţionat conform
normelor juridice, căci dacă nu au produs nici un rezulat, înseamnă că diligenţa a fost incompletă
chiar dacă vina lipsea, dar rezultatul dăunător s-a produs [137, p.221].
111
 Obligaţia de răspundere civilă ce decurge dintr-un act ilicit civil şi cea civilă ce decurge
dintr-o infracţiune sau delict în Spania îşi au sediul în cele 2 coduri civil şi penal, de aceea sunt
inconveniente, dar este vorba despre aceiaşi răspundere, cum este şi în alte coduri europene. Ele sunt
identice, iar singura explicaţie este cea istorică. Codul civil spaniol a fost promulgat în 1889, iar cel
penal-încă în 1822. Apoi în 1870 s-a adoptat alt cod, dar care din inerţie a repetat aceiaşi situaţie. În
practică s-a ajuns la probleme grave, căci există. distincţia între acte prejudiciabile cu caracter penal
şi civil, răspunderea penală decurge din vină, cea civilă - din acte neglijente sau omisiuni . Curtea
Supremă a declarat că deşi aparţin la diferite categorii juridice, absenţa declarată a vinei penale nu
interzice tribunalului civil de a aprecia şi califica actul conform Codului civil în domeniul delictelor
civile şi de a preciza în deplină competenţă mijloacele de probă, avînd dreptul să facă propriile
concluzii pe subiectul circumstanţelor cauzei. Această declaraţie a fost făcută în conformitate cu
deciziile Curţii Constituţionale din anii: 1969, 1974, 1976, 1980. Delictul penal trebuie să fie
neapărat stipulat prîntr-o normă juridică, pe cînd cel civil nu cere o astfel de definiţie. Chiar dacă pe
linie penală este achitat autorul daunei, este posibil ca tribunalul civil să considere ca fiind un delict
civil, pasibil de răspundere delictuală. În 1990 Curtea Supremă spaniolă a declarat că răspunderea
subsidiară fără a fi total obiectivă a fost interpretată de o manieră progresistă de jurisprudenţa
recentă şi doctrină ce au abandonat abordarea arhaică a Codului penal legat de contextul istoric din
1870 şi au preferat o răspundere mai largă pentru despăgubirea daunei materiale ca al doilea nivel de
obligaţii economice, reprezentate de o răspundere civilă subsidiară, mai vastă, capabilă de a asigura
despăgubirea adecvată victimei. Un tribunal a dat o interpretare liberală, deschisă, progresistă,
echilibrată.răspunderii subsidiare civile „că se bazează pe ipoteze pur obiective, pe o deducţie
directă pe principiul conform căruia cel ce profită de activitatea altei persoane riscînd să angajeze o
daună pentru un terţ este obligat să-şi asume sarcina financiară a acţiunilor comise de agentul
principal în măsura în care el nu posedă bunuri suficiente pentru a despăgubi victima daunei. Este
necesară pe lîngă alte condiţii şi legătura printr-o relaţie de drept sau de fapt între autorul actului
prejudiciabil şi persoana prezumată responsabilă în subsidiar sau de legătura de dependenţă de
persoana care are răspundere penală principală prin raport la alta. Dacă agentul nu şi-a îndeplinit
atribuţiile, dacă a acţionat neregulamentar, impropriu sau neonest în exercitarea funcţiunilor, el nu
este eliberat de răspundere civilă, căci justiţia elementară cere ca dacă persoana responsabilă de
prejudicu este insolvabilă, victimele să nu suporte şi ele consecinţe economice şi răspunderea
subsidiară este exclusă doar în caz de activităţi exercitate în contra unei interdicţii a persoanei
prezumate a avea responsabilitate civilă subsidiară sau în caz de neascultare deschisă şi probată de
angajat sau de subordonare la ordinul de la superior [137, p.222-223]. Astfel, jurisprudenţa spaniolă
112
a evoluat în 3 etape, reducînd succesiv rolul vinei în cadrul activităţilor ce implică utilizarea
maşinilor ce comportă risc. Responsabilitatea pentru risc nu exclude aplicarea inversării sarcinii
probei, prezumţia vinei şi imperativul diligenţei maximale posibile.

La I etapă - pînă în 1930 - jurisprudenţa avea o poziţie defavorabilă victimei, obligînd-o să probeze
temeinicia cererii. Există o explicaţie pentru aceasta - erau încă puţin folosite maşinile.

La cea de-a doua etapă au avut loc schimbări sociale şi economice, industrializarea a progresat,
daunele cauzate fără vină de către terţi victimelor s-au multiplicat, maşinile generatoare de risc şi
situaţii periculoase pentru operatori au devenit mai numeroase, vehiculele cu motor au devenit cauza
cea mai frecventă a pricinuirii daunei, deci, o problemă personală s-a transformat în una socială.

A treia etapă a început din 1980 , cînd Curtea Supremă la cele 2 surse de răspundere a adaugat-o şi
pe cea care decurge din risc creat de anumite activităţi periculoase, care nu este în mod necesar
precedată de un act ilicit, iar cîte odată - de nici un alt act [137, p.228].

Influenţa riscului şi insecurităţii asupra dreptului este certă. Riscul este un factor ce
destabilizează continuităţile. Dispozitivele despre prejudicii rezultînd din delicte civile sunt o simplă
manifestare (cea mai naturală) a doctrinei riscurilor ce au un efect considerabil asupra domeniului
dreptului. Pentru această răspundere este indispensabilă ideea pericolului, ce are un efect
modificator asupra situaţiilor şi dispoziţiilor existente. În concretizarea pericolului se iau în
consideraţie proporţiile rezultatului dăunător, mijloacele de probare. Chiar dacă regulile juridice au
fost respectate, se consideră că dacă faptul s-a produs, incidentul demonstrează că nu au fost luate
toate precauţiile şi că n-au probat toată diligenţa necesară pentru a-l evita.

Ca şi în trecutul nostru sovietic, şi în legislaţia noastră actuală, există termenul de izvor de

pericol sporit. Art.1410 Cod civil alin. 1 prevede „Persoanele a căror activitate este legată de un
izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare (exploatarea vehiculelor, a instalaţiilor,
mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de
construcţii etc.) au obligaţia să repare prejudicul cauzat de izvorul de pericol sporit, dacă nu
demonstrează că prejudiciul se datorează unei forţe majore (cu excepţia cazurilor în care dauna a
survenit ca urmare a exploatării navelor aeriene) sau din intenţia persoanei vătămate.” Deci, deşi
foarte lungă enumerarea activităţilor legate de un izvor de pericol sporit, totuşi ea nu este
exhaustivă, nici nu se dă definiţia izvorului de pericol sporit, aceasta revenind literaturii de
specialitate în cadrul căreia au fost formulate teoria activităţii, teoria proprietăţilor şi teoria

113
obiectelor, esenţa cărora constă în desemnarea izvorului de pericol sporit ca activitate, proprietate a
obiectelor sau chiar însăşi obiectele ce creează probabilitatea sporită de poducere a prejudiciului
accidental în legătură cu faptul că respectivele activitatăţi, proprietăţi sau chiar obiectele nu pot fi
controlate în totalitate de către om [196, p.103-110; 21, p.195]. Actualmente Codul civil al
Federaţiei Ruse prevede despăgubirea pentru dauna provocată de un izvor de pericol sporit ca
răspundere civilă – art.1079. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit este
un analog al răspunderii asiguratorului pentru prejudiciul la producerea riscului asigurat, adică
înseamnă repartizarea riscului [201, p.145].

Alin.2 al art.1410 Cod civil al Republicii Moldova impune răspunderea ce decurge din simplul fapt
al posesiei de izvor de pericol sporit, (în baza dreptului de proprietate sau alt temei legal, ori revine
persoanei ce şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit). Nu se mai menţionează vina, pentru că
uzajul acestui izvor – automobilul, de cele mai dese ori, comportă deja un risc care este suficient
pentru a angaja răspunderea, în afară de faptul cînd însăşi victima s-a interpus în relaţia de
cauzalitate, aşa cum se stipulează în cod- „că prejudiciul s-a produs din intenţia victimei.” Posesorul
izvorului de pericol sporit este absolvit de răspundere dacă demonstrează că prejudiciul se datorează
unei forţe majore. Noţiunea de risc este mai veche ca cea de prezumţie a vinei şi nu poate servi în
toate cazurile ca unic temei al obligaţiei de reparare. Alin. (3) al art. 1410 prevede cazul în care
izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia titularului de drept şi a provocat un prejudiciu,
răspunderea fiind în funcţie de faptul dacă posesopul este sau nu vinovat de faptul că izvorul a ieşit
din posesiunea lui: nu răspunde cînd nu este vinovat, dar răspunde solidar cu persoanele ce l-au
dobîndir în mod ilicit cînd este vinovat de faptul că a ieşit din posesiunea lui. Astfel s-a încercat să
se concilieze principiul vinei şi răspunderii obiective şi concomitent să se intoducă noţiunea de risc
sau pericol creat fără a abandona în totalitate aprecierea vinei. În realitate astfel se împinge
răspunderea subiectivă pînă la ultimele sale consecinţe, dar în mod rezonabil se ia în considerare şi
criteriul obiectivizării şi a riscului creat.

Justificarea consecinţelor defavorabile persoanelor - autori ai prejudiciului se bazează pe

diferite elemente, invocate separat sau împreună ca: pacea socială, inversarea sarcinii probei,
echitate, ordine publică, progresul tehnic, bunăstare şi confort. Justificarea a fost condiţionată de
aspiraţiile şi tendinţele dreptului modern conform căruia persoana trebuie să răspundă de orice
daună cauzată; în acest scop s-a recurs la soluţii quasi-obiective, s-a lărgit noţiunea de vină, s-a
gradat vina, răspunderea fiind şi pentru imprudenţă, neglijenţă uşoară, s-a extins conţinutul
diligenţei posibile şi social adecvate, probabilitate şi eventualitate, realitate socială la datoria de a
114
exercita activitatea cu toată diligenţa posibilă, refuzînd să se reducă la respectarea regulilor
legislative sau regulamentare, căci producerea daunei le demonstra insuficienţa. Aceste abordări şi
formule, transformarea vinei din chestiune de fapt în chestiune de drept au permis Curţii să facă un
control rezonabil al răspunderii, să favorizeze partea slabă şi pe cea care a suportat un prejudiciu mai
grav. Argumentele par contradictorii cîte odată, căci s-a stăruit să concilieze principiul vinei şi
obiectivizării, dar nu a acceptat dogmatic nici unul din aceste argumente [137, p.230]. Deci, nu prin
ideea greşelii, vinei, ci a umanităţii, echităţii se justifică înlocuirea elementului subiectiv cu cel
obiectiv în responsabilitatea civilă.

În literatura juridică din Federaţia Rusă se propune a diferenţia răspunderea civilă în vinovată,
pentru care pe lîngă despăgubire, să se pedepsească autorul prejudiciului şi răspundere obiectivă, în
lipsa vinei, pentru care răspunderea să însemne doar despăgubirea [201, p.145].

În Codul civil al Republicii Moldova, ca şi în Codul civil rus, instituţia despăgubirii pentru
prejudiciul cauzat de activitatea ce crează un pericol sporit pentru cei din jur este considerată a se
realiza în cadrul răspunderii civile.

În domeniul dreptului constituţional şi administrativ de asemenea există această tendinţă a

obiectivizării răspunderii. Aşa de exemplu, Constituţia Republicii Moldova admite răspunderea
constituţională fără a stabili vinovăţia, ci doar dacă există încălcarea dreptului. Curtea
Constituţională adoptînd hotărîrea despre neconstituţionalitatea unor legi, sau norme ale actului
normativ nu stabileşte vina participanţilor la procesul legislativ, prezumînd buna credinţă a lor.
Legea sau norma neconstituţională este considerată astfel o eroare legislativă. Menţionăm că
eroarea este o îndepărtare de adevăr, dar are şi o funcţie pozitivă, căci indică variantele de cercetare,
investigaţie, ce nu duc nicăeiri şi deci, trebuie abandonate [157, p.162-163.]. Astfel încît declararea
unei norme ca fiind neconstituţională trebuie să servească pentru preîntîmpinarea altor erori, ca o
lecţie dată legiuitorului preocupat mai mult de politică decît de sarcinile sale legislative.

La nivelul Uniunii Europene este stipulată răspunderea obiectivă a comunităţilor pentru daune. Aşa,
de exemplu, prin Tratatul CE responsabilitatea Comunităţilor este reglementată în art. 215 alin.2, iar
în Tratatul CEEA – în art.188 alin.2. Ambele statuiază principiul conform căruia fiecare comunitate
este ţinută să repare daunele cauzate de către acestea sau de agenţii proprii.

L.Duguit a aplicat încă în 1913 această teză cu privire la persoanele juridice de drept public,
notînd: „Concepţia nouă pe care se bazează dreptul modern al responsabilităţii statului este că cel ce

115
urmăreşte un scop statal şi ocazionează o daună unui individ sau grup, trebue să răspundă cu
patrimoniul afectat acestui scop colectiv, ce trebuie să suporte sarcina dezdăunării”[68, p.231-232].
Teza aceasta şi-a găsit consacrarea legislativă nu numai în Franţa, dar şi în alte ţări, inclusiv şi la noi
prin introducerea contenciosului administrativ. Dar în flagrantă contradicţie cu Legea contenciosuui
administrativ art. 1404 alin.5 al Codului civil al Republicii Moldova stipulează că: "Autoritatea
publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l
adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege".

3.3. Statul social, solidaritatea socială şi răspunderea juridică

În literatura occidentală s-a evidenţiat rolul dreptului nu numai prin funcţia sa de reprimare şi
reparare, dar şi ca regulator şi mijloc de a conduce societatea, folosind în acest sens responsabilitatea
şi răspunderea juridică, care decurg firesc din necesitatea de a reglementa relaţiile ce apar în
procesul de interacţiune a oamenuilor, fie că este vorba de producere sau de schimb reciproc al
rezultatelor activităţilor.

În condiţiile edificării statului de drept are loc reconsiderarea raporturilor dintre stat şi
individ ce este posibilă doar pe baza acceptării obligaţiunilor reciproce ale statului şi persoanei.
Conţinutul valoric al ideii de stat de drept se manifestă în garantarea libertăţii persoanelor şi în
colaborarea activă a statului cu societatea. La nivel constituţional acest postulat a fost realizat deja.
Aşa, în Constituţia R.Moldova sunt proclamate drepturile şi unele din ele sunt garantate. De
exemplu, art. 26, (alin.1) prevede că „Dreptul la apărare este garantat”, apoi în celelate alineate se
arată şi modalităţile şi mijloacele prin care se garantează: asistarea de către un avocat în tot cursul
procesului, interdicţia de amestec în activitatea persoanelor ce exercită apărarea. Este adevărat că nu
toate normele constituţionale ce prevăd drepturi şi libertăţi conţin astfel de garanţii constituţionale,
lăsîndu-le pe acestea reglementării legislative (de exemplu, art.28 prevede succint „Statul respectă şi
ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată” fără a mai adăuga vre-o garanţie). Deci idea statului de
drept implică obligaţii reciproce ale statului şi persoanei, adică a responsabilităţii.

Încă în secolul XVII, B.Spinoza nu a susţinut în mod unilateral că răspunderea juridică este
una pentru culpă. Pentru el, răspunderea juridică era răspunsul la o necesitate politică ce înseamnă
de a face din fiecare individ o parte a corpului social. În acest punct el poate fi considerat un
prevestitor al teoriei statului solidarităţii sociale, la originea căreia a fost Emile Durkheim,

116
fondatorul sociologiei ştiinţifice din Franţa. Chiar de la începutul carierei sale în lucrarea "De la
division du travail social" E.Durkheim a considerat că ceea ce leagă cel mai puternic societatea este
diviziunea muncii, îndreptîndu-se spre drept , ca reprezentantul cel mai caracteristic al fenomenelor
sociale. Diviziunea muncii nu pune faţă în faţă indivizii, ci funcţiile sociale, Această solidaritate ne
cere să fim buni cu semenii noştri, să fim drepţi, să ne îndeplinim sarcina noastră, să muncim în aşa
fel, încît fiecare să exercite cît mai bine funcţia, pe care poate s-o îndeplinească şi să primească cît
mai bine justul preţ al eforturilor sale. Regulile care constituie această solidaritate nu au forţă de
constrîngere, care înnăbuşă liberul examen, dar prin faptul că sunt făcute pentru noi tot mai mult şi
într-un anumit sens chiar de noi, suntem liberi faţă de ele" [66, p.370]. Analizînd teoria lui
Durkheim, Mircea Djuvara socotea că aici recunoaştem formula lui Rousseau ce vorbeşte despre
libertatea la care fiecare renunţă şi totuşi şi-o păstrează prin contractul social. Arătînd că oamenii
interacţionează şi sunt solidari, Durkheim a fost de părerea că solidaritatea este de 2 feluri:
solidaritate prin similititudine şi prin diviziune.

Solidaritatea prin similitudine era înţeleasă ca solidaritate prin asemănare, adică acea
interacţine a oamenilor care îi leagă prin tendinţe şi idealuri profunde, puternice, comune tuturor
dintr-o comunitate, acea solidaritate care copleşeşte chiar manifestarea individualităţii, considerînd
că dreptul penal este manifestarea acestei solidarităţi, căci sancţiunea pentru infacţiune reflectă
sentimentul, atitudinea societăţii faţă de astfel de manifestări. Acest sentiment trebuie să fie bazat pe
o idee dintr-acelea ce au răscolit sufletele unei societăţi, s-au implementat aşa de adînc în conştiinţa
ei, încît s-au transformat în tendinţe instinctive, emoţionale, ce provoacă reacţia întregului organism.
Nu este suficient ca sentimentul să fie colectiv, el trebuie să fie şi puternic, să fie cristaţizat într-o
formă concretă, pentru ca fiecare să ştie precis, că anumite acte concrete lovesc în sentimentul
colectiv. Cînd comite cineva o crimă, nu numai victima directă, dar şi întreaga societate se simte
lezată şi se manifestă prin organele sale judiciare ce pronunţă sentinţa.

Solidaritatea prin diviziune potrivit lui Durkheim se caracterizează printr-o sancţiune

restituitivă, care readuce ceea ce se cuvine în patrimoniul celui lezat, este un act care restabileşte un
echilibru deteriorat anterior. În cazul solidarităţii prin diviziune nu este vorba de sentimente prea
puternice şi precis definite, căci cel lezat nu se simte atins în însăşi fiinţa lui morală, sentimentele
lezate sunt variabile de la grup social la altul, care duc deseori la o specializare, încît pentru
satisfacţia lor nu este necesară simţul comun al societăţii, ci subtilitatea juristului. Din punctul de
vedere al lui Durkheim normele ce consacră abţineri delimitează elementele solidare între ele.
Societatea juridică este o coexistenţă a libertăţilor, adică un respect al limitelor reciproce ale uneia şi
117
ale alteia. Dar omul izolat care se abţine să intervină pe lîngă altul pentru a-i respecta libertatea are
o individualitate ştearsă şi rămînînd izolat nu poate forma societatea juridică. Pentru aceasta are
nevoie de alţii, de raporturi cu ei, cu cît are mai multe astfel de relaţii, cu atît solidaritatea este mai
puternică şi individualitatea este mai originală. Astfel Durkheim nu opune cei 2 poli: individul şi
societatea, ci îi combină întro componentă armonică, astfel încît sunt atît de solidare între ele, încît
nici o dezvoltare a unuia nu se poate face fără a aduce după sine dezvoltarea celuilalt şi nici o
represiune a unuia nu are loc fără a aduce în acelaşi timp regresul celuilalt. Solidaritatea prin
diviziune conţine raporturi ce reprezintă cooperarea activă a indivizilor. Este vorba de o acţiune
pozitivă a membrilor societăţii ce demonstrează cooperarea, de exemplu, familia, membrii ei nu se
mulţumesc numai să se delimiteze reciproc şi să respecte ceea ce aparţine altuia- datorii pasive, ci au
datorii active de activitate unii faţă de ceilalţi şi se stabileşte astfel o cooperare în familie. În contract
de asemenea se vede clar această activitate de cooperare, căci fiecare depune o activitate care nu
este la fel cu a celuilalt, fiecare dă ceva şi renunţă la altceva pentru a ajunge la înţelegerea ce se
numeşte contract [66, p.364-367].

Într-o societate la un moment dat se poate întîmpla ca indivizii prin activitatea lor să
lovească în solidaritatea lor, să nu vrea să ţină cont nici de cea represivă nici de cea de cooperare,
dar atunci are loc ruperea echilibrului natural şi ne aflăm, considera E. Durkheim, în faţa unui caz
patologic. Ca să revenim la normalitate echilibrul trebuie restabilit. Evident că un anumit
antagonism există între grupuri sociale, dar să-l transformi într-o luptă de clasă, cum o concepe
socialismul, înseamnă să destrami societatea şi deci, solidaritatea. Prin urmare, concluzionează
Durkheim, individul şi societatea trebuie să fie în echilibru şi armonie, căci personalitatea
individului nu se poate dezvolta decît numai în societate.

L.Duguit, adept al concepţiei lui Durkheim a dezvoltat concepţia solidaristă. Sub o formă
mai simplă concepţia solidaristă este exprimată de L.Bourgeois în lucrarea sa "La solidarité" în care
arată că societatea reprezintă reglementarea solidarităţii muncii, reprezintă un sistem de drepturi şi
datorii, care nu se pot concepe doar ca ceva egoist, atribute ale unui om, ci numai în cadrul
solidarităţii generale ale societăţii din care el face parte. De aceea exercitarea drepturilor şi datoriilor
constituie o funcţie socială. Ca o concluzie juridică din concepţia sociolgică a lui E.Durkheim se
deduce teza: drepturile noastre nu sunt decît funcţii sociale. Ideea de funcţie socială a fost preluată
de Duguit care menţiona că indivizii nu pot trăi fără concursul celorlalţi, fără interdependenţa
socială, fără solidaritate cu ceilalţi indivizi. Dacă este aşa, atunci pornim de la un fapt de observaţie
şi anume că individul îşi manifestă voinţa, dar şi-o manifestă ca unul ce nu poate să existe fără
118
ceilalţi indivizi. Voinţa astfel manifestată nu este deci haotică, dacă ea loveşte în solidaritatea
socială, imediat este reprimată de celelalte voinţe ale celorlalţi indivizi, adică nu este îngăduit
individului să se manifeste contrar interdependenţei sociale Din acest fapt social Duguit trage o
concluzie de drept şi îl transformă într-un principiu de drept: manifestarea voinţei nu trebuie să se
facă decît în cadrul interdependenţei sociale. Înainte de toate L.Duguit a făcut o vastă analiză a
Revoluţiei franceze, a aşa-zisului individualism al ei formulat în Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789. În conformitate cu acest individualism societatea se pulverizează în multe
entităţi care nu au cunoştinţă de legătura dintre ei. Duguit, dimpotrivă, presupune interdependenţa
socială şi pentru ca actul omului să producă efecte el trebuie văzut în lumina acestei
interdependenţe şi în acest sens Duguit menţiona că toate drepturile pe care le avem sunt funcţii
sociale [68, p.127].

M.Djuvara a interpretat această teză a lui Duguit astfel, încît ea duce la afirmaţia că nici un
drept nu aparţine întru totul individului, chiar însăşi ideea de drept subiectiv este tăgăduită, fiindcă ,
considera Duguit, nu aflăm vreodată în observaţia concretă ceva pe care să-l putem numi drept
subiectiv. M.Djuvara a criticat această idee a lui Duguit, căci dreptul nu se măprgineşte doar la
fapte, el conţine şi o apreciere raţională ce nu rezultă din observaţia concretă. Observaţia concretă
descoperă interdependenţa oamenilor, solidaritatea socială, din acest fapt rezultă pentru guvernanţi
obligaţia de a lucra în conformitate cu regula superioară a solidarităţii sociale, care explică întreg
dreptul. Această regulă este supralegală, se impune şi legislaţiei. Tot ce este conform solidarităţii
sociale este legitim, iar ceea ce nu corespunde - nelegitim. Deci, concepţia lui Duguit presupune
voinţa liberă a oamenilor limitaţi prin dreptul obiectiv, adică solidaritatea socială, deci astfel fără a
le analiza direct, Duguit presupune categoriile raţionale ale dreptului: obligaţie, libertate, licit, ilicit.
Se poate afirma că teoria solidarităţii sociale a fost o încercare de a depăşi teoriile extreme:
individualistă şi colectivistă, iar aplicaţiile pe care Duguit le face teoriei lui în domeniul justiţiei
duce la formularea unei concepţii intermediare a justiţiei [66, p.377].

Este cunoscut faptul că, concepţia liberală a justiţiei a fost viu combătură de cea egalitară.
Libertatea ca facultatea de dezvoltare autonomă a fiecăruia dezvoltă inegalitatea. S-a pus astfel
libertatea în relaţie imposibilă cu egalitatea, sistemele socialiste tinzînd să restabilească egalitatea şi
ideea de justiţie, dar ca o justiţie egalitară, egalitate proporţională, după cum afirma Saint Simon,
egalitate materială, după comunişti. În acest context putem spune că o concepţie medie a justiţiei
găsim la solidarişti [176, p.75]. Ei fără a sacrifica cu totul pe individ în favoarea societăţii, cum fac
socialiştii, dar şi fără a lăsa frîu liber activităţilor individuale, cum fac liberalii, considerau că
119
indivizii sunt legaţi unii de alţii prin datoria de a se ajuta, astfel că sloganul solidariştilor este:"Toţi
pentru fiecare şi fiecare pentru toţi”, slogan preluat şi de regimurile socialiste şi parţial introdus în
dreptul asistenţei sociale.

Autori ca Duguit au găsit temeiul dreptului în solidaritatea socială şi aici faptul dacă morala
diferă sau nu de drept, nu contează. L. Duguit era de părerea că regula de conduită fondată pe
solidaritatea socială este o regulă de drept. Morala determină principiile ce permit aprecierea
intrinsecă a unui act, că dacă-i bun actul sau nu. „Noi nu spunem, afirma Duguit, că omul tebuie să
cooopereze la solidaritatea socială pentru că cooperarea este bună, ci pentru că omul este om şi
poate trăi doar prin solidaritate. Noi nu spunem că actul de cooperare este bun, ci că el are valoare şi
consecinţe sociale, deci, dacă nu-i de morală, regula solidarităţii este de drept" [68, p.15-16].

Obligaţiunile sunt întruchiparea preponderent a intereselor publice (a plăti impozite, a

respecta legea, a satisface serviciul militar) şi reies din solidaritatea socială ce constituie
fundamentul pe care se dezvoltă statul ca o entitate integră şi ca o expresie publică juridică a
societăţii. Caracterul stabil al statului se explică prin, pe de o parte, respectarea legilor şi a păcii
civile, iar pe de alta- prin participarea la formarea bazei materiale a statului şi apărarea lui, deci prin
îndeplinirea unor sarcini publice ce garantează funcţionarea statului ca organism unitar şi integru.
Astfel Constituţia prevede implicit solidaritatea cetăţenilor, din care reiese responsabilitatea lor
pozitivă în sensul atitudinii conştiincioase în vederea îndeplinirii obligaţiunilor şi răspunderea
(negativă) ca sancţiune în caz de neîndeplinire a obligaţiunilor. O astfel de solidaritate determină
limitele libertăţii persoanei, adică limitele drepturilor şi libertăţilor ce se realizează în stat şi într-o
anumită măsură pun pe titularul lor într-o opoziţie cu statul. Dar această opoziţie se poate dezvolta
doar în formele legitime, prevăzute de Constituţie şi legi şi nu poate să aibă drept rezultat
nesupunerea faţă de legi şi deteriorarea păcii civile. Anume în legătură cu acest aspect, consideră
Ăbzeev, a dispărut în mod firesc dreptul la rezistenţă opresiunii ce a fost proclamat de Declaraţia de
independenţă a SUA din 1776 şi de Declaraţia franceză din 1789. Acest drept atunci a fost dictat de
lupta pentru independenţă şi respectiv contra feudalismului. Acum însă acest drept este înlocuit cu
interdicţia de a uzurpa puterea, statul de drept, separarea puterilor, independenţa puterii judiciare
[246, p.198-200]. Deci, solidaritatea cetăţenilor este orientată la crearea şi menţinerea unei puteri
democratice ce va respecta demnitatea umană ca valoare supremă. Statul are obligaţiunea de a
proteja solidaritatea prin contracararea primejdiilor ce pot prezenta unele persoane sau grupuri, de
exemplu, Constituţia interzice formarea şi activitatea partidelor şi altor organizaţii social-politice
care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi
120
independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, declarîndu-le neconstituţionale
conform art. 41 al Constituţiei.

Deşi Constituţia Republicii Moldova nu prevede direct şi explicit nici statul social, nici solidaritatea
socială, totuşi considerăm că unitatea poporului prevăzută de art.10 al Constituţiei este în strînsă
legătură cu solidaritatea, reprezentînd o legătură între toţi membrii colectivităţii, mai presus de
deosebirile inerente unei societăţi pluraliste [5, p.123]. Unitatea poporului este bazată pe
solidaritatea socială şi înseamnă responsabilitate şi interes comun. Solidaritatea ca noţiune juridică
se referă la principiile redistribuirii beneficiilor sociale penrtru a egaliza şansele şi accesul la
beneficii, şi la stabilirea contribuţiilor fiecăruia la crearea bunurilor publice, pornind de la aceste
principii. Deci, solidaritatea cetăţenilor este datorată participării lor la constituirea aceluiaşi spaţiu
public [53, p.39-40].

Exigenţa solidarităţii sociale solicită ordinii juridice ca fiecare membru al societăţii să poată
dispune de bunuri suficiente de a supravieţui şi prospera. Aveasta presupune accesul la bunuri, dar
concomitemt cu protejarea celor defavorizaţi, care nu pot să dobîndească aceste bunuri. Aşa cum
odată cu dezvoltarea tehnicii şi maşinismului, a implicării riscului în domeniul juridic a apărut
dreptul asigurărilor, tot aşa şi acum, cînd riscurile se multiplică, statul prin intermediul dreptului
operează o socializare a răspunderii comparabilă cu răspunderea civilă [16, p.45]. Socializarea
respectivă s-a tradus într-o legislaţie socială ce tinde să protejeze salariaţii de efectele crizei, de
dezvoltarea şomajului. Dar sunt rezerve în privinţa drepturilor economice şi sociale, căci asigurarea
lor este în dependenţă de resursele disponibile ale colectivităţii. Aceste necesităţi de protecţie socială
alterează modelul clasic al reglementărilor juridice, inclusiv al răspunderii, făcînd-o în unele cazuri
să-şi piardă caracterul său personal şi să revină comunităţii, statului.

Solidaritatea socială se manifestă şi în faptul că tot mai multe texte consacră organizarea de
despăgubiri în caz de catastrofe naţionale şi nu fac distincţie între prejudiciile ce angajează
răspunderea uneia sau mai multor persoane şi alte prejudicii. Obiectivul lor este de a repartiza just
pe baza principiilor echităţii şi a egalităţii între membrii comunităţii incidenţele pecuniare ale
evenimentelor ce au afectat pe unii membri ai acestei comunităţi. Este acelaşi obiectiv al solidarităţii
ce a inspirat textele relatv la securitatea socială de care au beneficiat la început salariaţii din comerţ
şi industrie, iar azi şi ceilalţi salariaţi, dreptul de a obţine anumite prestaţii pentru prejudiciul
corporal ce a dus la incapacitate de muncă şi se constată că sistemul de repartiţie a riscurilor ocupă
primul loc înaintea răspunderii civile clasice în lista procedeelor de reparare a prejudiciilor

121
consacrate de dreptul pozitiv al ţărilor europene. Art. 47 al Constituţiei Republicii Moldova prevede
obligaţiunea statului de a lua măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i
asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,

Promovînd ideea solidarităţii sociale, la întrebarea: În ce măsură culpa, în general, voinţa

autorului actului prejudiciabil trebuie să continue să joace un rol în rsponsabilitatea civilă? Duguit
răspundea de o manieră exagerată, că nici un rol, spre deosebire de răspunderea penală. Duguit-
considera că nu este nici o corespondenţă între greşeală şi răspundere civilă. Teoria responsabilităţii
Duguit o rezuma la: Dacă un act realizat cu un scop căruia i se ataşează un patrimoniu, produce o
diminuare a valorii altui patrimoniu, echilibrul trebuie restabilit, patrimoniul ataşat avînd acel scop
susmenţionat trebuie să suporte o diminuare echivalentă cu cea pe care actul a ocazionat-o altui
patrimoniu, iar acest al doilea patrimoniu trebuie să primească suma acelei diminuări. Tot aşa
noţiunea culpei personale va dispărea din domeniul răspunderii civile pentru a face loc noţiunilor de
scop şi risc ”. [68, p.636].

Partizanii acestei idei noi a riscului au văzut în ea un progres. Aceste concepţii par a fi aplicarea
ideilor marii mişcări caracterizate de Duguit: substituirea prin constantul şi progresivul unui sistem
realist şi socialist a unui sistem de ordine metafizică şi individualistă.

Drepturile individuale nu sunt absolute, treptat viaţa socială şi economică le pune limite:
individul nu poate exercita liber activitate sa în măsura în care nu lezează libera existenţă a grupului
din care face parte şi a indivizilor care îl compun. Punctul de vedere social şi economic ia treptat
locul celui individual, afirmă Tarde. [99, p.196].

Anumiţi autori au aplicat ceea ce s-a numit „socialism juridic”. Practic în dauna proprietăţii şi a
capitalului se realizează extensii progresive a cîmpului de răspundere. Mult timp nu s-a văzut decît
proprietate şi capital, astăzi se degajează obligaţiile lor. Aşa s-a proclamat responsabilitatea
capitalului şi a proprietăţii în afara oricărei idei de culpă, greşeală. Teoria nouă a riscurilor în seama
capitalului a înlocuit pe cea veche a răspunderii pentru culpă.

La sfîrşitul secolului XIX-începutul secolului XX s-a reevaluat şi fundamentul pentru răspunderea

penală, arătîndu-se că acesta ar fi ideea apărării sociale temperată de o noţiune clară şi contingentă a
elementului intenţional şi că această idee nu cere consacrări legislative exprese, fiindcă în Codul
penal această idee era deja prezentă (conform lucrărilor preparatorii).

122
Dar în materie civilă cu atît mai mult că textele nu contraziceau această idee nouă, era vorba doar de
interpretare. F.Geny menţiona „Dacă Codul civil ataşează o responsabilitate pozitivă pentru culpă
prejudiciantă, el formal nu alungă orice alt principiu al responsabilităţii şi nicăieri nu declară
intangibilă atribuirea riscului victimei direct lezate în afara ipotezei de culpă. ”[ 75, p.216].

În sensul uniformizării condiţiilor de răspundere juridică vine şi suprimarea răspunderii

materiale ca formă a răspunderii juridice de dreptul muncii. Potrivit Codului muncii al României
salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile patrimoniale
[141, p.182]. Şi în Republica Moldova s-au făcut unii paşi în această direcţie, în Hotărârea Curţii Supreme
de Justiţie (nr.11 din 03.10.2005) se arată că specificul răspunderii materiale a părţilor într-un contract
individual de muncă se va înţelege prin prisma răspunderii patrimoniale civile, ea are natura juridică a
răspunderii juridice civile contractuale cu specificul raportului juridic de muncă.

Răspunderea materială era o instituţie proprie dreptului socialist, care ocrotea proprietatea
obştească (publică) în mod distinct decît pe cea personală (privată), de aceea în condiţiile în care
Constituţia prevede egala ocrotire a proprietăţii publice şi private această prevedere este un temei
suficient pentru renunţarea la regimul preferenţial de recuperare a prejudiciului pentru anumite
categorii de salariaţi, acest regim fiind în contradicţie cu Constituţia [18, p.12-14].

3.4. Responsabilitatea şi răspunderea statului în faţa persoanelor.

Problema responsabilităţii şi răspunderii juridice a statului trebuie elucidată în strînsă legătură
cu concepţia statului. Statul este:

- Societatea oamenilor ce se guvernează prin intermediul legilor juste;

- Organizarea politică specială a societăţii ce reprezintă societatea şi o guvernează;
- În aspect juridic , statul reprezintă ordinea juridică internă constituită din ansamblul de
norme privind raporturile sociale (politice, economice, militare, culturale etc.), aplicate în
interiorul statului
- Statul este şi o persoană juridică, titular de drepturi şi obligaţii, fiind astfel subiect de drept
[131, p.77].

Statul ca subiect de drept internaţional are responsabilitatea de a îndeplini obligaţiunile prescrise

de normele dreptului internaţional, să participe la realizarea normelor ce contribuie la consolidarea
ordinii de drept interrnaţional. Răspunderea statului survine în caz de încălcare a normelor de drept

123
internaţional, de neîndeplinire a obligaţiunilor internaţionale şi constă în obligaţia statului de a
restabili drepturile încălcate, de a repara prejudiciul, de a suporta alte consecinţe nefavorabile. În
acest paragraf vom examina însă responsabilitatea şi răspunderea statului în faţa propriei populaţii, a
persoanelor ce o compun.

Constituţia Republicii Moldova în art.134, alin.(3) se referă la responsabilitate, atunci cînd

prevede „Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului
separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează
responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat”. Această formulare este
preluată şi de Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în articolul 1
alin. (2) – „Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea
corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute
în cazul aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă
de stat”. Aici termenul „responsabilitate” este utilizat în sensul pe care l-am arătat anterior în
capitolul I şi anume ca o noţiune cu o sferă de cuprindere mai largă, incluzînd şi pe cea de
răspundere, care derivă din responsabilitate, răspunderea juridică fiind consecinţa săvârşirii
responsabile a unei fapte ce lezează drepturile cuiva.

Teoria solidarităţii sociale la rînd cu teoria riscului au reprezentat repere importante în

determinarea răspunderii juridice a statului faţă de populaţia sa. Individul este responsabil faţă de
alţi indivizi şi faţă de stat, iar statul, la rîndul său, este responsabil, are obligaţiuni faţă de persoane şi
respectiv, poartă răspundere. În cadrul acestor relaţii se manifestă plenar caracterul dreptului ca
fenomen ce reglementează procesele sociale, în scopul realizării justiţiei.

Autorul rus Ăbzeev consideră solidaritatea socială ca o răspundere reciprocă a persoanei şi

societăţii şi că ea se va transforma din problemă etică în juridică cu un grad înalt de determinare,
soluţionarea echitabilă a căreia este condiţia depăşirii opoziţiei reciproce drepturilor şi obligaţiunilor
omului Statul în aceste circumstanţe trebuie să îmbine aspectul public şi privat ca ele să
interacţioneze pe baza reciprocităţii membrilor societăţii şi a libertăţii egale pentru toţi. Statul ca
subiect al raportului juridic constituţional are anumite drepturi, de exemplu, de a cere respectarea
obligaţiunilor, Numai că drepturile şi obligaţiile omului sunt strict stabilite, pe cînd obligaţiile
statului în Constituţie sunt reflectate mai vag şi se detalizează în competenţele organelor de stat şi a
funcţionarilor publici [246, p.193].

124
 Această hipertrofiere a răspunderii omului faţă de stat a avut loc pe parcursul istoriei, dar s-a
agravat în special, în regimurile socialiste. O dovadă elocventă în acest sens le prezintă răspunsurile
la un chestionar din 1980 din Slovenia care a arătat că 100 procente din cadrele superioare de
administrare de la întreprinderi şi 80 procente din eşalonul mediu au răspuns că simt
responsabilitatea faţă de stat [169, p.279].

În cazul statului putem de asemenea menţiona că există atît responsabilitatea, cît şi răspunderea
juridică a statului. Responsabilitatea juridică a statului este obligaţia statului de a respecta şi proteja
drepturile persoanelor fizice şi juridice şi se manifestă în forma respectării, realizării normelor
juridice ce-şi găseşte expresia în activitatea conformă dreptului a organelor statului şi a
funcţionarilor publici. Aceasta pentru că statul este întruchipat de organele sale şi funcţionari.
Atunci cînd aceste organe sau funcţionari nu activează conform dreptului, ci dimpotrivă îl încalcă,
cauzează prejudicii, lezează drepturile persoanelor, statul are obligaţia de a suporta direct sau
indirect consecinţele nefavorabile prevăzute de drept pentru încălcările survenite. Statul este
garantul respectării drepturilor persoanelor şi de aceea este obligat să asigure activitatea eficientă şi
legală a tuturor organelor de stat şi a funcţionarilot publici. În cazul cauzării de prejudicii
persoanelor prin acţiunile sau inacţiunile organelor, funcţionarilor publici aceste acţiuni (inacţiuni)
vor constitui temeiul legal al răspunderii juridice a statului.

Printre formele răspunderii juridice a statului faţă de populaţia sa au fost numite: răspunderea
constituţională şi cea civilă. Răspunderea constituţională a fost definită de unii autori ca fiind
răspundere politico-juridică sau moral-juridică. Răspunderea juridică de drept constituţional are ca
sancţiuni: suspendarea sau alegerile anticipate, demiterea înalţilor demnitari de stat: a Preşedintelui,
a membrilor Guvernului, Procurorului General, ridicarea mandatului deputatului, demiterea
guvernului, ridicarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale, de avocat palamentar.
Specificul acestei răspunderi constă în conţinutul sancţiunii ce se exprimă în înlăturarea
comportamentului ilicit şi luarea măsurilor pentru realizarea drepturilor constituţionale. Încetarea de
a exercita funcţia de către judecătorul constituţional este răspundere constituţională sau disciplinară?
Răspunderea conform Legii despre Curtea Constituţională o numeşte disciplinară, dar Sapunova este
contra, susţinînd că este constituţională, căci specificul statutului judecătorului constituţional şi
temeiurile răspunderii judecătorilor Curţii Constituţionale se determină de lege constituţională [238,
p.14].

125
 Referitor la răspunderea civilă a statului pentru daune, aceasta a cunoscut evoluţia sa. În Franţa,
de exemplu, riscul social şi în ceea ce priveşte răspuderea obiectivă a stattului a fost instituită încă
prin legea din 1884, conform căreia victimele tulburărilor din comună trebuiau să fie indemnizate de
comună. Dar soluţia era diferită în funcţie de faptul dacă se luase toate măsurile de precauţie sau nu.
Această situaţie a fost modificată apoi prin legea din 1914 ce prevedea că victima în orice caz
beneficiază de despăgubire, dar care, măcar o parte, este vărsată de comună, alta - de stat în absenţa
oricărei greşeli, fondînd astfel răspunderea statului pe riscul social. Daunele cauzate deja în timpul
primului război mondial au fost în Franţa reparate de stat cu titlu de solidaritate naţională ce face ca
prejudiciul suportat de unii să fie reparat de toţi, căci de opera apărării şi eliberării beneficiază toţi
[99, p.154].

În Federaţia Rusă Curtea Constituţională a stabilit răspunderea constituţională a statului sub

forma compensării prejudicului cauzat oamenilor în rezultatul radiaţiei. Această răspundere poate
interveni în baza unei legi speciale ce va stabili un set de plăţi compensatorii şi avantaje la realizarea
dreptului la pensie, la locuinţă, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu sănătos pentru persoanele ce
locuiesc pe teritoriile supuse radiaţiei, diferenţiate pe zone, modalităţi de compensare a prejudiciului
cauzat sănătăţii şi proprietăţii oamenilor, ţinînd cont de existenţa mijloacelor financiare de stat.
Curtea a menţionat că în rezultatul radiaţiei a fost în mod esenţial lezat nu numai dreptul la un mediu
înconjurător sănătos, dar şi alte drepturi ca: dreptul la viaţă, sănătate, proprietate, dreptul la libera
circulaţie, la alegerea domiciliului care au fost afectate într-o aşa măsură, încît prejudiciul este
practic imposibil de reparat integral. Această situaţie a dat naştere unor raporturi speciale între stat şi
cetăţeni, în cadrul cărora statul a luat asupra sa obligaţia de a repara prjudiciul, care, avînd în vedere
ntinderea prejudiciului şi numărul de vicitme nu poate fi reparat în ordinea stabilită de legislaţia
civilă, administrativă, penală sau de oricare altă legislaţie ramurală. Această obligaţiune a statului
corespunde dreptului cetăţenilor de a fi despăgubiţi de stat independent de răspunderea unor organe
ale statului sau persoane cu funcţii de răspundere [201, p.116-117].

Responsabilitatea compensatorie a statului în faţa cetăţenilor intervine în legătură cu pierderile

rezultate din acţiuni ilicite, dar şi în legătură cu unele evenimente naturale, de forţă majoră, precum
şi în legătură cu unele pierderi ce sunt rezultatul unor fapte licite ca de exemplu, exproprierea
pentru cauză de utilitate publică. Legea Republicii Moldova privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică din 1999, modificată prin Legea nr.482-XV din 4 decembrie 2003 prevede o
despăgubire justă şi prealabilă, astfel încît suma plătită să nu fie inferioară valorii adevărate a
bunului expropriat. Aceasta este soluţia justă, căci dacă exproprierea profită tuturor, apoi este just ca
126
cel expropriat să fie despăgubit integral ca să fie la egalitate cu toţi ceilalţi. În cazul în care nu se va
urma soluţia legală şi justă persoana expropriată pe nedrept poate cere desăpăgubiri, apelînd la
răspunderea statului.

În legislaţia Federaţiei Ruse cu privire la raporturile contractuale cu participarea unei entităţi

publice răspunderea contragentului statului este reglementată detaliat, sancţiunile sunt mai aspre
decât sancţiunile în cazul altor contracte, pe cînd răspunderea statului este vagă, sancţiunile mai
blînde. Unii autori din Federaţia Rusă (V. V. Romanova) au menţionat şi justificat faptul că în
raporturile de drept civil statul are o poziţie privilegiată în cadrul răspunderii civile, când subiectele
nu sunt egale, în special în cazul încheierii contractului de furnizare a mărfurilor şi serviciilor pentru
necesităţi de stat - postavca dlea gosnujd. [231, p.25].

Considerăm o astfel de opinie eronată, căci ea denotă faptul inegalităţii subiectelor –părţi în
contract, căci se încalcă dreptul particularului, ce decurge din principiul egalităţii şi libertăţii
contractuale

În cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor statului statul
are o poziţie specifică – el este şi subiect obligat, dar şi împuternicit, obligat - la despăgubiri, dar şi
este împuternicit de a trage la răspundere pe cei ce au cauzat prejudiciul.- organe ale statului şi
funcţionari publici. Statul reprezintă societatea şi este obligat faţă de ea, faţă de fiecare membru al
societăţii să le asigure starea de legalitate. De aceea considerăm că ar fi în spiritul statului de drept
perfecţionarea instituţiei răspunderii juridice a statului prin introducerea în practica legislativă şi de
aplicare a dreptului a principiului răspunderii pe baze egale a statului şi persoanei. În acest scop este
oportun de a delimita strict cercul subiectelor răspunderii juridice şi a sancţiunilor, de a stabili un
echilibru între asigurarea indepenedenţei, imparţialităţii funcţionarilor publici şi a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor pentru a exclude abuzurile şi traficul de influenţă.

Referitor la natura juridică a răspunderii statului putem considera că este una mixtă privato-publică
şi de obicei este una obiectivă sau vina este prezumată.

O altă evoluţie a dreptului în această direcţie în dreptul statelor contemporane a fost faptul că au
apărut alte procedee de reparare a prejudiciilor din partea statului. Numeroase texte au admis un
drept la reparaţie contra statului în profitul victimelor unor prejudicii ce au lezat anumite categorii
de cetăţeni (Legislaţia pensiilor, asistenţa şi asigurarea socială în URSS, despăgubiri în caz de
prejudicii de război, crearea securităţii sociale în 1946 în Franţa, asigurarea lucrurilor şi a

127
persoanelor contra accidentelor ce realiza o colectivizare directă a riscurilor posibile pentru
asigurat).

Jurisprudenţa franceză a formulat răspunderea patrimonială a statului în mai multe cazuri, cum
ar fi cele de expropriere, de jenă a proprietăţii cu ocazia unor lucrări publice în urma cărora le-a fost
lezat dreptul de proprietate, în cazul prejudiciilor cauzate proprietarilor ca urmare a acţiunilor
armate pe timp de pace [78, p.87-92; 52, p.54-56; 172, p.359].

În statele socialiste răspunderea se punea în special în termeni de drept penal şi administrativ cu

referire la subiecte individuale, în special, persoane fizice. Acestea erau ţinute responsabile faţă de
stat şi nu era de conceput ca statul să fie răspunzător în faţa persoanelor. Această stare de lucruri se
agrava datorită existenţei doar a proprietăţii de stat.

Tot odată trebuie menţionat în sens pozitiv faptul că în sistemul socialist de drept foarte repede
s-a impus sistemul asigurărilor de stat şi a asistenţei sociale, statul indemnizînd persoanele în caz de
invaliditate, incapacitate temporară de muncă, bătrîneţe, perderea întreţinătorului familiei. Este
adevărat că acest sistem indemniza relativ suficient persoanele doar atît timp cît proprietatea de stat
a deţinut monopol în sistemul relaţiilor de proprietate, iar odată cu acceptarea şi a proprietăţii private
a devenit catastrofal de insuficient.În statele foste socialiste se depun eforturi pentru a corela
legislaţia la standardele occidentale. Aşa, de exemplu, În Slovenia există o Lege a Obligaţiunilor
care introduce principul răspunderii pentru greşeală cu inversarea sarcinii probei: cel ce a cauzat
unui terţ un prejudiciu trebuie să-l repare, dacă nu poate demonstra absenţa vinei sale. Această lege
vizează atît răspunderea contractuală, comercială, cît şi delictuală, a profesioniştilor (medici,
farmacişti, jurişti), de asemenea şi răspunderea statului [133, p.368-370].

În statele cu democraţii fragile (din fosta URSS, de exemplu), drumul spre reconsiderarea relaţiilor
dintre stat şi persoană şi răspunderea lor reciprocă este dificil şi de-abia debutează. Se trece de la
confruntarea statului cu persoana la alt tip de relaţii şi accentul de-abia se pune pe parteneriatul egal
dintre stat şi persoană.

Statul este responsabil pentru greşelile ce cauzează prejudiciu ce decurge din prestarea unui serviciu
public (activităţile instituţiilor vamale, de poliţie şi în genere, administrative). Responsabilitatea
statului este angajată, dacă prejudiciul decurge din exercitarea ilegală sau incorectă a unei activităţi
şi dacă este cauzat de o persoană sau entitate ce exercită acea activitate. Organele statului sunt
elemente componente ale sttaului ce se instituie pentru a realiza funcţiile statului, în conştiinţa

128
socială activitatea lor întruchipează statul. Constituţia Republicii Moldova pune semnul egalităţii
între termenele „organ de stat” şi „autoritate publică”, preferîndu-l pe cel din urmă [131, p.154].
Organele de stat se caracterizează prin mai multe particularităţi: ele se formează prin voinţa statului
(societăţii) şi exercită funcţiile sale în numele statului. Fiecare organ de stat realizează tipuri şi
forma de activitate strict determinate, stabilite pe cale legislativă [131, p.155]. Organele de stat sunt
investite cu atribuţii ce au caracter de putere de stat, în baza cărora adoptă sau emit acte cu caracter
juridic, au un statut special, ce determină structura, competenţa, locul şi rolul lor în aparatul de stat,
raportul lor cu alte organe, nivelul teritorial. Este important de a sublinia că toate aceste aspecte să
fie reglementate prin norme juridice. În raporturile juridice în numele statului activează ori organul
de stat, ori funcţionarul concret de aceea în caz de încălcare a normelor juridice, a lezărilor
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor intervine răspunderea statului direct sau a
funcţionarilor organelor de stat.

Exigenţa statului de drept impune asigurarea răspunderii organelor de stat şi/sau a funcţionarilot
publici pentru a orienta activitatea acestora spre realizarea corectă şi completă a competenţei sale în
favoarea societăţii în general şi a persoanelor, în particular. Este vorba în temei despre realizarea
competenţei prin îndeplinirea obligaţiunilor faţă de subiectele ce nu intră n ierarhia administrativă,
în primul rînd, al indivizilor.

Cînd menţionăm funcţionarii, avem în vedere pe toţi, inclusiv şi cei ce au cele mai înalte funcţii –
demnitari de stat. O problemă nerezolvată nici măcar la nivel legislativ la noi este cea a
responsabilităţii ministeriale, neavînd încă o astfel de lege. În sistemele occidentale responsabilitatea
ministerială este considerată legitimă, justă şi necesară. Caracterul legitim al acestei responsabilităţi
rezidă în faptul căci orice om liber (deci şi ministrul ca orice om liber) poate decide şi este
responsabil pentru obligaţiile asumate, cu atît mai mult dacă ocupă o înaltă funcţie în stat.

Responsabilitatea este şi justă, avînd în vedere că nimeni nu este obligat să ocupe funcţia de
ministru fără voia sa, iar din moment ce persoana o acceptă, îşi asumă şi responsabilitatea ce revine
funcţiei.

Responsabilitatea miniisterială este şi necesară, pentru că prin intermediul ei se poate garanta

respectarea legilor şi de cei ce deţin puterea politică, deci, satisface şi sarcina protecţiei drepturilor
particularilor [163, p.VIII].

129
 Obligaţiunile jurdice ale funcţionarilor trebuie să aibă un mecanism eficient de a fi realizate,
căci democratizarea societăţii presupune garantarea realizării acestor obligaţiuni ca o condiţie
determinantă a libertăţii oamenilor şi a protecţiei drepturilor acestora. Neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiunilor sale de către funcţionari constituie temeiul pentru a
angaja răspunderea, inclusiv şi răspunderea juridică.

O entitate politico-socială este responsabilă pentru activităţile unui funcţionar în serviciu şi dacă a
cauzat prejudicul exercitînd funcţiunea de o manieră ilegală sau incorectă.

Victima prejudiciului are dreptul la o despăgubire materială şi morală. Despăgubirea materială

pentru prejudiciu acoperă cheltuielile de apărare şi venitul ratat, iar cea morală se plăteşte în caz de
suferinţe psihice, lezarea gravă a reputaţiei, sechele durabile de nevroze.

În ce priveşte funcţionarii răspunderea în materie de despăgubiri se întemeiază pe exercitarea

unei activităţi în condiţii ilicite sau incorecte în vederea realizării unui serviciu public sau a altei
activităţi al administraţiei. Aceasta este responsabilă dacă angajaţii săi acţionează cu intenţie de
fraudă şi reavoinţă.

În Republica Moldova Legea contenciosului administrativ prevede repararea prejudiciului

material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a
cererii doar la solicitarea vătămatului. Legea nr.353-XV din 28.10.2004 cu privire la agentul
guvernamental prevede că statul are drept de regres împotriva persoanelor a căror activitate, cu
intenţie sau din culpă gravă, a constituit temei pentru adoptarea hotărîrii privind plata obligatorie a
sumelor stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei. Dar
acest drept de regres nu este asigurat la nivelul corespunzător, se menţionează în hotărîrea
Parlamentului din 28.03.2008. Plus la aceasta statul nu răspunde pentru obligaţiunile unităţilor
administrativ-teritoriale, ce trebuie să angajeze propria răspundere, dar nu sunt determinate limitele
acestei răspunderi în cazul atragerii funcţionarilor publici vinovaţi de cauzarea prejudiciului [89,52].

Răspunderea juridică a funcţionarilor publici este în funcţie de statutul său. În doctrina rusă
răspunderea aceasta este numită statutară şi este temei pentru orice formă a răspunderii juridice,
pentru că ea reflectă acele standarde de conduită pe care statul le-a fixat în normele juridice ce se
referă la statutul funcţionarului [237, p.10].

Condiţia vinei nu este una obligatorie în cazul răspunderii statului sau există prezumţia vinei.
Statutul funcţionarilor publici este un ansamblu de norme juridice ce reglementează drepturile şi

130
obligaţiile acestuia, stabilitatea şi incompatibilitatea funcţionarilor publici, răspunderea lor în caz de
neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor ce le revin din funcţiile publice pe care
le ocupă. Deci, acele norme cuprind voinţa statului de a reglementa în mod autoritar situaţia juridică
a funcţionarilor publici, îndepărtînd orice idee de contract în raporturile dintre funcţionarul public şi
serviciul public, aceasta se explică prin importanţa sarcinilor ce le revin în vederea satisfacerii
intereselor generale ale societăţii [144, p.200]. Funcţionarul public are obligaţia juridică stabilită de
normele juridice de a respecta şi realiza obligaţiunile de serviciu – astfel se manifestă
responsabilitatea juridică a funcţionarului public, ea este chiar un element al statutului juridic al
funcţionarului public. În caz de încălcare a obligaţiunilor de servicu intervine răspunderea juridică
care poate îmbrăca diverse forme. Dar trebuie menţionat că nu orice încălcare a obligaţiunilor de
serviciu atrag răspunderea juridică, ci doar cele ce atentează la ordinea de drept şi lezează drepturile
altora, în primul rînd, ale particularilor, intereselor cărora trebuie să servească funcţionarii publici.

O particularitate a răspunderii funcţionarilor publici este faptul că pentru faptele contrare

dreptului, prin care încalcă obligaţiunile sale de servicu ei nu răspund patrimonial direct. În locul lor
răspunde statul, care poate, în ordine de regres, să ceară recuperarea acelor cheltuieli. Deci, subiectul
răspunderii este statul în aceste raporturi juridice. În caz de regres subiect al răspunderii
patrimoniale devine funcţionarul public, dar deja în raport cu autoritatea publică respectivă.

Puterea judecătorească este una din cele trei puteri ale unui stat ce tinde a deveni de drept.
Organele judiciare soluţionează litigii şi condamnă infractorii în numele statului. După declararea
independenţei republicii Moldova a demarat şi reforma judiciară în care urmăreşte mai multe
obiective, printre care se evidenţiază consolidarea unei adevărate puteri judiciare, separată de cea
legislativă şi executivă, o apărătoare consecventă a drepturilor omului. Creării unei puteri judiciare
efective, intensificării rolului judecătorului în societate poate servi procesul de responsabilizare a
judecătorilor prin exigenţele de intensificare a calităţii deciziilor judiciare. Responsabilitatea şi
răspunderea reprezintă mijloace eficiente pentru atingerea acestor scopuri.

Problema răspunderii juridice a judecătorului trebuie să fie examinată în strînsă legătură cu

statutul său, reglementat de legislaţia naţională şi internaţională. Statutul juridic al judecătorului are
2 componente: 1. Drepturile şi obligaţiunile ce-l caracterizează ca persoană cu funcţie de stat; 2.
Drepturi şi obligaţiuni ce-l caracterizează ca cetăţean. Aceste 2 componente caracterizează
personalitatea complexă a judecătorului, de care depinde profesionalismul său.

131
În acest paragraf nu se examinează răspunderea judecătorilor pentru fapte independente de funcţia
lor: delicte, crime pentru că aceasta urmează regimul dreptului comun.

Funcţia jurisdicţională este o funcţie de mare importanţă în stat, relevantă pentru fiecare
justiţiabil, de aceea şi daunele rezultate din această activitate nu numai aduc prejudicii persoanelor,
dar şi ştirbesc imaginea statului respectiv. În acest context s-a pus problema răspunderii
magistraţilor. Răspunderea juridică a judecătorilor implică în primul rînd responsabilitatea acestora,
care poate fi privită ca o situaţie juridică generată de necesitatea judecătorului de a-şi îndeplini
conştiincios obligaţiunile de exercitare a justiţiei şi de a utiliza drepturile sale prevăzute de lege
pentru realizarea justiţiei. În caz de încălcare a acestor obligaţiuni sau de eroare judiciară intervine
răspunderea ca o obligaţie de a suporta consecinţe nefavorabile. Pentru a pune în aplicare
răspunderea judecătorilor trebuie depăşite mai multe dificultăţi: de princiipiu şi de fapt.

Dificultăţi de principiu:

Răspunderea judecătorilor este o problemă dificilă de pus în aplicare, pentru că pe de o parte, este
echitabil a permite victimelor de a obţine repararea prejudiciilor, chiar dacă ele au fost cauzate de
judecător, iar pe de altă parte, este necesar de a menţine independenţa judecătorilor, ce nu trebuie să
fie tulbutaţi cu astfel de acţiuni în luarea deciziilor. Libertatea şi independenţa judecătorilor implică
absenţa presiunilor, nu contează din care parte vin: de la politicieni sau simpli justiţiabili, iar
admiterea cu uşurinţă a unor acţiuni împotriva judecătorilor poate deveni o astfel de presiune. În fine
trebuie evitată situaţia, cînd sub pretextul greşelii judecătoreşti principiul autorităţii lucrului judecat
va fi înfrînt, acţiunea în responsabilitate fiind o cale suplimentară de regres.

Dificultăţi de fapt rezidă şi în aceea că cei ce vor judeca pe judecători sunt de asemenea judecători
şi spiritul de solidaritate profesională, naturală de altfel, va face misiunea lor şi mai dificilă.
Dezbaterile publice asupra acestui subiect sunt nedorite de judecători, care susţin că este o diferenţă
între a condamna pentru corupţie politicieni sau oameni de afaceri şi un judecător. Acest argument
nu ţine, căci responsabilitatea trebuie să vizeze pe toţi, majoritatea sunt judecători buni, dar se
găsesc, ca în orice profesie, şi altfel de judecători.

Statutul juridic ce include garanţiile de independenţă (în primul rînd inamovibilitatea şi

imunitatea) sunt factori importanţi în sporirea nivelului de exercitare a justiţiei şi presupun un grad
înalt de responsabilitate a judecătorului în ceea ce priveşte respectarea legilor, a codului deontologic

132
şi îndeplinirea atribuţiilor sale. Caracterul specific al statului juridic al judecătorului nu este un
privilegiu personal al judecătorului, ci mijloc de protecţie a intereselor publice, a intereselor justiţiei.

În fostele republici sovietice are loc tranziţia spre o societate democratică, în care organele
de justiţie trebuie să-şi îndeplinească cu onestitate funcţiile sale, dar în cadru acestei stări de
tranziţie, în condiţiile social-economice şi deontologice încă incomplet asimilate de persoanele cu
funcţii de răspundere, inclusiv şi a judecătorilor pot apărea situaţii de săvîrşire a unor fapte deosebit
de grave pe care legiuitorul le-a calificat ca infracţiuni, a căror subiect este judecătorul. În Codul
penal al Republicii Moldova este prevăzută răspunderea penală a judecătorului pentru aşa infracţiuni
ca: Pronunţarea sentinţei, deciziei, încheierii sau hotărîrii contrare legii (art.307) şi Reţinerea sau
arestarea ilegală (art.308). Pentru a fi considerată infracţiune, pronunţarea deciziei, sentinţei,
hotărîrii, încheierii trebuie să se facă cu intenţie directă, actul procedural să nu corespundă
împrejurărilor cauzei, denaturînd adevărul. În procesul penal stabilirea unei pedepse celui nevinovat
sau achitarea unui vinovat sunt acte ilegale ce cad sub incidenţa articoluli 307 [23, p.425]. În
procesul civil ilegalitatea se exprimă prin satisfacerea neîntemeiată a acţiunii civile sau refuzul
acţiunii, mărirea sau micşorarea prejudiciului cauzat care urmează a fi reparat în baza hotărîrii
instanţei. Deoarece arestarea se aplică în baza unei hotărîri judecătoreşti, aceasta se consideră ilegală
dacă se încalcă garanţiile procesuale ale persoanei arestate. Ambele infracţiuni, al căror subiect este
judecătorul, se caracterizează prin subiectul special – judecătorul, iar latura subiectivă – se
realizează prin intenţie directă. Totuşi din motive ce ţin de personalitatea judecătorilor, moralitatea
şi studiile sale, avînd în vedere şi specificul reglementării menţionat mai sus, este puţin probabil ca
astfel de infracţiuni să fie comise sau, cel puţin, să fie deferite justiţiei.

Articolul 1405 a Codului civil al R.Moldova prevede răspunderea statului pentru prejudicul
cauzat prin acţiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată,
prejudicul cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere, aplicării ilegale a măsurii
preventive sub forma arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin
aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului sau a muncii corecţionale se repară de către
stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de răspundere ale acelor organe. Legea Republicii
Moldova din 25.02.1998 conţine o enumerare expresă a acelor încălcări procesual-penale ce dau
naştere dreptului la repararea prejudiciului. Dar prejudiciul poate fi cauzat nu numai în cadrul
procesului penal, ci şi în cadrul procesului civil. În acest caz pentru ca statul să răspundă este
necesar ca vinovăţia să fie constatată prin sentinţă definitivă. Este justă propunerea acelor autori ce
consideră că pentru o reparare eficientă a prejudiciului cauzat de judecători legiuitorul trebuie să
133
renunţe la enumerarea exhaustivă a acţiunilor ilicite ce dau naştere dreptului la reparare şi să
prevadă răspunderea pentru orice acţiune ilicită cauzatoare de prejudicii [23 p.237].

Soluţiile legislative din R.Moldova sunt asemănătoare cu cele din Federaţia Rusă, căci
prejudiciul cauzat în cadrul procesului penal de organele de urmărire penală, ale procuraturii sau ale
instanţelor de judecată, se repară de către stat indiferent de vinovăţia acelor organe stipulează
art.1070, alin. 1 Cod civil al Federaţiei Ruse. Alineatul 2 al articolului 1070 prevede repararea
prejudiciului cauzat în cadrul procesului civil doar în condiţiile stabilirii vinei judecătorului printr-o
sentinţă penală definitivă. Alin.(5) al articolului 211 al Legii cu privire la statutul judecătorului arată
că dreptul persoanei la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvîrşite în alte
procese decît cele penale poate fi exercitat numai în cazul în care se stabileşte, în prealabil, printr-o
hotărîre judecătorească definitivă, răspunderea penală a judecătorului pentru o faptă săvîrşită în
decursul judecării pricinii şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, deci,
se condiţionează răspunderea patrimonială, civilă prin răspunderea penală, ceea ce face ca
răspunderea patrimonială să fie ineficientă. Doar este absolut clar că judecătorul poate încălca
drepturile persoanelor nu numai prin pronunţarea sentinţei, deciziei, încheierii sau hotărîrii contrare
legii (art.307) sau arestarea ilegală, dar şi prin nerespectarea altor reguli procesuale sau prin
comiterea unor erori judiciare ce ţin de dreptul material. Un exemplu autohton este elocvent în
această ordine de idei – cazul „Eugenia şi Doina Duca vs Moldova”. pe care s-a pronunţat recent
Curtea Europeană a Drepturilor omului, decizia fiind făcută publică la 3 martie 2009. Curtea
Europeană a constatat că drepturile E.şi D.Duca au fost încălcate chiar de Curtea Supremă de Justiţie
prin admiterea în mod ilegal a cererii de revizuire şi prin adoptarea unei hotărîri ce revizuia propria
sa hotărîre definitivă din anul 2000 şi alte 4 hotărîri definitive care intraseră în vigoare cu 6 ani în
urmă [82, p.3].

În anul 2006 parlamentul a modificat Legea cu privire la statutul judecătorului, introducînd

articolul 211 „Răspunderea patrimonială a judecătorului” care prevede răspunderea patrimonială a
statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Statul poate înainta o acţiune de regres împotriva judecătorului, dar numai în cazul în care
acesta a săvîrşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă.

În toate statele (excepţie SUA) se recunoaşte statul responsabil pentru funcţionarea defectuoasă a
serviciului de justiţie, dar în măsură variabilă de la stat la stat. Unele incumbă doar denegarea de
justiţie, excesul de putere şi greşeli în organizarea instanţei. În Luxembourg Legea din 1988

134
consacră o răspundere mai largă - orice specie de neglijenţă a judecătorilor duce la responsabilitatea
statului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în baza art.6 "dreptul la un proces echitabil" face
statul responsabil pentru disfuncţia sistemului judiciar, dacă a prejudiciat persoane. Unele fapte au
valoarea de probe - detenţie provizorie nejustificată, eroare judiciară.

În statele europene prevenitul are dreptul la despăgubiri (daune-interese):

- dacă detenţia preventivă a depăşit termenul prescris de lege;

- dacă procedura penală a fost suspendată;
- dacă a fost achitat;
- dacă incarcerarea a fost ilegală.
Regula generală în dreptul ţărilor europene este, că judecătorii dispun de imunitate
personală, statul răspunde pentru ei, pentru că este necesar a asigura independenţa şi libertatea
suficientă inerentă exercitării funcţiei judiciare. Imunitatea judecătorului poate fi definită ca o
instituţie juridică ce reprezintă un ansamblu de norme juridice, ce prevăd eliberarea judecătorului de
unele obligaţiuni juridice şi o procedură juridică mai complexă decît cea ordinară de tragere la
răspundere a judecătorului.

Avînd în vedere importanţa funcţiei jurisdicţionale şi statutul său juridic distinct trebuie să
constatăm că regimul răspunderii magistraţilor nu este cel de drept comun. Peste tot (cu excepţia
Belgiei şi Luxmbourgului) responsabilitatea judecătorilor este foarte restrictivă: protecţia lor este
bine asigurată, chiar dacă nu au o imunitate veritabilă. În multe ţări există legi ce reglementează
responsabilitatea judecătorilor (în Franţa Legea din 1958, Italia- legea din 1988, Olanda -1997).
SUA şi Belgia nu au texte generale. În toate statele s-au adoptat coduri deontologice. Pare normal
ca, aşa cum este, să nu fie responsabili cei de la Curtea Supremă sau Curţi Constituţionale, aşa cum
a decis jurisprudenţa italiană. Şi Consiliul Constituţional francez nu poate fi tras la răspundere.
Aceasta s-a considerat just din mai multe considerente, în primul rînd, deoarece ele nu statuiază
asupra intereselor private; apoi - sunt compuse de un număr restrîns de persoane şi în sfîrşit -
neavînd asupra lor altă jurisdicţie vor fi impuşi să statuieze contra lor înşişi, ceea ce vine în flagrantă
contradicţie cu ideea de justiţie, exprimat încă de romani în dictonul „Nimeni nu poate fi judecător
în propria cauză”[173, p.427]. Pentru ce se angajează răspunderea judecătorului, care este natura
greşelii judecătoreşti? În doctrina şi practica judiciară franceză aceasta este "mal jugee", adică
eroarea judiciară ce lezează esenţa însăşi a puterii jurisdicţionale şi alte greşeli nespecifice.

135
Dar nu numai în ţările occidentale se pune şi se soluţionează această problemă, ea s-a pus şi de
statele fostele socialiste care păşesc pe calea democratizării. Unele evoluiază mai repede, altele- mai
lent. Aşa, de exemplu, un raport asupra răspunderii judecătorilor în Slovenia, prezentat încă în 1992
a scos la iveală faptul că statul este responsabil de actele de la tribunal:

- dacă judecătorul dispune despre încheierea unui acord în materie de alimente, dacă părţile nu au
fost avertizate despre consecinţele acestui act;
- în caz de întîrziere a procedurii;
- în caz de neaplicare de tribunal a regulilor de procedură execuţionale;
- dacă acordul în loc să fie autentificat de judecător cum este prescris, este autentificat de un
membru al tribunalului [133, p.369].
Unii autori interpretează răspunderea procesuală a judecătorilor ca fiind răspunderea, temeiul căreia
este delictul procesual, adică neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către judecător a
cerinţelor legii procesuale [238, p.19]. Delictul procesual şi eroarea judiciară sunt categorii
apropiate, dar nu identice, căci eroarea nu se limitează la încălcările procesuale, ci le cuprinde şi pe
cele materiale. Delictul procesual este orice încălcare a legii procesuale care a dus sau putea duce la
emiterea unei decizii ilegale, neîntemeiate sau inechitabile sau încălvarea prevederilor legale
referitor la ordinea întocmirii actelor procesuale care deşi nu au dus la modificarea sau anularea
sentinţei (deciziei), totuşi au fost arătate în încheierea instanţei ierarhic superioare.

În SUA imunitatea judecătorilor este absolută. În Turcia din contra, există răspunderea
individuală a judecătorului, dar pentru greşeli grele sau fraude. În Brazilia în caz de dol sau fraudă,
victima poate opta pentru a acţiona statul sau judecătorul, dar nu sunt exemple de acţiuni directe
contra judecătorilor şi puţine - contra statului. De regulă, eroarea judiciară nu angajează
responsabilitatea personală a judecătorului, dar responsabilitatea statului, ce poate, după
condamnare, să se întoarcă contra celui ce a greşit, dar aceasta se întîmplă rar. În state în care
responsabilitatea statului este angajată pentru simpla greşeală a magistratului (Portugalia) calea de
recurs este larg deschisă atunci cînd se presupune existenţa unei fraude. Această soluţie este logică,
pentru că este vorba de serviciul public al justiţiei, una din funcţiile fundamentale ale statului.

Natura greşelii pentru care se angajează răspunderea depinde de politica legiuitorului, dacă el
stabileşte răspunderea pentru o greşeală calificată sau simplă. În majoritatea statelor se prevede
cazul greşelii calificate, de intensitate variabilă: de ex. în Polonia acţionarea unui magistrat în
justiţie este mai dificilă decît a unui funcţionar. În Franţa şi Olanda, acţionarea unui magistrat poate

136
fi pusă în mişcare doar pentru culpă grea, gravă, iar în Italia magistratul poate fi acţionat în justiţie
pentru greşeală nescuzabilă (ceea ce s-a considerat a fi o greşeală intermediară între greşeală gravă
şi vină intenţionată) şi numai în cazuri expres specificate limitativ. Acţiunea se prescrie în 2 ani, dar
tribunalul trebuie mai întîi să se pronunţe prin decizie asupra admisibilităţii acţiunii, decizie ce nu
poate fi atacată.

Dar sunt şi excepţii de la această rigoare: legea din 1988 a Luxembourgului prevede
răspunderea statulul pentru greşeala simplă a judecătorului sub condiţia că decizia nu beneficiază de
autoritatea lucrului judecat. În Portugalia simpla neglijenţă a judecătorului este suficientă pentru a
angaja responsabilitatea statului. În Belgia în lipsa unei legi Curtea de Casaţie a operat o modificare
a jurisprudenţei în 1991 care se rezumă la următoarele: în caz de greşeală uşoară (simplă) se
angajează responsabilitatea Statului, dar dacă sunt întrunite două condiţii:

1. dacă actul incriminat este un obiect direct al funcţiei judiciare:

2. cererea de reparare este admisă doar dacă actul nu are încă puterea de lucru judecat [180, p.17].

Deoarece s-a pus în cauză şi greşeala simplă, în Belgia în 1994 s-a precizat că trebuie apreciată
conduita magistratului acţionat în raport cu cea a unui magistrat diligent şi grijuliu, acesta fiind
standardul [173, p.429].

Alin.(2) al articolului 22 al Legii cu privire la statutul judecătorului care enumeră abaterile

disciplinare ale judecătorului prevede că anularea sau modificarea hotărîrii judiciare nu atrage
răspunderea, dacă judecătorul nu a încălcat intenţionat legea, excepţie fiind în cazurile cînd legea a
fost încălcată cu neglijenţă, cauzînd persoanelor prejudicii materiale sau morale esenţiale. Această
soluţie se conţine şi în articolul 9 alin. (2) care prevede „Anularea sau modificarea hotărîrii judiciare
nu atrage răspundere dacă judecătorul care a pronunţat-o nu a încălcat legea intenţionat sau din
culpă gravă”. La prima vedere, în planul principiului egalităţii pare just să se reţină aceiaşi greşeală
pentru toate categoriile de cetăţeni, dar în practică aceasta pare excesivă şi poate paraliza justiţia,
doar egalitate nu înseamnă egalitarism. Totuşi acest pericol nu a fost constatat în ţările ce au deschis
larg accesul la a acţiona judecătorii (Belgia, Luxemburgul, Portugalia), pentru că aceştia se
autoprotejează şi rar admit acţiunile. Există totuşi, riscul să se lezeze imparţialitatea justiţiei în
măsura în care greşeala ordinară va fi apreciată în raport cu alte profesii .

Cea mai recentă preocupare a doctrinei europene este legată de dificultăţile ce sporesc în
cazul modificărilor (revirimentul) jurisprudenţei. Soluţiile date de judecători pînă la modificarea

137
jurisprudenţei nu se consideră a fi greşite, căci acele modificări nu sunt retroactive. Schimbarea
jurisprudenţei este deliberată şi reflectată matur pentru a acoperi o lacună a legii, a adapta dreptul la
realităţile sociale. Desigur, această situaţie produce injustiţie celor a căror acţiune a eşuat înainte de
schimbarea jurisprudenţei, de aceea în statele europene se propune de a institui un Fond de
indemnizare a victimelor ce vor proba realitatea prejudiciului suportat înainte de schimbarea
jurisprudenţei, pentru că au fost condamnate şi la care să se cumuleze şi pierderea şansei, adică
venitul ratat. Aceste opinii consideră înţelept de stabilit un prag minimal de prejudiciu şi un plafon
al indemnizării [170, p.235; 173, p.430].

Greşeala personală a judecătorului, distinctă de eroarea judiciară, dar legată de funcţia sa, angajează
cîte odată răspunderea, de exemplu, în Brazilia, Argentina victima poate cere destituirea
judecătorului. În Belgia greşeala gravă nu este asimilată dolului. În Franţa mai uşor este a acţiona
pentru denegare de justiţie decît pentru eroare judiciară.

Persoanele evită să se îndrepte contra judecătorilor avînd în vedere specificul domeniului, pentru că
dreptatea nu este un produs asupra căruia poate fi dată garanţie [173, p.431]. Libertatea implică
răspunderea, ceea ce înseamnă că fiecare îşi acceptă şi asumă destinul, fie că pierde, ori cîştigă.
Profesionistul, (inclusiv judecătorul) oricît de diligent nu ar fi, nu poate evita toate riscurile, într-un
fel inerente condiţiei umane, unde imprevizibilul poate fi tragic, viaţa este plină de riscuri, iar
securitatea absolută este imposibilă. Cînd judecătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile, bunul simţ cere
ca victima să fie indemnizată. Dar judecătorul poate face victime şi fără a comite greşeală.

În Italia Legea din 1988 prevede răspunderea magistraţilor, indiferent dacă este vorba de
magistraţii parchetelor sau ai instanţelor, sunt vizaţi toţi magistraţii civili, administrativi sau militari,
ce exercită o activitate jurisdicţională. Conform articolului 2 al Legii orice victimă a denegării de
justiţie sau care a suportat un prejudiciu datorat unui comportament, act sau dispoziţii a autorităţii
judiciare poate, în caz de culpă gravă sau intenţionată a magistratului, să acţioneze statul pentru a fi
despăgubit. Însăşi legea prevede cazurile de greşeală gravă ce pot angaja răspunderea magistraţilor:

- o încălcare gravă ce rezultă dintr-o greşeală nescuzabilă;

- aprecierea pozitivă a unui fapt incontestabil inexistent ce rezultă dintr-o greşeală nescuzabilă;

- neaprecierea unui fapt incontestabil verificat ce rezultă dintr-o greşeală nescuzabilă;

- emiterea unei dispoziţii împotriva libertăţii unui cetăţean, în afară de cazurile prevăzute de lege.

138
Astfel răspunderea intervine doar în caz de culpă gravă sau dol (intenţie) care sunt prevăzute expres
de lege ce se reduce la fapte nescuzabile, ceea ce, în opinia autorului italian P. G. Monateri, este un
intermediar între dol şi vină grea [128, p.541].

Greşeala nescuzabilă este de o gravitate excepţională, ce derivă dintr-un act sau omisiune voluntare,
din conştiinţa de pericol pe care trebuie s-o aibă autorul în absenţa oricărei cauze justificative.

Noile interpretări, schimbările de jurisprudenţă dacă nu sunt luate în consideraţie de judecători sunt
fapte imputabile judecătorului în afara oricărei greşeli şi pot cauza prejudicii justiţabilului. Dacă pot
vedea unele carenţe ale indemnizării victimelor greşelilor judecătoreşti, trebuie de constatat că
victimele modificărilor jurisprudenţiale sunt într-o situaţie defavorabilă în ceea ce priveşte
indemnizaţia [17, p.529]. Cum de indemnizat victima erorii judiciare fără a leza independenţa
judecătorului şi prezumţia de adevăr ataşată deciziei judiciare - pusă aşa global problema pare
insolubilă.

La moment soluţia propusă de actele normative şi jurisprudenţa europene este în legătură cu natura
greşelii, adică se distinge între greşeli. În realitate se poate distinge între eroare în fapt şi în drept ce
lezează însăşi puterea jurisdicţională sau altă greşeală pentru care independenţa judecătorului este
mai puţin sensibilă.

1. Termenul francez de „Mal juge” se utilizează pentru a distinge eroarea judiciară.

2. „Mal juge” este supus următorului regim: dacă este greşeala magistratului, ea se ataşează
serviciului public al justiţiei şi victima poate acţiona statul în cazul în care greşeala este gravă, o
eroare grosieră, care nu poate fi atribuită unui magistrat normal diligent şi preocupat de datoriile
sale. În doctrina şi jurisprudenţa franceză se utilizează termenul de eroare manifestă.

Statul are o acţiune recursorie (de regres) contra magistratului. Doar magistratul zis neprofesional
poate fi luat în parte în acţiunea contra lui, dacă eroarea rezultă din fraudă, dol sau greşeală gravă.
Dacă este condamnat, Statul este civilmente responsabil. Arbitrul profită în principiu de imunitate,
se angajează răspunderea lui personală doar în caz de incompatibilitate cu funcţia sa jurisdicţională
ce vzează greşelile intenţionate, dolosive sau fraude. În practica franceză nu se asimilează greşeala
gravă cu dolul [101, p.198].

Această trecere în revistă a experienţei europene suscită următoarele observaţii şi întrebări:

139
 1. Statul răspunde şi nu exercită acţiune contra judecătorului. Această mutualizare a riscurilor
nu diferă de cea ce rezultă din asigurarea subscrisă de profesioniştii dreptului în serviciul
clientelei sale sau arbitru (dacă asigurarea este pentru el obligatorie). Deci, dacă
profesioniştii susmenţionaţi nu plătesc din propriul patrimoniu, este corect ca nici judecătorii
să nu plătească.

2. Dacă judecătorul are imunitate, victima nu va fi indemnizată decît în caz de greşeală gravă

3. Trebuie să reţinem răspunderea Statului în cazul în care este o greşeală simplă?

Unii autori consideră că este suficient ca profesioniştii să fie pedepsiţi disciplinar, pe cînd alţii socot
că trebuie pedepsiţi doar dacă decizia a fost casată. Curtea de Casaţie din Belgia în 1991 a admis
răspunderea statului pentru “mal juge” a judecătorilor săi şi în cazul greşelii simple, relevînd că
"Statul pe baza art.1382 şi 1383 Cod civil poate fi ţinut ca responsabil de prejudiciul cauzat de o
greşeală comisă de un judecător, dacă acest act constituie obiectul direct al funcţiunii
jurisidicţionale, cererea de reparaţie poate fi primită numai dacă decizia nu are putere de lucru
judecat. Dar în decembrie 1994 Curtea de Casaţie belgiană a precizat că "greşeala magistratului
poate angaja răspunderea Statului, dacă aceasta este o eroare de conduit, fiind apreciată în raport cu
un magistrat normal preocupat şi prudent” [41, p.49-50; 121, p.198].

Se poate totuşi, pentru a păstra echilibrul necesar între interesele justiţiabilului şi cele de bună
funcţionare a justiţiei, înainta propunerea că să nu fie angajată răspunderea statului pentru greşeala
simplă a judecătorului, căci ea este reparată în cursul reformării deciziei.

Cazuri de eroare judiciară cu cele mai grave consecinţe sunt cele care lezează drepturile omului şi se
indemnizează independent de greşeală. De fiecare dată cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului
consacră o interpretare mai ales a art.6 (proces echitabil) diferită de cea a instanţelor judiciare
naţionale statul este condamnat la despăgubiri independent de autoritatea lucrului judecat şi
greşeală. În apărarea ideii de a nu intensifica răspunderea pentru eroarea judiciară s-a adus
argumentul că există decizii excelente care sunt casate pentru că jurisprudenţa s-a schimbat şi din
contra, sunt decizii în care se acumulează greşeli şi scapă casaţiei din raţiuni de procedură. Alte
greşeli care pot fi atribuite judecătorului sunt: exces de putere prin denegare de justiţie, greşelile în
organizarea instanţei, non-revelarea riscurilor de parţialitate a judecătorului.

140
a/ Excesul de putere prin denegare de justiţie. Justiţiabilii sunt protejaţi de exces în sens negativ,
cînd li se refuză judecarea cauzei, în unele state, inclusiv în Franţa, s-a interpretat larg denegarea de
justiţie, cuprinzînd şi judecarea într-un termen excesiv de mare [97, p.151-153].

Justiţiabilii sunt protejaţi şi de exces pozitiv, adică în cazul cînd judecătorul îşi ia mai multe puteri
decît îi sunt atribuite de lege. Deşi în acest caz nu-i vorba de răspundere, folosirea recursului ce
anulează o astfel de decizie, este un remediu contra deciziilor în condiţii inacceptabile.

b/ Tot aşa şi în cazul greşelilor în organizarea instanţei. Sunt frecvente încălcarea dreptului la
apărare, nerespectarea confidenţialităţii. inclusiv, de către judecătorul de instrucţie. Victima va fi
indemnizată de Stat, doar în caz de greşeală gravă a magistratului ce se apreciază strict. Victima
poate obţine o indemnizaţie echitabilă, adresîndu-se CEDO, invocînd art.6 al Convenţiei Europene.

c/ necomunicarea riscurilor de parţialitate a judecătorului este tot o greşeală a judecătorului, căci

dacă ar şti justiţiabilul că există riscul de parţialitate, ar recuza judecătorul. Art.1452, alin.2 al noului
Cod francez de procedură civilă şi uzurile comerciale internaţionale incumbă arbitrului obligaţia de
a comunica justiţiabilului faptele ce pot trezi suspiciuni asupra imparţialităţii sale. Necomunicarea
acestor informaţii este sursa răspunderii arbitrului.

O astfel de obligaţie de a informa nu este asupra judecătorului francez, dar, consideră unii autori, ar
fi bine să existe, căci art. 6 al Convenţiei EDO impune această obligaţie judecătorilor. În acest sens
reforma tribunalelor de comerţ vizează judecătorii consulari cu obligaţia de a-şi declara interesele
economice. Este vorba de control posterior dacă nu s-au îmbogăţit în timpul funcţiei sau de a
permite justiţiabililor de a şti, dacă judecătorul nu are interese în speţa supusă examinării sale. În
legătură cu cele menţionate s-a extins şi asupra judecătorilor de Stat. Această reglementare este
prezentă şi în legislaţia Republicii Moldova. Legea cu privire la statutul judecătorului, modificată la
29.11.07 şi în vigoare de la 01.07.08 prevede că judecătorii sunt obligaţi să depună, în condiţiile
legii, declaraţia cu privire la venituri şi proprietate. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se
îngrijească la pe pagina sa web din internet să plaseze declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate
ale judecătorilor şi să le menţină tot anul, se stipulează în art.4 alin. (3), g/ a Legii cu privire la
Consiliul Superior al Magistraturii. Mult va depinde de punerea în aplicare a acestor prevederi
legale, căci ele sunt de dată recentă. În mod sigur, ele vor contribui la apărarea drepturilor subiective
ale justiţiabililor, lucru esenţial într-un stat democratic [186, p. 57]. Aceste norme pot fi considerate
oportune şi benefice în contextul actual al judecătorilor din Republica Moldova, căci asupra lor
planează (conform opiniei din societate) suspiciunea de corupţie. Justiţiabili nedreptăţiţi (dosarul

141
Duca vs Moldova), cărora doar Curtea de la Strasbourg le-a făcut dreptate au exprimat o opinie
radicală cum că unii judecători din instanţe prin deciziile lor expropriază cetăţenii, împart veniturile
între ei, iar apoi statul (în cazul condamnării la CEDO) este impus să despăgubească din bugetul de
stat creat prin munca tuturor cetăţenilor statului. Schimbările de jurisprudenţă, interpretările noi
dacă vor fi retroactive, pot avea consecinţe considerabile pentru justiţiabili. În acest caz deşi prin
faptul judecătorului se cauzează prejudiciu Curtea de Casaţie franceză nu consideră decizia evident
greşită, dar arată că ea este cauza prejudiciului [17, p.535-536].

În jurisprudenţa comunitară şi cea din străinătate există remedii pentru a limita efectele
schimbărilor de jurisprudenţă şi a noilor interpretări. Aşa de exemplu, în dreptul comunitar (CJCE
1976) şi american (din 1982) sunt prevăzute efectele modificărilor doar pentru viitor . Deoarece
această soluţie nu a putut fu acceptată de jurisprudenţa franceză (art.5 Cod Civil ce interzice de a
hotărî pe baza de regulamente), Curtea de Casaţie a înţeles necesitatea limitării despăgubirilor
pentru prejudiciile suferite în trecut, pînă la schimbarea jurisprudenţei, apelînd la riscul în masă.

Cu timpul ar fi bine să se prevadă indemnizarea de către stat a victimelor schimbărilor de

jurisprudenţă, dacă prin ele le-a fost cauzat un prejudiciu anormal. .În acest sens este raţională
propunerea de a crea un fond de indemnizare a victimelor revirimentelor de jurisprudenţă fără a mai
aştepta ca justiţiabilii să se adreseze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinînd că au fost
privaţi de un proces echitabil.

3.5. Răspunderea profesioniştilor.

În sistemele occidentale de drept răspunderea profesioniştilor este reglementată demult,

fiind dominată de principii tradiţionale şi relativ stabile.

Dicţionarul francez a lui Henri Capitant (Vocabulaire juridique Henri Capitant) defineşte
profesioniştii ca persoane ce în mod obişnuit exercită o activitate pentru a-şi procura mijloace de
existenţă [17, p.513]. Dicţionarul explicativ al limbii române a lui Lazăr Şăineanu defineşte
profesioniştii ca persoane ce practică o îndeletnicire în temeiul unei pregătiri corespunzătoare [151,
p. 713]. Deşi diferă aceste două definiţii se completează, fiindcă prezintă legătura între profesionişti
şi activitatea lor ca una permanentă, serioasă, remunerată, în cadrul căreia ei depun toate
cunoştinţele şi experienţa pe care o au. Răspunderea profesioniştilor este legată de activitatea lor
obişnuită pentru a-şi procura mijloacele necesare existenţei lor, dar profesioniştii sunt nu numai

142
meseriaşi, dar şi oameni ai artei, spre deosebire de profani, se aşteaptă de la ei o calificare şi
competenţă corespunzătoare.

Activitatea lor, competenţele sunt reglementate de acte normative, chiar legi ce reglementează
exercitarea medicinei, farmaciei, dreptului. Activitatea profesioniştilor fie că ei produc bunuri
materiale sau nemateriale, fie că prestează servicii, este benefică pentru membrii societăţii care au
nevoie de mărfuri şi servicii. Aceste necesităţi se satisfac în cadrul unor raporturi, a căror conţinut
sunt drepturile şi obligaţiunile părţilor: profesionist şi neprofesionist. Evident cu ocazia desfăşurării
acestor raporturi este posibilă apariţia unor situaţii de conflict . precum şi cauzarea unor prejudicii
celor ce se adresează profesionistului. De aceea apare problema răspunderii profesioniştilor şi s-a
pus problema răspunderii deontologice. În cadrul răspunderii disciplinare se sancţionează doar
lacunele în îndeplinirea obligaţiilor profesionale înscrise în codurile deontologice. Una din lacunele
acestei răspunderi este caracterul său corporativ, în baza ei se sancţionează doar în măsura în care a
fost prejudiciată profesia, ceea ce nu este just pentru victime [180, p.15].

Una dintre primele profesii, a căror membri au fost supuşi răspunderii pentru rezultatele
dăunătoare ale activităţii lor profesionale a fost cea medicală. Pentru ca victimele lezărilor să fie
despăgubite intervine răspunderea juridică. În mod obişnuit în sistemele europene de drept prin
această răspundere se înţelege răspunderea patrimonială. Răspunderea penală este un caz extrem,
fiindcă însăşi statutul profesionistului ca persoană ce are studii şi pregătire specială este puţin
compatibil cu săvîrşirea unei infracţiuni.

În Codul penal al Republicii Moldova se prevăd sancţiuni pentru 2 infracţiuni săvîrşite de lucrătorii
medicali care cu intenţie directă sau indirectă pun pacienţii în pericol de contaminare cu maladia
SIDA (art. 212 CP), şi cei ce încalcă din neglijenţă regulile şi metodele de acordare a asistenţei
medicale (art.213 CP)

Avînd în vedere tendinţa generală a dreptului european spre decriminalizarea răspunderii şi

de asemenea riscul legat de activitatea medicală repararea prejudiciului se prezintă ca elementul
esenţial pentru a adapta responsabilitatea profesioniştilor la aşteptările victimelor. Dar ea implică
căutări a modalităţilor de garanţie a plăţilor efective a despăgubirilor. Apoi problema în ce volum va
fi reparat prejudicul, dacă va fi reparat integral sau echivalentul între prejudiciu şi reparaţie duce la
rezultate extrem de variate de la o ţară la alta, pentru că tribunalele evaluiază în funcţie de criterii
economice, sociologice, culturale, psihologice etc.

143
 Riscul profesional este posibil în orice sferă a activităţii profesionale – medicale, tehnice şi
este legat de aplicarea unor cunoştinţe speciale. Dreptul la risc are doar cel ce se ocupă profesional
şi este capabil să asigure respectarea condiţiilor de securitate.

Altă etapă în evoluţia răspunderii profesioniştilor a fost determinată de distincţia ce se

bazează pe separarea autorităţilor administrative de cele judiciare, şi opoziţia între 2 sectoare de
activitate administrativă: sectorul public supus dreptului administrativ şi sectorul privat - celui
privat. Dar pentru unele domenii - medical, de exemplu,- aceste diferenţe au condus la inegalităţi
flagrante şi au fost resimţite de interesaţi ca injuste, căci şi instituţiile medicale publice şi cele
private oferă aceleaşi prestaţii, se exercită aceleaşi profesii. În astfel de cazuri judecătorii au fost
şocaţi de discriminările existente. Erau necesare reforme şi în Olanda în 1995 s-a adotat o lege,
astăzi incorporată în Codul civil. În Suedia s-a organizat o Comisie de revizuire a dreptului
răspunderii. Şi într-un caz şi în celălalt rezultatul a fost lichidarea acelei diferenţe de tratament ce
viza instituţiile medicale publice şi private. Deci, după înlăturarea celor mai sus arătate, este clar că
problemele reale ale răspunderii profesionale se structurează pe 2 obiective:

1.Satisfacţia lezărilor legitime ale clienţilor sau utilizatorilor de servicii profesionale şi

2. Stabilirea sancţiunilor pentru cei ce-şi vor nesocoti obligaţiile.

Aşteptarea legitimă a persoanelor ce se adresează unui furnizor de servicii profesionale vizează

anumite prestaţii graţie formaţiunii profesionale (studiilor şi comportamentului suficient de diligent
al profesionistului), iar în caz de neexecutare victima este îndreptăţită să primească o indemnizare
corectă a prejudiciului său.

Răspunderea profesioniştilor poate interveni în cazul nerespectării obligaţiei de a informa. Obligaţia

de informare este atribuită şi personalului medical.

B/ Cui se atribuie sarcina probei în caz de neinformare?

În jurisprudenţa franceză mult timp s-a cerut clientului să aducă probe că nu a fost informat.
Dar în august 1997 s-a schimbat jurisprudenţa Curţii de Casaţie şi s-a derogat de la această regulă
pentru medic şi avocat, atribuindu-le medicului şi avocatului sarcina probei de executare a
obligaţiunilor sale - "cel ce este conform legii sau contractului ţinut să informeze trebuie să
raporteze proba de executare a acestei obligaţii." [180, p.3].

144
 Medicii trebuie să preconstituie probe şi să-l informeze pe pacient în scris despre riscurile pe
care le implică intervenţia medicală, dar aceasta nu-l eliberează pe medic de obligaţia de prudenţă,
nivel de diligenţă, competenţă, abilitate- conduita cerută de la profesionişti. În medicină mult
contează acea distincţie pe care a făcut-o Demogue între obligaţii de mijloc şi de rezultat,
majoritatea obligaţiilor profesionale ale medicului sunt obligaţii de mijloc, doar unele acte implică
obligaţii de rezultat - în cazul folosirii produselor sanguine, protezelor, instrumentelor [180, p.5- 6].

În medicină pacienţii pot cere despăgubire în caz de eroare de diagnostic, neglijenţă, imprudenţă,
neatenţie. În unele ţări se cere de la justiţiabil proba concretă, în altele - generală. Franţa a ocupat o
poziţie intermediară, din 1992 Consiliul de Stat a abandonat poziţia greşelii grave şi consideră ca
temei pentru despăgubire şi greşelile ordinare. Din 1993 pentru accidente ce nu pot fi imputate
medicului răspunde administraţia instituţiei medicale în temeiul riscului, dacă au rezultat consecinţe
grave pentru victimă. Deşi unele acte angajează obligaţiunea de mijloc, altele (mai puţine, cum s-a
arătat mai sus) – cea de de rezultat, indiferent de aceasta victimele sunt desdăunate fără să facă
proba greşelii. Pentru instrumente defectuoase răspunde instituţia ce le furnizează, iar în cabinete
private - medicul. În caz de infecţie contactată la spital, jurisprudenţa franceză a statuat răspunderea
clinicii şi a medicului, din 1999 fiind constituită prezumţia greşelii, cînd Curtea de Casaţie franceză
au admis că nu numai clinica, dar şi medicul răspund pentru că au încălcat o obligaţie de securitate a
rezultatului [180, p.10-11]. Mulţi autori propun să se meargă mai departe şi să se consacre legislativ
crearea unui sistem de indemnizare a accidentelor medicale non-fotive de un fond de garanţie sau
printr-o asigurare directă, cînd responsabilul nu va fi implicat. S-a dat şi proiect de lege aprobat de
Consilul de Miniştri Kouchner în septembrie 2001.

În statele europene tot ca o răspundere a profesioniştilor s-a soluţionat şi problema protecţiei

consumatorilor ce au suportat prejudicii din cauza produselor defectuoase sau serviciilor prestate de
profesionişti [20, p.354].

Practica statelor din Uniunea Europeană, privind daunele cauzate de profesionişti, deşi
mergea în aceiaşi direcţie, totuşi avea şi diferenţe şi dificultăţi în promovarea răspunderii
profesioniştilor, de aceea pentru ca şi consumatorii să aibă securitatea juridică necesară şi pentru a
realiza o piaţă interioară de produse şi servicii a Uniunii Europene s-a pus sarcina de a unifica în
toate statele membre ale Uniunii Europene condiţiile răspunderii producătorilor de mărfuri şi în
acest scop s-a adoptat directiva din 07.08.1985 privind răspunderea pentru dauna cauzată de
produse, directiva din 29.06.1989 despre punerea în aplicare a măsurilor de ameliorare a securităţii

145
şi sănătăţii lucrătorilor în procesul de muncă şi directiva din 24.10.1990 privind răspunderea
prestatorilor de servicii. Aceasta ultima prevedea răspunderea prestatorilor de servicii şi protecţia
victimelor acestor servicii. Directiva Comisiei comunităţilor europene viza toate serviciile ce pot
cauza un prejudiciu sănătăţii sau integrităţii fizice şi psihice a persoanei şi a bunurilor fizice ale
consumatorilor. Această directivă consacră la nivel de Comunitate principiul inversării sarcinii
probei vinei în favoarea victimei daunei. Consumatorul ce va suporta o daună vizînd integritatea sa
fizică, psihică sau a bunurilor sale nu va mai trebui să aducă proba greşelii prestatorului de servicii,
ci doar proba existenţei prejudicului şi a legăturii de cauzalitate între servicul prestat şi prejudicul
suportat. Profesionistul- prestatorul de servicii – indiferent dacă era din domeniul public sau privat
va trebui să probeze faptul că nu a comis o greşeală în cadrul serviciului prestat, deoarece are o
situaţie mai bună, dispunînd de cunoştinţe tehnice speciale, documente, informaţii. [62]. Greşeala
trebuie să se aprecieze în raport cu securitatea la care în mod legitim se poate aştepta consumatorul
de servicii. Această directivă avea scopul de a acoperi toate celelate domenii ce nu au fost prevăzute
în directivele anterioare. Această directivă avea şi scopul de a menţine serviciile ce prezintă risc,
fiindcă dispariţia lor va fi în dauna şi a consumatorilor , şi a prestatorilor. Totuşi, directiva în cauză
nu viza serviciile bancare, de consiliere, serviciile avocaţilor.

3.6. Răspunderea juridică a profesioniştilor dreptului

Problema răspunderii profesioniştilor dreptului a evidenţiat la început conţinutul acestei

noţiuni „profesionişti în drept”. În sensul îngust, în care actualmente operează legislaţia europeană
sunt consideraţi profesionişti ai dreptului avocaţii, arbitrii, judecătorii, executori judiciari
(portăreii), notarii, magistraţii parchetelor. În sens larg în această categorie s-a propus ca să fie
incluşi şi profesorii în drept, juriştii de la întreprinderi, experţii contabili, judecătorii sindici,
mandatarii, judecătorii consulari, arbitrii, constructorii de profesie, experienţa lor fiind de neînlocuit
în unele litigii (Eurodisneyland), deşi ei nu sunt jurişti, dar participă la rezolvarea litigiilor, deci au
misiune jurisidcţională, deşi primii sunt mai reprezentativi [17, p.514-515].

Motivul pentru care trebuie incluşi în grupul profesioniştilor este că exercitarea dreptului este
domeniul de activitate nu numai al juriştilor cu diploma de studii juridice. Dar trebuie exclus din
categoria profesioniştilor dreptului expertul judiciar căruia îi este interzis să formuleze observaţii
juridice în expertiza sa.

Profesorul universitar de la facultatea de drept a Universităţii din Toulouse exclude din

profesioniştii dreptului profesorii universitari, pentru că profesorii nu practică dreptul, ei îl predau.

146
Activitatea lor doctrinală, pur intelectulă nu face din profesor un actor al dreptului, acest rol revine
avocatului care, posibil, va utiliza opiniile lui în pledoriile sale sau magistratului care va însuşi unele
construcţii verbale convingătoare ale profesorilor pentru a adopta o decizie [171, p.23].

Legea franceză din 1971 împarte profesioniştii în drept în 3 grupuri: cei ce consultă, cei ce
redactează acte şi cei ce au misiuni specifice. Distincţia între consultanţi şi redactori de acte se
formulează în felul următor: cei ce consultă au doar obligaţia de a da sfaturi avizate şi de a asista pe
clienţi, pe cînd cei ce redactează acte trebuie să vegheze asupra validităţii, utilităţii şi eficacităţii
actului, dar face şi toate formalităţile subsecvente necesare. În 1996 Curtea de Casaţie a decis că
redactorii de acte au obligaţia numai să sfătuie. Sfatul non-redactorilor - să verifice dacă redactorii
de acte au verificat ce se impune [17, p.518-519]. Deci, există o interacţiune reală între obligaţiile
lor care vorbeşte în favoarea unificării responsabilităţii.

Misiuni specific sunt considerate misiunea de autentificare de către notar şi de asistenţă în

procesul judiciar de către avocat. Misiunea de autentificare este caracteristică notarilor, în cazul în
care actul este redactat de alt profesionist, atunci notarul trebuie să verifice validitatea şi eficacitatea
actului şi eventual să sfătuie clientul. Altă misiune specifică este cea a avocatului ce asistă clientul
său în procesul judiciar, avocatul are în ceea ce priveşte termenele obligaţie de rezultat, în rest -
obligaţie de mijloace [58, p57]. Astfel se poate constata că există o diversitate mică a misiunilor
specifice, iar în legislaţia franceză încă din 1971 nu s-au inclus judecătorii în categoria
profesioniştilor în drept, fapt acceptat şi de alte sisteme de drept.

În raportul prezentat la lucrările Asociaţiei Henri Capitant a prietenilor culturii juridice franceze
Martine Behar-Touchais a dus în atenţie 2 cazuri excepţionale de prejudicii cauzate de profesioniştii
dreptului clienţilor săi şi de consecinţele acestora. Primul caz viza situaţia cînd avocatul a uitat să
informeze clientul despre fiscalitatea legată de actul pe care clientul avea să-l semneze şi a fost
condamnat a plăti 10 mln. franci clientului- diferenţa dintre impozitele ce trebuiau plătite şi cele pe
care clientul credea că le va plăti.

O altă situaţie: o societate antrenată într-o suită de proceduri timp de 27 ani, la origine fiind
procedura colectivă ce nu era justificată, pentru că societatea era creditoarea şi nu debitoarea celor
ce au acţionat-o; 27 ani de procedură datorată unei suite de greşeli carenţe a judecătorului comisar şi
tribunalului în cadrul cărora întreprinderea a fost ruinată. Statul a fost condamnat să indemnizeze
pentru greşeli grele ale judecătorului comisar şi a tribunalului. (1993) [17, p.516].

147
Problema este mai complicată: pe de o parte profesioniştii în drept sunt în serviciul clientelei, dar şi
în serviciul unei misiuni publice – a celei jurisdicţionale, P. Malaurie socoate că găsirea echilibrului
între ideologia victimofilă şi perspectiva unei societăţi contencioase de model american trebuie, dar
este dificil de realizat [120, p.8].

Dreptul este mai complicat, evoluţia răspunderii corespunde la severităţi sporite faţă de profesionişti
cu luarea în considerare a asigurărilor şi garanţiilor financiare pe care le-au contractat. Profesioniştii
în drept sunt în serviciul misiunii jurisidicţionale , ei nu doar pierd clientela , dar în special pierd
autoritatea, de aceea trebuie protejaţi contra "hărţuirii procesuale"- şicanei [187, p.13-14]. De aici
quasi iresponsabilitatea judecătorilor (rar) şi substituirea răspunderii lor cu cea a statului. Dar tot
odată trebuie ţinut cont de faptul că se poate stîrni şi o revoltă din partea justiţiablilor, ce pot
interpreta că judecătorii pot comite nepedepsiţi erori de drept şi neglijenţe. În 1995 Statul francez a
vărsat 1 milion şi jumătate desăgubiri victimelor greşelilor grele ale judecătorilor pentru a calma
"vindicta populară". Aceste fapte conduc la constatarea că răspunderea pentru faptul justiţiei este
concomitent necesară şi imposibilă [17, p.517].

Altă injustiţie rezultă din faptul că are loc agravarea răspunderii unora, pe de o parte, şi răspunderea
greu de găsit a altora pe de altă parte, ceea ce reprezintă încă 2 tablouri diferite.

În statele europene are loc agravarea răspunderii profesioniştilor în drept în serviciul clientelei. Deşi
există factori de diversitate între diferite profesii juridice ce pot influenţa răspunderea, această
diversitate nu împiedică să se unifice răspunderea profesioniştilor în drept.

Diversitatea profesiilor juridice conduc la formularea unor dubii asupra posibilităţii unificării
răspunderii:

1. Diversitatea profesiilor conduc la misiuni diversificate;

2. Fundamentul responsabilităţii nu este unitar.

Un obstacol în calea unificării a fost considerată şi diversitatea fundamentelor răspunderii. O

problemă care a fost într-o oarecare măsură deja depăşită în sistemele juridice europene a fost
unificarea regimului răspunderii. Întrebarea se punea ce regim – delictual sau contractual – să se
aplice răspunderii notarilor şi executorilor judiciari, căci în unele sisteme era considerată
contractuală, în legătură cu faptul că există un acord între client şi profesionist; alte sisteme preferau
răspunderea delictuală a profesioniştilor pe motiv că între funcţionari publici şi particulari nu pot fi

148
relaţii contractuale, dar cu toate acestea nu era o diferenţă notabilă şi a putut fi neglijată. Astfel încît
actualmente răspunderea profesioniştilor nu mai oscilează între regimul contractual şi cel delictual,
ci are un regim unificat.

Prestaţiile la care pot pretinde clienţii profesionistului depinde de natura activităţii

profesionale. În multe domenii acum se pune obligaţia de a informa şi a sfătui. Pentru profesiile
juridice această obligaţie este foarte puternică, dar se manifestă şi în profesiunile medicale.
Jurisprudenţa statelor europene a impus cel mai strict notarii la obligaţiunea de a sfătui nu numai
privind validitatea actului, dar şi eficienţa juridica şi economică a actului la întocmirea căruia îşi dă
concursul notarul.

Avocatul de asemenea are obligaţiunea de a sfătui nu numai cu privire la redactarea actuilui, dar şi a
deciziilor luate în cadrul procesului. Datoria aceasta nu se diminuiază de la faptul că acel client este
reprezentat şi de alt avocat sau că însuşi clientul posedă cunoştinţe juridice.

Notarii ca redactori de acte au obligaţii de mijloc, dar se impune şi cea de rezultat. Dreptul suedez
admite o prezumţie de greşeală. Pentru asistenţa şi reprezentarea în justiţie jurisprudenţa impune
obligaţii de mijloc şi subordonează răspunderea unei probe a greşelii, care se poate manifesta şi ca
simplă neglijenţă. Dacă clientul avocatului sau notarului din cauza sfatului acestora a fost privat de
şansa de a realiza un profit, atunci pentru venitul ratat - pierderea şansei - tribunalele acordă reparaţii
[180, p.13]. Clauzele limitative şi exonerative de răspundere din contractele dintre clienţi şi avocaţi,
notari sunt excluse în regimul de ordine publică.

Garanţiile indemnizărilor în statele europene provin în temei din asigurări, asigurarea de răspundere
civilă este practic generalizată Există mai multe posibilităţi de a dezdăuna victima prejudiciilor
cauzate de notar: clientul unui notar este indemnizat sau de asugurator, în cazul în care nu este
posibil, atunci el dispune de un recurs contra casei finanţate de profesiune (Franţa), sau contra unui
fond de indemnizare (Argentina, Quebec), sau contra statului (Portugalia). În Republica Moldova
închierea contractului de asigurare de răspundere civilă este o condiţie obligatorie pentru cel ce
practică activitatea notarială – art. 12, alin. (3) a Legii cu privire la notariat, lege ce a suportat
numeroase modificări, ultimele fiind cele din 2003. În redacţia din 2003 s-a introdus articolul 201
“Asigurarea de răspundere civilă” care prevede că pentru a asigura repararea prejudiciului material
cauzat de notar în procesul activităţii sale profesionale, notarul este obligat să încheie contract de
asigurare de răspundere civilă care, pentru notarii de stat se face din contul bugetului de stat, iar
pentru cei privaţi – din contul propriu..

149
 Unii profesionişti ai dreptului sunt răspunzători în plan contractual, avînd încheiat un
contract cu clienţii lor. În alte cazuri profesioniştii au răspundere delictuală în funcţie de actele pe
care le realizează. Exemplu: dacă un executor realizează un act inutil sau nejustificat răspunderea
este delictuală, fiindcă îşi găseşte sursa în lege. În caz cînd pune pe rol un dosar şi nu verifică dacă
al 2 exemplar trimis prin poştă a ajuns la grefă este responsabil în baza art. 1992 Cod civil în calitate
de mandatar. Din jurisprudenţa franceză se desprinde idea că notarii răspund delictual- pe baza
art.1382 Cod civil, cînd înfrîng o obligaţie ce ţine de calitatea lor de agent public. Dar sunt
responsabili în plan contractual ca mandatari (art 1992), cînd sunt angajaţi în misiuni mai largi decît
cele ce le sunt impuse lor de lege. Unii autori pledează pentru un tip autonom de răspundere
profesională în afara celei delictuale sau contractuale [171, p.411]. Jurisprudenţa şi doctrina italiană
sunt favorabile cumulului de răspunderi [128, p.541]. Aceste fundamente au consecinţe diferite
referitor la durata prescripţiei şi repararea sau nu a prejudiciului imprevizibil.

Ce trebuie să probeze victima pentru a fi indemnizată? că nu execută misiunea care i s-a

încredinţat (art.1382) sau pe baza art. 1992 fără a avea drept de probă contrară. În ambele cazuri
victima va fi indemnizată, probînd că notarul nu şi-a îndeplinit misiunea. Chiar dacă fundamentele
se află în diferite articole, aceasta nu împiedică apropierea regimului de răspundere şi elaborarea de
reguli comune. Unificarea reglementărilor răspunderii profesioniştilor nu înseamnă că nu vor fi nici
un fel de nuanţe, dar unitatea va rezulta dintrun regim primar ce se va impune tuturor. În legea
franceză din 31 decembrie 1971 era un început de regim primar ce impunea 4 obligaţiuni: de
asigurare, de garanţie financiară, secretul profesional şi interdicţia de a activa în caz de interes
personal. Acest regim primar are 2 raţiuni de a se constitui: 1. va fi ca o bază, se va începe de la el;
2. pentru că toţi activează în domeniul dreptului, unele reguli ale regimului primar vor fi mai
specific legate de practica dreptului.

Un număr de obligaţiuni sunt aceleaşi ca şi pentru orice profesionist în general. Se pune întrebarea,
dacă obligaţia de a sfătui, consulta- nu cumva ea le absoarbe pe toate celelalte?

Dînd răspuns la această întrebare, jurisprudenţa franceză a avut aceiaşi atitudine faţă de
profesioniştii dreptului ca şi faţă de alţi profesionişti - a consacrat şi intensificat această obligaţie.
Tot aşa ca şi în cazul medicilor, Curtea de Casaţie franceză în 1997 a arătat că sarcina probei
executării obligaţiunii de a consulta este şi asupra profesionistului în drept.

Ca şi în materie medicală Curtea franceză de Casaţie a afirmat în 1998 că proba sfatului dat
de notar incumbă notarului, ea se poate face prin toate mijloacele şi să rezulte din orice circumstanţă

150
sau document ce stabileşte că a fost avertizat clientul de riscurile inerente actului. În realitate este
mai bine ca să semneze clientul un act în care recunoaşte sfatul dat nu doar pentru a-l exonera pe
notar de răspundere, ci pentru a avea un act cu finalitate probatorie [17, p.523]. În Legea Republicii
Moldova cu privire la notariat se prevede că notarul refuză efectuarea actului notarial dacă acesta
este contrar legii. Dacă însă documentul trezeşte îndoieli, notarul va atrage atenţia părţilor asupra
posibilelor consecinţe juridice şi va face menţiune expresă în text, iar dacă partea nu acceptă
menţiunea, notarul va refuza îndeplinirea acestuia.- art.41 a Legii, astfel soluţia este apropiată celei
franceze, dacă interpretăm „îndoielile” în sensul riscurilor. Ca şi în cazul medicilor, intervenţia mai
multor profesionişti (unul prescrie, altul execută) nu absolvă pe nici unul de obligaţia sa de a
consilia şi nu diluiază răspunderea lor. De exemplu, s-a considerat că prezenţa unui consilier
personal alături de client nu dispenseză pe notar de datoria de a consilia, chiar dacă consilierul este
şi el notar sau avocatul în prezenţa altui avocat în procedură şi invers.

Pentru a intensifica obligaţia de sfat, jurisprudenţa a abandonat limita care ţine de

competenţele personale ale clientului. Chiar şi un client avizat trebuie să fie informat de notar
(decizia 1995) şi avocat (decizia 1998). Deci obligaţia de consiliere a devenit absolută.

Limitele obligaţiei de sfat pentru profesioniştii dreptului sunt foarte slabe: unele excepţii ce
nu afectează principiul s-au constatat în speţa în care un avocat ce i-a preîntîmpinat pe adoptatori de
boala copilului pe care vroiau să-l adopte şi nu le-a dat alte detalii, astfel încît potenţialii
adpoptatorii s-au informat din surse medicale, conduita avocatului a fost considerată corectă, căci el
nu este medic. Al doilea caz în care a fost considerat corect comportamentul notaruluieste cel ce
viza un notar ce nu a informat de datele de fapt pe care clientul le cunoştea déjà [172, , p.325].

De fapt, obligaţia de sfat apare necesar în activitatea generatoare de risc şi pentru profesionist este o
obligaţie de mijloace. În legătura cu aceasta se prezintă 2 soluţii:

1. Ori de interzis profesioniştilor de a evita un prea mare risc pentru clienţi,

2. Ori să le fie impusă profesioniştilor obligaţia de a informa despre aceste riscuri clienţii pentru a-l
pune în gardă de aşa o manieră ca acesta să accepte sau refuze în cunoştinţă de cauză.

Dar există numeroase riscuri legate de activitatea juridică, aşa încît prejudiciile victimelor
profesioniştilor dreptului sunt rezultatul pierderii unei şanse: de a fi plătit, de a cîştiga procesul.

151
În orice caz obligaţia de a consilia în jurisprudenţa actuală este mijlocul de protecţie ce nu
infantilizează persoana protejată ci din contra, o emancipează, îi dă puterea de a alege în cunoştinţă
de cauză, de a evita riscul sau a-l accepta. Atunci profesionistul nu este răspunzător cu privire la
alegerea clientului său dacă a pus în gardă clienţii săi care totuşi au decis să facă afacerea.
Profesionistul trebuie să refuze a face acte ilicite sau imposibile sau cele pentru care este foarte sigur
de eventualitatea producerii consecinţelor defavorabile. În acest ultim punct el poate ezita în materie
contencioasă [119, p.146]. Nu trebuie de interzis avocatului de a apăra într-o cauză pierdută, atunci
cînd cele pierdute azi mîine pot fi cîştigate. Dacă-i vorba de un proces penal, lucrurile sunt mai
simple, căci fiecare are dreptul la apărare, dar dacă este unul civil sau administrativ, situaţia se
complică. Există întrebări care la moment încă nu beneficiază de un răspuns univoc, printre care:
Clientul este suficient de bine protejat dacă a fost avertizat că şansele de succes a acţiunii sunt ca şi
inexistente şi totuşi insistă în acţiunea sa?

În materie medicală medicul în virtutea circumstanţelor este dispensat de obligaţia de sfat

pentru că pacientul nu va înţelege sau nu va suporta, poate şi pentru profesioniştii dreptului este o
limită dacă clientul nu este absolut în măsură să înţeleagă sfatul? Dar în acest caz trebuie
profesionistul să refuze să facă actul mai riscant cum i-o cere clientul? După ce s-a suprimat
exonerarea de răspundere bazată pe competenţele clientului, se poate invers, să se agraveze
întinderea obligaţiei profesionistului dreptului faţă de clienţi ce nu înţeleg suficient. Dar obligaţia de
sfat este omniprezentă, atunci cînd regimul primar este constituit din alte măsuri.

Profesioniştii ce sfătuie au obligaţia de a păstra secretul şi obligaţia de loialitate, ceea ce

înseamnă că interese opuse celor ale clientului său nu pot interveni în afacerea în cauză. Legea
Republicii Moldova cu privire la notariat (art. 6) prevede această obligaţie a notarului de a păstra
secretul professional cu privire la actele îndeplinite şi la faptele care i-au devenit cunoscute în timpul
activităţii sale. Comunicarea informaţiei ce ţine de secretul professional este interzisă cu excepţia
cazurilor cînd ea este solicitată de instanţa de judecată, procuratură, organele de urmărire penală în
legătură cu cauzele penale, civile sau administrative, aflate în curs de examinare. Credem că pentru
a menţine principiul contradictorialităţii în procesul judiciar, ar fi necesar ca la enumerarea celor ce
au dreptul să solicite şi să primească astfel de informaţii să se adauge şi avocatul. Legea Republicii
Moldova cu privire la avocatură în articolul 47 prevede de asemenea obligaţia avocatului de a
păstra secretul profesional ce nu este limitată în timp, el neavînd dreptul să divulge informaţiile
confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, nici să transmită, fără
acordul clientului documentele legate de exercitarea delegaţiei.
152
 În Franţa încă legea din 1971 prevedea că profesionistul dreptului poate să răspundă delictual
cu privire la terţi. Dacă profesionistul avertizează clientul despre operaţiuni riscante, atunci el nu le
poate face, dacă acestea vor prejudicia pe terţi, dacă clientul vrea să preia un risc ce poate fi
dăunător pentru terţi, profesionistul va refuza operaţia fără a angaja răspunderea delictuală faţă de
terţi. În legătură cu aceste reguli comune apare grija de a asigura efectivitatea răspunderii
profesoniştilor dreptului, aceasta s-ar traduce prin clauza de non-responsabilitate sau răspundere
limitată în comparaţie cu ceea ce se petrece în alte profesii. Aceasta are ca o consecinţă răspunderea
pentru faptele colaboratorilor săi chiar dacă nu sunt prepuşi ca şi chirurgul ce este responsabil de
actele echipei sale. În fine, aceasta se traduce prin obligaţia profesioniştilor dreptului de a contracta
o asigurare de răspundere şi pentru cei ce primesc fondurile clienţilor săi să adauge şi o garanţie
financiară de restituţie a fondurilor pentru a proteja clientul de o eventuală deturnare [121, p.67-69;
7, p.114-117].

În statele occidentale problema răspunderii profesioniştilor dreptului se pune în legătură cu

faptul că profesionistul este responsabil de faptele sale şi răspunzător de erorile comise. Eroarea este
apreciată în raport cu datele dobîndite de ştiinţa juridică la momentul intervenţiei sale. Aşa, nu se
poate cere să ştie ultima jurisprudenţă a Consiliului de Stat în materie fiscală, dacă aceasta este
contrară jurisprudenţei anterioare şi doctrinei administraţiei fiscale. Dar profesionistul comite o
greşeală dacă omite o schimbare de jurisprudenţă deja survenită şi invers - nu se poate reproşa unui
profesionist că nu a prevăzut schimbarea ce avea să vină. S-a propus ca riscurile acestor modificări
să fie considerate riscuri de dezvoltare a materiei juridice tot aşa cum prevede Legea din 19 mai
1998 pentru produse "riscurile de dezvoltare (cele indecelabile în starea ştiinţei la momentul punerii
în circulaţie a produsului) sunt în sarcina fabricantului în materie de garanţie în caz de vicii ascunse
şi nu vizează răspunderrea pentru produse defectuoase" [17, p.528]. Nu se distinge între schimbări
raţional previzibile şi imprevizibile, pentru că atunci criteriul va fi prea delicat. Dacă jurisprudenţa
este incertă la redactarea actului şi poate fi o schimbare, profesionistul trebuie să avertizeze părţile.
În Europa evaluarea chestiunii riscurilor în jurisprudenţă arată că, consumatorul de prestaţii juridice
este bine protejat de greşelile profesionale, dar mai puţin protejat de riscul prejudiciului ce vine de
la judecător

153
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Analiza răspunderii juridice în calitate de concept şi instituţie juridică pe parcursul tuturor

perioadelor istorice permite formularea unor concluzii teoretice şi avansarea unor recomandări cu
caracter aplicativ.

Iniţial în dreptul roman s-a evidenţiat faptul că răspunderea juridică a fost mai aproape de
ceea ce s-a numit apoi răspundere obiectivă, fiind privită ca o obligaţie impusă din exterior.
Răspunderea astfel avea o motivaţie raţională şi justificatoare. Motivul regimului roman de reparare
a prejudiciului nu era culpa, ci însăşi dauna, scopul fiind restabilirea echilibrului just în relaţiile
dintre cetăţenii romani ca oameni liberi. Aducerea în atenţie a unor aspecte ale reglementărilor de
drept şi jurisprudenţă romană are menirea de a pune conceptul şi instituţia răspunderii juridice în
legătură directă cu problema echilibrului just în relaţiile dintre subiecţii dreptului şi, deci, a justiţiei.

Apoi după decăderea dreptului roman în legătură cu invaziile aşa nimite barbare semnificaţia
răspunderii juridice în evul mediu a devenit tot mai aproape de cea morală, la bază aşezăndu-se
preceptele religioase, deci se elimina răspunderea obiectivă în profitul celei subiective şi aceasta a
fost una din legităţile evoluţiei răspunderii juridice pe parcursul evului mediu. Dreptul medieval
românesc a cunoscut o evoluţie similară, înfăptuind trecerea de la spiritul dreptului roman la formele
mai simplificate ale Legii ţării şi apoi la intensificarea recepţiei nomocanonice bizantine, a
culegerilor de drept laic şi religios.

Influenţa religiei şi a dreptului canonic cu noţiunea lor de păcat ce a gravitat asupra noţiunii de vină
este una incontestabilă, răspunderea devenind exclusiv subiectivă. Această stare de lucruri a fost în
mare măsură generată de concepţiile religioase şi cele ale şcolii dreptului natural.

Dreptul european modern, în special după codificarea dreptului civil în Franţa, a fost
întotdeauna fondat pe principiul culpabilităţii şi prezumţia răspunderii. S-a admis în mod general că
răspunderea intervine dacă există o omisiune condamnabilă, un prejudiciu şi o legătură cauzală între
ele. Aceiaşi situaţie era şi în alte sisteme de drept ce au avut ca model Codul lui Napoleon, inclusiv ,
în dreptul românesc, ce nu admitea încă posibilitatea unei răspunderi obiective, răspunderea juridică
fiind concepută ca o răspundere subiectivă, bazată pe vinovăţie. Dar treptat pe parcursul secolului
XIX- începutul secolului XX jurisprudenţa şi doctrina au descoperit faptul că noţiunea clasică a
vinei era insuficientă în faţa reacţiilor şi cererilor ce se manifestau frecvent în caz de prejudiciu
suportat de vicitme. O importanţă deosebită a avut-o în acest context teoria risrurilor.

154
 Concepţia şi instituţia răspunderii juridice a fost modificată şi atenuată în legătură cu diverşi
factori, în special atunci cînd activitatea care a cauzat dauna comporta un risc. Pentru a rămînea însă
în cadrul echităţii şi al justului echilibru în relaţiile umane în cadrul jurisprudenţei şi al legislaţiei s-
au elaborat mai multe norme ce priveau: prezumţia de culpabilitate, inversarea sarcinii probei vinei,
sporirea gradului de prudenţă în activităţile ce comportă un risc pentru terţi şi pentru mediu,
justificări fondate pe moralitate, echitate, agravarea riscului (riscul sporit), existenţa unui profit sau
avantaj pentru cel ce crează un risc.

Evoluţia istorică a răspunderii juridice demonstrează că dreptul nu poate ignora evoluţiile

sociale, economice, culturale, dezvoltarea tehnologiilor şi repercusiunile provocate de ele, pentru că
este vital pentru sistemul juridic de a nu pierde contactul cu schimbările în profunzime generate de
dezvoltarea tehnici, industrriei, tehnologiilor ( inclusiv informaţionale).

Evoluţia răspunderii a fost condiţionată şi de noile condiţii ale dezvoltării industriei şi

folosirii utilajelor, aparatelor şi maşinilor, a căror exploatare nu a fost lipsită de accidente. În acest
sens s-a ajuns la răspunderea obiectivă, răspundere civilă fără vină. Această răspundere a fost
construită de aşa o manieră ca să evoce într-o oarecare măsură existenţa elementelor vinei, deci
pentru care se căuta totuşi o explicaţie cu caracter subiectiv.

Alt aspect complex al evoluţiei răspunderii juridice a fost, pe de o parte, detaşarea, introducerea
caracterului strict individualist al răspunderii, iar pe de alta –socializarea ei, antrenată din cauza
multiplicării relaţiilor contractuale şi dezvoltării tehnologiilor industriale din secolul XX au antrenat
socializarea responsabilităţii ("liability" în terminologia anglo-americană). Noţiunea vinei s-a
estompat în legătură cu obligaţia de diligenţă, inversarea sarcinii probei şi importanţa sporită a
răspunderii obiective.

Astfel începînd cu perioada modernă a apărut, iar apoi s-a accentuat declinul şi criza răspunderii
civile subiective şi obiectivizarea vinei. Răspunderea penală a fost mai puţin pusă în discuţie, în
temei limitîndu-se la propunerea de a nu pedepsi penal omisiunile delictuale săvîrşite prin omisiune,
statele europene renunţînd la conceptul culpei prin neglijenţă în favoarea conceptului infracţiunii ce
comportă pericol. Răspunderea civilă, în schimb, s-a atenuat prin obiectivizare şi asigurarea
obligatorie. Răspunderea obiectivă funcţionează de manieră suficientă în domeniul circulaţiei
autovehiculelor, al transportul maritim şi aerian graţie asigurării obligatorii.

155
 O altă legitate a răspunderii juridice în perioada contemporană constă în faptul, că se pune
tot mai frecvent problema răspunderii statului şi importantă ei este în legătură cu natura juridică a
răspunderii statului care este una mixtă privato-publică şi de obicei este obiectivă sau, cel mult, vina
este prezumată. Ar fi în spiritul statului de drept perfecţionarea instituţiei răspunderii juridice a
statului prin introducerea în practica legislativă şi de aplicare a dreptului a principiului răspunderii
pe baze egale a statului şi persoanei.

În cazul răspunderii statului pentru daunele cauzate de activitatea organelor şi funcţionarilor săi,
un moment important în condiţiile democratizării statului o are acordarea priorităţii pentru
răspunderea pe orizontala raporturilor sociale, adică în condiţii de egalitate, chiar dacă unul dintre
subiecte este organul sau funcţionarul public, iar celălalt subiect este unul din afara sistemului
administrativ, în temei persoanele fizice şi juridice ale căror dreprturi subiective au fost lezate prin
activitatea (inactivitatea) organelor şi funcţionarilor publici.
În ceea ce priveşte responsabilitatea şi răspunderea statului pentru serviciul public al justiţiei
trebuie să se ia în considerare specificul domeniului justiţiei. Măsurile legislative adoptate pînă
acum în Republica Moldova (care vizează răspunderea judecătorilor) sunt la nivelul celor europene,
inclusiv norma cu privire la declararea averii şi a intereselor economice de către judecători, dar totul
depinde de punerea lor în aplicare.
În cazul răspunderii profesioniştilor se impune tot mai mult în dreptul european răspunderea
civilă obiectivă ce ajută victima să realizeze scopul său de a obţine repararea integrală a daunei
suportate. În acest sens este necesar ca despăgubirea să fie echitabilă, eficace şi rapidă, corectînd
eventualele inegalităţi (în special de natură formală) ce-l plasează pe reclamant în situaţie
defavorabilă – prin inversarea sarcinii probei, de exemplu.

În general procesul ce a condus la răspunderea personală în repartiţia riscurilor se împarte în 2

faze, din care prima constă în a priva răspunderea civilă de caracterul său personal, raportînd
incidenţa sa prin diverse procedee asupra colectivităţii, iar a doua - duce la complicarea acestei
instituţii, suplimentată cu mecanisme destinate a asigura asumarea riscurilor sociale de colectivitate.
Legităţile evoluţiei răspunderii juridice se exprimă în faptul că în contextul globalizării actuale în
ceea ce priveşte responsabilitatea şi echitatea globală pe parcursul istoriei s-au format şi se formează
încă 2 modele de relaţii sociale:

1. modelul clasic ce prevede răspunderea ca obligaţiune, atunci cînd între fapta vinovată şi
rezultatul prejudiciant este relaţie cauzală şi atunci autorul faptei răspunde juridic;

156
2. modelul nou al relaţiilor sociale în cadrul cărora toţi cei ce prin faptele lor provoacă procese ce
duc la inechitate trebuie să răspundă prin corectarea acesteia.
Aceste 2 modele sunt compatibile şi ambele au ca scop protejarea victimei, restabilirea justului
echilibru în relaţiile umane fără ca victima să fie pusă în situaţia ca să probeze vina autorului daunei,
iar cel a cărui activitate comportă riscul de a prejudicia să nu fie blocat în activitatea sa. Tot în acest
al doilea model se înscrie şi răspunderea juridică a statului.

În plan aplicativ se propune :

1. În sensul dezvoltării legislaţiei civile, în special a legilor cu privire la raporturile contractuale

civile, legiuitorul să urmărească scopul ca răspunderea să intervină în condiţii egale pentru
subiectele raporturilor contractuale, inclusiv în cazurile în care o parte este statul reprezentat
de o entitate publică.
2. Pentru a aduce în conformitate cu substanţa conceptului de răspundere şi responsabilitate a
formula denumirea articolului 1485 a Codului civil : « Responsabilitatea şi răspunderea
executorului testamentar ».
3. De a reglementa la modul general relaţiile sociale relative la sarcina probei în sensul stabilirii
regulii ca ea revine acelei părţi ce este mai bine plasată în cadrul litigiului, are o poziţie mai
favorabilă.
4. Ca o propunere de lege ferenda se avansează propunerea de a elabora şi adopta o lege a
Republicii Moldova cu privire la răspunderea statului, organelor de stat, a responsabilităţii
ministeriale şi a răspunderii funcţionarilor publici, în care să se determine subiecţii, temeiul
şi condiţiile răspunderii juridice, mecanismul de răspundere directă şi indirectă, procedura de
regres contra funcţionarilor publici, răspunderea atît a funcţionarilor organelor centrale, cît şi
a autorităţilor publice locale. Este imperios necesară adoptarea legii responsabilităţii
ministeriale.
5. Pentru asugurarea contradictorialităţii procesului judiciar şi a dreptului la apărare a modifica
art. 6 alin (3 d) din legea cu privire la notariat în sensul extinderii excepţiei de a comunica
informaţii cu privire la actele notariale şi asupra avocatului.
Pe baza cercetărilor realizate se poate indica un plan de cercetări de perspectivă care să
valorifice experienţa altor state-membre ale Consilului Europei şi a Uniunii Europene ce va
putea duce la instituirea în domeniul protecţiei sănătăţii a unui sistem de despăgubiri care să
satisfacă pe toţi: pe de o parte, necesitatea victimelor prejudiciilor cauzate de activitatea

157
 medicală de a fi despăgubiţi, iar pe de alta - de a nu leza prestigiul profesiei şi a nu bloca
activitatea profesională performantă ce ţine pasul cu toate realizările ştiinţei şi practicii medicale.
A antrena în cercetări specialişti economişti ce vor calcula costurile unui astfel de sistem,
urmând ca în baza unei largi consultări populare să se determine cine trebuie să suporte cheltuielile
aferente: profesioniştii, Statul, pacienţii sau fiecare dintre ei într-o proporţie anumită. Unul dintre
efectele acestui sistem este obligaţia de a subscrie la asigurarea de răspundere.
Efectele negative a unui astfel de sistem de asemenea trebuie luate în calcul, căci nu este
exclusă o anumită diminuare a diligenţei profesionale în condiţiile existenţei unui sistem de
răspundere obiectivă şi a asigurărilor pentru riscul datorat activităţii profesionale purtătoare de risc.
În calitate de posibile remedii a unor astfel de tendinţe poate fi supravieţuirea răspunderii penale în
caz de vină gravă, intenţie directă, cum este actualmente în Republica Moldova.
Avănd în vedere aspiraţia Republicii Moldova la integrare europeană este necesar de asimilat
practicile Consiliului Europei ce demonstrează o atitudine favorabilă răspunderii obiective în
căutarea unor soluţii echilibrate, ce vor facilita repararea efectivă a daunei pe baza demonstrării
legăturii de cauzalitate între activitatea periculoasă şi dauna produsă, prevăzînd definirea
activităţilor ce comportă risc pentru mediu, furnizarea informaţiilor de către autorul prejudiciului,
obligaţia de a prevedea o asigurare şi alte garanţii financiare.

158
 BIBLIOGRAFIE:

1. Alain P. Le projet de Convention du Conseil de l'Europe sur la responsabilité civile des

domages rezultant de l'exercice d 'activites dangereuses pour l'environnement In:
Responsabilité penale et responsabilité civile des professionells - Actualité et avenir des
notions de neglijence et de risque, actes du XXII Colloque de droit europeen. La Laguna, 17-
19 novembre 1992, p. 375-379.

2. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chişinău, 2003. 202 p.

3. Aramă E. Unele consideraţii privind dreptul penal moldovenesc (secolul al XV-lea- mijlocul
secolului al XVII-lea). În: Cugetul, revistă de istorie. Chişinău, 1991, nr. 2, p.24-30.

4. Aramă E. Politica legislativă şi reglementarea raporturilor de drept penal în Moldova

medievală. În: Revistă de istorie a Moldovei. Chiţinău, 2007, nr. 3, p.30-37.

5. Arseni A. şi alţii. Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. vol.I.

Chişinău, 2000. 176 p.

6. Artemis P. La situation a Chypre În: Responsabilité pénale et responsabilité civile des

professionels, actes du XXII Colloque de droit européen. La Laguna, 17-19 novembre 1992,
p.350-353.

7. Assurance, responsabilité et intermediation. Bruxeles: Arthemis, 2008. 195 pagini.

8. Aubenque, P. La prudence chez Aristote. Paris: PUF, 1963. 116 p.

9. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, Chişinău: ed. Cartier, 2004. 656 p.

10. Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: ULIM, 2007. 437 p.

11. Baltaga D. Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice

Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2008. 44 p.

12. Baltaga D., Obadă V. Responsabilirarea juridică medicală. Chişinău, 2003. 279 p.

13. Baltaga D. Unele consideraţii teoretice referitor la dimensiunea juridică a responsabilităţii

Guvernului. În : Revista naţională de drept, 2005, nr.12, p.8-15.

14. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex , 1997. 376 p.

159
15. Bădescu M. Sancţiunea juridică în teoria, filosofia dreptului şi în dreptul românesc.
Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 320 p.

16. Beaudet C. Introduction generale et historique a l'etude du droit. Paris: PUF, 1999. 256 p.

17. Behar-Touchais M. Rapport francais. În: La responsabilité (Aspects nouveax). Journées

panaméennes, tome L, LCDJ, 1999, p. 513-537.

18. Beligrădeanu Şt., Ştefănescu I.T. Repere privind noul Cod al muncii. În: Dreptul, Bucureşti,
1999, nr.3, p. 15-18.

19. Bergel J.-L. Theorie generale du droit. Paris: Dalloz, 3e ed., 1999. 563 p.

20. Bernard M. Proposition de directive du Conseil sur la responsabilite du prestataire de

services. În: Responsabilité pénale et responsabilité civile des professionels, actes du XXII
Colloque de droit eropéen. La Laguna, 17-19 novembre 1992, p. 354-359.

21. Bloşenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chişinău: editura Arc, 2002. 308 p.

22. Botnaru S. şi alţii. Drept penal, Partea generală, Vol. I, Chişinău: Cartier juridic,2006. 610 p.

23. Brînză S.şi alţii. Drept penal, Partea specială, Vol.II. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 787 p.

24. Cantacuzino M. Despre libertatea individuală şi persoanele fizice. Bucureşti: ed.All, 1998.
254 p.

25. Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. Bucureşti: ed.All, 1998. 744 p.

26. Carbonnier J. Droit civil. Les personnes. Paris: Litec, 1999. 326 p.

27. Cartea românească de învăţătură, 1646. Bucureşti: ed.Academiei, 1961. 431 p.

28. Castaldo A. Introduction historique au droit. Paris: Dalloz, 1999. 452 p.

29. Câmpeanu V.I.Dreptul muncii. Bucureşti: ed. Didactică şi pedagogică, 1967. 280 p.

30. Cernet L. Recherches sur le developpement de la pensee juridique et morale en Grece.

Paris, PUF, 1917. 392 p.

31. Chibac Gh. Si alţii. Drept civil, Contracte special, vol.III. Chişinău: ed. Cartier juridic, 2005.
688 p.

160
32. Chicu O. Răspunderea pentru săvîrşirea abuzului de drept, natura juridică a răspunderii
pentru săvîrşirea unui abuz de drept În: Revista naţională de drept, 2008, nr.6, p.31-34.

33. Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti: ed.Hyperion, 1992. 207 p.

34. Codul Calimach. Bucureşti: ed.Academiei, 1958. 412 p.

35. Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06. 2002.
36. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.128-129/ 1012 din 13.09. 2002.
37. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003.
38. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. Monitorul
oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

39. Cojocari E. Garantarea dreptului constituţional la un mediu înconjurător sănătos prin

intermediul răspunderii juridice civile delictuale. În: Revista naţională de drept, Chişinău,
2005, nr. , p.4-7.

40. Cojocari E., Cojocari V. Drept civil. Partea generală şi specială. Chişinău: ed. Bussines-
Elita, 2004. 256 p.

41. Compernolle J. Considerations sur la responsabilité de l'état du fait du fonctionnemet

defectueux de la justice en droit belge. La responsabilité des gens de justice. În: Justices,
1997, nr.5, p.49-51.

42. Constituţia Republicii Moldova (cu modificările şi completările operate pînă la 15 iulie
2004), Chişinău, 2004.
43. Convenţia Consiliului Europei adoptată la 24 noiembrie 1983 privind despăgubirea
victimelor infracţiunilor violente. Drepturile omului în activitatea poliţiei (Culegere de acte
normative naţionale şi internaţionale). Chişinău, 2008, p.406-407.
44. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din
04.11.1950 . Hotărîrea de ratificare a Parlamentului Republicii Moldova din 24.07.1997.
Tratate internaţionale, vol.I. Chişinău, 1998.

45. Costin M. Răspunderea juridică în dreptul R.P.R. Cluj: ed. Dacia, 1974. 220p.

161
46. Costin M. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron vodă încoace. Chişinău, ed.Cartea
moldovenească, 1972. 320 p.

47. Courtois G. Innocence et responsabilite chez Spinoza. În: Archives de philosophie du droit,
t.XXII, 1979, p.97-111.

48. Craiovan I. Metodologie juridică. Bucureşti: Universul juridic, 2005. 256 p.

49. Craiovan I. Teoria generală a dreptului. Craiova: ed.Sylvy, 1999. 303 p.

50. Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck,2001. 361 p.

51. Damaschin I. Despre credinţa ortodoxă . În: Filosofie, teme de studiu. Bucureşti: editura
didactică şi pedagogică, 1996, p.48-49.

52. Dastic A .Răspunderea pecuniară în dreptul public comunitar şi infuenţa ei asupra sistemului
de drept din Republica Moldova . În: Revista naţională de drept, 2008, nr.8, p.54-56.

53. Dănişor D. C. Fundamentul statului şi criteriile de nediscriminare (comentarii ale

dispoziţiilor art.4 dinConstituţia României. În: Revista de drept public. Bucureşti, 2008,
nr.1, p.39-40.

54. Declaraţia din 9 decembrie 1998 a Asambleii Generale a ONU privind drepturile şi
responsabilităţile indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor civile de a promova, proteja
drepturile universal recunoscute şi libertăţile fundamentale ale omului. Drepturile omului în
activitatea poliţiei (Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale), Chişinău, 2008,
p.205.
55. Declaraţia din 29 noiembrie 1985 a Asambleii Generale a ONU privind principiile de bază
ale justiţiei cu privire la victimele crimelor şi victimele abuzului din partea puterii.
Drepturile omului în activitatea poliţiei (Culegere de acte normative naţionale şi
internaţionale), Chişinău, 2008, p.211-212.
56. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10.12.1948. Hotărîrea Parlamentului
Republicii Moldova din 28.07.1990 despre aderare la Declaraţia Universală a drepturilor
omului. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Chişinău, vol.I, 1998.

57. Deleanu I. Drept subiectiv şi abuzul de drept. Cluj-Napoca: ed.Dacia, 1988. 295 p.

162
58. Delebecque V. P. Les obligations des mandataires ad litem. La responsabilité des gens de la
justice. În: Justices, 1997, nr 5, p57-61.

59. Deleuze G. Spinoza et la probleme de l'expression. Paris, 1968. 225 p.

60. Directive du Conseil des ministres des Communautes sur la responsabilite du fait des
produits defectueux. J.O.C.E. nr. L 120 du 07.08.1985.
61. Directive du Conseil des ministres des Communautes sur la mise en oeuvre des mesures
visant a promovoir l'amelioration de la securite et de la sante des travailleurs au travail.
J.O.C.E. nr. L 183 du 29.06.1989.
62. Directive du Conseil des ministres des Communautes sur la responsabilite du prestataire du
services. J.O.C.E. nr. L 210 du 018.01.1991.

63. Dicţionar de Filosofie şi Bioetică (T.N.Ţîrdea, P.V. Berlinschi, D.U.Nistreanu, A.I.Eşanu,

V.I.Ojovanu). Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic Medicina. 2004. 441 p.

64. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia II. Bucureşti: ed. Univers enciclopedic,
1998. 1192 p.

65. Djuvara M. Eseuri de filosofie a dreptului. Iaşi: editura Trei, 1997. 125 p.

66. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti:
ed. All Beck, 1995. 450 p.

67. Drîmba O. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.IV. Bucureşti, Ed.Academiei Române, 1976.
567 p.

68. Duguit L. Droit constitutionnel. Bordeaux, 1913. 673 p.

69. Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. Bucureşti: editura Academiei Române,1972.250 p.

70. Eminescu Y. Teoria generală a personalităţii juridice. Subiecte colective de drept în

România. Bucureşti: ed.Academiei RSR, 1981. 287 p.

71. Filosofie, teme de studiu. Bucureşti: editura didactică şi pedagogică, 1996. 269 p.

72. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale Bucureşti: Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.

280 p.

163
73. Flour J., Aubert J.-L. Les obligations. Vol.2, Le fait juridique. - Paris: Ed.Armand Colin,
2001. 349 p.

74. Gallatay Daniel de., Papart Th., Simar N. În: Actualite en droit de la responsabilite.
Bruxelles: Arthemis, 2008. 122 p.

75. Geny F. Methode d' interpretation et sources du droit positif. Paris: LCDJ, 1919. 546 p.

76. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani. Bucureşti: ed.
All Beck, 2001. 184 p.

77. Ghestin G., Goubeaux C. et Fabre-Magnan M. Traite de droit civil. Introduction generale.
Paris: LCDJ, 4e ed., 1994. 784 p.

78. Gilles D. Responsabilite de l'administration. Paris: Dalloz, 1996. 189 p.

79. Giuliani A. Imputation et justification. În: Archives de philosophie du droit, t.XXII, Paris:
Sirey, 1979, p.87-89.

80. Grecu R. Teza de licenţă „Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept” – un

debut strălucit al lui Constantin Stere în ştiinţa juridică. În:Revista naţională de drept, 2008,
nr.8, p.13-17.

81. Groutel H. Assurance et responsabilté du fait d'autrui. În: La responsabilité de la fait

d'autrui, Bruxelles: Arthemis, 1997. P.27-32.

82. Guvernul a pierdut la CEDO dosarul „Eugenia Duca vs Moldova” În: Dreptul din 13 martie
2009, p.3.

83. Hanga V. Drept privat roman. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978. 464 p.

84. Hanga V. Mari legiuitori ai lumii. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977.289 p.

85. Hegel G.W. Istoria filosofiei. Vol. II. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1964. 415 p.

86. Hegel G.W. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996.
392p.

87. Henriot J. Note sur la date et le sens de l 'apparition du mot " responsabilite”. În: Archives
de philosophie du droit, t.XXII, 1979, p. 59-62.

164
88. Honorat J. L'idée d'acceptation des risques dans la responsabilité civile. Paris: L.C.D.J.,
1969. 182 p.

89. Hotărîrea Parlamentului pe marginea audierilor privind hotărîrile Curţii Europene a

drepturilo Omului cu privire la Republica Moldova, executarea acestora şi prevenirea
încălcărilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nr.72-XVI din 28.03.2008 // Monitorul
Oficial nr. 76-77 din 15 aprilie 2008

90. Humă I. Teoria generală a dreptului. Focşani: ed. ştiinţifică, 1995. 165 p.

91. Humă I. Cronică târzie la un eşec previzibil: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa. În: Revista naţională de drept, Chişinău, 2008, nr 10, p.2-4.

92. Humă I. Cunoaştere şi interpretare în drept. Bucureşti: editura Academiei Române, 2005.
134 p.

93. Istoria dreptului românesc, vol.I. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980. 664 p .

94. Josserand L. De l'abus des droits. Paris, 1995. 67 p.

95. Josserand L. La responsabilité du fait d'autrui. Paris: LCDJ, 1998. 111 p.

96. Jouvenel Bertrand de, Progresul în om. Bucureşti, 1983. 214 p.

97. Kernaleguen F. L'excès de pouvoir du juge // Justices, 1996, nr.3, p.151-159.

98. Kerchove M. van de, Ost F. Le droit ou les paradoxes du jeu. Paris: PUF, 1992. 268 p.

99. Laborde-Lacoste M. De la responsabilite penale. Bordeaux, 1918. 223 p.

100.Laingui A. La responsabilité penale dans l'ancien droit (XVI-XVIII siecle, Paris, Dalloz,
1970. 196 p.

101. La responsabilite professionelle des magistrats. Bruxelles: Bruylant, 2007. 240 p.

102. Lecţii de filosofie, Bucureşti : Humanitas, 1990. 247 p.

103.Legiuirea Caragea. Ediţie critică. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare

Romîne, 1955. 336 p.

165
104.Legea nr.105-XV din13.03.2003 privind protecţia consumatorilor // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.126-131 din 27.06.2003.

105.Legea privind protecţia mediului înconjurător din 16.06.1993. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.10/283 din 30.10.1993.

106.Legea nr.353-XV din 28.10.2004 cu privire la agentul guvernamental. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.16/20 din 30.01.2005.

107.Legea privind modul de reparare a prejudicului cauzat de erori judiciare. Monitorul oficial
al Republicii Moldova nr.57 din 25.02.1998.

108.Legea contenciosului administrativ din 10.02.2000. Monitorul oficial al Republicii

Moldova nr.57-58 din 18.05.2000.

109. Legea privind organizarea judecătorească din 06.07.1995. Republicată în: Monitorul oficial
al Republicii Moldova nr.30/33 din 13.02.09.
110.Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie din 15.02.2000. Republicată în: Monitorul
oficial al Republicii Moldova nr.196-199 din 12.09.2003.
111.Legea cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor din
19.07.1996. Republicată în: Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.182-185 din
19.08.2003.
112.Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19.07.1996. Republicată în:
Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.186-188 din 22.08.2003.
113.Legea servicului public din 04.05.1995. republicată în: Monitorul oficial al Republicii
Moldova nr.61 din 09.12.2005.
114.Legea cu privire la statutul judecătorului din 20.07.1995. Republicată în: Monitorul oficial
al Republicii Moldova nr.117-119 din 15.08.2002.
115.Legea privind actele legislative ale Republicii Moldova din 27.12.2001. Monitorul oficial al
Republicii Moldova nr.36-38 din14.03.2002.
116.Legea cu privire la avocatură din 19.07.2002. Monitorul oficial al Republicii Moldova
nr.126-127 din 12.09.2002.
117.Legea cu privire la notariat din 08.11.2002. Monitorul oficial al R.Moldova nr.154-157 din
21.11.2002.

166
118.Legea Republicii Moldova privind plata pentru poluare din 25.02.98. Monitorul oficial al
Republicii Moldova, nr.54 din 18.06.1998.
119.Les risques du metier. Bruxelles: Bruylant, 2007. 162 p.
120.Malaurie P. Responsabilité professionelle: devoir d'information, règles de preuve.
(Collection Conférences du CRIDON), 1997. 148 p.
121.Mayaux L. Les assurances professionelles de l'avocat. La responsabilité des gens de
justice. În: Justices, 1997, nr 5, p.67-69.
122. Metodiu de Olimp. Despre liberul arbitru. În: Filosofie, teme de studiu. Bucureşti: editura
didactică şi pedagogică, 1996. P.49-50.
123.Micu D. Garantarea drepturilor omului. Bucureşti: ed. All Beck, 1998. 285 p.
124.Mihai N. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. Chişinău: editura Arc, 1996. 159 p.
125.Mihai Gh. Fundamentele dreptului, vol.I-II. Bucureşti: All Beck, 2003. 570 p.
126. Mihai Gh. Fundamentele dreptului, vol.V, Teoria răspunderii juridice. Bucureşti: ed. C.H.
Beck, 2006. 289 p.
127.Mihai Gh. Teoria dreptului. Bucureşti: ed. All Beck, 2004. 194 p.
128.Monateri P.-G. Raport italien. În: La responsabilité. Aspects nouveaux. (Journees
panameeennes), tome L, 1999, p.539-550.
129.Monateri P.-G. Il cumulo di responsabilita contractuale ed extracontractual. Analisi
comparata di un problema, Padova, 1989. 126 p.
130.Moldova în epoca feudalismului, vol.3. Chişinău : Ştiinţa, 1978. 477 p.
131.Negru B., Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 2006. 520 p.
132.Negru B. Responsabilitatea şi răspunderea juridică într-un stat democratic şi de drept. În:
Revista naţională de drept, 2006, nr.12, p.43-46.
133.Novak J. Responsabilité civile des professionels in Slovenie. În: Responsabilité pénale et
responsabilité civile des professionels, actes du XXII Colloque de droit européen. La
Laguna, 17-19 novembre 1992, p.367-371.
134.Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16.12.1966.
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 27.07.1990.
135.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966. Hotărîrea
Parlamentului Republicii Moldova din 28.07.1990.
136.Pătulea, V. Responsabilitatea juridică şi acţiunea socială. În: Dreptul, Bucureşti, 1999, nr.3,
p.23-29.

167
137.Pedreira Andrade A.-E. Evolution de la responsabilité: son extension par la jurisprudence –
responsabilité professionelle - voies alternatives a la mise en oeuvre de la responsabilite
professionelle. În: Archives de philosophie du droit, t.XXII, 1979, p.212-241.
138.Petrovici I. Teoria noţiunilor. Iaşi: Polirom, 1998. 176 p.
139.Popa N. Prelegeri de sociologie juridică. Bucureşti: ed.Actami, 1989. 354 p.
140.Popa N. Teoria generală a dreptulu. Bucureşti: ed.Actami, 1992. 213 p.
141.Popescu E. Raportul juridic de muncă al jurnalistului. Târgu-Jiu: editura Mapamond, 2003.
296 p.
142. Popescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 366 p.
143.Pop L. Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi: Chemarea, 1996. 499 p.
144.Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală. Bucureşti: All, 1996.
601 p.
145.Rigot M. H. Droit et folie: une irresponsable responsabilité du dement en droit civil. În:
Archives de philosophie du droit, t.XXXVI, Paris: Sirey, 1991, p.265-286.
146. Romoşan I.-D. Vinovăţia în dreptul civil român. Bucureşti: All Beck, 1999. 356 p.
147.Roth R. Rapport general În: La responsabilité. Aspects nouveaux. (Journees
panameeennes), tome L, 1999, p.683-693.
148.Saleilles R. Preface a la: F.Geny. Methode d' interpretation et sources du droit positif. Paris:
LCDJ, 1919, p. XIII-XXV.
149.Saleilles R. Les accidents de travail et la responsabilité civile. În: Essai d une theorie
generale des obligations. Paris, 1911, p. 55-59.
150.Saleilles R. De l'abus des droits. În: Bulletin de la societé d'études législatives. Paris, 1905,
p. 320-334.
151.Şăineanu, L. Dicţionar universal al limbii române. Chişinău: Litera, 1998. 1362 p.
152.Schunemann B. Insuffisances du concept classique de la responsabilité pénale pour faute
dans la societé contemporaine: tendances nouvelles et perspectives. În: Responsabilité
pénale et responsabilité civile des professionels, actes du XXII Colloque de droit européen.
La Laguna, 17-19 novembre 1992, p.24-39.
153.Storia del Diritto Romano (a cura di L.Pezza). Roma: edizioni Concorsi, 2002. 474 p.
154.Serrabona P. G. J. L. Les novelles orienations concernant la responsabilité en droit
commercial. În: Responsabilité penale et responsabilité civile des professionells- Actualité
et avenir des notions de neglijence et de risque, actes du 22 Colloque de droit europeen. La
Laguna, 17-19 novembre 1992, p.291-302.
168
155.Smochină A. Istoria unversală a statului şi dreptului, epoca antică şi medievală. Chişinău:
F.E.P.”Tipografia centrală”, 2002. 224 p.
156.Smochină A. Istoria unversală a statului şi dreptului, epoca modernă şi contemporană.
Chişinău: F.E.P.”Tipografia centrală”, 2002. 296 p.
157. Stroe C. Prolegomene la filosofia juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 215 p.
158.Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti, Lumina Lex, 1999. 239 p.
159.Schiller S. Hypothese de l americanisation du droit de la responsabilité. În: Archives de
philosophie du droit, t.XLV. Paris: Sirey, 2001. p.177-198.
160.Skinner Q. Thomas Hobbes et le vrai sens du mot liberté. În: Archives de philosophie du
droit, t.XXXVI. - Paris: Sirey, 1991, p.191-215.
161. Stere C. Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept. Studiu sociologic şi
juridic. În: Scrieri, în 5 volume. Cartea a V. Chişinău, 1991, p.
162.Tarhon V.G.Răspunderea patrimonială a organelor administraţiei de stat şi controlul indirect
al legalităţii actelor adminisrtrative. Bucureşti: ed. Didactică şi Pedagogică, 1967. 178 p.
163.Tănăsescu E. S. Răspunderea în dreptul constituţional, Bucureşti: C.H.Beck, 2007. 317 p.
164.Ţapoc V. Teoria şi metodologia ştiinţei contemporane. Concepte şi interpretări Chişinău:
CEP USM, 2005. 212 p.
165.Ţapoc V. Iniţiere în gnoseologie şi ştiinţele cogniţiei. Chişinău: CEP USM, 2007. 175 p.
166.Terre D. Aspects de la pensee morale au debut du XXI siecle. În: Archives de philosophie
du droit, t.XLVI. - Paris: Sirey, 2002, p.365-378.
167.Thomas Y.-P. Sur l'homme coupable dans la pensée juridique romaine. În: Archives de
philosophie du droit, t.XXII, 1979, p. 63-84.
168.Titulescu N. Drept civil. Bucureşti: ed. All Beck, 2004. 320 p.
169.Toplak L. Cnangement du concept de la responsabilité des gérants dans les nouvelles
conditions de la proprieté en Slovenie. În: Responsabilité pénale et responsabilité civile des
professionels, actes du XXII Colloque de droit européen. La Laguna, 17-19 novembre 1992,
p. 278-290.
170.Tourneau Ph. le. La responsabilité civle professionelle. Paris: Economica, 1995. 293 p.
171.Tourneau Ph. le, Cadiet L. Droit de la responsabilité. - Paris: Dalloz, 1998. 413 p.
172.Tourneau Ph. le. Droit de la responsabilite et des contracts. Paris, Dalloz, 2004. 389 p.
173.Tourneau Ph. le. La responsabilite de profesionnels du droit. În: La responsabilite (aspects
nouveaux). T.L, 1999, LCDJ, p.417-431.
174.Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău : ed.Cartea moldovenească, 1972. 263 p.
169
175.Vartier J. Les proces d animaux du Moyen Age a nos jours. Paris: Hachette, 1970. 143 p.
176.Văllimărescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 423 p.
177.del Vecchio G. Lecţii de filosofie juridică. Editura Europa Nova, f.a. 352 p.
178.Villey M. La formation de la pensee juridique moderne. Paris: Montchrestien, 1975. 268 p.
179.Villey M. Esquisse historique sur le mot "responsable". În: Archives de philosophie du
droit, t.XXII, Paris: Sirey, 1979, p..45-58.
180.Viney G. Rapport de synthese. În: La responsabilite. Aspects nouveaux (journees
panameennes), tome L. 1999. Paris: LCDJ, p.1-20.
181.Viney G. De la responsabilite personnelle a la repartition des risques În : Archives de
philosophie du droit, t.XXII, Paris: Sirey, 1979. – P.5-22.
182.Vissert H. Ph. Developpement technologique et responsabilite envers les generations
futures. În: Archives de philosophie du droit, t.XXXVI. Paris: Sirey, 1999, p.31-47.
183.Vlachide P.C. Repetiţia principiilor de drept civil, vol.I. Bucureşti: Europa Nova, 1994.
345 p.
184.Voicu C. Teoria generală a dreptului, curs universitar. Bucureşti: Universul juridic, 2006.
394 p.
185.Voicu C., Savu Iu. Teoria generală a dreptului, curs universitar. Târgovişte, 2004. 424 p.
186.Volcinschi V. Conţinutul dreptului subiectiv asupra brevetului de invenţie (dreptul de
proprietate industrială). În: Anale ştiinţifice ale USM, Facultatea de drept (serie nouă) nr.4,
2000. P 57-68.
187.Wiederkehr G. La responsabilité de L'Etat et des magistrats du fait du service public de la
justice. La responsabilité des gens de justice. În: Justices, 1997, nr.5, p.13-14.
188.Wintgens, L. J. La legisprudence: etude pour une nouvelle theorie de la legislation. În:
Archives de philosophie du droit, t.XLIX. - Paris: Sirey, 2005, p. 251-273.
189.Авакьян С. Проблемы конституционной ответственности. В: Вестник МГУ, серия 11
„Право” 2001, nr. 3. С. 39-48.
190.Агеева Е. А. Юридическая ответственность в государственном управлении.
Ленинград, изд. ЛГУ, 1990. 142 с.
191.Алексеев С. С. Общая теория права. Москва: Проспект, 2008. 565 c.
192.Aрамэ Е. С. Эволюция правовых институтов средневековой Молдовы ( XV-XVIII
вв.). Кишинзу: изд. МГУ, 1999. 322 p.
193.Антология мировой философии, т. I, ч. 2. Москва: Мысль, 1969. 923c.

170
194.Базылев Б. Т. Сущность позитивной юридической ответственности. В: Правоведение,
1979, nr.4, с. 17-37.
195.Базылев Б. Т. Юридическая ответственность. Красноярск: Изд-во Красноярского ГУ,
1985. 119 с.
196.Белякова A.M. Гражданско-правовая ответственность за причинение вреда. М: Изд-во
МГУ, 1986. 148 с.
197.Бельский К. Административная ответственность: генезис, основные признаки,
структура. В: Государство и право, 1999, nr. 12, c. 15-23.
198.Бойцова Л. В. Ответственность за ошибки правосудия в англо-американском праве. В:
Правоведение, 1997, nr. 1, с.132-147.
199.Братусь С. Н. Юридическая ответственность и законность (Очерк теории) Москва:
Юридическая литература, 1976. 215 c.
200.Варул П. А. Совершенствование законодательства о гражданско-правовой
ответственности за причинение вреда. В: Ученые записки Тартуского
госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989, c. 122-134.
201. Витрук Н. В. Общая теория юридической ответственности. Москвa: Норма, 2008.
320 c.
202.Галаган И. А. Право, свобода и социальная ответственность личности. В: Право и
борьба идей в современном мире. Москва, 1980, c. 111-116.
203.Гуревич А. Я. Норвежское общество в раннее средневековье. Москва: Наука, 1977.
337 c.
204.Греков Б. Д. Винодол. Избранные трудыв 5 томах. T.I. М., изд-во АН СССР, 1957.
450 с.
205.Дубинин Н. П., Карпец И. И., Кудрявцев В. Н. Генетика, поведение, ответственность.
Москва: Юридическая литература, 1989. 351c.
206.Илларионова, Т. И. В защиту принципа ответственности за вину. В: Ученые записки
Тартуского госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989, c. 87-95.
207.Керимов Д. А. Философские проблемы права. Москва: Мысль, 1972. 471 с
208.Кудрявцев В. Н. Закон. Поступок . Ответственность. Москва: Юридическая
литература, 1986. 448 с.
209. Красавчиков О. А. Возмещение вреда, причиненного источником повышенной
опасности. Свердловск: изд-во Уральского Госуниверситета, 1966. 119 c.

171
210.Краснов М. А. Публично-правовая ответственность представительных органов за
нарушение закона. В: Государство и право, 1993, nr. 6, c.46-56.
211.Краткий психологический словарь, (под ред А. В. Петровского, М, Г. Ярошевского),
М.: Политиздат, 1985. 431 с.
212.Кудрявцев В. Н. Закон. Поступок .Ответственность. Москва: Юридическая
литература, 1986. 448 c.
213.Лейст О. Э. Понятие ответственности в теории права. В: Вестник МГУ, серия
„Право” 1994, nr. 1, c. 31-37.
214.Лейст О. Э. Санкции и ответственность по советскому праву (теоретические
проблемы). Москва: МГУ, 1981. 240 с.
215.Лившиц Р. З. Теория права. Москва: Веk, 2001. 184 с.
216.Лившиц Р. З. Теория права. Москва: Bek, 1999. 224 c.
217.Липинский В. Формы реализации юридической ответственности. Тольятти, 1999.
220 с.
218.Малеин Н С. Об институте юридической ответственности В: Ученые записки
Тартуского госуниверситета, т. 852, Тарту, 1989, с 30-38.
219.Марченко М. Н. Проблемы теории государства и права. Москва, 2001. 760 с.
220.Нерсесянц В.С. Философия права. Москва: изд. Норма, 1999. 647 с.
221.Общая теория права и государства (под ред. Лазарева В. В.) Москва: Юристъ, 1996.
360 c.
222.Общая теория государства и права (под ред. Марченко М. Н.), т. 2: Теория права.
Москва, 1998. 640 c.
223. Oйгензихт В. А. Категория риска в советском гражданском праве. В: Правоведение,
1971, nr. 5, c. 67-72.
224.Перетерский И. С. Дигесты Юстиниана. Москва: Госюриздат, 1956. 131 c.
225.Новицкий И. Б. Основы римского гражданского права. Москва: Юридическая
литература, 1972. 296 с.
226.Пашуто В.Т., Шталь И. В. Корчула. Mосква, 1976. 117 c.
227.Плахотный А. Ф. Проблема социальной ответственности. Харьков: Вища школа,
1981. 190 с.
228.Похмелкин В. Социальная справедливость и уголовная ответственность. Красноярск,
1990. 176 с.

172
229.Райдла Ю. Э. Вопросы гражданско-правовой ответственности в условиях
перестройки. В:У ченые записки Тартуского госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989, c.
48-60.
230.Ребане И. А. О методологических и гносеологических аспектах учения об основаниях
юридической ответственности . В: Ученые записки Тартуского госуниверситета, т.
852. Тарту, 1989, c. 7-29.
231. Романова В. В. Юридическая ответственность государства (теоретико-правовое
исследование). Aвтореферaт диссертации кандидата юридических наук. Москва, 2007.
26 с.
232.Рудинский Ф. М. Права свободы и ответственность граждан в условиях развитого
социализма. В: Советское государство и право, 1977, nr. 5, c.25-31.
233.Рудковский Э. И. Свобода и моральная ответственность личности. Ленинград: Изд-во
ЛГУ, 1979. 65 с.
234. Савин В. Ответственность государственной власти перед обществом. В: Государство
и право, 2000, nr.12, c. 15-26.
235.Садиков О. Н. Регламентация гражданско-правовой ответственности в
международных соглашениях . В: Советское государство и право, 1974, nr. 4, c. 107-
110.
236.Самощенко И., Фарукшин М. Ответственность по советскому законодательству.
Москва: Юридическая литература, 1971. 240 с.
237.Сандальникова Е. В. Юридическая ответственность государственных гражданских
служащих в Российской Федерации (теоретико-правовое исследование) Aвтореферaт
диссертации кандидата юридических наук. Казань, 2007. 19 c.
238.Сапунова М. О. Юридическая ответственность судей в Российской Федерации
(теоретико-правовое исследование). Aвтореферaт диссертации кандидата
юридических наук. Москва, 2007. 26 с.
239.Советов П. В. Сорокалетняя судебная реформа и ограничение судебного иммунитета
в Молдавии в конце XVI -начале XVII вв. Социально-экономическая история Юго-
Восточной Европы. Кишинев: Штиинца, 1980, c. 139-149.
240.Строгович М. С. Сущность юридической ответственности. В: Советское государство
и право, 1979, nr. 5, c.73.
241.Тархов В. А. О юридической ответственности. Саратов: Саратовский госуниверситет,
1977. 38 с.
173
242.Тунгулаг Г. Проблема социальной ответственности: философский аспект.
Aвтореферaт диссертации кандидата философских наук. Москва, 1989. 11с.
243.Хачатуров Р., Ягутин Р. Юридическая ответственность. Тольятти, 1995. 200 с.
244.Шевченко Я. Н. Проблема правового регулирования гражданско-правовой
ответственности. В: Ученые записки Тартуского госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989,
c.30-38.
245. Шон В. Конституционная ответственность. В: Государство и право, 1995, nr. 7, c.
19-31.
246.Эбзеев Б. С. Личность и государство в России: взаимная ответственность и
конституционные обязанности. Москва: изд. Норма, 2007. 383 с.

174
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, Chicu Oleg, declar pe propria răspundere că materialele, prezentate în teza de

doctorat, se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar utmând să suport consecinţele în
conformitate cu legislaţia în vigoare.

Chicu Oleg

21 octombrie 2009

175
 CURRICULUM VITAE

CHICU OLEG o foto 4 pe 5

Anul şi locul naşterii: 01.08.1975, s.Horodişte, r-n Călăraşi, R.Moldova

Studii juridice universitare (Facultatea de Drept a USM) 1992-1997, specialitatea Drept

Internaţional

Masterat 1998-1999 USM, facultatea de Drept; Magistru în drept, specialitatea Drept public.

Stagieri – 30.10.2004-16.02.2005 activitate de colaborare în formarea unui curs de lecţii pentru

masterat în cadrul Universităţii Montesquieu Bordeaux IV, Franţa şi a Universităţii Publice din
Navarra, Spania (TEMPUS-TACIS).

Activitate profesională – din 1997 pînă în prezent lector şi lector superior la catedra Teoria şi
Istoria dreptului a Facultăţii de Drept a USM.

1997-1999 – consultant juridic în cadrul Primăriei mun. Chişinău.

1999-pînă în prezent Avocat în cadrul Baroului Avocaţilor din Republica Moldova «Facultatea de
Drept».

2003-2004 – specialist principal al Direcţiei Drept Public a Centrului de Creaţie Legislativă de pe

lîngă Guvernul Republicii Moldova.

Domeniile de activitate ştiinţifică- Teoria şi istoria dreptului; Doctrinele politice şi de drept.

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale – Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională

« Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la 60 ani de la Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului». Chişinău, 10 decembrie 2008;

Conferinţa internaţională «Contribuţii la dezvoltarea doctrinară a dreptului. In honorem Elena

Aramă. 14-15 martie 2009;

Conferinţa internaţională «Educaţia şi cercetarea într-un stat bazat pe drept». 16 octombrie 2009.

176
Lucrări ştiinţifice publicate- 6 articole, 2 materiale ale comunicărilor ştiinţifice.

Participări în proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale În 2004-2005 participare la proiectul

internaţional (TEMPUS-TACIS) pentru crearea masteratului «Dreptul viei şi vinului » în cadrul
Universităţii Montesquieu Bordeaux IV, Franţa şi a Universităţii Publice din Navarra, Spania

Date de contact – Mun. Chişinău, str.S.Rădăuţan nr. 5, bloc 3 , ap.46. Telefon 079404727, e-mail:
chicuoleg@mail.ru.

177