UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 340.11(043.2)

PANTEA OLEG

CONTRACTUL NORMATIV CA IZVOR DE DREPT

12.00.01. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI; ISTORIA STATULUI ŞI

DREPTULUI; ISTORIA DOCTRINELOR POLITICE ŞI DE DREPT

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: Negru Andrei,

doctor în drept
conferenţiar universitar

Autorul:

CHIŞINĂU, 2009
© Pantea Oleg, 2009

2
 ADNOTARE
Pantea Oleg, „Contractul normativ ca izvor de drept”, teză de doctor în drept,
Chişinău, 2009.

Structura tezei este următoare: introducere, trei capitole, concluzii, bibliografia din 261 de
numiri, 3 anexe, 133 pagini text de bază.
Numărul de publicaţii la tema tezei. Rezultatele obţinute sînt publicate în 7 lucrări
ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: contract normativ, izvor de drept, creaţie juridică, act juridic convenţional,
normă juridică, relaţie socială, tratat internaţional, contract federativ, contract colectiv de muncă,
convenţie colectivă.
Domeniul de studiu şi obiectivele tezei. Domeniul de studiu al tezei vizează izvoarele
formale ale dreptului, în special contractul normativ, rolul lui în formarea dreptului, în procesul
de creaţie a dreptului. Studiul dat abordează şi structura sistemului dreptului, sistematizarea
normelor juridice. Teza are ca obiective: analiza diacronică a contractului normativ, identificarea
conexiunii dintre contractul normativ şi alte izvoare de drept, stabilirea criteriilor de clasificare şi
categoriilor de contracte normative, determinarea calităţii atribuite normelor juridice conţinute în
contracte normative, abordarea caracterului special şi a particularităţilor de reglementare juridică
a contractelor normative ca izvoare ale dreptului.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Caracterul inovativ al investigaţiilor efectuate se
datorează aspectelor care răspund cerinţelor noilor realităţi sociale ale Republicii Moldova, ce
reflectă esenţa şi trăsăturile definitorii ale contractelor normative ca izvoare de drept. Cercetarea
dată se bazează pe un grad înalt de selectivitate, delimitînd contractul normativ de acel civil şi de
alte izvoare ale dreptului, pornind de la sintetizarea informaţiei teoretice semnate de autorii
autohtoni şi străini consacraţi în teoria generală a dreptului. Teza dată defineşte într-o manieră
constructivă valoarea contractelor normative în asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, inclusiv în contextul integrării Republicii Moldova în Uniunea Euro-
peană.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării derivă din sintezele şi analizele
realizate pe parcursul investigaţiilor, din valoarea şi conţinutul contractului normativ. Este
ilustrată utilitatea tezei ca suport teoretic, empiric la cursurile universitare de teoria dreptului,
inclusiv în cercetările viitoare, pentru instruirea profesională a angajaţilor din organele de drept,
precum şi factorilor decizionali în domeniul legislativ a Republicii Moldova. Privitor la valoarea
aplicativă a lucrării, aceasta se manifestă prin: atragerea membrilor societăţii civile în procesul
de creare a dreptului, stabilirea unui mecanism democratic la adoptarea normelor juridice.

3
 АННОТАЦИЯ
Пантя Олег, „Нормативный договор, как источник права”, диссертация на соискание
ученой степени кандидата юридических наук, Кишинэу, 2009.
Структура диссертации: введение, три главы, выводы, библиография из 261 наиме-
нований, 3 приложения, 133 страниц основного текста.
Количество публикаций по теме диссертации. Достигнутые результаты опублико-
ваны в 7 научных работах.
Ключевые слова: нормативный договор, источник права, правотворчество, договор-
ный юридический акт, правовая норма, социальное отношение, международный договор,
федеративный договор, коллективный трудовой договор, коллективное соглашение.
Область исследования и задачи диссертации. Область исследования работы визи-
рует формальные источники права, а в частности нормативный договор, его роль в форми-
ровании права, в процессе правотворчества. Данное исследование затрагивает и структуру
системы права, систематизацию юридических норм. Работа имеет следующие задачи: ди-
ахронический анализ нормативного договора, установление взаимодействия между норма-
тивным договором и другими источниками права, установление классификационных кри-
териев и категорий нормативных договоров, отражение специального характера и особен-
ности нормативных договоров, как источников права.
Научная новизна и оригинальность. Новизной характер проведенных исследова-
ний вызван аспектами, отвечающими требованиям новых социальных отношений Респуб-
лики Молдова, отражающих смысл и дефиниции нормативных договоров как источников
права. Данное исследование основывается на селекции высокого класса, отделяя норма-
тивный договор от гражданского и от других источников права, начиная от сбора теорети-
ческой информации, изложенной автохтонными и зарубежными авторами, специализиру-
ющимися в области общей теории права. Данная работа определяет в конструктивной
манере значение нормативных договоров для соблюдения основных прав и свобод челове-
ка, в том числе и в контексте интегрирования Республики Молдова в Европейский Союз.
Теоретическое и практическое значение работы исходят из выводов и анализов,
полученных в ходе исследований, из значимости и содержания нормативного договора.
Отражена теоретическая и эмпирическая применимость диссертации на университетских
курсах по теории права, включая и будущие исследования, для профессионального обуче-
ния сотрудников правоохранительных органов, а также решающих факторов в законода-
тельной области в Республике Молдова. Практическое значение работы отражено: прив-
лечением граждан из общества в процесс правотворчества, а также установление демокра-
тического механизма в процессе утверждения юридических норм.

4
 ANNOTATION
Pantea Oleg, „Normative contract as a source of law”, doctor in law thesis,
Chisinau, 2009.
Thesis structure is the following: introduction, 3 chapters, and bibliography with 261
assignments, 3 appendices and 133 underlying pages.
The number of publications on the topic of the thesis. The acquired results are published
in 7 scientific works.
Key words: normative contract, source of law, judicial creation, conventional judicial act,
judicial norm, social relation, international treaty, confederate contract, collective labour force
contract, collective convention.
Research field and thesis objectives. The research field of the present thesis concerns the
formal source of law, particularly the normative contract, its role in the law formation and in the
law creation process. The given study deals with the law system structure and with the
systematization of judicial norms. The main objectives of the present thesis are the following:
historical analysis of the normative contract, the identification of the connection between the
normative contract and other sources of law, fixing classification criteria and normative contract
categories, determining the quality ascribed to the judicial norms comprised in the normative
contract, dealing with the special characteristic and with judicial settlement peculiarities of the
normative contracts as sources of law.
Novelty and scientific originality. The innovative nature of the investigations carried out
is due to the aspects that are in line with the new requirements of the social reality of the
Republic of Moldova, that reflect the core and the defining features of the normative contracts as
sources of law. The present investigation is based on a high degree of selection differentiating
the normative contract from the civil one and from other sources of law, commencing from
synthesizing theoretical information signed by inland and foreign authors, devoted to general
theory of law. The present thesis defines the normative contract value in a constructive manner,
aiming to ensure the respect of basic human rights and liberties, given the context of integration
of Republic of Moldova in the European Union.
Theoretical significance and work applied value derives from the realized synthesis and
analysis during the investigations, from normative contract value and content. The thesis utility
is illustrated as a theoretical support, empiric for academic courses in the law theory, including
the forthcoming surveys, for professional training hired persons in the law organizations as well
as decision making factors in Moldova legislative field. Concerning the applied value of the
work, it is manifested through the following: by attracting civil society members in the process
of law creation and by establishing a democratic mechanism for a judicial norm adoption.

5
 LISTA ABREVIERILOR

1. R.M. - Republica Moldova;

2. S.U.A. - Statele Unite ale Americii;
3. O.N.U. - Organizaţia Naţiunilor Unite;
4. U.R.S.S. - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste;
5. R.S.S.M. - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească;
6. R.F.G. - Republica Federativă Germană;
7. Alin. - aliniat;
8. P. - punct;
9. Art. - articol;
10. Lit. - litera;
11. Sec. - secol;
12. Nr. - număr;
13. C.C. - Codul civil;
14. C.M. - Codul muncii;
15. De ex. - de exemplu;
16. UNICEF - Fundul Naţiunilor Unite Pentru Copii;
17. OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
18. O.I.M. - Organizaţia Internaţională a Muncii;
19. C.E.D.O - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

6
 CUPRINS:

INTRODUCERE......................................................................................................................9

1. SITUSUL AXIOLOGIC AL CONTRACTULUI NORMATIV ÎN IZVOARELE DE

DREPT CONTEMPORAN...............................................................................................18
1.1. Clasificări paradigmatice ale izvoarelor dreptului..................................................18
1.1.1. Izvoarele materiale ale dreptului..................................................................................................21
1.1.2. Izvoarele formale ale dreptului....................................................................................................24
1.2. Evoluţia diacronică şi conceptuală a contractului normativ ca izvor formal al
dreptului.......................................................................................................................39
1.3. Interconexiuni sintetice ale contractului normativ-juridic cu alte izvoare ale
dreptului.........................................................................................................................................61
1.4. Concluzii la capitolul 1 ..................................................................................66

2. CÎMPURI DE CATEGORIZARE A CONTRACTELOR NORMATIVE ÎN SFERA

JURIDICĂ............................................................................................................................................68
2.1. Fundamente metodologice de clasificare a contractelor normative...............................68
2.2. Analiza praxiologică a contractului normativ ca izvor al dreptului contemporan......72
2.2.1. Contractul normativ în dreptul constituţional...................................................................73
2.2.2. Contractul normativ în dreptul muncii..............................................................................80
2.2.3. Contractul normativ în dreptul internaţional........................................................85
2.3. Concluzii la capitolul 2...............................................................................................96

3. ORIZONTURI COMUNE ŞI DIFERENŢE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI

NORMATIV ÎN SISTEMUL JURIDIC AL REPUBLICII MOLDOVA ŞI ÎN
SISTEMELE EUROPENE................................................................................................98
3.1. Valoarea contractului normativ în sistemele juridice ale statelor Comunităţii
Europene şi a statelor din vecinătatea apropiată.....................................................98
3.1.1. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de
drept ale României……………………………………........……….....….........98
3.1.2. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de
drept ale Federaţiei Ruse...................................................................................102
3.1.3. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de
drept ale Ucrainei………………...............………...................…..........……..106
3.1.4. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de
drept ale Republicii Italiene…………….............................…….......…......…108
3.1.5. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de
drept ale Republicii Franceze...........................................................................110
3.2. Contractul normativ ca formă reglementatorie în procesul de integrare

7
 europeană a Republicii Moldova.............................................................................115
3.3. Concluzii la capitolul 3.............................................................................................127

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI…...........................................................................129

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................134

ANEXE...........................................................................................................................149
Anexa 1. Numărul de tratate (contracte) internaţionale bilaterale intrate în vigoare
pentru Republica Moldova şi dinamica pe anii 1991-2008...........................149
Anexa 2. Numărul tratatelor (contractelor) internaţionale multilaterale intrate
în vigoare pentru Republica Moldova şi dinamica pe anii 1991-2008..........150
Anexa 3. Numărul de contracte colective de muncă încheiate în Republica
Moldova la nivel de unitate şi dinamica pe anii 1997-2008..........................151

INTRODUCERE

8
 Actualitatea şi importanţa problemei abordate Societatea contemporană se confruntă cu
o serie de provocări, survenite în urma transformărilor social-politice. Tendinţa majoră observată
de analişti este cea de angajare a societăţii într-un proces de democratizare. Implicit, schimbările
la nivel politic, economic şi social necesită elaborarea şi perfecţionarea aspectelor legate de cad-
rul politico-legal. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că orice modificare socială presupune re-
evaluarea cadrului axiologic al idealurilor umane. Vorbim, în acest sens, în special de triunghiul
valoric clasic: libertatea, dreptatea şi egalitatea, ca fiind baza reglementării normative a relaţiilor
sociale. Reglementarea democratică a vieţii sociale poate avea loc doar în contextul sus enunţat.
Libertatea este unul dintre conceptele care permit evoluţia unei societăţi. N.Berdieav, unul dintre
cei mai mari filosofi ruşi, accentuează, că libertatea nu este un drept, ci o obligaţie a fiecărui in-
divid. Presupoziţia de la care pornim în lucrare este următoarea: statul democratic garantează şi
promovează libertăţile personale, astfel încît cetăţenii să aibă dreptul la conduite şi opinii proprii
şi totodată, să-şi poată exercita libertatea de a se exprima şi de a decide în probleme de interes
public. Emile Littre spunea, în acest context, că libertatea este un element necesar oricărei socie-
tăţi bine orînduite, pentru că ea presupune „suveranitatea umană” şi deci asumarea unei respon-
sabilităţi morale în primul rînd. Pe de altă parte, libertatea este conceptul-limită legat de cel de
egalitate, sau echitate, cel puţin pe motiv că prima presupune interesul ca limită. De aici derivă şi
perspectiva dreptăţii, dezirată în cadrul unei democraţii autentice. K. Hildebrand enunţa de o ma-
nieră excelentă, că libertatea este ocazia de a lua decizii, oferindu-ne un bun suport teoretic
pentru ipoteza de la care porneşte cercetarea noastră. Oamenii trebuie să dispună în mod liber de
actele lor. Şi pentru ca libertatea să aibă sens şi să nu se transforme în dominaţia celui mai tare
asupra celor slabi, societatea are nevoie de un sistem de norme juridice democratice care să îm-
piedice voinţa arbitrară să se manifeste şi să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor funda-
mentale, precum şi instituirea şi consolidarea statului de drept. Deci, ipoteza de bază a lucrării
este că, determinarea unui sistem de norme juridice, menite să asigure respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, poate fi realizată inclusiv şi prin prisma contractului norma-
tiv, care este o categorie juridică extrem de importantă, prezentă în calitate de formă a dreptului.
Vom demonstra acest lucru în cercetarea ce urmează.
Pentru a reduce riscul interpretărilor conexe, am stabilit nişte trasee conceptuale cheie.
Contractul normativ este o categorie juridică specifică în procesul de creare a normelor ju-
ridice. Destinaţia normelor juridice din contractul normativ au valoarea lor specifică, pe motiv că
reglementează un domeniu juridic specific şi la acordul părţilor. Eficienţa funcţionării mecanis-
mului de creare a normelor juridice determină, în mare parte, starea legalităţii şi ordinii de drept

9
într-o societate. Pornind de la ipoteza enunţată susţinem că subiectul cercetării de faţă merită a fi
abordat multiaspectual, atît din perspectivă teoretică, ştiinţifică, cît şi metodologică şi pragma-
tică. Nevoia noilor modele metodologice este dată şi de schimbările produse astăzi în societate,
atît la nivel social, cît şi de mentalitate.
Abordarea contractului normativ ca izvor de drept reprezintă un subiect de maximă impora-
tanţă, cel puţin din cîteva motive.
În primul rînd, fragmentarea aspectelor studiate referitoare la contractul normativ, conduce
la confuzii de ordin ştiinţific, inclusiv în ceea ce priveşte aspectul creării normelor juridice. Însă,
în condiţiile în care Republica Moldova este orientată plenar spre procesul de integrare europea-
nă, lucrarea de faţă vine să clarifice o serie de controverse legate de participarea societăţii la via-
ţa juridică, şi bineînţeles să completeze perspectiva teoretico-pragmatică asupra libertăţii de a de-
cide şi de a stabili norme juridice.
În al doilea rînd, teoria dreptului sovietic, în pofida faptului că prezenta anumite încercări
teoretice de a argumenta necesitatea contractului normativ pentru dezvoltarea unui sistem de
drept democratic, îl respinge, ignorînd categoric aplicarea normelor contractuale. Deci, contrac-
tul normativ se reduce la aspectele sale tehnice şi, ca urmare, devine dificil de înţeles, asimilat şi
chiar practicat fără fundamentele sale teoretice.
În al treilea rînd, în prezent, rolul contractelor normative în dezvoltarea societăţii demo-
cratice este incontestabil. Odată cu declararea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, sis-
temul normelor contractuale apare pe arena juridică naţională ca un instrument juridic forte, alături de
normele stabilite în legi. Multe probleme încetează să mai fie privite din perspectiva obiectivelor
interne ale statului, devenind probleme internaţionale, de care se preocupă întreaga comunitate
umană (de exemplu, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, securitatea internaţională
ş.a.).
În al patrulea rînd, actualitatea contractului normativ se justifică prin faptul că ştiinţa autoh-
tonă a dreptului nu a supus cercetării aspecte legate de esenţa, trăsăturile specifice şi sistemati-
zarea contractelor normative, valoarea lor în contextul asigurării drepturilor şi libertăţilor funda-
mentale, iar studiile realizate pînă la moment, poartă un caracter tangenţial sau relevă categoria
dată în contextul altor probleme.
În al cincilea rînd, datorită schimbărilor produse în societate alături de edificarea statului de
drept şi dezvoltarea societăţii democratice, problematica normelor juridice create prin prisma ne-
gocierii capătă o deosebită importanţă.
Menţionăm că doar o perspectivă interdisciplinară poate oferi un tablou profund şi sistemic
al subiectului în cauză. Implementarea contractelor normative este de la sine înţeles un proces ju-

10
ridic, care poate fi analizat în mod integral doar printr-o optică interdisciplinară. Teoriile şi prac-
ticile sociale vor interveni în aplicarea contractelor normative. Practicile politice vor permite re-
ajustarea perspectivelor teoretice asupra contractului normativ ca izvor al dreptului. Reducţionis-
mul, în cazul nostru, nu permite o evaluare echidistantă, atît la nivel conceptual, cît şi la nivel de
fenomen. Din aceste motive, considerăm necesară o implicare a sociologiei juridice în relevarea
faptelor vieţii sociale, necesare în cercetarea profundă a izvoarelor dreptului şi a filosofiei drep-
tului, în elaborarea conceptelor-cheie lucrative.
Gradul de studiere al temei este determinat de realizările ştiinţifice în materie. În acest sens
printre autorii remarcabili, care au abordat modalităţile şi etapele procesului de apariţie şi dez-
voltare a contractelor normative, îi nominalizăm pe: J. J. Rousseau, M. Weber, J. Locke. Autorii,
în pofida faptului că nu utilizează termenul de contract normativ, şi-au consacrat potenţialul şi
munca analizei diverselor modalităţi de dezvoltare a normelor contractuale, în calitate de institu-
ţii ale democraţiei. Prin urmare, în viziunea lui J.J. Rousseau, susţinător al teoriei contractualiste,
Nici o autoritate nu este legitimă decît dacă se bazează pe consimţămîntul celor ce i se supun. Drep-
tul acestei autorităţi nu vine de la natură, ci este întemeiat pe convenţie. Acest contract se bazează
pe consimţămîntul unanim, iar asociaţia civilă este cel mai voluntar act din lume. Ca urmare, voinţa
generală este singura care poate coordona forţele statului în vederea realizării scopului său, care
este binele comun.
La momentul actual, cel mai mare număr de publicaţii ştiinţifice din domeniu şi cu referire
expresă la contractul normativ apare în Federaţia Rusă. Printre cei mai distinşi autori, care au
abordat în investigaţiile lor problema contractelor normative, îi vom evidenţia: pe savantul V.
Ivanov, care are elaborate un şir de lucrări ştiinţifice valoroase la această temă: К вопросу о те-
ории нормативного договора; Общие вопросы теории договора; pe autorul Iu. Tihomirov cu
lucrarea Договор как регулятор общественных отношений; autorul N. Alexandrov cu lucra-
rea К вопросу о роли договора в правовом регулировании общественных отношений. Asup-
ra contractului normativ se pronunţă şi cercetătorul K. Kavelin, care în lucrarea Наш умствен-
ный строй. Статья по философии русской истории и культуры, scrie că viaţa cotidiană era
constituită pe baza contractelor - un sistem de norme juridice stabilite prin voinţa poporului. Un
aport deosebit la dezvoltarea teoriei contractului normativ l-au adus şi cercetătorii D. Barah, T.
Kaşanina, V. Novoselov, S. Troşina, A. Diomin, M. Baitin, Ia. Magaziner, Ţ. Iampoliskaia, V.
Kikoti, A. Sobciak, care au analizat, pe lîngă alte categorii juridice, şi unele aspecte importante a
contractelor normative.
Totodată, menţionăm că studiul lucrărilor din doctrina rusă ne conduce spre concluzia că,
acestea se referă mai mult la formarea statului federativ şi contractele normative federale dintre

11
organele centrale ale statului şi subiecţii federaţiei, inclusiv dintre subiecţii federali, cu privire la
delimitarea atribuţiilor şi competenţelor. La fel, trebuie să subliniem că unii autori menţionează
contractul normativ în diferite ramuri ale dreptului, precum în dreptul constituţional (contractele
de formare a statelor federative), în dreptul internaţional (convenţiile, tratatele, pactele, acorduri-
le), în dreptul muncii (contractele/convenţiile colective de muncă), în dreptul administrativ (con-
tractele cu privire la delimitarea atribuţiilor şi competenţelor între subiecţii federali).
În România, aspectele legate de contractele normative sînt analizate în contextul celorlalte
probleme ale teoriei dreptului. Printre autorii din România vom menţiona pe I.Ceterchi, I. Humă,
I. Craiovan, Gh. Boboş, I. Dogaru, I. Muraru, Gh. Mihai, R. Motica, S. Popescu, N. Popa, D.
Mazilu, G. Vrabie, etc.
Istoricul contractelor normative poate fi găsit în studiile semnate de V. Georgescu şi Allain
Du Nay, care au analizat originea şi evoluţia contractelor normative la diferite etape de dezvolta-
re. În lucrarea sa Românii şi maghiarii în vârtejul istoriei, autorul All. Du Nay analizează Pactul
de la Căpâlna din 16 septembrie 1437 privind ajutorul reciproc în caz de război - Unio Trium
Nationum (în traducere: Uniunea celor Trei Naţiuni). La rîndul său, autorul V. Georgescu, în lu-
crarea Hristovul din 15 iulie a lui Leon Vodă Tomşa în Ţara Românească şi problema cărţilor
de libertate, relatează despre preocupările româneşti timpurii în definirea drepturilor şi libertăţi-
lor fundamentale ale omului, considerate în literatura de specialitate, ca fiind pe acelaşi plan, din
punct de vedere al importanţei, cu Cartele drepturilor.
În ceea ce priveşte gradul de studiere al temei în Republica Moldova la moment atestăm, că
aspectele ştiinţifice, metodologice şi practice ale contractului normativ nu au constituit obiectul
de studiu al cercetărilor ştiinţifice complexe în literatura de specialitate. Totodată, nu putem nega
şi faptul că avem cercetători care tratează problemele abordate, dar o fac într-un mod selectiv
sau abordează subiectul respectiv în contextul altor probleme, fără a urmări scopul de a scoate în
evidenţă toate conceptele şi de a face o analiză multiaspectuală a categoriei respective, accentul
fiind pus pe cercetarea anumitor noţiuni generale despre contractul normativ, sau pe categorii de
contracte normative în sfera diferitor ramuri ale dreptului.
În cadrul teoriei generale a dreptului, contractul normativ ca izvor de drept a fost abordat în
contextul celorlalte probleme ale teoriei dreptului de Gh. Avornic, B. Negru, E.Aramă, R.Costaş,
Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004; de D. Baltag, A. Guţu şi I.Ursan, Teoria generală a
dreptului, curs teoretic, Chişinău, 2002; de A. Negru, V. Zaharia, Teoria generală a dreptului şi
statului în definiţii şi scheme, note de curs, Chişinău, 2009; de B. Negru, A. Negru, Teoria gene-
rală a dreptului şi statului, Chişinău, 2006; de Gh. Fiodorov, Общая теория государства и
права, Кишинев, 1998.

12
 Subiecte ce ţin de geneza şi dezvoltarea contractelor normative ca izvoare de drept în prac-
tica occidentală, dar şi cea a Republicii Moldova, sînt reflectate de mai mulţi autori în diverse
studii ştiinţifice: A. Smochină, Istoria universală a statului şi dreptului, Chişinău, 2006; E.
Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 2003; A. Guţu, O. Balan, Izvoarele dreptului la
etapa actuală în Republica Moldova. În: Revista Naţională de Drept. 2001, nr. 8 , p. 46-47.
Abordării teoretico - juridice a contractelor normative în sfera diferitor domenii ale dreptu-
lui îi sînt consacrate un şir de lucrări, semnate de: I. Guceac, Curs elementar de drept constituţi-
onal, Chişinău, 2001; A. Buruian, O. Balan şi E. Serbenco, Drept internaţional public, Chişinău,
2005; N. Romandaş, E. Boiştean, Dreptul colectiv şi individual al muncii, Chişinău, 2003; E.
Mocanu, Curs de prelegeri la dreptul muncii, Chişinău, 1997. O importantă încărcătură informa-
ţională, de factură descriptivă şi analitică, găsim pe web sit-urile: http://www.mfa.gov.md; http://
legislatie.resurse-pentru-democratie.org/130_1996.php.
În ansamblu procesul de dezvoltare a contractelor normative este unul frecvent abordat. În-
să, aspectul particular al calităţilor atribuite normelor juridice care se conţin în contractul norma-
tiv, în coraport cu normele reflectate în alte forme ale dreptului, caracterul special şi restrîns de
reglementare juridică, importanţa praxiologică, trăsăturile, sistematizarea contractelor normative,
este unul puţin studiat în Republica Moldova. Din aceste considerente, enunţăm ca fiind necesa-
ră o cercetare complexă a contractului normativ, în pluralitaea aspectelor sale şi din perspectivă
multidisciplinară.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul tezei este de a identifica şi a demonstra impactul major
produs de contractul normativ asupra procesului de democratizare a societăţii, prin analiza com-
plexă şi multiaspectuală a contractului normativ ca izvor al dreptului şi examinarea modalităţilor
de încadrare a lui în legislaţia Republicii Moldova.
Pentru realizarea scopului au fost stabilite următoarele obiective:
- analiza diacronică a contractului normativ şi sinteza reflectării conceptului în bibliografia
de specialitate;
- clasificarea şi categorizarea izvoarelor dreptului contemporan;
- identificarea conexiunii dintre contractul normativ şi alte izvoare ale dreptului;
- investigarea graduală a valorii contractului normativ, în asigurarea respectării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- abordarea teoretico-metodologcă a conceptului de contract normativ, prin analiza compa-
rativă a definiţiilor şi teoriilor existente;
- elaborarea unei viziuni proprii asupra conceptului de contract normativ, prin sinteza date-
lor şi a surselor bibliografice în domeniu;

13
 - stabilirea criteriilor de clasificare şi a categoriilor de contracte normative;
- determinarea calităţilor atribuite normelor juridice, care se conţin în contracte normative,
în coraport cu normele reflectate în alte forme ale dreptului;
- abordarea caracterului special de reglementare juridică al contractelor normative ca iz-
voare ale dreptului;
- analiza procesului de elaborare a contractelor normative şi a căilor de asigurare a execu-
tării prevederilor contractuale;
- determinarea valorii contractului normativ ca izvor de drept pentru Republica Moldova în
contextul integrării în Uniunea Europeană;
- formularea recomandărilor referitoare la problemele supuse cercetării, conceptelor şi ca-
tegoriilor juridice noi, legate de tematica investigaţiei.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Caracterul novator al investigaţiei este asigu-
rat de următoarele considerente:
- cercetarea este o primă încercare de a realiza un studiu teoretic şi complex orientat asupra
problematicii contractului normativ ca izvor al dreptului, privind locul şi rolul lui în consolidarea
unei societăţi libere şi democratice;
- în baza opiniilor şi conceptelor existente în doctrina juridică, în baza legislaţiei în vigoare,
în condiţiile noilor realităţi sociale ale Republicii Moldova teza dezvăluie esenţa şi trăsăturile de-
finitorii ale contractului normativ ca izvor de drept;
- generalizînd materialul cercetat, noi am efectuat o clasificare a contractelor normative ca iz-
voare de drept în funcţie de: acţiunea în spaţiu, ramura de drept şi natura părţilor contractante;
- noutatea ştiinţifică a lucrării mai constă şi în faptul că ea prezintă un sistem democratic în
crearea normelor juridice, şi anume, prin prisma negocierii dintre părţile contractante;
- investigaţia se bazează pe un grad înalt de selectivitate, delimitînd contractul normativ de
contractul civil, pe de o parte şi contractul normativ de alte izvoare de drept, pe de altă parte;
- lucrarea defineşte, într-o manieră constructivă, valoarea contractelor normative în asigura-
rea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv în contextul integrării
Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării derivă, în mod aparte, din sintezele
şi analizele realizate pe parcursul investigaţiilor, din valoarea şi conţinutul contractului normativ
ca izvor de drept.
Utilitatea tezei este ilustrată ca suport teoretic, empiric pentru cursurile universitare Teoria
generală a dreptului, Probleme teoriei generale a dreptului, Mari sisteme de drept contemporan,
inclusiv în cercetările ştiinţifice viitoare, atît din teoria dreptului, cît şi din ştiinţele juridice de

14
ramură, pentru cursurile de pregătire şi perfecţionare a angajaţilor organelor de drept, precum şi
a factorilor decizionali în domeniul legislativ al Republicii Moldova. Rezultatele studiului indică
noi direcţii de investigare (un plan de cercetări de perspectivă), contribuind la soluţionarea unor
probleme cu caracter ştiinţific, teoretic şi aplicativ care vizează evoluţia de mai departe a statului
şi dreptului.
Dincolo de partea teoretico-analitică, lucrarea dată tratează şi o serie de date actuale privind
formarea şi funcţionarea contractului normativ ca izvor de drept. Sînt expuse argumente, deducţii
cu privire la procesul de creare a normelor juridice contractuale. În acest context, menţionăm că
normele contractuale în situaţia noastră se stabilesc într-un mod democratic, prin negociere între
viitorii subiecţi ai raporturilor juridice. Ca rezultat, părţile stabilesc norme juridice corespunzător
rezultatelor la care aspirau acestea. Astfel, se evidenţiază valoarea aplicativă a lucrării prin: atra-
gerea în procesul de creaţie a dreptului a membrilor societăţii civile, stabilirea unui mecanism
democratic la adoptarea normelor juridice.
Negocierea de către viitorii subiecţi ai raporturilor juridice ale conţinutului normei juridice,
ridică calitatea acesteia la un nivel net superior în raport cu normele juridice reflectate prin
intermediul altor forme ale dreptului (legi), îi determină o eficienţă de perspectivă în procesul de
realizare praxiologică, îi acordă o valoare practică superioară şi respectiv, determină o calitate
democratică avansată întregului sistem al dreptului.
Aprobarea rezultatelor. Teza de doctor a fost examinată şi aprobată la şedinţa Catedrei
Teoria şi Istoria Dreptului a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova din 25.02.09
(procesul-verbal nr. 11) şi Seminarului Ştiinţific de profil din 22.05.09 (procesul-verbal nr. 6).
Concepţiile de bază a lucrării şi-au găsit reflectare în şase articole, publicate în reviste ştiin-
ţifice de specialitate recenzate şi în comunicarea „Contractul normativ în sistemul juridic al
Federaţiei Ruse (studiu teoretic)” de la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică Reafirmarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
Chişinău, 12 decembrie 2008.
Sumarul compartimentelor tezei. Prezenta teză conţine: introducere, trei capitole divizate
în şapte paragrafe, concluzii şi recomandări, bibliografie şi anexe, volumul textului de bază fiind
de 133 de pagini.
Introducerea reprezintă fundamentarea şi justificarea temei alese pentru cercetare şi relevă:
actualitatea şi importanţa problemei abordate, scopul şi obiectivele tezei, noutatea ştiinţifică a
rezultatelor obţinute, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă, aprobarea rezultatelor.
Primul capitol este întitulat Situsul axiologic al contractului normativ în izvoarele de drept
contemporan şi conţine trei paragrafe. În paragraful 1.1. Clasificări paradigmatice ale izvoarelor

15
dreptului, se fac precizări referitoare la interpretările conceptului de izvor de drept, categorizarea
izvoarelor dreptului. Totodată, se face distincţie între izvoarele materiale şi izvoarele formale ale
dreptului. În al doilea paragraf 1.2. Evoluţia diacronică şi conceptuală a contractului normativ
ca izvor formal al dreptului, sînt supuse investigaţiei şi analizate opiniile cercetătorilor referitoa-
re la esenţa, conceptul, aspectul teoretico-istoric al contractului normativ ca izvor de drept. La fel,
sînt relevate şi sintetizate cele mai remarcate opinii în doctrina dreptului, privitoare la particulari-
tăţile contractului normativ. În al treilea paragraf 1.3. Interconexiuni sintetice ale contractului nor-
mativ cu alte izvoare ale dreptului, se elucidează probleme legate de corelaţia dintre contractul normativ
şi alte izvoare de drept, în special, este abordat în mod desluşit coraportul dintre contractul normativ şi
actul normativ.
Capitolul doi, denumit Cîmpuri de categorizare a contractelor normative în sfera juridică,
este alcătuit din două paragrafe. În primul paragraf 2.1. Fundamente metodologice de clasificare
a contractelor normative, sînt elucidate o serie de criterii existente în doctrina dreptului, în baza
cărora se clasifică contractele normative: forma de activitate; natura subiecţilor; direcţia funcţio-
nală; acţiunea în timp, spaţiu şi asupra persoanelor; ramura de drept; autorităţile care le încheie şi
relaţiile sociale la care se referă. La fel, pentru un grad mai înalt de generalizare a contractelor nor-
mative ca izvoare de drept, a fost propusă o clasificare exhaustivă a contractelor normative, la baza că-
reia stau trei criterii: acţiunea în spaţiu, ramura de drept şi natura părţilor contractante. În al doilea
paragraf 2.2. Analiza praxiologică a contractului normativ ca izvor al dreptului contemporan, se
analizează unele aspecte ale contractelor normative în sfera diferitor ramuri ale dreptului, precum: în
dreptul constituţional (în sensul organizării, funcţionării structuri federative a statelor), în dreptul mun-
cii (contracte colective de muncă sau convenţii colective) şi în dreptul internaţional (în calitate de tra-
tate sau acorduri internaţionale). Acest model de abordare, ne oferă posibilitatea de a determina unele
caractere ale contractelor normative într-o formă mai desluşită, reflectînd în acelaşi timp, locul şi rolul
lor în cadrul fiecărei ramuri de drept aparte.
Capitolul trei, numit Orizonturi comune şi diferenţe specifice ale contractului normativ în
sistemul juridic al Republicii Moldova şi în sistemele juridice europene cuprinde două paragrafe.
În primul paragraf 3.1. Valoarea contractului normativ în sistemele juridice ale statelor Comunităţii
Europene şi a statelor din vecinătatea apropiată, acordăm o atenţie deosebită aspectului comparativ a
acestuia. Pentru a evidenţia fundamentul teoretic al contractului normativ, dar şi pentru edificarea
aspectului aplicativ, a fost analizată, atît problema contractelor normative din statele democratice
occidentale (Franţa, Italia), cît şi din statele aflate în perioada de tranziţie de la totalitarism la de-
mocraţie (România, Rusia, Ucraina). În paragraful 3.2. Contractul normativ ca formă reglemen-
tatorie în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova, se analizează reglementările

16
juridice naţionale, în ceea ce priveşte contractul normativ ca izvor de drept. Interesul Republicii
Moldova pentru procesul de conciliere în crearea normelor juridice se materializează, inclusiv
prin intenţia de integrare în Uniunea Europeană, care aplică şi promovează tehnica legislaţiei
mediative.

1. SITUSUL AXIOLOGIC AL CONTRACTULUI NORMATIV ÎN

IZVOARELE DE DREPT CONTEMPORAN

1.1. Clasificări paradigmatice ale izvoarelor dreptului

În epoca contemporană, ştiinţele socioumane denotă o insuficienţă în determinarea procedeelor

de adaptare la schimbările sociale, survenite cu o viteză din ce în ce mai mare. Acest fapt determină

17
flexiblizarea metodelor de cercetare utilizate. Iar, ştiinţa dreptului nu face excepţie. Pentru ca studiul
statului şi dreptului să fie eficient, în condiţiile în care se dezvoltă Republica Moldova, sînt necesare
de asemenea, o serie de remanieri la nivel metodologic.
Dreptul este în egală măsura tehnică şi artă (a binelui şi a echităţii – “jus est ars boni et
aequi”). În esenţă, dreptul este un sistem de norme de coeziune socială care dau societăţii un
caracter clar definit şi coerent; un ansamblu de reguli asigurate şi garantate de către stat care au
ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate
într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale
omului şi statornicirii spiritului de dreptate. Pentru realizarea dezideratelor de mai sus, dreptul
trebuie necesarmente să se facă cunoscut şi uşor accesibil, inclusiv printr-un limbaj specific şi
forme speciale de exprimare.
„Dreptul – scria Hegel – trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este
pus ca lege...” [76, p. 242].
Tocmai aceste forme de exprimare sînt modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie şi care reprezintă nucleul cercetărilor noastre,
poartă denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).
Pentru evitarea unor confuzii ce pot decurge din sensul etimologic a termenului (etimologic
termenul de „izvor” asociat celui de „drept” sugerează ideea de sursă, origine a dreptului; ideea
de factori şi condiţii din care decurge dreptul ) vom accentua că teoria dreptului, în analiza
termenului „izvor de drept”, evidenţiază două sensuri: izvor de drept în sens material şi izvor de
drept în sens formal [107, p. 190-210].
În literatura juridică este propus, de asemenea, termenul „formă a dreptului” în sensul de izvor
de drept, ca sinonim al acestuia. În această ordine de idei, cercetătorul Gh. Avornic consideră că
termenul nu este o soluţie reuşită, deoarece înţelesul conceptului de „formă a dreptului”, sub aspect
de categorie juridică, este mult mai larg decît al noţiunii de izvor de drept, şi anume: forma
dreptului include în sine partea internă, care nu este altceva decît sistemul dreptului (la care ne vom
opri detaliat într-un capitol separat), şi partea externă, care reprezintă izvoarele dreptului. Dacă
pornim de la sensul etimologic al termenului „izvor”, în literatura juridică prin el au fost denumite
şi sursele, originea, factorii de configurare şi de creare a dreptului. Mai mult ca atît, chiar termenul
„izvor de drept” are mai multe accepţiuni, de exemplu: izvor de drept în sens material şi izvor de
drept în sens formal, izvoare interne şi externe, izvor direct şi indirect al dreptului, izvoare scrise
sau nescrise etc [12, p. 271].
În doctrina juridică mai veche, se foloseşte şi expresia izvoare reale ale dreptului, prin care se
înţelege acel complex de factori care îl influenţează pe legiuitor şi determină substanţa, direcţia şi

18
sensul normelor juridice, cu alte cuvinte, constituie partea reală şi profundă a dreptului, fenomenele
sociale, economice, morale ce dictează necesităţile juridice şi directivele care imprimă dreptului nota
sa dominantă [138, p. 277].
Realizînd o cercetare ştiinţifică a concepţiilor de bază ale savanţilor jurişti ruşi, cercetătorul
autohton Gr. Fiodorov constată, că pînă în prezent nu există o viziune unitară referitoare la
conceptul „izvor de drept” [220, p. 264]. Majoritatea autorilor propun ca în conţinutul conceptului
de „izvor al dreptului” să fie inclus şi un anumit sens juridic şi ca aceasta să fie înlocuită cu alte
categorii: „formă a dreptului”, „formă de exprimare a normei juridice”, „formă juridică
externă” etc. (D. Şebanov, O. Joffe, M. Şargorodski, L. Javici, A. Surilov, V. Lazarev şi alţii) [12,
p. 272].
Trebuie însă făcută o distincţie între sensul juridic al noţiunii izvor de drept şi semnificaţia
sa istorică. În sensul pe care-l conferă istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor, acest
concept semnifică un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept, sau altfel spus
dreptul diferitor state la diverse etape de dezvoltare istorică. Aceste documente (de exemplu
Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legea celor XII Tabele la
romani etc.) sînt pozitive, în măsura în care ele îşi au importanţa şi utilitatea lor după
circumstanţe [104, p. 292]. „Ele – după cum menţiona Hegel, citat după I. Craiovan – nu au decît
valoare istorică şi de aceea sînt de o natură trecătoare. Cuminţenia legiuitorilor şi a guvernelor, în
ce au făcut pentru împrejurări date şi au stabilit pentru situaţiile epocii, este un lucru pentru sine
care aparţine aprecierii istoriei, de care ea va fi cu atît mai mult recunoscută, cu cît mai mult
această justificare va fi sprijinită de un punct de vedere filozofic” [48, p. 207].
Nu ne vom ocupa aici de această accepţiune a noţiunii de izvor al dreptului, explicaţiile noastre
fiind consacrate exclusiv izvorului de drept în accepţiunea sa juridică, pentru simplul motiv că scopul
lucrării noastre presupune urmărirea aspectelor juridice ale izvoarelor de drept.
Savantul rus M. Marcenko susţine că nu putem susţine nicicum ideea identificării noţiunilor
„formă a dreptului” şi „izvor de drept”. Conceptul de „formă a dreptului” este o categorie generală,
care include două părţi: una internă menită să exprime structura internă a dreptului, sistemul de
drept, şi alta externă, concepută ca metodă de fortificare şi exprimare a normei juridice, ceea ce nu
sînt altceva decît izvoarele formale ale dreptului. Cu alte cuvinte, izvoarele dreptului sînt doar o parte
componentă a formei dreptului [188, p. 286].
În fine, noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Astfel, se spune că politica
constituie izvorul politic al dreptului, adică autoritatea politică statală este cea care concepe
viitoarele norme juridice, le determină apariţia prin sesizarea şi proiectarea unor nevoi sociale în
plan juridic [139, p. 34].

19
 Conceptul de izvor de drept are şi o accepţiune ideologică, ca bazin de civilizaţie juridică
la care se conectează un anumit sistem juridic naţional. În acest context, bazinul de civilizaţie
juridică de tip romano-germanic a influenţat numeroase sisteme legale naţionale (fiind în mare
parte sursa din care acestea s-au inspirat), printre care şi sistemul juridic al Republicii Moldova
[12, p. 273].
Cu referire la clasificarea izvoarelor dreptului menţionăm, că doctrina deosebeşte izvoarele
scrise (care necesită o formulare strict determinată de principiile legiferării, de exemplu actul
normativ), de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenţă), de cele neoficiale
(obiceiul şi doctrina), izvoarele directe ( reprezintă modalitatea prin care normele juridice sînt
exprimate, de exemplu actul normativ şi contractul normativ), de cele indirecte sau mediate
(obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale – ele trebuind să fie validate, sancţionate
de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept), izvoarele creative (apar ca un rod al
activităţii autorităţilor publice, locul primordial revine actelor normative), de cele interpretative
(apar în rezultatul operaţiei logico-formale, care are drept scop explicarea înţelesului exact al
normelor juridice, ce se conţin în izvoarele creative. După B. Negru, la izvoarele interpretative
nu se atribuie toate actele interpretative, ci doar acelea care conţin interpretări oficiale şi, ca
urmare, au un caracter general-obligatoriu) [104, p. 293-294]. Literatura de specialitate le mai
divizează în izvoare suverane (care pot reglementa orice domeniu, de ex., Constituţia, legea),
subordonate (care sînt limitate în a reglementa anumite domenii, de ex., actele administrative
reglementative) şi izvoare subsidiare (care au libertatea de a reglementa un anumit domeniu, însă
dacă apare vreo contradicţie între ele şi izvoare superioare din punct de vedere juridic, se vor
subordona acestora, de ex., un regulament de ordine interioară care trebuie să nu contravină unei
legi) [106, p. 135].
Izvoarele dreptului se mai divizează, la fel, în izvoare potenţiale (care exprimă posibilitatea
de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) şi în izvoare actuale (eficiente, determinate,
operînd pe relaţii sociale concrete constînd în toate actele normative în vigoare), dar şi în izvoare
de constituire şi de calificare [12, p. 274].
În concluzie, menţionăm că prin izvor de drept înţelegem forma de exprimare a normelor
juridice în cadrul unui sistem de drept, deci modalitatea de instituire /recunoaştere a normelor
juridice de puterea de stat în procesul de creaţie a dreptului. Diferenţiem astfel între forme ale
dreptului care cuprind ca formă logică şi izvoarele dreptului şi izvoarele în sine, care se disting
prin calitatea de a crea norme juridice. La fel, menţionăm multitudinea categorizării izvoarelor
dreptului, care pot fi extensive sau intensive, directe sau indirecte, oficiale sau neoficiale, crea-
tive sau interpretative, în funcţie de scopul şi procedurile utilizate în sistemul juridic. Menţinem,

20
pentru cercetarea noastră ideea conform căreia clasificarea de exhaustivitate maximă a izvoarelor
rămîne a fi cea a izvoarelor materiale sau formale, respectînd cerinţa metodologică de bază:
divizarea unităţii în formă şi conţinut.

1.1.1. Izvoarele materiale ale dreptului

În scopul de a identifica apartenenţa contractului normativ la o anumită tipologie vom
proceda la analiza izvoarelor materiale şi formale ale dreptului.
Prin izvoare materiale sau izvoare în sens material sînt desemnaţi factorii de configurare
a dreptului [106, p. 133]; voinţa colectivă determinată de condiţiile vieţii materiale [15, p. 143].
Aceşti factori mai sînt denumiţi şi „izvoare substanţiale ale dreptului”.
Izvoarele, în sens material, denumite şi „izvoarele reale” – sînt concepute ca adevărate
„dat”-uri ale dreptului, „realităţile exterioare ale acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului
sau dau naştere unor reguli sociale izvorîte din necesităţile practice (dacă este vorba de obicei)”
[107, p. 190]. Fr. Geny distinge între „dat”-ul real, istoric, raţional şi ideal al dreptului [245, p.
390], iar G. Gurvitch considera că factorii externi, care acţionează asupra dreptului sînt: factorii
geografici şi demografici; factorii economici; factorii religioşi; factorii morali şi de cunoaştere;
factori de psihologie colectivă [249, p. 248]. E. Fechner grupează forţele creatoare ale dreptului
în: factori biologici, factori economici, factori politici, factori raţionali, factori axiologici,
factori religioşi. Dînsul sublinia că aceşti factori trebuie înţeleşi în interacţiunea lor, deoarece se
află într-o strînsă interdepedenţă în procesul complex de configurare a dreptului [242, p. 87,
111-114]. În aceeaşi ordine de idei, M. Djuvara argumenta că izvorul material al dreptului se
întemeiază „pe întreaga acţiune socială a poporului respectiv”. Marele savant aprecia că întregul
trecut istoric al unei societăţi „cu toate instituţiile ei şi întreaga mentalitate a ei”, stă „la baza
întregului drept”. Conştiinţa juridică a societăţii „care explică în ultimă analiză întreg dreptul ei,
în toate ramificaţiile şi manifestările lui, nu se poate cunoaşte astfel cu pretenţie de rigoare
ştiinţifică”. Tot el considera că „sociologia stă, ca un fundament, la baza dreptului, căci fără ea
nu-1 putem înţelege” [62, p. 300]. Idealul juridic modern se întemeiază, tot mai mult, ca rezultat
al presiunii instituţiilor sociale „pe o formă solidaristă” [234]. Fiecare normă de drept „se judecă în
lumina acestui ideal”, cuprinzînd o apreciere raţională de drept, şi „constituind punctul de vedere
specific al dreptului”. Acest ideal social se apreciază în raport cu „aspiraţiile cele mai înalte ale
societăţii respective” şi „cu sugestiile practicii” [62, p. 301]. Analiza amplă efectuată de Ch.
Montesquieu, cu privire la legile Greciei antice, Romei, Franţei, pune în evidenţă factorii care
configurau dreptul, factori care explică şi definesc izvoarele dreptului. Carol Martel a găsit întregul
patrimoniu public „în mîinile clericilor”, iar Carol cel Mare a găsit bunurile bisericii „în mîinile

21
ostaşilor”. Aceştia nu puteau fi constrînşi – prin legiuiri noi – să restituie ceea ce li se donase, iar
„împrejurările de pe atunci făceau ca acest lucru să fie şi mai irealizabil decît era prin natura sa”
[193, p. 107-115, 123].
În sociologia juridică se acordă spaţii largi analizei izvoarelor materiale ale dreptului. În
unele cercetări sînt enunţaţi factori naturali; factori istorici; factori culturali, în alte analize sînt
identificaţi factori economici; factori politici; factori culturali; factori religioşi [250, p. 22], în cele
mai numeroase studii se subliniază existenţa unor factori sociali; factori economici; factori culturali.
În toate analizele se subliniază interdependenţa acestor factori.
Aşadar, distingem între izvoarele materiale ale dreptului izvoare: sociale, economice,
culturale (ideologice). Cu alte cuvinte „cauza ultimă a dreptului” (în sensul de izvor) este
realitatea socială.
Este evident că sîntem în prezenţa unor comandamente sociale, care obligă legiuitorul să le
cunoască temeinic, pentru a fi în măsură să elaboreze norma cea mai adecvată nevoilor,
cerinţelor sociale.
La rîndul său, cercetătorul este dator să cunoască aceste comandamente, în perioada
cînd a fost emisă legea, pentru a înţelege şi a explica ce a determinat apariţia ei. „Dacă vreţi
să daţi statului trăinicie - atenţiona J. J. Rousseau - apropiaţi cît mai mult punctele extreme;
nu permiteţi să existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale afară” [123, p. 157]. În
analiza marelui gînditor, aceste două stări, „în mod firesc inseparabile, sînt deopotrivă de
funeste pentru binele comun”, deoarece din una „se recrutează făuritorii tiraniei, iar din cealaltă
tiranii”, traficul „cu libertatea publică are loc întotdeauna între ei: unul o cumpără, altul o
vinde” [123, p. 157]. Legiuitorul este obligat să ţină cont de aceste comandamente ale realităţii
sociale. „Binele politic la fel ca şi binele moral - observa Ch. Montesquieu - se află întotdeauna
între două extreme”. Forma trebuie să fie în concordanţă cu fondul, pentru că, altfel, ar apărea
mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor sociale, libertatea şi siguranţa cetăţenilor ar fi puse în
cauză [193, p. 111].
Cercetarea izvoarelor dreptului presupune şi cunoaşterea bazinelor de civilizaţie în care
s-au conturat normele de drept. Aşadar, în bazinul romano-germanic, din care fac parte
sistemele de tradiţie romanică (şcoala franceză; sistemul germano-elveţiano-italian; dar şi
dreptul românesc), normele dreptului au un anume specific, aflîndu-se sub influenţa culturii
şi civilizaţiei din aceste zone, ceea ce marchează unele deosebiri de normele juridice din
familiile musulmane, hinduse, chineze [91, p. 221].
Este de la sine înţeles că între toate normele dreptului vom descoperi similitudini,
indiferent de bazinul de civilizaţie din care provin. O cercetare atentă ne va oferi elemente

22
distinctive, care vor pune în lumină semnificaţia cunoaşterii particularităţilor fiecărui bazin de
civilizaţie, pentru a descifra toate elementele de determinare a normelor examinate în
contextul comandamentelor sociale, care le-au configurat izvoarele. Analiza efectuată, în
acest sens, de Montesquieu este concludentă. Filosoful observa, de exemplu, că „în Franţa
este admisă cea mai mare parte din legile romanilor cu privire la substituţii; dar aici
substituţiile au cu totul altă cauză decît la romani”. La romani moştenirea era legată de
anumite jertfe, care trebuiau să fie aduse de către moştenitor şi „erau reglementate prin dreptul
pontifical”. Legile greceşti şi romane pedepseau pe tăinuitorul furtului, la fel ca şi pe hoţi; legea
franceză făcea la fel. Dar dacă la greci şi romani, hoţul era pedepsit pecuniar, pedeapsă ce se
putea aplica şi tăinuitorului; la francezi hoţului i se aplica pedeapsa capitală, care nu se putea
aplica tăinuitorului, „fără a depăşi măsura” [91, p. 221].
Totodată izvoarele, în sens material, trebuiesc cercetate dintr-o perspectivă istorică, adică
diacronică. Realităţile politice, sociale, economice, sînt într-o continuă schimbare, ele diferă de
la o etapă istorică la alta. Numai în cazul în care sînt cunoscute - în ansamblul trăsăturilor lor
din acea perioadă - pot fi înţelese determinările ultime ale normelor respective [91, p. 221]. În
acest sens, vom aplica regula majoră a metodei hermeneutice şi vom elucida particularităţile
diacronice ale conceptelor cu care lucrăm.
H. Kelsen sublinia nevoia ca izvorul de drept să fie înţeles în „condiţiile de timp şi de loc”.
Numai dacă aceste condiţii sînt întrunite concomitent analiza este corectă şi concluziile „vor fi
utile” [252, p. 314].
E. Bodenheimer este de părere, că în înţelegerea izvoarelor materiale, deci neformale ale
dreptului, un rol important ar putea avea: echitatea individuală; politica publică şi convingerea
morală. Autorul considera că aceste elemente, care alcătuiesc „substratul lucrurilor”, trebuie
cunoscute de judecător atunci cînd pronunţă soluţiile. Alţi analişti reproşează lui Bodenheimer
accentul pus pe elementele de natură subiectivă, care pot influenţa soluţia judecătorului, dacă
acesta nu va lua în consideraţie ansamblul factorilor materiali şi, în primul rînd, realitatea
socială, înţeleasă în evoluţia sa istorică. Numai o analiză atotcuprinzătoare a acestor factori,
care pot include şi sugestiile lui E. Bodenheimer, va permite celor chemaţi să aplice legea,
pentru a ajunge la soluţii corecte [232, p. 112]. Sintetizînd şi argumentînd impactul factorilor
istorici, tradiţionali, se stabileşte că popoarele cuceritoare şi-au păstrat şi în ţările cucerite,
„moravurile, înclinaţiile şi obiceiurile pe care le aveau în ţara lor”.
M. Weber afirma că autoritatea tradiţională se bazează pe încrederea oamenilor în
puterea sacră a tradiţiei şi cutumelor, a obiceiurilor şi practicilor populare. Dînsul afirma că
dreptul material şi raţional este fundamentat pe existenţa unor imperative morale sau religioase,

23
sau pe existenţa unor cărţi, cum ar fi Cărţile preoţilor, Coranul etc [261, p. 38].
Din această cauză considerăm ca fiind importantă cunoaşterea realităţilor istorice în cercetarea
teoriilor statului şi dreptului.
Numite de către G. Ripert „forţele creatoare ale dreptului”, iar de către J. Bergel „izvoare
substanţiale”, izvoarele materiale sînt izvoarele reale ale dreptului pozitiv. Ele reprezintă
infrastructura oricărui sistem de drept pozitiv. Dreptul pozitiv este secreţia conştiinţei juridice a
societăţii respective. Din relaţiile sociale, care se cumulează şi se generalizează, apare acel
curent general de opinie pe care îl numim conştiinţa juridică colectivă a societăţii respective. Din
această conştiinţă colectivă a societăţii se iveşte dreptul pozitiv, fie că este vorba de un drept
cutumiar, constituit într-un mod inconştient şi latent, fie că este vorba de legea scrisă, care se
formează prin acţiunea conştientă a legiuitorului. Dreptul pozitiv este rezultatul conştiinţei
juridice, mai mult sau mai puţin generalizate, a societăţii respective [228, p. 51-52].
Într-o altă viziune izvoarele materiale ale dreptului (sociale, economice, culturale,
ideologice, etc.) reprezintă factorii ce dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrînd nevoile
reale ale vieţii şi relevîndu-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi
sociale).
Prin urmare, în scopul generalizării expunerilor de mai sus, subliniem că izvoarele
materiale ale dreptului sînt factorii de configurare a dreptului, acele fenomene de ordin obiectiv
şi subiectiv, ce contribuie la formarea, modificarea conştiinţei sociale (şi juridice) a unei
societăţi.
În acelaşi context, subliniem o dată în plus că realitatea socială este cea care determină
evoluţia unui anumit tip de sistem juridic şi că cercetarea izvoarelor materiale ale dreptului
conduc ineluctabil spre cercetarea izvoarelor formale ale acestuia.

1.1.2. Izvoarele formale ale dreptului

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa diversităţii lor. Această diversitate
este motivată de multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale, care reclamă reglementare juridică, în
evoluţia îndelungată a societăţii. Toate tipurile istorice de drept de pînă acum au cunoscut o
pluralitate de izvoare - acte normative ale autorităţilor statale, obiceiuri, precedente judiciare.
Ponderea unui sau altui izvor formal de drept, în cuprinsul unui sistem de drept, se modifică în
funcţie de gradul dezvoltării sale, fiind influenţat de complexitatea relaţiilor pe care le
reglementează. De ex., în cadrul dreptului feudal principala formă de exprimare era obiceiul juridic,
pe cînd în cadrul dreptului contemporan ponderea a căpătat-o actul normativ.
Explicaţia dată, cu mai bine de un secol în urmă, de cunoscutul savant român M. Djuvara îşi

24
păstrează şi astăzi, pe deplin, valabilitatea. Dreptul pozitiv, arată el, trebuie să fie consacrat prin
ceva, trebuie să-1 cunoaştem în anumite cristalizări, care să-1 prezinte. Trebuie să existe forme în care
să-1 găsim şi prin care el se manifestă. Aceste forme care ne arată în ce constă dreptul pozitiv sînt
izvoare formale de drept [62, p. 302].
Orice problemă de ordin juridic, în plan didactic şi ştiinţific, începe cu izvoarele dreptului.
Prin analiza diferitor aspecte ale normei juridice, ajungem în mod necesar la cercetarea formelor
de exprimare a acestora, la surse care îl originează. La fel, pentru soluţionarea oricăror probleme de
ordin practic (adoptarea de noi norme, modificarea şi abrogarea lor, depistarea şi lichidarea lacunelor
în legislaţie, soluţionarea unor cauze concrete etc.), legiuitorul, organul competent de aplicare a
normelor juridice, persoana cu funcţie de răspundere, încep în limitele competenţei lor cu izvoarele
dreptului, cu clasificarea lor după forţa juridică ş.a.
Din punct de vedere juridic, izvoarele formale ale dreptului prezintă un interes deosebit,
Motivul de bază constă în multitudinea de aspecte şi modalităţi, prin care semnificaţia normei de
drept este regulă de conduită socială şi se impune ca model de comportament în relaţii
interumane. Ca urmare, prin izvor formal al dreptului înţelegem exteriorizarea unei reguli de
conduită printr-o anumită formulare de limbaj juridic, corespunzătoare unei receptări optime de
către destinatarii săi. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă una din necesităţile, de fapt, cele
mai de seamă, care asigură ordinea juridică, corespunzînd unei nevoi profunde, şi anume nevoia
de securitate a societăţii. Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa diversităţii
lor. Această diversitate este motivată de multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale, care reclamă
reglementare juridică.
În evoluţia societăţii, toate tipurile istorice de drept de pînă acum au cunoscut o pluralitate
de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept, în cuprinsul unui sistem
de drept, se modifică în raport cu gradul dezvoltării sale, fiind influenţat de complexitatea
relaţiilor pe care le reglementează (de exemplu, în cazul dreptului feudal principala formă de
exprimare e obiceiul juridic, pe cînd în cadrul dreptului contemporan ponderea a căpătat-o actul
normativ).
Astfel, sintetizînd menţionăm că izvoarele formale ale dreptului consacrate de evoluţia sa
pînă în prezent sînt: obicei juridic, doctrina juridică, precedentul judiciar, contractul normativ şi
actul normativ. Vom explicita fiecare dintre izvoare pentru a permite diferenţierea clară dintre
acestea şi a permite evidenţierea unicităţii contractului normativ şi a importanţei acestuia în
construcţia unei democraţii participative.
a. Obiceiul juridic (cutuma)

25
 Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Format din reguli de conduită aplicată pe
perioade lungi de timp, în temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la realizare prin
puterea autorităţii publice neformalizate a întregii comunităţi, obiceiul juridic rămîne izvorul de
drept cu cea mai îndelungată existenţă.
Cutuma, obiceiul juridic sau cum s-a numit în trecutul nostru obiceiul pămîntului, se naşte
prin repetarea aplicării aceleiaşi idei juridice într-un număr de cazuri individuale succesive, prin
crearea de reguli de comportament. Obiceiul, sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu caracter
moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi de
influienţare a acţiunii umane în comuna primitivă. În formă de obicei juridic a continuat să aibă
un rol social şi ulterior. Ponderea obiceiului juridic a variat de la o epocă la alta dar a continuat
să îşi menţină si ulterior rolul social. Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele
atitudini:
- de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dîndu-le forţă juridică acelora pe care le
consideră utile consolidării ordinii de drept;
- de receptare şi tolerare a acelora care prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă
transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii
de drept;
- de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică, devin
obiceiuri juridice şi sînt cunoscute şi sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept.
Modul de sancţionare şi de transformare a obiceiurilor în cutume s-a realizat în practica aplicării
dreptului, prin recunoaşterea de către instanţele judecătoreşti, odată cu rezolvarea diferitelor
cauze. În epoca modernă şi contemporană actele normative, rolul cărora a crescut, au prevăzut
situaţiile în care se recunoaşte forţa juridică a regulilor obişnuielnice, iar începînd cu epoca
modernă, rolul obiceiului juridic scade. Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de
manifestare a dreptului. Laconic fiind spus, primele norme juridice, nu au fost altceva decît
transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea
obiceiuri au fost: răzbunarea sîngelui, legea taleonului şi răscumpărarea. De altfel, primele acte
normative scrise ale societăţii la etapa incipientă erau culegeri ale obiceiurilor preluate şi
transformate potrivit intereselor conducerii noii societăţi.
Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu.
Chiar dacă în epoca modernă rolul obiceiului juridic s-a redus, el se menţine într-o măsură
considerabilă în sistemul dreptului anglo-saxon şi în fostele colonii ale Marii Britanii, astăzi state
independente. Cutuma continuă, de exemplu, să fie un izvor al dreptului maritim, datorită

26
specificului formării normelor comerţului maritim, în special, ale activităţilor portuare. Cutuma
este şi astăzi un izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat
puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.
Pentru a facilita cunoaşterea obiceiului, au apărut în special în evul mediu diferite categorii
scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca lucrări ale unor jurişti,
avînd un caracter privat. Vom enunţa doar o serie de exemple de culegeri de cutume, care au ca
scop evidenţierea importanţei acesteia în constituirea statului şi dreptului: Oglinda saxonă
(Sachsenspiegel) din 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel ) din 1273-1282 denumită şi
Kaiserrecht; Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt din 1270; Pravila rusă din secolele IX-XIII;
Ordonanţa dată de Carol al VII-lea al Franţei pentru redactarea tuturor cutumelor şi publicarea
lor într-un cod (1453) etc. Pentru recunoaşterea cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia, ca
acestea să fie citite anual la adunările ţinuturilor (Landesgemeinde ) sau ale parohilor.
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru Republica Moldova. Istoria dreptului
românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto - dac, care s-a menţinut în anumite limite şi
după cucerirea romană [8, p. 7]. Primele legiuiri, precum ale lui Alexandru cel Bun, Vasile Lupu,
Matei Basarab etc., lăsau loc larg de manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul lui
Calimah, adoptat în Moldova la 1816-1817, un adevărat cod civil (ţivil sau poliţicesc, în limbajul
epocii), citat după E. Aramă [8, p. 83], în art. 13 prevedea următoarele: „Dacă în acest cod nu s-
au afla nici o lege potrivită la pricina înfăţişată, atunci se cuvine a se urma pămîntescul obicei,
care în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-au întărit şi
cu chipul acesta au dobîndit puterea legitimă” [32].
Obiceiul juridic, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El nu
constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-germanică.
Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept, în statele ce se atribuie la
civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law), precum şi în statele ce se atribuie la
sistemul dreptului cutumiar african.
Astfel, în unele state africane, efortul de creare a unei legislaţii naţionale nu a fost în stare
să elimine dreptul cutumiar pe motiv că acesta are o sferă de aplicare foarte largă. Raţiunile
acestei supravieţuiri au fost accentuate de Preşedintele Curţii Supreme din Coasta de Fildeş: „Nu
trebuie pierdut din vedere că în ţările noastre mijloacele de comunicaţie sînt încă precare, că
unele state sînt încă izolate în plină pădure şi mai ales că analfabetismul îşi mai întinde încă trista
sa pînză pentru un anumit timp”. Iată cum din cauza grelei moşteniri, slabului nivel de dezvoltare
al acestor stări de lucruri, dreptul cutumiar să fie încă aplicat [140, p. 236].

27
 Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat şi repetat, se numeşte
desuetudine în limbaj juridic. În general, cutuma ca izvor de drept, este inferioară dreptului scris,
ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi de
cunoscut. Ea cere prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte comportamente
rezultate dintr-o practică îndelungată. Ele consacră bineînţeles valori morale şi spirituale, dar
ţinem să menţionăm că unele din ele au avut şi un caracter retrograd, consfinţind inegalitatea
dintre sexe, intoleranţa religioasă, discriminări naţionale şi rasiale.
Cutuma presupune, aşadar, pe de o parte un uz, o practică a justiţiabililor, veche şi
incontestabilă, dar pe de altă parte, ea reprezintă şi ideea că norma pe care o implică nu poate fi
serios contrazisă de cei interesaţi, că prin urmare în recunoştinţa lor stă în mod normal
recunoaşterea unui adevărat drept, care se poate revendica ca atare, sub sancţiunea juridică.
Inconvenientele cutumei creează mobilitatea ei, mai ales în forma sa iniţială, ea avînd
capacitatea de a se schimba, din acest aspect creîndu-se şi nesiguranţa aplicării ei. În acest stadiu
însă cutuma are avantajul plasticităţii, întrucît regula de drept se adaptează la început întocmai
necesităţilor sociale. Cutuma, odată fixată, îşi pierde flexibilitatea avînd posibilitatea să devină
un impediment real şi cîteodată fatal pentru dezvoltarea societăţii.
În concluzie, în perspectiva cronologică, analiza evoluţiei juridice a societăţii aşează
cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele norme juridice nefăcînd
decît să garanteze, cu ajutorul puterii publice, respectarea unor obiceiuri, care pînă în acel
moment fuseseră respectate din convingerea ce izvora din chiar acceptarea necesităţii existenţei
lor. Acest fapt se datorează, în parte, caracterului omogen al intereselor indivizilor în epoca
primitivă. Abia cînd societatea s-a diferenţiat şi interesele au devenit divergente a fost nevoie de
autoritatea statului, care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale.
Sincretismul normelor sociale din perioada comunităţilor arhaice explică de ce legile
apărute atunci erau încercări nesistematizate, inspirate mai ales de precepte morale şi religioase,
dar mai ales precepte penale, prescripţii superstiţioase, sfaturi practice – dovadă că dreptul nu se
delimitase, nu-şi constituise încă un ansamblu de forme care să-l reprezinte.
b. Doctrina juridică
Doctrina juridică cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările făcute de specialiştii
fenomenului juridic şi care alcătuiesc ştiinţele juridice, al căror rol este indiscutabil, atît în
privinţa explicării ştiinţifice a actului normativ, cît şi în opera de legiferare sau în procesul de
creare şi în activitatea practică de aplicare a dreptului.
Cercetătorul român S. Popescu menţionează că „doctrina înseamnă dreptul, astfel cum este
conceput de teorie, explicarea lui ştiinţifică, generalizarea şi sistematizarea lui” [109, p. 159].

28
 De fapt, doctrina (ştiinţa dreptului) îşi are originea în operele jurisconsulţilor romani. Ca
izvor de drept, ştiinţa juridică a fost mai mult recunoscută în epoca antică şi cea medievală. Aşa,
de exemplu, împăratul romanilor Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de
părerea unanimă a celor ce creau dreptul. Adrian a adoptat o dispoziţie obligatorie: „Dacă
jurisconsulţii ale căror păreri sînt unanime, judecătorul nu poate statua în sens contrar” [62, p.
273].
În istoria dreptului, doctrina a avut un rol creator nemijlocit. În dreptul roman se vorbea
despre existenţa la Roma a unui foarte dezvoltat „jus publice respondendi”, aşa numitele
„responsa predentium” alcătuit din consultaţiile pe care le dădeau jurisconsulţii (prudentes)
asupra cazurilor speciale, care le erau supuse. Aceştia au desfăşurat o activitate complexă şi
bogată, privind aplicarea şi interpretarea dreptului, adăugîndu-şi o contribuţie substanţială în
dezvoltarea şi chiar crearea dreptului, prin adaptarea reglementărilor juridice la relaţiile vieţii
sociale [5, p. 22].
Mai apoi, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva
problemele de drept, citîndu-se părerile vechilor jurisconsulţi. Astfel, nu se mai recurgea la textul
legii. Mai mult ca atît, s-a stabilit un fel de clasare între jurisconsulţi. Printre jurisconsulţii cu
renume sînt cunoscuţi Papinian, Paul, Ulpian, ale căror opere alături de cele ale lui Modestin şi
Gaius au căpătat putere de lege pe baza unei hotărîri date în 426, de împăraţii Teodosius al II-lea
şi Valentinian al II-lea [126, p. 85].
Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important, teoretizarea elaborată de doctorii în
drept, recîştigîndu-şi autoritatea în procesul recepţionării dreptului roman, iar apoi în procesul de
încorporare a cutumelor - communi opinio doctorum (s-a mers pînă la aceea că se vorbea de
„cutuma specialiştilor”, de un „drept al profesorilor”) [126, p. 85].
Apogeul influenţei doctrinei juridice, s-a înregistrat după revoluţiile burgheze şi înainte de
marile codificări ale dreptului din Franţa şi Germania din secolul al XIX-lea. În această perioadă
au apărut curente progresiste cum ar fi în Franţa „Libera cercetare” (Fr. Gény), iar în Germania
„Liberul drept” (Er. Kantorowitz).
În sistemul de drept al Republicii Moldova opiniile juriştilor reprezintă simple consultaţii,
ele neavînd caracter obligatoriu, de asemenea nu pot fi atribuite la categoria izvoarelor dreptului.
Doctrina juridică constituie, deci, o formă riguroasă şi sistematică de cunoaştere a
fenomenului juridic, avînd un rol teoretic şi critic constructiv, care se manifestă, în special, prin
promovarea ideilor noi în materie de drept, prin receptarea schimbărilor sociale şi care trebuie
să-şi găsească ecoul în drept.

29
 O doctrină care nu s-ar întemeia înainte de toate pe situaţii de fapt şi, care pe de altă parte,
nu ar căuta sa facă un tot sistematic din toate aceste situaţii, de fapt, armonizînd din punct de
vedere logic toate observaţiile făcute şi scoţînd toate posibilităţile logice din fiecare enunţare,
este o doctrină care nu şi-ar face datoria.
c. Precedentul judiciar şi practica judiciară
Un loc important în sistemul izvoarelor de drept ale unor ţări îl ocupă precedentul judiciar
şi practica judiciară. Existenţa lor denotă că, în aceste ţări, cu activitatea de creaţie a normelor
juridice se ocupă nu doar organele legislative, dar şi organele judiciare [87, p. 80].
Precedentul judiciar este o hotărîre a instanţei de judecată într-o cauză concretă, prin care
se constituie o normă de drept cu caracter obligatoriu [157, p. 28-34]. Profesorul autohton B.
Negru consideră precedentul judiciar drept „o soluţie dată de instanţa judiciară într-un caz similar
anterior”. Precedentul judiciar multiplu este ceea ce numim azi practica judiciară sau, în altfel,
totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe - denumită în dreptul clasic şi
jurisprudenţă. Avînd în vedere că nu numai instanţele judecătoreşti, ci şi organele administrative
aplică dreptul precedentul judiciar şi practica judiciară se întîlnesc şi în soluţiile date de aceste
organe [104, p. 300].
În opinia autorului român A. Văllimărescu, rolul jurisprudenţei este acela:
- de a interpreta legea şi de a o aplica cazurilor concrete ce se prezintă;
- de a completa legea atunci cînd aceasta nu se pronunţă asupra unei chestiuni;
- de a adopta legea noilor condiţii de viaţă ale societăţii [135, p. 239].
În Republica Moldova, practica judiciară ea nu este considerată izvor de drept. Însă, putem,
totuşi, accepta de a fi recunoscută ca izvor de drept în anumite ramuri ale dreptului (dreptul civil,
dreptul familiei, etc).
Referitor la precedentul judiciar, acesta este mai mult caracteristic sistemului de drept anglo
- saxon (common-law), precum celui din S.U.A., Anglia, Canada, etc. În aceste ţări, hotărîrile
pronunţate de instanţele de judecată, care au fost / sînt apreciate ca purtătoare de norme juridice,
se consideră izvoare ale dreptului.
Importanţa acestui izvor al dreptului este constatată încă din dreptul sclavagist, la romani, de
ex., dreptul pretorian, care cuprindea normele introduse de pretori pentru corectarea sau adaptarea
vechiului drept civil roman. Pretorii aveau dreptul să stabilească reguli cu caracter obligatoriu, ce
exprimau interesele guvernanţilor într-o serie de situaţii, ce nu erau reglementate prin dreptul
civil în vigoare [30, p. 32-33]. În dreptul feudal, precedentul capătă valoare de izvor al dreptului,
mai ales în Europa după recepţionarea dreptului roman (sec. al XV-lea şi al XVI-lea). Odată cu
centralizarea puterii de stat feudale şi cu formarea monarhiilor absolute, se constată tendinţa de

30
întărire a rolului actelor normative, editate de către monarhul absolut în detrimentul precedentului şi
al celorlalte izvoare de drept. Cele mai importante relaţii sociale încep a fi reglementate prin legi
scrise, prin coduri cuprinzătoare. Astfel, în Germania, Codul penal din 1794 a stabilit că „în
hotărîrile care urmează a fi pronunţate nu trebuie luate în consideraţie nici părerile oamenilor de
ştiinţă, nici hotărîrile precedente aduse de tribunale”. Dispoziţii asemănătoare conţin Codul civil
francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la 1811. Odată cu revoluţiile burgheze, problema
precedentului judiciar, ca izvor de drept, s-a pus diferit în diversele sisteme de drept. Astfel,
dacă în state cum sînt cele amintite mai sus precedentul judiciar nu a fost inclus printre izvoarele
de drept, apoi în Anglia, SUA, Canada el şi-a păstrat un loc şi rol deosebit de important.
Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele cu alt sistem de drept. Aşa de
ex., în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare
de drept [126, p. 83-105].
Fiind un fenomen multiaspectual, în doctrina de specialitate nu a existat o viziune unitară cu
privire la precedentul judiciar ca izvor de drept. Prin urmare, pozitivismul, care a stat la baza şcolii
exigetice a împiedicat ca practica judiciară să fie recunoscută izvor de drept, neadmiţînd că regula
poate rezulta dintr-o simplă practică, fi ea şi judiciară. În Franţa s-a manifestat un puternic curent
doctrinar – şcoala ştiinţifică, ce denunţa inadaptarea şi insuficienţa dreptului formal, falsitatea ideii
despre omnipotenţa sa. Primul şi principalul reprezentant al acestui curent a fost Fr. Geny, care
reabilita iniţiativa liberă a judecătorului în afara spaţiului dreptului legiferat [9, p. 15]. În viziunea
lui Geny, judecătorul trebuie să caute soluţia justă în natura lucrurilor, un fel de produs al raţiunii
şi al principiilor degajate din observarea faptelor sociale [246, p. 36-49].
În doctrina socialistă precedentul nu era considerat izvor de drept. Ideea precedentului ca izvor
al dreptului era negată cu ardoare şi această negare era prezentă în toate operele ştiinţifice,
materialele didactice şi manualele de teoria statului şi dreptului şi în disciplinele de ramură. În
practică, însă, atitudinea faţă de precedent era mai puţin intransigentă, mai voalată. Această atitudine
poate fi dedusă din faptul că explicaţiile de îndrumare ale Plenului Judecătorie Supreme a U.R.S.S. şi
ale Judecătorilor Supreme al republicilor unionale erau obligatorii pentru instanţe, iar hotărîrile pe
cazuri concrete ale Judecătoriei Supreme erau utilizate în cazuri asemănătoare de instanţele judiciare
inferioare [9, p. 16].
În perioada postsocialistă, precedentul judiciar în continuare nu este expres recunoscut ca izvor
de drept, doctrina de astăzi, neavînd un caracter univoc referitor la această problemă. Dar, totuşi se
atestă o schimbare a atitudinii cercetătorilor faţă de recunoaşterea precedentului judiciar ca izvor de
drept, concomitent se răspîndeşte sfera de aplicare a practicii judiciare.
În sistemul de drept continental, ca şi la noi, nu se recunoaşte că precedentul judiciar este izvor

31
de drept, invocîndu-se principiul separaţiei puterilor în stat. Doctrina susţine că precedentul judiciar
slujeşte model în speţele care se succed, fără a avea prestigiul sau forţa unui principiu [14, p. 32].
Astfel, autorul L. Marcu scrie, „ ... precedentul judiciar nu constituie un izvor de drept, însă în
soluţionarea diferitelor speţe, se ţine seama şi de hotărîrile anterioare, îndeosebi de ale instanţelor
superioare. Deciziile de îndrumare ale instanţei supreme stabilesc o serie de reguli, după care să
se călăuzească celea inferioare în aplicarea normelor de drept, cînd prevederile cuprinse în acestea
nu sînt clar exprimate, dar care decurg din acestea. De aici şi învoiala asupra caracterului de izvor
de drept, deoarece, nu este vorba de o creare a dreptului, ci de simple îndrumări” [89, p. 194]. În
acelaşi sens, M. Luburici susţine că, „instanţele judecătoreşti nu sînt chemate să creeze dreptul, ci
să-l aplice” [86, p. 68]. În opinia noastră, ultimele schimbări produse astăzi în comunitate, odată cu
aplicarea sistemului european de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, dar
şi jurisprudenţa C.E.D.O., au determinat cercetătorii să studieze aprofundat precedentul judiciar ca
izvor de drept, pentru a stabili un mecanism eficient de aplicare praxiologică a lui şi a adopta actele
normative necesare, care să facă ordine la aspectul respectiv.
În condiţiile instituţionalizării dreptului şi ale ratificării de ţara noastră a numeroase convenţii
internaţionale, jurisprudenţa creată în aplicarea acestora în dreptul intern, dar mai ales de instanţele
internaţionale, se prezintă ca un factor deosebit de valoros în dezvoltarea principilor dreptului 14,
p. 32]. Primul pas în ideea de recunoaştere a precedentului judiciar ca izvor al dreptului în Republica
Moldova l-a constituit elaborarea şi adoptarea Constituţiei, la 29 iulie 1994. Ca bază juridică pentru
recunoaşterea precedentului judiciar ca izvor de drept intern, servesc şi:
- Prevederile art. 120 Constituţia Republicii Moldova: „Caracterul obligatoriu al sentinţelor
şi altor hotărîri judecătoreşti definitive” - normă juridică, ce stabileşte obligativitatea respectării
sentinţelor şi altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti.
- Hotărîrea Parlamentului nr. 582 din 19 iulie 1997 de adoptare a Strategiei de consolidare
a sistemului judecătoresc şi a planului de acţiuni la implementarea acestei strategii, care relevă
necesitatea unificării practicii judiciare.
- Hotărîrea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale art. 4, Constituţia
Republicii Moldova, nr. 55 din 14 octombrie 1999, ce stabileşte: „principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, ... devin norme ale dreptului intern”.
- Codurile de legi ale Republicii Moldova elaborate şi adoptate.
- Sistemul european de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care se
bazează atît pe conceptul sistemului continental de drept - Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cît şi pe celui anglo-saxon – Jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului [16, p. 3-4]. Este de remarcat faptul că în prezent are loc o

32
integrare sporită a practicilor aplicării precedentului judiciar din sistemul anglo - saxon la înfăp-
tuirea justiţiei conform sistemului continental. Practica examinării cazurilor şi pronunţării deci-
ziilor de către C.E.D.O. demonstrează această constatare.
Însă, trebuie să recunoaştem că la noi, totuşi, aplicarea precedentului judiciar se află la faza
incipientă, la nivel de întrebări şi discuţii. Este necesar să mergem mai departe, către stabilirea şi
aplicarea în practică a precedentului judiciar ca izvor de drept.
Privitor la corelaţia dintre lege şi precedentul judiciar, sîntem de acord cu autorul englez R.
Cross, citat după V. Lungu, care susţine, „...în raport cu legea precedentul judiciar se află în stare
de subordonare. Prin lege poate fi anulată acţiunea hotărîrii judecătoreşti... Parlamentul democrat
ales, nu este în stare să prevadă eventualele conflicte şi situaţii problematice care pot rezulta în
procesul de aplicare a legilor. Legile nu vor fi niciodată perfecte .... Anume aici apare necesitatea
ca, prin intermediul prerogativelor judecătoreşti, să se pună în aplicare principiile generale de
drept, capabile să suplinească lacunele legislative sau să desfăşoare reglementările juridice
incomplete” [87, p. 82]. Mai mult ca atît, în cazul prevederilor legislative deficiente, incomplete,
instanţele judiciare au menirea de a genera o soluţie juridică, în temeiul principiilor generale de
drept, aplicabile unui raport juridic concret. Dacă legea este deficientă sau desuetă, judecătorul
trebuie să demonstreze că aceasta nu-şi îndeplineşte funcţia de bază - de reglementare echitabilă
a raporturilor sociale.
d. Contractul normativ
Contractul normativ este şi el unul din izvoarele cu sferă mai restrînsă – ale dreptului, dar
cu perspectivă de dezvoltare. Vom reveni asupra lui în celelelalte capitole ale lucrării, insistînd
asupra importanţei lui în determinarea unui stat democratic.
Codul Civil al Republicii Moldova defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai
multe persoane spre a constitui sau a atinge între acestea un raport juridic” [7, p. 209]. Contractul
este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte drepturi şi obligaţiuni pentru subiecte
determinate. În această accepţiune, contractul nu constituie izvor de drept.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Există totuşi o
categorie de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte de drept
determinate, deci nu reglementează raporturi juridice concrete, ci au în vedere reglementări cu
caracter general ce stabilesc anumite norme de conduită. Ele poartă denumirea de contracte
normative şi, în această calitate, au rolul de izvoare de drept [49, p. 237]. Într-adevăr, spre
deosebire de contractele concrete care stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, istoria
dreptului cunoaşte forma convenţională a creării normelor juridice, situaţie în care drepturile şi

33
obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită – norme juridice obligatorii pentru părţi, în
comportamentul lor [13, p. 189-190].
În rezultatul efectuării unor analize, sinteze teoretico-practice referitor la categoria juridică
„contractul normativ ca izvor al dreptului”, putem conclude că în perioada ultimilor ani, în ţara
noastră se observă o tendinţă de dezvoltare a sferei relaţiilor contractuale. Remarcăm că contrac-
tul normativ apare ca un mijloc reglementator a raporturilor juridice într-o societate democratică.
Această atribuţie este determinată de valoarea şi eficacitatea aplicativă a contractelor normative.
Într-un stat de drept în care este propagată democraţia ca formă de organizare şi conducere politi-
că a societăţii, se impune şi extinderea unui sistem de norme juridice democratice. Iar, asemenea
norme juridice pot fi obţinute doar în rezultatul unor negocieri, tratative colective între părţile ra-
portului juridic. Or, normele juridice stabilite în legi constituie creaţia unui organ al autorităţii pu-
blice şi nu întotdeauna aspiră a fi nişte norme cu caracter democratic.
În acest context, subliniem o serie de trăsături specifice ale acestei categorii juridice. Vom
enunţa aici doar pe cele mai importante, pe motiv că unul din punctele următoare ale capitolului
de faţă este totalmente dedicat trăsăturilor specifice ale contractului normativ. Aşa dar, contractul
normativ are ca trăsătură de bază crearea normelor juridice prin manifestarea liberă a voinţei păr-
ţilor şi deci presupune procesul de negociere liberă şi egală a clauzelor, consemnate juridic. Ca-
racterul clauzelor este obligatoriu şi neexecutarea normelor contractuale presupune răspunderea
părţilor. O altă caracteristică importantă este forma specifică de încheiere şi ordinea specială de
examinare a conflictelor legate de executarea prevederilor lui.
Contractele normativ-juridice, ca izvoare ale dreptului, pot opera în:
a) dreptul constituţional, în materia formării federaţiilor. Prin ele se stabilesc principiile
fundamentale, convenite de către statele membre (de exemplu, formarea Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste, Statelor Unite ale Americii, etc.).
b) dreptul internaţional public, în care contractul normativ apare sub forma tratatelor
internaţionale şi acordurilor internaţionale. Tratatul internaţional exprimă întotdeauna acordul de
voinţă al statelor şi nu un act unilateral. Postura sa de izvor formal al dreptului poate fi reţinută
numai în măsura în care el conţine reguli generale referitoare la o categorie nedeterminată de
persoane.
c) dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract nor-
mativ, deoarece este evidenţiat de:
- caracterul general şi abstract al reglementărilor relaţiilor de muncă;
- caracterul de permanenţă, prevederile acestora aplicîndu-se la un număr indefinit de ca-
zuri;

34
 - prevederile acestora reprezintă „o lege a părţilor” fiind obligatorii, pentru contractele indi-
viduale de muncă încheiate sub incidenţa ierarhiei contractelor colective de muncă.
Teoria dreptului mai menţionează în cadrul contractelor normative şi „contractele-tip”, re-
zultate din tendinţa actuală de standardizare a numeroaselor operaţiuni juridice sau „contractele -
adeziune”, în care părţile se mulţumesc cu acceptarea şi individualizarea lor. Cunoscute sub den-
numirea de „drept autonom”, aceste izvoare formale de drept sînt subsidiare în raport cu cele ale
dreptului de provenienţă etatică, trebuind să li se subordoneze, dar, subordonate, ele nu sînt mai
puţin izvoare de drept, iar obligativitatea lor pentru destinatari nu e cu nimic mai scăzută [97, p.
139].
O analiză mai detaliată a trăsăturilor contractului normativ şi asistenţa lui în materia diferi-
tor ramuri de drept va fi expusă în punctele următoare ale lucrării, constituind linia cercetării
noastre.
e. actul normativ
Actul normativ juridic ocupă în dreptul contemporan, locul central în sistemul izvoarelor
dreptului, importanţa sa îşi găseşte explicaţia atît prin cauze istorice, cît şi prin raţiuni care ţin de
trăsăturile lui de conţinut şi de formă în raport cu celelalte izvoare.
Categoria juridică de act normativ semnifică toate formele editate tehnico-legislativ, în care
sînt fixate normele juridice de către organele statului, indiferent de denumirea lor – lege, decret,
hotărîre, ordonanţă guvernamentală, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi hotărîri ale
organelor administrative locale. Denumirea corectă este act juridic normativ. Pentru a evita
confuzia cu actele normative ale unor organizaţii nestatale – statutele, de ex., actele individuale
vom utiliza expresia act juridic normativ.
Spre deosebire de actele normative, actele individuale de stabilire a pensiei, de numire a
unei persoane în funcţie, de angajare la lucru (contractul de muncă), de înscriere ca membru al
cooperativei, se referă nu la fiecare persoană, ci personal la participanţii acestui raport
individual. Actele privind formarea unui organ, privind conferirea unui titlu onorific sînt, de
asemenea, individuale prin valoarea lor. Trebuie să le distingem de actele individuale, care se
referă la persoane, organe sau localităţi concrete; prevederile sau statutele unui sau altui organ
sau organizaţii. Menţionăm că aceste acte sînt doar aparent individuale, prin denumirea lor, însă
prescripţiile lor reglementează toate tipurile de relaţii, la care participă organul sau organizaţia
respectivă. Ele nu se epuizează prin folosirea lor de o singură dată şi se extind asupra fiecăruia
care intră în relaţii cu organul (organizaţia), cu raportare la care a fost emisă prevederea
(statutul). Prin urmare, ele sînt normative. Drept exemplu pot servi: Regulamentul de ordine
interioară a muncii la întreprindere, organizaţie, instituţie [104, p. 307].

35
 Şi invers, contractul concret de livrare sau contractul de antrepriză pentru construcţii
capitale, se încheie între două întreprinderi (părţi) şi expiră după termenul stabilit sau după
îndeplinirea condiţiilor contractului. În felul acesta, prescripţiile actului, deşi se îndeplinesc nu o
singură dată în perioada acţiunii lor, au un caracter individual, nu sînt norme de drept.
În sistemul izvoarelor dreptului, menţionează cercetătorul I. Dogaru, actul normativ-juridic
are o poziţie predominantă în mai toate sistemele naţionale de drept din lume, poziţie motivată de
următoarele:
a) actul normativ este creaţia unui organ al autorităţii publice, între acestea un rol aparte
avîndu-1 Parlamentul, organ compus din deputaţi şi senatori aleşi direct de electorat;
b) nevoia societăţii de siguranţă, claritate, ordine şi linişte, îşi găseşte suportul în
reglementările juridice din actele normative, reguli care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei
de constrîngere a statului;
c) numai actul normativ răspunde cerinţelor de mobilitate a dreptului, ca urmare a dinamicii
relaţiilor sociale supuse reglementării juridice;
d) numai actul normativ poate acoperi, prin normele sale, întregul cîmp de reguli obligatorii
pentru întreaga sferă de relaţii sociale, ce reclamă reglementare juridică;
e) principiul fundamental de drept (şi metodă de conducere) al legalităţii, se realizează şi se
analizează, în raport cu gradul de respectare a regulilor generale şi obligatorii de conduită cuprinse în
actele normative;
f) actul normativ este mai susceptibil, decît celelalte izvoare ale dreptului, de a îmbrăca acele
forme, întotdeauna scrise, care sînt mai uşor aduse la cunoştinţă destinatarilor (subiecţilor de drept),
în vederea respectării regulilor ce le cuprinde;
g) actul normativ facilitează opera de înfăptuire a justiţiei, judecătorul avînd la îndemînă „legea”
(actul normativ în care se găsesc normele juridice pe care le aplică);
h) elaborarea normelor juridice este mai facilă şi mai sigură prin folosirea actului normativ, ca
formă de exprimare a dreptului;
i) modernizarea, încorporarea, sistematizarea şi codificarea sînt incomparabil mai uşor de
realizat în cazul actelor normative [63, p. 176].
Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor acte, precum şi ordinea
emiterii lor sînt reglementate de constituţii şi de alte legi. Această reglementare asigură realizarea
principiilor democratice ale sistemului de izvoare ale dreptului – supremaţia legii, caracterul obligatoriu
al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru organele ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor
locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. În felul acesta, se asigură hotărîrea uniformă a
problemelor principale ale politicii statului în întregul sistem de acte normative.

36
 Principalul izvor de drept din Republica Moldova este actul normativ juridic, adoptat de organul
suprem al puterii de stat, fie colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de guvernămînt şi
regimul politic al statului - „legea”.
Legea, spre deosebire de cutumă, presupune un act în care se formulează scris o normă de
drept, din partea autorităţii statului, şi anume a organului, care în organizare constituţională,
deţine puterea legislativă şi un act de voinţă care consacră acea normă. Fiind un act conştient şi
volitiv al unui organ al statului, legea are o superioritate faţă de cutumă. Ea este revoluţionară,
iar cutuma este conservatoare. Legea poate să modifice oricînd o situaţie de drept pozitiv, poate
chiar desfiinţa o cutumă şi introduce dispoziţii cu totul noi. De fapt, ea niciodată nu poate
interveni, decît pînă la conformitatea cu nevoile şi conştiinţa juridică a societăţii respective,
pentru că altfel devine inaplicabilă.
În scopul de a creşte vizibilitatea diferenţei dintre contractul normativ şi actul juridic
normativ, vom evidenţia pe scurt principalele trăsături ale legii:
1. Competenţa de a emite legi îi aparţine puterii legiuitoare.
În ţara noastră, unicul organ legiuitor este Parlamentul. Dispoziţiile emise de către Guvern,
pe baza unei delegări legislative, trebuie neapărat supuse rectificării parlamentare, fără care
devin caduce. În vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul poate
adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu
fac obiectul legilor organice (art. 106² al Constituţiei Republicii Moldova) [38]. Această delegare
legislativă este o excepţie de la principiul separaţiei puterilor în stat. Actele emise de către
Guvern nu pot viza sectoare de activitate ce fac obiectul legilor constituţionale sau organice şi nu
pot depăşi, sub aspectul forţei juridice, legea.
Forţa juridică supremă a legii reprezintă apanajul statului de drept şi ţine de esenţa
exigenţelor democraţiei. Legea este, aşa cum reflecta Declaraţia drepturilor omului din 1789,
„expresia voinţei generale şi toţi cetăţenii au dreptul să fie antrenaţi personal sau prin
reprezentanţii lor la elaborarea sa” (art. 6 Declaraţie).
După criteriul forţei juridice, în conformitate cu prevederile art.72 al Constituţiei
Republicii Moldova, Parlamentul emite trei categorii de legi:
• legi constituţionale, care revizuiesc Constituţia;
• legi organice, care reglementează sistemul electoral, organizarea şi desfăşurarea
referendumului, organizarea şi funcţionarea Parlamentului, Guvernului, Curţii
Constituţionale, Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
contenciosului administrativ ş.a;

37
 • legile ordinare, care intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor
rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.
La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite:
• Hotărîrile Parlamentului, care de regulă sînt acte de aplicare a normelor juridice şi, prin
urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ;
• Decretele Preşedintelui (conform prevederilor art. 94 al Constituţiei Republicii Moldova,
Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executarea pe întreg
teritoriul statului) [38]. Este de menţionat că actele normative date nu includ toate decretele
prezidenţiale, ci numai acele decrete care stabilesc norme juridice;
• Hotărîrile şi Dispoziţiile Guvernului (art. 102 al Constituţiei Republicii Moldova) [38].
Dispoziţiile întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît caracter
normativ, cît şi aplicativ. Este important de subliniat, în acest sens, că hotărîrile se emit
pentru organizarea executării legilor.
2. Legea reprezintă principalul izvor de drept.
Legea consfinţeşte juridic sistemul politic al unei societăţi, dă legalitate structurii etatice,
formei de guvernămînt, regimului politic, drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, instituţiei
proprietăţii, bugetului statului, infracţiunilor şi pedepselor.
Celelalte acte normative au o natură derivată faţă de lege, de aceea în teoria dreptului se
vorbeşte de acte normative propriu-zise, cum este legea şi actele normative derivate, secundare.
3. Legea are întotdeauna caracter normativ.
Celelalte acte ale organelor executive pot avea atît caracter normativ, cît şi caracter
individual. Normativitatea presupune generalitate, impersonalitate, tipizare, abstractizare şi
obligativitate, întrucît în absenţa acestei obligativităţi, o lege nu ar fi decît o petiţie, o declaraţie
de principii lipsită de vreo eficienţă juridică.
Aşadar, în scopul elucidării esenţei contractului normativ am stabilit dintre formele
dreptului şi izvoarele de drept, accentuînd că izvoarele de drept sînt de mai multe tipuri. În
acelaşi context, am determinat că realitatea socială este cauza ultimă a dreptului şi deci este
necesară studierea acesteia în scopul cercetării izvoarelor dreptului. Am ajuns la concluzia că
izvoarele dreptului pot fi materiale şi formale şi că ambele tipuri sînt importante. Totodată,
contractul normativ este un izvor formal al dreptului.
De asemenea, am identificat pînă la moment că legea este izvorul suprem al dreptului, dar
în acelaşi timp că contractul normativ este necesar pentru a reglementa relaţiile dintre părţi. La
nivel preliminar am stabilit caracteristicile esenţiale ale contractului normativ.

38
 Reieşind din cele expuse anterior, putem concluziona că izvoarele dreptului, ocupînd un loc
deosebit în sistemul ştiinţelor juridice, contribuie la fortificarea legislaţiei într-un stat de drept.
Aplicabilitatea izvoarelor de drept depinde, în mare măsură, de nivelul reprezentărilor teoretice
despre ele. Astfel, ştiinţa juridică este chemată întotdeauna să îmbunătăţească condiţiile de
existenţă a lor, iar practica judiciară, la rîndul ei, să realizeze propunerile savanţilor în domeniu,
în scopul creării unui sistem dinamic de funcţionare efectivă a izvoarelor de drept.

1.2. Evoluţia diacronică şi conceptuală a contractului normativ ca izvor formal al

dreptului

Obiectivul de recunoaştere deplină a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este

orientat spre lansarea, pe prim plan, a unei legături stringente dintre stat şi normele juridice. Or,
realizarea drepturilor şi libertăţilor omului poate fi asigurată doar prin mecanismul colaborării
intereselor dintre stat - individ şi indivizi aparte.
După cum am accentuat anterior, în perioada ultimilor ani se observă o tendinţă de dezvol-
tare a sferei relaţiilor contractuale. Contractul devine un instrument juridic, cu caracter universal,
de reglementare a relaţiilor din societate bazat pe principii democratice. În această ipostază, men-
ţionăm o categorie distinctă de contracte care potrivit caracterului specific de negociere, stabileş-
te norme juridice democratice-contractul normativ. Deşi este un domeniu de imediat interes pen-
tru ştiinţa dreptului din Republica Moldova, pînă în prezent teoreticienii l-au abordat într-un mod
tangenţial sau în contextul altor probleme, nefiind un obiect de cercetare aparte.
Prin urmare, absenţa unor abordări teoretice, în acest sens, a generat confuzii între contrac-
tele şi actele normative. Uneori era vagă corelaţia dintre ele, alteori erau neclare asemănările şi
deosebirile. Perioada sovietică a dreptului a ignorat categoria juridică contractul normativ, deşi s-
au produs anumite încercări de abordare a problemei. Manualele de drept din acea perioadă
conţineau menţiuni despre contractul normativ doar în contextul de izvor al dreptului internaţio-
nal. Iar, dacă şi se refereau tangenţial la contractul normativ, natura sa juridică, trăsăturile carac-
teristice şi alte elemente de importanţă majoră nu erau analizate.
Pentru realizarea cît mai eficientă a obiectivelor propuse, au fost determinate două direcţii
principale de cercetare:
1. determinarea conceptului şi a particularităţilor contractului normativ şi,
2. identificarea şi elucidarea forţei juridice a contractului normativ.
Mai întîi de toate trebuie să menţionăm că, pentru a desluşi o noţiune sau alta se aplică
definiţia – operaţie logică prin care se determină conţinutul unui concept sau al unei semnificaţii,
enumerînd particularităţile lor de bază sau adese, indicîndu-se genul proxim şi diferenţa specifică

39
[159, p. 56; 150, p. 107-108]. Definiţia, însă, reflectă nişte trăsături cu caracter generic şi nu o
reprezentare exhaustivă despre un obiect, dar, care în acelaşi timp, previne confundarea diferitor
noţiuni şi asigură o gîndire logică.
Contractul (de la latinescul contractus - a strînge) este definit ca voinţa comună a cel puţin
două persoane de a constitui, de a modifica sau de a stinge între ele raporturi juridice (de ex.
contract de vînzare-cumpărare, de mandat etc.) [7, p. 209]. Contractul este, aşadar, un act juridic
ce stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate. Din această perspectivă, contractul
nu constituie un izvor de drept, pentru că el se referă la cazuri individuale, domestice, prezente în
arena juridică, cotidiană a fiecărui sistem de drept [136, p. 185].
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Mai sînt, însă,
şi contracte care stabilesc drepturi şi obligaţii, ce se manifestă drept reguli de conduită pentru
părţi. În asemenea cazuri, contractul dat este normativ. Spre deosebire de alte tipuri de contracte,
cel normativ este izvor de drept. Contractul normativ este, deci, o categorie aparte de contract,
care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport
juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil. El face parte din
izvoarele dreptului pozitiv, prezente în ramurile dreptului constituţional, dreptului internaţional
şi dreptului muncii.
Importanţa contractului normativ ca izvor al dreptului a crescut considerabil la etapa con-
temporană. Multe probleme apărute în stat, au încetat să mai fi tratate ca probleme interne, deve-
nind probleme internaţionale, probleme care preocupă întreaga comunitate umană. Aceasta se
referă, în primul rînd, la problema drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (conform
prevederilor art.4 al Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor de drept)
[38]. Prin prisma contractului normativ astăzi se realizează securitatea statului, integrarea în eco-
nomia mondială, contracararea bolilor, epidemiilor, combaterea criminalităţii internaţionale ş.a.
La nivel intern, contractul normativ oferă cetăţenilor libertatea de a se exprima, a decide în
probleme de ordin juridic, le dă dreptul la conduite şi opinii proprii, posibilitatea de a contracta, a
da naştere unor drepturi şi obligaţii novatoare, care se manifestă ca reguli de conduită.
La fel, trebuie de menţionat că locul şi rolul contractului normativ în sistemul izvoarelor de
drept în mare măsură este determinat de procesul de constituire a însuşi sistemului de drept, pro-
ces care este continuu.
Noţiunea de contract normativ ca izvor formal al dreptului îşi are originea din antichitate.
După concepţiile jurisconsulţilor romani, exprimarea consimţămîntului poporului (consensus)
reprezenta un factor determinativ la elaborarea legilor, contractelor normative şi a obiceiurilor

40
juridice [204, p. 180]. Primele idei despre contracte ca izvoare de drept, s-au conturat în perioada
republicană a dreptului roman, reflecţii preluate apoi de adepţii doctrinei dreptului unic, doctrină
care a recunoscut contractul normativ ca unicul izvor al sistemului de drept pozitiv. Susţinătorii
acestei doctrine abordau contractul normativ ca pe un izvor de facto al dreptului pozitiv şi nu ca
pe un izvor de jure, ca mijloc de limitare a libertăţilor personale [163, p. 15].
Potrivit concepţiei şcolii sociologice / pozitiviste a dreptului, „dreptul constituie o aparenţă,
recunoscută şi instituită de către puterea de stat, avînd funcţia de a asigura stabilitatea ordinii şi a
păcii sociale” [62, p. 329]. Dreptul, deci, nu s-a născut ca un imperativ al vieţii comunitare, dar
era privit ca o realitate cu caracter formal, instituită şi sancţionată de către stat, un instrument şi
un indicativ al înţelegerii conştiente dintre indivizi, fapt care a condus la identificarea noţiunii de
„drept” şi „legislaţie” [134, p. 61]. În acest fel, izvoare ale dreptului erau recunoscute doar actele
normative elaborate de către stat.
La rîndul său, teoria dreptului convenţional era diametral opusă celei anterioare, dreptul
fiind tratat ca rezultatul negocierilor multilaterale, individuale şi colective. Susţinător al acestei
teorii, autorul rus T. Kaşanina subliniază trei niveluri juridice normative: nivelul statal (la nivel
de stat), nivelul local (la nivelul subiecţilor de drept colectiv) şi nivelul individual (la nivelul
indivizilor). Dar, o categorie a nivelului individual, reprezintă reglementarea prin contracte, care
generează, aşa numitele, „micronorme” - în calitate de reguli de conduită [172, p. 124-126].
În literatura juridică întîlnim mai multe definiţii ale contractului normativ ca izvor de drept,
care grosso modo pot fi acceptate. Printre acestea, le evidenţiem pe următoarele:
În opinia savanţilor români I. Ceterchi şi I. Craiovan, „... contractul normativ este o formă
convenţională de creaţie a normelor juridice, unde drepturile şi obligaţiile se manifestă ca reguli
de conduită, obligatorii pentru părţi în comportamentul lor” [29, p. 87].
Profesorul autohton Gh. Avornic identifică contractul normativ drept „acordul juridic bazat
pe libera manifestare de voinţă a părţilor care stabileşte reglementări cu caracter general şi nu
priveşte drepturile şi obligaţiunile unor subiecţi de drept determinaţi” [88, p. 92].
Pentru Gr. Fiodorov, „contractul normativ este un act juridic constituit din reguli generale,
care are drept scop reglementarea unor raporturi juridice ulterioare între părţile contractante”
[220, p. 272].
După părerea lui I. Pârău, „contractul normativ este un acord de voinţă realizat de obicei pe
baza unor norme juridice, ce produc efecte juridice stabilind drepturi şi obligaţiuni” [105, p. 52].
Juristul rus A. Cerdanţev susţine că, „contractul normativ este un acord juridic, care conţine
norme de conduită, stabilite prin libera manifestare de voinţă a părţilor” [222, p. 188].

41
 La rîndul său, autorul V. Ivanov vede în contractul normativ, „un act juridic convenţional,
care are menirea de a crea norme juridice, obligatorii pentru părţi” [168, p. 61].
În opinia cercetătorului V. Afanasiev, „contractul normativ este actul juridic provenit dintr-
o convenţie, care este garantată de stat” [145, p. 36]. În acest fel, autorul nu atribuie contractului
caracterul normativ, ci propune o definiţie generală, făcînd referire şi la contractele individuale.
Atenţia noastră a fost suscitată de definiţia redată de savantul rus S. Alexeev, care este total
diferită prin unghiul de abordare a problemei - „contractul normativ este acordul juridic între doi
sau mai mulţi subiecţi care stabilesc drepturi şi obligaţiuni reciproce; ...legea este unicul izvor de
drept care stabileşte norme juridice, iar contractul normativ este doar o parte componentă a legii”
[143, p. 329-330]. Noi considerăm că opinia autorului ar putea fi contrazisă, contractul normativ
fiind identificat ca izvor de drept aparte nu unul integrat într-o altă formă a dreptului, care
presupune o procedură specială de creaţie juridică (negocierea, semnarea, publicarea). Şi graţie
acestui proces democratic, părţile realizează norme juridice, corespunzător rezultatelor la care
aspirau acestea.
Într-o altă accepţie obiectul nostru de cercetare este tratat de autorul A. Guzun, care vede în
contractul normativ un „acord juridic cu participarea organelor împuternicite ale statului, ce are
menirea de a stabili drepturi şi obligaţii – norme juridice” [161, p. 31]. Este o definiţie care poate
fi acceptată doar în cadrul conceptual, în care, contractul normativ este abordat din punct de
vedere al dreptului constituţional şi dreptului internaţional public, acolo unde statul participă
nemijlocit la crearea normelor juridice. Dar, amintim că contractul normativ îşi găseşte reflectare
şi în materia dreptului muncii, ca contracte colective de muncă / convenţii colective. Aici, părţile
contractului normativ sînt, pe de o parte patronul întreprinderii (atît în domeniul privat cît şi cel
public), iar pe de altă parte salariaţii, reprezentaţi de organele sindicale. În această ipostază,
participarea statului este într-o formă indirectă, el abilitînd cu competenţă anumite categorii de
persoane pentru a crea norme juridice, generale şi obligatorii pentru subiecţi.
Accentuăm acordul cu viziunea cercetătorului A.Diomin, care relevă o definiţie mai inedită
contractului normativ: „act juridic convenţional, care stabileşte norme juridice obligatorii pentru
părţi, cu caracter general, impersonal şi repetabil” [163, p. 18]. Într-un mod asemănător definiţia
contractului normativ este sesizată la autorii români C. Voicu; I. Dogaru, D. Dănişor - „act juridic
ce are în vedere reglementări generale, impersonale şi repetabile” [136, p. 186; 64, p. 132].
Preocupată de cercetările în materia izvoarelor dreptului, S. Troşina susţine că, „contractul
normativ, după conţinut este un act juridic, iar după formă - un contract” [213, p. 5]. Este evident
că părerea autorului n-o putem trata ca pe o definiţie, dar, conform esenţei, ea pretinde a fi justă.

42
 Ca produs al acestei activităţi, noi propunem următoarea definiţie a contractului normativ -
izvorul formal al dreptului, manifestat, în contextul tehnicii juridice, printr-un acord dintre două
sau mai multe părţi determinate, abilitate cu competenţă, prescripţiile căruia poartă un caracter
normativ şi de conciliere, care reglementează raporturi juridice speciale în domenii determinate
ale dreptului.
Din analiza punctului de vedere al diferitor savanţi constatăm că definiţiile relevate mai sus
nu scot în evidenţă deosebiri principale, autorii amplasînd la baza lor acelea însuşiri, care permit
deosebirea contractelor normative de alte izvoare de drept. Avînd în vedere elementele pe care se
clădesc definiţiile, stabilim următoarele particularităţi caracteristice ale contractului normativ:
1. contractul normativ este un act juridic convenţional, care stabileşte norme juridice;
2. participanţii la raporturile juridice contractuale sînt situaţi pe poziţii de egalitate;
3. clauzele contractului normativ poartă un caracter determinat şi obligatoriu;
4. normele juridice contractuale se stabilesc într-un proces de conciliere a părţilor;
5. normele juridice în contractul normativ se deosebesc printr-un caracter general şi repe-
tabil;
6. executarea contractului normativ şi efectele neexecutării contractuale sînt specifice;
7. un indiciu al contractului normativ este forma specifică de încheiere;
8. contractul normativ se înregistrează şi se publică în mod oficial.
Printre trăsăturile caracteristice evidenţiate, este necesar să distingem trăsăturile de gen, ca-
racteristice contractului ca noţiune universală (primele două)şi trăsături specifice ale contractului
normativ (ultimele şase).
Totodată menţionăm că normele contractuale care rezidă din conţinutul contractului norma-
tiv constituie o varietate a normelor juridice. Prin urmare, aceste trăsături ale contractului norma-
tiv, precum sînt: determinarea de norme juridice, caracterul obligatoriu a contractului, forma spe-
cifică de încheiere, ne relatează despre caracterul normativ al contractelor cercetate şi ne impun
să recunoaştem normele contractuale ca pe o varietate a normelor juridice. În acelaşi timp, există
un coraport între normele juridice stabilite în contractele normative şi normele juridice, care sînt
reflectate în legi, creaţia juridică a statului. Normele juridice stabilite prin legi reglementează
procedura de încheiere a contractului, sfera de acţiune, măsurile juridice de garanţie a executării
normelor contractuale ş.a. Însă, mai detaliat la acest aspect ne vom referi în paragraful următor al
capitolului.
Totodată, contractul normativ stabileşte drepturi şi obligaţiuni pentru părţile contractante şi,
în acelaşi timp, acestea avînd caracterul de norme juridice, care sînt obligatorii pentru viitor. Prin

43
urmare, trăsătura principală a contractului normativ ca izvor al dreptului, este stabilirea de norme
juridice.
1. Contractul normativ este un act juridic convenţional, care stabileşte norme juridice
- este o trăsătură care poate fi divizată în două părţi: 1).act juridic convenţional şi, 2).stabilirea de
norme juridice. Prima este caracteristică pentru orice contract, atît pentru contracte normative, cît
şi pentru contracte individuale (civile), iar cea de-a doua este specifică contractului normativ.
După natura sa, contractul este un acord de voinţă, prin care părţile se pronunţă liber şi uni-
ficat, în vederea reglementării unor raporturi sociale. Fără de acord, contractul nu poate fi conce-
put, iar fără contract este de neconceput legalizarea acordului. Trebuie, însă, de remarcat şi faptul
că atît în doctrina de specialitate, cît şi în jurisprudenţă, la definirea acordurilor de voinţă sînt fo-
losite mai multe noţiuni: contract, convenţie. Deci, într-o anumită măsură, aceste noţiuni ar putea
fi folosite chiar ca sinonime.
Sîntem de acord cu viziunea juriştilor ruşi A. Maliko şi N. Matuzov care susţin că „un con-
tract normativ poate fi încheiat doar cu consimţămîntul părţilor, care sînt egali în drepturi. Orice
viciu de consimţămînt aduce la nulitatea contractului” [205, p. 129].
La fel, apelînd la dicţionarul explicativ al limbii române, constatăm că contractul reprezintă
„un acord încheiat, ca urmare a înţelegerii intervenite între două sau mai multe persoane (fizice
sau juridice), pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre
ele; act, înscris ce consemnează acest acord” [60, p. 219].
În acelaşi sens, consultînd art.666 Cod civil al Republicii Moldova, stabilim că „contractul
este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modi-
fică sau se sting raporturi juridice. Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele nor-
melor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor” [7, p. 209]. Şi dacă e să dedu-
cem o concluzie pe marginea problemei date, constatăm că acordul este o premisă a contractului,
iar normele contractuale se stabilesc doar prin intermediul acordului de voinţă între subiecţi.
Totodată, menţionăm că documentul în care este expusă voinţa părţilor reprezintă doar o
formă de manifestare a voinţei acestora. Iar, absenţa documentului, ţinînd cont de faptul că forma
scrisă este obligatorie, nu echivalează cu lipsa contractului, ci are ca efecte, de regulă, nulitatea
contractului.
Contractul normativ este un act juridic scris, care manifestă o formă specifică de exprimare
a conţinutului informaţiei. Formulările dispoziţiilor contractuale sînt deosebite de cele stabilite în
lege. În documentele contractuale, se utilizează astfel de sintagme precum „părţile au convenit”,
„părţile au stabilit”, „părţile se obligă” şi altele. În acest fel, se exprimă caracterul de coordonare
a dispoziţiilor normativ-contractuale.

44
 Forma specifică de manifestare a acordului la încheierea contractului se exprimă prin:
- documentarea acordului exprimat de către părţile contractante (act);
- structurarea şi clasarea textului contractului, potrivit regulilor tehnicii juridice;
- limba normativ-contractuală, utilizarea unor noţiuni şi termeni juridici specifici;
- respectarea rechizitelor obligatorii, caracteristice pentru fiecare act juridic.
După cum am menţionat, trăsătura principală a contractului normativ este stabilirea norme-
lor juridice. Părţile contractului normativ stabilesc prescripţii, care poartă un caracter normativ şi
sînt aplicabile în raport cu toţi subiecţii participanţi la aceste raporturi juridice. Remarcăm aici un
aspect de feedback (principiu al autoreglării) în comportamentul subiecţilor, ceea ce determină o
eficienţa praxiologică normelor create. La fel, este evidentă atragerea societăţii civile în procesul
de creare a dreptului.
Astfel, dreptul nu emană numai de la stat, întrucît dispoziţiile general-obligatorii sînt stipu-
late în aceste contracte şi de către organismele neguvernamentale. Însă, statul garantează respec-
tarea acestor categorii de norme juridice stabilite.
2. Participanţii la raporturile juridice contractuale sînt situaţi pe poziţii de egalitate -
principiu universal, caracteristic pentru toate ramurile dreptului privat din orice stat civilizat, este
principul egalităţii juridico - formale.
În situaţia noastră, importanţa contractului normativ manifestată în ramurile caracteristice
pentru sfera dreptului public se manifestă prin egalitatea părţilor contractante în procesul de
elaborare şi realizare a normelor juridice, care se conţin în acest contract normativ.
Dreptul este un instrument egal pentru toţi subiecţii inegali de fapt, iar statul, la rîndul său,
garantează reguli de conduită unitare. Legea supremă a statului, Constituţia Republicii Moldova,
în alin.(2) art.16 prevede că, „toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autori-
tăţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială” [38]. În acest fel, din punct de vedere al drep-
tului, toţi indivizii sînt recunoscuţi egali în drepturi.
Dacă e să facem o trecere prin istoria şi evoluţia dreptului ca fenomen social, observăm o
tratare similară a problemei abordate încă de la romani. Principiul care a dominat şi întronat
sistemul de drept roman era: „prima pars aeguitatis aegualitas” – „caracterul primordial al
echităţii este egalitatea”, sau „buna credinţă şi egalitatea temperează rigorismul” [75, p. 59].
Are dreptate savantul rus A. Riabin cînd scrie că „principiul de bază în raporturile juridice
de muncă şi parteneriat social este egalitatea părţilor” [197, p. 13].
Dar, în doctrina juridică, s-au produs încercări de a trata principiul egalităţii părţilor sub
forma „egalităţii formaliste”. Adepţii acestei concepţii susţin că principiul egalităţii părţilor ar

45
trebui să se manifeste doar la etapa post-contractuală şi nu la momentul încheierii contractului
[182, p. 88]. Noi considerăm că viziunea acestor autori este mai puţin potrivită, dat fiind faptul
că „egalitatea formalistă” este de neconceput pentru încheierea contractelor normative, iar
egalitatea părţilor urmează să se manifeste, atît la etapa de formare a contractului normativ, cît şi
în perioada post-contractuală. Aceasta de fapt, este semnificaţia contractului normativ, atunci
cînd părţile, fiind pe poziţii egale, negociază în mod democratic conţinutul normei juridice, care
urmează să se nască.
3. Clauzele contractului normativ poartă un caracter determinat şi obligatoriu.
Condiţiile contractuale reprezintă în sine un mijloc de bază, prin intermediul căruia sînt
fixate drepturile şi obligaţiunile reciproce ale părţilor contractante. Spre deosebire de contractele
civile, contractele cu caracter normativ stabilesc drepturi şi obligaţiuni, care se manifestă drept
norme juridice.
Din perspectivă praxiologică, atunci cînd se vorbeşte despre contracte este foarte important
să se determine conjunctura în care se tratează contractul dat [194, p. 12]. Atunci cînd abordăm
conţinutul contractului normativ ca un raport juridic subînţelegem drepturile şi obligaţiile părţilor
iar atunci cînd vorbim de drepturile şi obligaţiile care rezidă din contract normativ, subînţelegem
norme juridice obligatorii pentru părţi.
Una din condiţiile fundamentale ale clauzelor contractuale este caracterul direct şi explicit,
lipsit de echivoc, contractul normativ conferind stabilitate relaţiilor dintre părţi.
Clauzele contractuale sînt stabilite în dependenţă de ramura de drept, în care se manifestă
contractul normativ. În domeniul dreptului constituţional, de ex., clauzele contractului normativ
sînt condiţiile de asociere a statelor şi de funcţionare a acestora (clauze relevate în contractul
federativ). În materia dreptului internaţional, practica denotă că, în calitate de clauză contractuală
poate fi inclusă orice problemă tratată la nivel internaţional, chiar şi cele care sînt de competenţa
internă a statelor.
În dreptul muncii, clauzele contractuale sînt stabilite de către părţi (formele, sistemele şi
cuantulul retribuirii muncii; plata indemnizaţiilor şi compensaţiilor; mecanismul de reglementare
a retribuirii muncii; timpul de muncă şi cel de odihnă; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a
protecţiei munci salariaţilor; recuperarea sănătăţii; răspunderea părţilor şi alte clauze stabilite de
către părţi. În contractele colective de muncă, nu pot fi incluse clauze care înrăutăţesc situaţia
salariaţilor în comparaţie cu legislaţia muncii). Contractul colectiv de muncă trebuie să constituie
un document suplu şi care să conţină cît mai puţină informaţie redundantă. Aceasta dă şansa, atît
angajaţilor, cît şi angajatorului de a avea mai multă claritate, respectiv de a opera mai uşor cu
contractul colectiv de muncă, ori de cîte ori este necesar. Prevederile legislaţiei muncii sînt

46
oricum obligatorii pentru părţi, deci, nu vedem oportunitatea reinserării acestora în cadrul
contractelor colective.
Autorul autohton N. Romandaş menţionează că clauzele contractului colectiv de muncă pot
fi divizate în trei categorii:
a) clauze normative, sînt normele locale ale dreptului muncii stabilite de părţi în limitele
competenţei lor, care se extind asupra angajaţilor întreprinderii date sau unităţii de producere din
cadrul acesteia;
b) clauze obligaţionale, se prezintă ca obligaţii concrete ale părţilor cu indicarea termenilor
de îndeplinire a lor şi a subiecţilor executori, care poartă răspunderea pentru realizarea acestora;
c) clauze organizaţionale, care specifică: termenul de acţiune a contractului, modalitatea de
exercitare a controlului asupra executării contractului, răspunderea pentru încălcarea clauzelor,
procedura de modificare a clauzelor [121, p. 102].
O parte integrantă a contractului colectiv de muncă sînt anexele, elaborate de către părţile
contractante. Din cadrul acestor anexe fac parte: regulamentul cu privire la negocierile colective
şi la soluţionarea conflictelor dintre salariaţi şi patron, regulamentul cu privire la premiere, etc
[96, p. 82].
Importanţa contractelor normative derivă din faptul că normele stabilite, ca şi drepturile şi
obligaţiunile la care dau naştere, poartă un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic pentru
părţile contractante. În modul acesta, subiecţii de drept sînt obligaţi să-şi execute cu certitudine
prevederile contractului. De ex., la 3 iulie 2002 a fost semnat Acordul dintre Guvernul Republicii
Moldova şi Guvernul Republicii Italiene de cooperare în materie de luptă cu crima organizată, în
vigoare din 5 mai 2004. Ca rezultat, părţile semnatare s-au obligat să îndeplinească unele condiţii
pentru a lupta cu crima organizată, în diferitele ei manifestări. Lit. a) art. 3 al Acordului prevede
una din condiţii: „la cererea organelor competente ale uneia dintre părţile contractante, organele
competente ale celeilalte părţi vor efectua proceduri de investigare pe teritoriu statului lor, în
cazul unor activităţi ce se referă la criminalitatea organizată, inclusiv în scopul evitării actelor
teroriste”.
Savantul francez M. Virally, în publicaţia Sur la nation d ' accord, evidenţiază trei tipuri de
obligaţii internaţionale: obligaţiuni juridice, obligaţiuni morale, obligaţiuni politice [260, p. 167].
De regulă, la încheierea tratatelor internaţionale, statele îşi asumă cîte două sau toate trei tipuri
de obligaţii. În cazul tratatelor politice, statele întotdeauna îşi asumă, atît obligaţiuni politice, cît
şi juridice şi morale.

47
 Caracterul obligatoriu al contractului normativ de muncă este reflectat chiar în Constituţia
Republicii Moldova în alin.(4) art. 43, „dreptul la negocieri în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sînt garantate” [38].
4. Normele juridice contractuale se stabilesc într-un proces de conciliere a părţilor.
Concilierea este o particularitate specifică contractului normativ, care presupune dialog şi
conlucrare în stabilirea unui cadru normativ cît mai adecvat pentru părţile contractante în
problemele aflate în discuţie, bazat pe principii corecte şi echitabile.
Procesul de conciliere este cel mai eficient mod de stabilire a unor norme juridice, reciproc
acceptabile, materializate într-un contract. În acest fel, părţile, libere şi egale, stabilesc drepturi şi
obligaţiuni, care se manifestă în calitatea de norme juridice, obligatorii pentru viitor.
Concilierea contractuală devine necesară şi este posibilă dacă sînt îndeplinite trei condiţii
fundamentale:
- existenţa unor interese complementare între două sau mai multe părţi,
- existenţa dorinţei şi interesul părţilor în obţinerea unui acord,
- lipsa unor reguli si proceduri prestabilite şi obligatorii, care să se impună acordului peste
voinţa acestora. În acelt fel, părţile vor cauta şi crea, în comun, condiţiile de realizare a
contractului (normele juridice).
Concilierea este tratată astăzi drept cel mai eficient mijloc de comunicare, avînd avantajul
că realizează, în cel mai scurt timp, efectul scontat.
Diplomatul francez Fr. de Callières afirma încă din anul 1716 că, „negocierea constituie
modalitatea de a pune de acord avantajele şi interesele părţilor în cauză” [235, p. 247].
5. Normele juridice din contractul normativ se deosebesc printr-un caracter general şi
repetabil. Contractul normativ este un act juridic, care stabileşte reguli generale şi obligatorii de
con-duită. Caracterul general a contractului normativ reprezintă un criteriu de distincţie între
contrac- tul normativ şi contractul individual (civil), care produce efecte juridice doar pentru
părţile aces-tuia (deci, dobîndeşte drepturi şi obligaţii persoana a cărei voinţă devine parte la
contract). Iar, normele stabilite în contractul normativ au importanţă nu doar pentru persoane
determinate, ci pentru toţi cei care intră în componenţa acestei categorii de persoane, posibilii
participanţi la raporturile juridice contractuale. De ex., în cazul contractului colectiv de muncă,
efectele se ex-tind asupra tuturor salariaţilor din unitate indiferent de data angajării lor, afilierii
sau nu la o or-ganizaţie sindicală din unitate, inclusiv salariaţii de la filiale. Această extindere
reprezintă o ex-cepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Contractul normativ este un act juridic, care stabileşte reguli de conduită cu o acţiune înde-
lungată. Ele nu-şi pierd forţa juridică după aplicarea lor în mod repatat, ci acţionează în limita

48
termenului de acţiune al contractului. Acest termen este diferit în dependenţă de tipul contractu-
lui. Astfel, Codul muncii al Republicii Moldova nu reglementează expres durata contractului co-
lectiv de muncă. Însă, la expirarea termenului contractului colectiv de muncă, acesta continuă să-
şi producă efectele pînă la momentul încheierii unui nou contract sau pînă cînd părţile nu vor
decide asupra prelungirii, în condiţiile în care a fost încheiat sau în alte condiţii ce vor fi conve-
nite. Iar, termenul convenţiei colective este stabilit de către părţi şi nu poate fi mai mic de 12 luni
[33]. Prin urmare, legea stabileşte o durată minimă, nu şi una maximă a convenţiei, ceea ce în-
seamnă că părţile pot negocia peste această durată orice termen posibil.
În cazul contractelor din dreptul constituţional, termenul lor de acţiune şi posibilitatea de
prelungire se stabileşte în contract.
Privitor la contractele internaţionale, acestea pot fi încheiate pentru o perioadă determinată,
nedeterminată sau pe termen nelimitat. În practică se mai întîlneşte o astfel de categorie de
contracte, în care este stipulată clauza conform căreia, acestea continuă să-şi producă efectele
pînă la momentul cînd una din părţile contractante va decide asupra întreruperii lui. Altele
presupun în contract prelungirea automată a acţiunii pentru o perioadă determinată. Astfel de
prelungiri se admit pînă la momentul cînd una din părţile contractante nu-l vor revoca sau vor
refuza să-l prelungească.
6. Executarea contractului normativ şi efectele neexecutării contractuale sînt specifice
După încheierea şi intrarea lor în vigoare, contractele normative urmează a fi executate, ele
constituind legea părţilor participante la negocieri [182, p.90]. Executarea contractelor presupune
aducerea la realizare a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor şi obligaţiunilor stabilite de
părţi.
„ Pacta sunt servanda ” (contractele trebuie executate) – maximă a jurisconsulţilor romani,
care constituie temelia juridică pe care se construieşte dreptul contractual.
În acelaşi sens, menţionăm că contractul normativ nu are nici o valoare fără un mecanism,
în stare să impună respectarea normelor juridice stabilite. Prin urmare, executarea contractului se
garantează prin: instrumente de auto-garanţie şi instrumente din afară [168, p. 28-29]. Ele sînt
îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau spre realizarea îndatoririi neîndeplinite. Merită a
fi reamintită aici reflecţia lui B. Pascal, citat de autorii români M. Dvoracek şi Gh. Lupu,
„Justiţia fără forţă este neputincioasă... Prin urmare, trebuie să punem la un loc justiţia şi forţa
şi... să facem ca ce-i drept să fie puternic şi ce-i puternic să fie drept” [68, p. 220-221].
Măsurile juridice din afară se realizează, de regulă, de către organele statului, organizaţiile
internaţionale şi sînt variate, începînd de la norme - declaraţii de recunoaştere a principiului

49
„contractelor sacre”, reflectate în actele internaţionale şi naţionale, pînă la măsuri de răspundere
juridică şi proceduri de judecată în protejarea contractelor.
Auto-garanţia executării contractelor presupune stabilirea de către părţile contractante a
formelor şi măsurilor de răspundere reciprocă pentru neexecutarea sau executarea necuvenită a
condiţiilor contractuale, adică răspunderea contractuală. Pentru soluţionarea rapidă a unor litigii
legate de executarea contractelor normative, este util ca în conţinutul contractului să fie reflectată
clauza privind rezolvarea problemelor care apar în aplicarea lor [168, p. 28-29].
După părerea noastră, executarea necorespunzătoare sau neexecutarea normelor juridice
din contractul normativ intern impută acelaşi efect ca şi în cazul nerespectării normelor juridice
stabilite în actul normativ – adresarea în instanţă. Statul se pronunţă nu spre protejarea si
respectarea legilor, dar a normelor juridice, adică şi a celor din contractele normative.
Neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv sau convenţia colectivă atrage
răspunderea celor care se fac vinovaţi de aceasta. Iar, folosirea termenului generic de răspundere
conduce la concluzia că, în raport cu fapta ilicită, răspunderea poate îmbrăca oricare din formele
prevăzute de lege. Ea poate fi penală, dacă fapta ilicită întruneşte elementele şi semnele unei
anumite infracţiuni, civilă sau materială, în ipoteza producerii unui prejudiciu [122, p. 64].
În cazul contractelor internaţionale, se aplică regulile de drept internaţional. Însă, deoarece
examinarea litigiilor date presupune timp, eforturi, inclusiv cheltuieli financiare, statele recurg
deseori la procedura concilierii, atunci cînd, prin mijloace politice, părţile ajung la un
compromis. La soluţii extreme, se ajunge doar atunci cînd miza este foarte mare şi sînt epuizate
toate celelalte căi. Mai mult ca atît, nici un stat nu doreşte ca să-şi afecteze relaţiile politice pe
plan internaţional.
Totodată, în funcţie de efectul pe care-l produc, există două tipuri de tratate internaţionale:
tratate internaţionale care generează efecte pentru state şi tratate internaţionale care, pe lîngă
efectele pentru state, mai generează şi drepturi pentru persoanele individuale. În prima categorie,
chiar dacă ele nu se execută, ele nu dau un drept persoanei fizice concrete să pretindă la dreptul
său în instanţă, deşi indirect ele ar putea fi afectate. În cea de-a doua categorie, tratatele
generează drepturi şi pentru persoanele de pe teritoriul celor două state, chiar dacă ele au fost
încheiate între state. Atît prima, cît şi a doua categorie sînt contracte (tratate) internaţionale cu
caracter normativ. Însă, există cazuri cînd, 1) statul nu-şi onorează obligaţiile şi aceasta se
echivalează doar cu neexecutarea unei obligaţii internaţionale, care poate fi contestată doar de
stat şi nu comportă efecte de drept intern şi 2) cînd tratatele devin parte a dreptului intern şi dau
drepturi persoanei concrete să prevaleze de dreptul internaţional în faţa tribunalelor naţionale.
7. Un indiciu al contractului normativ este forma specifică de încheiere.

50
 Un alt element important în ceea ce priveşte contractele normative este forma acestora.
În ceea ce priveşte contractul colectiv de muncă şi convenţia colectivă, acestea sînt acte
care se încheie în formă scrisă. Această formă este o condiţie de valabilitate a contractului, avînd
în vedere importanţa contractului colectiv de muncă şi convenţiei colective pentru raporturile de
muncă, conţinutul lor expres privind condiţiile de muncă. Prevederi identice există în dreptul mai
multor state. De ex., în Germania acordul colectiv este valabil încheiat numai dacă există un act
scris semnat de ambele părţi.
Cu referire la forma contractelor (tratatelor) internaţionale, în doctrina de specialitate este
susţinută poziţia conform căreia, la încheierea contractului părţile sînt libere să aleagă forma de
perfectare [255, p. 1071; 231, p. 7]. Comitetul de experţi al Ligii Naţiunilor pentru codificarea
dreptului internaţional, au ajuns la concluzia că alegerea formei la încheierea contractului se face
în dependenţă de părerea părţilor contractante şi caracterul relaţiilor dintre state, dar, în acelaşi
timp, de profesionalismul celor care perfectează actele diplomatice [178, p. 722]. Este unanim
acceptată şi opinia conform căreia, forma contractului nu are influienţă asupra forţei lui juridice.
În acest sens, autorul A. Talalaev scrie că, „forma contractului internaţional este condiţionată de
consimţămîntul părţilor. Ea nu influenţează asupra caracterului obligatoriu al contractului şi
forţei lui juridice...Cu toate acestea, perfectarea consimţită de către părţi este destul de
importantă” [203, p. 19].
În general, deci, legea admite diferite forme ce ţin de încheierea contractelor. Însă, pentru
contractul normativ se admite doar forma scrisă, deoarece, prin forma verbală sau tacită, nu se
pot manifesta normele contractuale. Încheierea unui contract normativ este însoţită întotdeauna
de negocieri, perfectarea şi semnarea de documente, ceea ce atestă imposibilitatea de a-l încheia
într-o altă formă, decît cea scrisă. În acest fel, contractul normativ este un act creativ şi nu un
simplu fapt juridic.
8. Contractul normativ se înregistrează şi se publică în mod oficial.
Publicarea oficială a contractului este una dintre trăsăturile specifice ale lui. Spre deosebire
de contractele individuale (civile), care au un conţinut confidenţial, contractele normative sînt
publice, iar nepublicarea lor face imposibilă producerea efectelor juridice.
În cazul contractului normativ de muncă, acesta se înregistrează la inspectoratul teritorial
de muncă sau, după caz, la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Iar, convenţiile colective de
la nivelul naţional nu se înregistrează şi intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
Materia normativă a înregistrării contractului şi convenţiei colective conduce la următoarea
întrebare: înregistrarea contractului colectiv este o formalitate sau o verificare a legalităţii

51
acestuia? În acest sens, susţinem părerea autorului N. Romandaş, care consideră că Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale şi, în cazurile contractelor colective de muncă, inspectoratele
teritoriale de muncă au obligaţia de a efectua verificările necesare şi de a realiza înregistrarea
doar dacă sînt îndeplinite prevederile Codului muncii [122, p. 62].
În cazul tratatelor internaţionale, au început să fie înregistrate din secolul al XX-lea. Pînă la
al doilea război mondial, tratatele erau înregistrate în Secretariatul Ligii naţiunilor, iar odată cu
fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în Secretariatul O.N.U. Toate contractele internaţionale
înregistrate la O.N.U. se publică într-o culegere „Treaty Series” (Culegere de Tratate).
Publicarea contractelor multilaterale în CSI se realizează în ediţia oficială „Comunitatea.
Jurnal informaţional al Consiliului şefilor de state şi al Consiliului şefilor de guverne din cadrul
Comunităţii Statelor Independente”.
Analizînd elementele de mai sus, constatăm că trăsătura prioritară a contractului normativ
este stabilirea convenţională de norme juridice obligatorii pentru părţi, în vederea realizării unor
interese de ordin comun.
În doctrină, există şi alte opinii cu privire la trăsăturile definitorii ale contractului normativ.
Astfel, savantul rus Iu. Tihomirov se pronunţă asupra caracterului oneros al contractului
[209, p. 126] (despre caracterul oneros ne vorbesc şi autorii D. Bahrah, A. Diomin [149, p. 24]).
La rîndul său, autorul V. Ivanov exclude din categoria particularităţilor caracterul oneros al
contractului, evidenţiind: consimţămîntul părţilor, autonomia contractuală, egalitatea subiecţilor,
executarea obligatorie a condiţiilor contractuale [169, p.88]. În privinţa autonomiei contractuale
am avea careva rezerve, deoarece, contractul normativ, după cum am menţionat, stabileşte norme
juridice în strictă conformitate cu legea şi intervine acolo unde legea nu reglementează. De aceia,
nu putem vorbi de o „autonomie contractuală”, atunci cînd: terenul contractual, tipul de contract
aplicabil relaţiilor sociale şi alte elemente, sînt determinate de lege.
Juristul rus A. Diomin subliniază alte trei particularităţi ale contractului normativ:
1. Contractele normative se încheie în interesul public;
2. Contractul normativ are un caracter multilateral (conţine norme juridice, obligatorii nu
doar pentru părţile contractante);
3. Litigiile apărute în legătură cu executarea contractelor normative se rezolvă într-o ordine
specifică de soluţionare [163, p. 18].
Analizînd concepţiile lui A. Diomin, V. Ivanov menţionează că, alături de particularităţile
cu caracter universal, ar fi corect de inclus şi trăsături specifice ale normei contractuale, care să
determine natura actelor juridice contractuale [170, p. 88].

52
 Referitor la caracterul oneros a contractului normativ, într-adevăr sînt suficiente argumente
care i-ar putea atribui această calitate în raporturile juridice de muncă. Astfel, chiar în literatura
de specialitate autohtonă, autorii N. Romandaş şi E. Boiştean vorbesc despre caracterul oneros al
contractului normativ din materia dreptului muncii, argumentînd că „părţile contractului colectiv
realizează reciproc anumite prestaţii în schimbul acelora pe care s-au obligat să le efectueze în
favoarea celeilalte. Aceste prestaţii sînt recunoscute ab initio la încheierea contractului, iar
executarea lor nu depinde de un eveniment incert” [122, p. 50]. La fel, menţionăm faptul că
caracterul oneros al contractului este o trăsătură specifică contractelor civile, însă să nu uităm că
şi acolo, nu toate contractele sînt cu titlu oneros (de ex., donaţia). Cît priveşte celelalte trăsături
propuse de Barah, Diomin şi Ivanov, au fost abordate în textul de mai sus.
O deosebită importanţă în evoluţia diacronică a contractului normativ ca izvor al dreptului
reprezintă forţa juridică, care determină locul lui în sistemul ierarhic al legislaţiei. În acest sens,
unii cercetători sînt de părerea că contractul normativ are aceiaşi valoare juridică ca şi legea şi se
deosebeşte doar prin modul de creare a normelor juridice. Iar, alţii susţin că contractul normativ
se atribuie la categoria actelor subordonate legii şi constituie o componentă a actului normativ.
Prin urmare, în concepţia autorului N. Sokolov, citat de cercetătorul G. Manov, „contractul este o
înţelegere cu caracter normativ, care are putere de lege” [207, p. 193]. În aşa fel, autorul situează
contractul normativ pe aceiaşi poziţie cu legea, atribuindu-i forţă juridică asemănătoare legii. La
fel, autorul O. Leist, citat de profesorul M. Marcenko, scrie: „dezvoltarea societăţii civile la etapa
contemporană ne impune să concepem Constituţia drept Legea supremă a statului, ce stabileşte,
atît atribuţiile organelor supreme ale puterii de stat, cît şi drepturile, libertăţile cetăţenilor acestui
stat. Drept urmare, însăşi constituţia este o înţelegere dintre societate şi stat, privind delimitarea
principalelor domenii de activitate (statului revine sfera intereselor generale, iar societăţii - sfera
intereselor personale, libertăţile individuale)” [189, p. 352]. La rîndul lor, autorii L. Tihomirova
şi M. Tihomirov evidenţiază „... prioritatea actelor normative (legilor) în raport cu celelalte acte
juridice. Contractele normative se consideră valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea
normelor stabilite în actele normative” [212, p. 503].
În opinia noastră, forţa juridică a normelor, care se conţin în contractul normativ, este egală
cu forţa juridică a normelor actului normativ, întrucît contractul normativ se realizează prin actul
normativ şi reglementează nişte relaţii care nu cad sub incidenţa de reglementare a actului nor-
mativ. El are o destinaţie mai secundară, deoarece doar completează domeniul de reglementare a
actului normativ, dar asta nu-i diminuează cu nimic forţa şi valoarea lui juridică. În afară de des-
tinaţia de completare a legii, contractul normativ atribuie normelor juridice un caracter democra-
tic de reglementare, deoarece se stabilesc prin negociere.

53
 În ce priveşte cadrul normativ al Republicii Moldova referitor la forţa juridică a normelor
stabilite în actul normativ şi normelor din contractul normativ, îl vom analiza în paragraful urmă-
tor al capitolului.
În baza cercetărilor efectuate, deducem următoarele concluzii:
- pentru definirea contractului normativ, ca izvor formal al dreptului utilizăm noţiunea de
contract în înţelesul larg al cuvîntului, şi anume ca acord, convenţie, protocol, tratat;
- contractul normativ stabileşte norme juridice, care sînt obligatorii, adică nişte prevederi
cu caracter general care stabilesc drepturile şi obligaţiunile părţilor contractante;
- la etapa contemporană, acolo unde se lărgeşte sfera de acţiune a dreptului, contractul norma-
tiv devine un important mecanism de reglementare juridică a relaţiilor sociale.
În ceea ce ţine de abordarea istorico – teoretică a contractului normativ, menţionăm că pentru a
cunoaşte un fenomen la justa lui valoare, este necesar de a cunoaşte preistoria şi istoria sa. În acest
context, extrem de importantă este cunoaşterea originii şi premiselor apariţiei acestui fenomen.
Acelaşi lucru poate fi spus şi despre contractul normativ.
Dezvăluirea originii contractului normativ este un element obligatoriu al procesului de
cunoaştere a adevărului. Fără cunoaşterea acestei probleme nu poate fi înţeleasă nici dezvoltarea, nici
esenţa, nici rolul contractului normativ în sistemul izvoarelor de drept. Numai înţelegînd de ce
societatea prestatală n-a recunoscut întotdeauna contractul normativ ca izvor de drept şi de ce la o
anumită etapă de dezvoltare acesta apare în mod inevitabil, putem da răspuns uşor la întrebarea: care
este esenţa contractului normativ?
Problema originii contractului normativ are nu numai însemnătate teoretică, ci şi practică. O
interpretare justă a problemei în cauză, serveşte drept temelie pentru înţelegerea nu numai a
problemelor contractului normativ, ci şi a altor probleme strîns legate de acestea.
Menţionăm în acest context şi faptul că procesul de apariţie a diferitor contracte normative ca
izvoare ale dreptului, nu poate fi legat numai de trecut, el este un proces continuu. Numai în perioada
ultimilor ani pe arena juridică au apărut o mulţime de contracte normative noi, mai ales în materia
dreptului internaţional public.
Problema originii contractului normativ ca izvor de drept, a cauzelor care au determinat
apariţia lui, a preocupat gîndirea umană încă din perioada antichităţii. În acest sens, ne-am propus să
facem o caracteristică a unor concepţii de bază privind originea contractului normativ. Evident, că
această concepţie care a cunoscut o dezvoltare mai amplă a contractului normativ este „teoria
contractualistă” (contractului social), legată de aşa personalităţi de seamă ale gîndirii umane, precum
ar fi: J. Rousseau, J. Locke, T. Hobbes.
Această teorie cunoaşte mai multe variante. De exemplu, în viziunea lui T. Hobbes, adept al

54
monarhiei absolute, citat de I. Craiovan, „pentru a se salva de dezastru, război, oamenii au încheiat
un contract social. În contractul social încheiat între monarh şi supuşii săi, aceştia din urmă ar fi
renunţat la toate drepturile lor şi întreaga libertate naturală în folosul monarhului, căruia îi recunosc o
putere nelimitată. Purtătorul suveranităţii nu este poporul, ci monarhul. Hobbes afirmă însă
posibilitatea omului de a ieşi din această stare de natură, mizeră şi odioasă – încheierea unui contract
de a institui statul, care curmă războiul, desfrîul şi anarhia, dar suprimă cu totul libertatea” [47, p.
39].
În viziunea lui J. Locke, citat de autorii B. Negru şi A. Negru, prin contractul social, oamenii
au jertfit nu toate, ci doar o parte a drepturilor lor iniţiale în interesul asigurării pentru cealaltă parte a
proprietăţii individuale şi a libertăţii. Împotriva concepţiei lui Hobbes, Locke susţine că omul este
natural sociabil şi nici nu există stare naturală fără societate. În stare naturală omul are deja anumite
drepturi, iar ceea ce lipseşte este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pentru a obţine o
astfel de garanţie, oamenii trebuie să renunţe la o parte din drepturile lor naturale şi aceasta se face
prin contract. Dar acel care a fost investit cu autoritatea publică nu poate să se folosească de ea după
bunul său plac, pentru că însăşi autoritatea i-a fost încredinţată pentru protecţia particularilor. Aşadar,
statul nu este o simplă expresie a puterii, ci trebuie, prin natura sa, să garanteze drepturile individuale
[104, p. 68].
Deşi ideea contractului social nu-i aparţine, J. J. Rousseau, citat după aceiaşi autori, susţine:
„întrucît nici o autoritate nu este legitimă decît dacă se bazează pe consimţămîntul celor ce i se
supun. Ordinea socială Iar, dreptul acestei autorităţi nu vine de la natură, ci este întemeiat pe
convenţie. Această convenţie se bazează pe consimţămîntul unanim, iar asociaţia civilă este cel mai
voluntar act din lume. Ca urmare, voinţa generală este singura care poate coordona forţele statului în
vederea realizării scopului său, care este binele comun” [104, p. 69].
În acest fel, noţiunea de contract ca izvor de drept îşi are originea încă din antichitate. Aşa cum
ne relatează doctrinele de specialitate hotărîrea poporului era atunci considerată factor de configurare
al contractului, legii şi dreptului obişnuielnic. Contractul, la rîndul său, a devenit cunoscut drept bază
în procesul de creare a normelor juridice, caracteristice perioadei republicane a dreptului roman, care
ulterior au fost preluate şi implementate în jurisprudenţa Europei Occidentale. Este vorba de doctrina
dreptului unic, care era prioritară în perioada Europei burgheze şi care, de fapt, a atribuit contractului
calitatea de izvor principal al dreptului. După autorul K. Kavelin, „odată cu reorganizarea structurii
statului şi dreptului, în Europa viaţa cotidiană, civilă şi politică, era construită în baza contractelor,
care reprezintă un sistem de norme juridice stabilite prin voinţa poporului, ridicate la rang de lege”
[171, p. 311].
Printre factorii social-economici, care au contribuit la dezvoltarea culturii dreptului în Europa

55
Occidentală pot fi evidenţiaţi:
- promovarea vasalităţii, care reglementa raporturile juridice dintre suveran şi vasal;
- relaţiile între feudali şi ţărani, drepturile, obligaţiile reciproce erau reglementate de norme
contractuale;
- formarea dreptului orăşenesc şi comercial care reflecta egalitatea şi reciprocitatea părţilor
contractante [151, p. 291, 294].
Astfel, pe de o parte raporturile juridice între autorităţi şi popor erau reglementate de normele
contractuale, ce stabileau drepturi şi obligaţiuni reciproce, iar pe de altă parte, în interiorul fiecărui
grup de raporturi juridice se implementa principiul egalităţii şi reciprocităţii părţilor.
Cu referire la societatea medievală, şi în special la începutul evului mediu, acesta era
caracterizat prin existenţa dreptului sacru (sfînt), iar activitatea justiţiei era fundamentată pe religie,
puterea statului aflîndu-se în mîinile bisericii. Toate actele, contractele normativ-juridice erau
considerate creaţie a divinităţii, iar monarhul, şeful statului, era reprezentantul lui Dumnezeu pe
pămînt. Abia în anul 1089, Papa Grigorii al VII-lea susţinea ideea că, autorităţile şi poporul sînt
legate între ele printr-un contract normativ. Ulterior, această idee a fost preluată în glosatorii, care
stabileau că împăratul este reprezentantul poporului, iar poporul va menţine ordinea publică,
echitatea, pacea şi securitatea. Cel care încălca cerinţele glosatorului era considerat tiran şi lipsit de
drepturile morale şi politice [221, p. 505].
În acelaşi sens, contractele cu caracter normativ ca izvoare ale dreptului au avut o aplicare
mai largă acolo unde se realizau astfel de acorduri între nobili şi oraşe, între diverse stări sociale,
între monarh şi diverse clase, categorii sociale etc. Evident, ele exprimau raportul de putere între
părţile semnatare. Amintim în acest sens Magna Charta Libertatum încheiată la 15 iunie 1215,
între monarh (loan Fără de Ţară) şi marii feudali. Contractul normativ Magna Charta Libertatum
este un document fundamental al Angliei medievale, care reprezintă recunoaşterea de către
regalitate a drepturilor nobilimii, Bisericii şi oraşelor din Anglia. Contractul normativ a fost
semnat de către Regele Ioan Fără de Ţară (1199-1216), care a reuşit rapid să se facă popular prin
politica sa internă. Prin Magna Charta Libertatum, ca şi contract normativ, s-au pus bazele
garantării drepturilor categoriilor privilegiate din Anglia în faţa eventualelor abuzuri regale şi a
exercitării de către acesta a controlului asupra politicii fiscale a monarhiei.
Abordînd aceeaşi problemă în istoria dreptului românesc, relevăm Tratatul de alianţă
dintre Polonia şi Muntenia de la 1390, îndreptat împotriva tendinţelor agresive ale Ungariei,
care intenţiona să cucerească pămînturile moldoveneşti. Recunoscînd vasalitatea sa faţă de
Polonia, prin prisma Tratatului de alianţă, Moldova putea să se opună mai uşor şi atacurilor
venite din partea turcilor, tătarilor din Crimeea. Slavii şi moldovenii au luptat secole întregi

56
împreună împotriva agresorilor turci, tătaro-mongoli, feudalilor germani. Totodată, alianţa dintre
Moldova şi Polonia era dictată şi de interesele comerciale. Este caracteristic faptul că pentru
comerţul cu Polonia au fost stabilite tarife vamale mai preferenţiale, decît pentru celelalte ţări.
Astfel, în anul 1408, negustorii din Lvov pentru a trimite din Moldova în Crimeea 100 de oi,
trebuiau să plătească o vamă în sumă de 90 groşi, iar pentru a le trimite în Polonia - numai 15.
Un model semnificativ de contract normativ din istoria dreptului românesc, îl constituie
Convenţia de la Cluj – Mănăştur din 6 iulie 1437, care reglementează înţelegerea (tratatul) de la
Bobîlna dintre reprezentanţii răsculaţilor şi cei ai nobilimii. Răscoala de la Bobîlna a izbucnit în
nordul Transilvaniei, dar s-a răspîndit cu repeziciune spre comitatele Szatmár (Satu Mare) şi
Szabolcs şi a fost provocată de înăsprirea asupririi feudale şi de măsurile excepţionale luate de
episcopul Gheorghe Lepeş în anul 1436. În luna aprilie sau mai, pe dealul Bobîlna (în maghiară
Bábolna) s-a adunat o oaste de ţărani români şi maghiari, sprijinită de mii de locuitori ai
oraşelor, de lucrătorii de la Ocnele din Dej, Sic, Cojocna, de unele elemente ale micii nobilimi şi
au construit o tabără după model husit [226, p. 20]. La sfîrşitul lunii iunie 1437 au înfrînt armata
nobililor, obţinînd la 6 iulie 1437 prin Convenţia de la Cluj - Mănăştur satisfacerea unor nevoi
sociale, economice şi politice cum au fost: dreptul de liberă strămutare, abolirea „nonei” (dijma
din vin şi din grîu), micşorarea rentei feudale în bani, natură şi muncă, etc [126, p. 107, 109].
Ulterior, ca răspuns la Răscoala de la Bobîlna, la 16 septembrie 1437 a fost încheiat un pact
de ajutor reciproc între trei grupuri sociale din Transilvania: nobilimea (majoritatea maghiară),
orăşenii saşi şi răzeşii secui, cunoscut sub numele de Unio Trium Nationum (Uniunea celor Trei
Naţiuni de la Căpîlna). Uniunea preciza ca atunci cînd una dintre părţi va fi atacată, ceilalţi să fie
datori să-i dea ajutor, de asemenea, a stabilit eliminarea completă a iobagilor din viaţa politică şi
socială din Transilvania, deşi ei formau vasta majoritate a populaţiei, Poziţia românilor
transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, era mult mai dificilă, deoarece Unio Trium
Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune şi de
la orice formă de participare politică şi socială. Deşi înţelegerea este cunoscută în istorie sub
numele de Unio Trium Nationum, această sintagmă nu apare ca atare în textul pactului, ci ca
Fraterna Unio (Uniunea Frăţească) [226, p. 20].
Totodată, menţionăm Tratatul de prietenie între Moldova şi Ungaria din 1475, potrivit
căruia, Ştefan cel Mare obţine promisiunea din partea regelui ungar precum că, fugarii din
Moldova nu vor primi azil în Ungaria; Convenţia cu privire la acţiunile comune în regiunea de
frontieră împotriva „oamenilor răi” din 1475, încheiată între domnul Moldovei şi regele
Poloniei, care reflecta anumite acţiuni comune împotriva detaşamentelor armate de ţărani [28, p.
698-699].

57
 Susţinem în acelaşi sens, Hrisovul Leon Vodă Tomşa, emis la 15 iulie 1631 [132, p. 406-
409; 133, p. 545-546], ce marchează preocupările româneşti timpurii pentru definirea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului, considerat în literatura de specialitate ca fiind pe acelaşi
plan din punct de vedere al importanţei cu Cartele drepturilor: Pravilele lui Vasile Lupu si Matei
Basarab, Pravilniceasca condica tipărita de Alexandru Ipsilanti, Suplex libellux Valahorum,
Moţiunea de la Blaj.
În aceeaşi ordine de idei, subliniem Contractul normal din Basarabia de la 1846, care, deşi
nu este contract normativ, reglementa nişte înţelegeri benevole dintre moşieri şi ţărani, în scopul
determinării loturilor de pămînt şi prestaţiilor ţărăneşti. Contractul normal din Basarabia a
constituit o parte integrantă a politicii agrare a ţarismului, din perioada descompunerii şi crizei
sistemului feudalo-iobăgite [28, p. 446-447].
Contractul normal din 1846 propunea ţăranilor să încheie înţelegeri benevole cu moşierii
privind condiţiile de folosire a pămîntului. Potrivit regulilor prevăzute în Contractul normal, în
cazul în care părţile nu ajungeau la o înţelegere, moşierii trebuiau să dea ţăranilor în folosinţă
loturi de pămînt, iar ţăranii erau obligaţi să îndeplinească anumite prestaţii în folosul moşierilor.
Contractul normal determina atît suprafaţa de pămînt pe care moşierul era obligat s-o pună la
dispoziţia ţăranilor, cît şi volumul prestaţiilor ţărăneşti către moşieri. Astfel, Contractul normal
avea drept sarcină prioritară – asigurarea moşierilor de pămînturi cu forţe de muncă necesare în
scopul sporirii producţiei gospodăriilor. Contractul normal din 1846 mai reglementa şi procedura
de trecere a ţăranilor de la un moşier la altul, care presupunea prevenirea obligatorie a
proprietarului cu şase luni înainte de plecare [28, p. 446-447].
De asemenea, menţionăm că, deşi Contractul normal din 1846 era un act juridic benevol,
acesta adeseori impunea anumite clauze ţăranilor, care erau nevoiţi să se supună tuturor
cerinţelor înaintate de moşieri. Iar atunci cînd ţăranii refuzau semnarea unui asemenea contract,
autorităţile ţariste îi sileau prin bătăi şi ameninţarea de a-i lăsa fără loturi de pămînt. Despre
asemenea cazuri ne vorbesc documentele ţăranilor şi reprezentanţilor oficiali ai Guvernului ţarist
(în materialele anchetei din 27 septembrie 1858, cu privire la atitudinea moşieresei Deleanova
faţă de ţăranii ei din satul Drăgăneşti jud. Soroca, în care se spunea că: „Copiii ţăranilor erau
siliţi să muncească la lucrări grele, peste puterilor lor, şi, atunci cînd încercau să fugă, ca
pedeapsă erau ferecaţi în lanţuri”) [28, p. 448].
În pofida celor expuse, totuşi, promovarea Contractului normal în Basarabia a constituit un
pas important în vederea suprimării sistemului violent feudal-iobăgit, o încercare a ţarismului de
a reglementa pe cale paşnică raporturile juridice dintre ţărani şi moşierii de pămînturi.

58
 Importanţa contractelor normative a crescut considerabil în contextul formării federaţiilor
şi confederaţiilor, prin ele statornicindu-se principiile fundamentale, convenite de statele
membre.
Printre exemplele istorice de federaţii şi confederaţii menţionăm:
- Confederaţia elveţiană, recunoscută cea mai veche confederaţie încă din 1291, cînd trei
cantoane elveţiene, Ury, Schwyz, Unterwalden (se adaugă în anul 1332 Lucerna, în 1351 Zürich,
în 1353 Berna ş.a), care îşi apără cu succes independenţa în faţa tendinţelor expansioniste ale sta-
tului burgund şi al Sfîntului Imperiu Roman. În 1648 independenţa Confederaţiei helvetice este
recunoscută oficial prin Tratatul de pace westfalic, iar prin Constituţia din 12.09.1848, Elveţia se
transformă într-un stat federal, păstrîndu-şi denumirea de Confederaţia elvetică [90, p. 164].
- Statele Unite ale Americii. Contractul normativ incipient este Declaraţia de Independenţă
din 4 iulie 1776, adoptată de către congresul continental în urma căruia coloniile răsculate se
unesc în Statele Unite ale Americii, formînd un stat liber şi independent. În declaraţie se afirmă,
că toţi oamenii se nasc egali şi că poporul are dreptul să-i alunge pe tirani şi să instituie un
guvern propriu. Principiile declaraţiei erau direcţionate împotriva monarhiei şi a asupririi
coloniale. Pentru acele timpuri, Declaraţia de Independenţă a SUA a constituit un remarcabil act
progresist şi revoluţionar [127, p. 18]. Structura administrativă iniţială a ţării a fost o confedera-
ţie, fondată în 1777 (în 1781 fiind ratificată baza sa) - Articles of Confederation. După dezbateri
îndelungate, acest document a fost înlocuit de către Constituţia Statelor Unite ale Americii în
1789, care a creat un sistem politic mai centralizat.
- Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Constituirea U.R.S.S. în 1922, a avut loc în
forma juridică a unui tratat încheiat la conferinţa delegaţiilor Congreselor Sovietice al Republicii
Sovietice Federative Socialiste Ruse, Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Republicii
Sovietice Socialiste Beloruse şi Federaţiei (R.S.S.) Transcaucaziene, alcătuite din Georgia,
Armenia, Azerbaidjan. Tratatul cu privire la formarea U.R.S.S. a fost adoptat de către primul
Congres Unional al Sovietelor din 30 decembrie 1922 şi conţinea 26 articole, preluînd multe din
clauzele Constituţiei R.S.F.S.R. [34, p. 118]. Pe parcursul anilor, în componenţa U.R.S.S. au
intrat 15 republici unionale, printre care şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în
componenţa U.R.S.S din 1940-1941 şi 1944-1991). Însă, accentuîndu-se caracterul nedemocratic
al principiilor care au stat la baza făuririi Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, un stat
centralizat, cu un regim bolşevic, condus riguros de către Moscova, s-a pus apoi problema găsirii
unei noi forme de acord între republicile suverane - Acordul cu privire la crearea Comunităţii
Statelor Independente, semnat la Minsk, la 8 decembrie 1991 între Republica Belarus, Federaţia
Rusă şi Ucraina, prin care Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, ca subiect al dreptului

59
internaţional şi realitate geopolitică, încetează de a mai exista. Republica Moldova a ratificat
Acordul de constituire a C.S.I. prin Hotărîrea Parlamentului nr. 40-XIII din 8 aprilie 1994.
Structura federativă sau confederativă a statelor este determinată în marea lor majoritate, de
principiul teritorial (Brazilia, Mexic, Australia, Germania, Austria), naţional, etnic, lingvistic,
apartenenţă religioasă (Emiratele Arabe), asistenţa mutuală şi apărarea comună, precum şi rela-
ţiile cu statele străine. În pofida celor expuse totuşi, formarea acestor state se bazează pe principii
democratice, statele membre ale federaţiei sau confederaţiei, exprimîndu-şi liber acordul de
voinţă. Este inacceptabilă varianta URSS, stat format pe principii dictatoriale ruseşti [70, p. 479],
acolo unde democraţia şi dreptul naţiunilor la autodeterminare erau nişte ficţiuni [101, p. 39].
Astăzi, societatea contemporană pune accentul tot mai pronunţat pe sistemul democratic de
conciliere, exprimat între părţi, în procesul de creare a normelor juridice. Caracterul de concilie-
re, manifestat prin esenţa contractului normativ, ridică calitatea normelor contractuale la un nivel
net superior normelor juridice, reflectate prin alte forme ale dreptului, îi stabileşte o eficienţă de
perspectivă în procesul de realizare praxiologică şi respectiv, îi determină o calitate democratică
superioară întregului sistem al dreptului. Menţionăm ca contracte normative contemporane:
- Memorandumul de înţelegere între Guvernul Republicii Moldova, Comisia Europeană şi
Guvernul Ucrainei privind misiunea Comisiei Europene de asistenţă la frontieră în Republica
Moldova şi în Ucraina, semnat la 07.10.2005 [93, p. 479];
- Convenţia dintre Republica Moldova şi Regatul Ţărilor de Jos cu privire la evitarea dublei
impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şipe capital, semnat la
Chişinău, la 3 iulie 2000 [44, p. 390];
- Acordul între Republica Moldova şi Republica Ungară privind evitarea dublei impuneri şi
prevenirea evaziunilor fiscale referitor la impozitele pe venit şi proprietate, semnat la Budapesta,
la 19.04.1995 [4, p. 310].
Drept consecinţă, analiza diacronică a contractul normativ, ne permite se afirmăm că aceas-
tă categorie juridică a evoluat şi s-a dezvoltat în interdependenţă cu procesul de dezvoltare a sta-
tului şi dreptului, determinînd un aport semnificativ în procesul de perfecţionare a cadrului nor-
mativ-juridic al fiecărui stat, iar acele contracte normative menţionate mai sus, constituie acea
piatră de temelie care stă la baza dimensiunii umane a oricărui stat democratic. Astăzi, însemnă-
tatea contractelor normative este vizibilă, dat fiind faptul că pe baza lor s-a lărgit sfera de colabo-
rare dintre organele statelor şi dintre state în parte, aceştia din urmă realizînd diferite strategii,
programe comune de activitate. Iar, societatea din Republica Moldova trebuie să fie instruită în
spiritul democraţiei participative. Ea urmează să fie conştientă de rolul atribuit cetăţeanului într-o
democraţie veritabilă. Aşa cum sublinia O.Vinsent în lucrarea „Sensul federalismului american”:

60
„În societate există o varietate de autorităţi legislative, însă, creaţia juridică, într-un fel sau altul,
aparţine tuturor segmentelor comunităţii” [156, p. 127].

1.3. Interconexiuni sintetice ale contractului normativ-juridic cu alte izvoare ale dreptului.

Izvorul formal al dreptului se concepe ca o formă de adoptare sau sancţionare a normelor

juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sînt reflectate.
Pentru estimarea la justa valoare a contractelor normative în calitate de izvoare formale ale
dreptului, este necesar de a cunoaşte corelaţia dintre contractul normativ şi alte izvoare de drept
din Republica Moldova. În această ordine de idei, este extrem de importantă cunoaşterea valorii
sistemului de izvoare formale ale dreptului în dezvoltarea unui sistem de drept, natura juridică a
izvoarelor de drept, eficienţa utilizării contractelor normative şi corelaţia contractelor normative
cu alte izvoare de drept.
Izvorul formal al dreptului caracterizează deci, mijloacele speciale pe care statul le aplică
pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor
normative. De aceea, ne vom opri mai mult la corelaţia dintre contractul normativ şi actul norma-
tiv.
Valoarea sistemului de izvoare formale, pentru dezvoltarea unui sistem de drept, sînt chiar
izvoarele, deoarece prin intermediul lor, dreptul devine cunoscut pentru cei interesaţi, se eviden-
ţiază lacunele în drept şi se perfecţionează sistemul normelor juridice. Izvoarele dreptului sînt ac-
tele în care se conţin normele juridice. În modul acesta, izvorul de drept este forma de exprimare
a normelor juridice, iar conţinutul izvoarelor este dreptul propriu-zis.
În contextul cunoaşterii depline a corelaţiei dintre contractul normativ şi actul normativ,
este necesar să determinăm natura lor juridică.
Referitor la contractul normativ, cunoaştem că acesta se întocmeşte în baza unei înţelegeri
benevole între două sau mai multe persoane, pentru stabilirea de noi norme juridice şi realizarea
unor interese de ordin public. De asemenea, menţionăm că normele juridice pe care le produce
contractul normativ, nu trebuie să vină în contradicţie cu normele reflectate în actul normativ.
Cît despre actul normativ, acesta este creat de către autorităţile publice (Parlament, Guvern,
Preşedinte, organele autorităţii publice locale). Ele conţin reguli generale şi obligatorii, a căror
aplicare la nevoie este asigurată prin forţa coercitivă a statului. Deci, sînt acte ale activităţii de
elaborare a dreptului de către stat (organele lui) şi includ prescripţii obligatorii cu un caracter
general şi prescripţii privind instituirea, modificarea sau suspendarea acţiunii normelor juridice.

61
 Corelaţia între contractul normativ şi actul normativ are o mare însemnătate, deoarece actul
normativ are un caracter de reglementator în raport cu contractul normativ. Cu toate acestea,
autorul rus Ia. Magaziner scrie că „nu există vre-o colaborare dintre actul normativ şi contractul
normativ, ultimul fiind considerat superior şi poate stabili norme juridice, contrare prevederilor
legii” [187, p. 59]. Considerăm că punctul de vedere al autorului ar putea fi contrazis, deoarece
contractul normativ, în mare măsură, este dependent de actul normativ, iar această dependenţă se
manifestă prin următoarele trăsături:
- actul normativ atribuie contractului normativ calitatea de izvor de drept (de ex., art. 8 din
Constituţia Republicii Moldova, art. 30 al Codului muncii al Republicii Moldova, art. 2
din Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova);
- actul normativ determină „terenul contractual” - sfera de acţiune a contractului normativ
(de ex., art. 33, 38 Codului muncii al Republicii Moldova, art. 20 Legea privind tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova);
- actul normativ stabileşte tipul de contract, aplicat relaţiilor sociale (de ex., capitolul al V-
lea din Codul muncii al Republicii Moldova şi art. 3 din Legea privind tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova);
- actul normativ reglementează mecanismul de încheiere a contractului normativ (de ex.,
art. 32, 34, 37, 39, 40 din Codului muncii al Republicii Moldova şi capitolul al II-lea din
Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova);
- actul normativ stabileşte obligaţia de executare a contractelor normative şi mijloacele de
apărare a drepturilor şi intereselor părţilor contractante (de ex., alin. (3) art. 43 Constituţia
Republicii Moldova, art. 44 din Codul muncii al Republicii Moldova, capitolul III din
Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova);
- actul normativ este un intermediar între contractul normativ şi stat, astfel încît statul are
posibilitatea de a verifica evoluţia relaţiilor contractuale, iar în caz de necesitate, interzice
acţiunea contractelor care vin în contradicţie cu normele de drept (de ex., art. 41 Codul
muncii al Republicii Moldova, alin. (3) art. 23 din Legea privind tratatele internaţionale
ale Republicii Moldova) [33; 38; 82].
La fel, menţionăm că coraportul între contractul normativ şi actul normativ este determinat
de tipul contractului normativ. De ex., Protocolul privind colaborarea între Ministerul Apărării al
Republicii Moldova şi Ministerul Apărării Naţionale a României în domeniul învăţămîntului
militar (contract normativ din domeniul dreptului internaţional, care reprezintă expresia
consimţămîntului părţilor semnatare la pregătirea şi perfecţionarea cadrelor în instituţiile militare
de învăţămînt), diferă de contractul colectiv de muncă (contract normativ din domeniul dreptului

62
muncii încheiat între angajator şi comitetul sindical sau reprezentanţii salariaţilor), atît după
conţinut, cît şi efectele juridice pe care le produce.
Un aspect important care ar provoca discuţii controversate este forţa juridică a normelor ju-
ridice stabilite de contractele normative şi a normelor din actele normative. În acest context, ana-
lizînd cadrul normativ din Republica Moldova, constatăm următoarele:
Potrivit art. 7 al Constituţiei Republicii Moldova, „Constituţia este legea ei supremă. Nici o
lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică” [38].
Această prevedere constituţională trebuie abordată sub două aspecte. Un prim aspect, determină
necesitatea elucidării semnificaţiei Constituţiei, caracterele şi trăsăturile ei, iar celălalt relevă
modul în care se manifestă puterea Constituţiei şi supremaţia acesteia. Constituţia este legea
fundamentală şi supremă a statului, constituită din norme de forţă juridică supremă. Ea
reglementează relaţiile sociale fundamentale, necesare formării, menţinerii şi exercitării puterii
politice a poporului. Cu alte cuvinte, Constituţia este baza politică şi juridică a statului. Această
afirmaţie este argumentată prin analiza trăsăturilor social-politice şi juridice, pe care le determină
Constituţia Republicii Moldova. Puterea şi supremaţia Constituţiei, este relevată chiar în art. 7,
care necesită a fi divizat în două părţi. Prima parte vizează supremaţia Constituţiei, iar a doua
decide supremaţia prin înscrierea principiului conform căruia, nici un alt act care contravine
Constituţiei, nu are putere juridică. Supremaţia este calitatea specifică a Constituţiei, datorită
căreia aceasta este situată în vîrful piramidal al instituţiilor politico-juridice dintr-o societate
organizată în stat [10, p. 91-92].
În acelaşi sens, conform prevederilor art. 4 al Constituţiei Republicii Moldova, dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului, se interpretează şi se aplică în concordanţă
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale [38]. Se are în vedere, deci, superioritatea normelor ce se conţin
într-un izvor de drept. În legătură cu această stipulare, menţionăm că însăşi Constituţia, legea
supremă a statului, acordă prioritate normelor internaţionale în materia drepturilor omului, care
se cuprind în tratatele la care Republica Moldova este parte. Această prioritate operează în
situaţia în care se ivesc neconcordanţe, generate de anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte
între reglementările internaţionale şi reglementările interne, referitoare la această problemă, sau
generate de prevederi nedeterminate.
Însă, prioritatea reglementărilor internaţionale operează numai în cazul unor contradicţii
între textele referitoare la drepturile fundamentale ale omului. În alte cazuri de neconcordanţă,

63
fiind aplicabile prevederile alin. (2) art. 8 din Constituţia Republicii Moldova, conform căruia
„intrarea în vigoare a unui tratat internaţional, care conţine dispoziţii contrare Constituţiei, va
trebui precedată de revizuirea prevederilor constituţionale” [38]. La fel, prin Hotărîrea Curţii
Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din
Constituţia Republicii Moldova, s-a stabilit că prevederile alin.(1) art.4 din Constituţie comportă
consecinţe juridice, presupunînd, mai întîi că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională
şi instanţele judecătoreşti, în limitele competenţei ce le revin, sînt în drept să aplice în procesul
examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional, în cazurile stabilite de legislaţie.
Potrivit teoriei şi practicii dreptului internaţional, prin principii şi norme unanim recunoscute
ale dreptului internaţional se înţeleg principiile şi normele consacrate ale dreptului internaţional,
care au caracter general şi universal. Normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului
internaţional sînt executorii pentru Republica Moldova în măsura în care ea şi-a exprimat
consimţămîntul de a fi legată prin actele internaţionale respective. Dispoziţia constituţională
despre prioritatea reglementărilor internaţionale privind drepturile omului are incidenţă asupra
legilor şi asupra altor acte normative interne. Această dispoziţie vizează toate legile, indiferent de
data adoptării lor. De altfel, tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne,
dar nu şi asupra normelor constituţionale [77].
Aşadar, una din trăsăturile specifice ale actului normativ care asigură realizarea principiilor
democratice ale sistemului de izvoare ale dreptului este supremaţia legii şi caracterul obligatoriu
al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor
locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. În acest fel, se asigură hotărîrea uniformă
a chestiunilor principale ale politicii statului în întregul sistem de acte normative.
În pofida celor expuse, menţionăm că supremaţia legii nu este o particularitate pentru toate
statele lumii. Astfel, în tradiţionala concepţie a dreptului englez, „legea nu constituie forma cea
mai reuşită de exprimare a normelor juridice, locul primordial revenind precedentului juridic”
[152, p. 138].
Autorul S. Zivs scria: „Nu putem vorbi niciodată despre o supremaţie absolută a unui izvor
de drept faţă de altul” [167, p. 106].
În aceiaşi ordine de idei, menţionăm că contractul normativ are sarcina de a reglementa
relaţii sociale, nereglementate de actul normativ. Iar, dacă prevederile contractului normativ sînt
binevenite pentru societatea în întregime legea poate fi supusă modificării. În acest fel, contractul
normativ poate contribui atît la adoptarea actelor juridice cu caracter individual sau normativ, cît
şi la perfecţionarea actul normativ.

64
 Cu referire la corelaţia contractului normativ cu celelalte izvoare formale ale dreptului, dat
fiind faptul că la noi în ţară nu se realizează alte izvoare de drept decît legea şi contractul norma-
tiv, interdependenţa lor este mai puţin evidentă.
Prin urmare, în Republica Moldova aproape că nu întîlnim obiceiuri juridice, chiar şi de
obiceiul pămîntului nu se mai vorbeşte în practică. Un obicei devine izvor de drept numai atunci,
cînd este acceptat, sancţionat într-o normă oficială. Totuşi, unele obiceiuri există în ţara noastră,
dar ele nu au forţă juridică. De ex., „obiceiul de a rămîne feciorul mezin în casa părintească”.
Evident că este un obicei, dar neincorporat într-o normă oficială, iar în cazul apariţiei unor con-
traziceri, se face trimitere la actul normativ, care reglementează raporturile juridice respective.
Totodată, trebuie de menţionat faptul, că pe baza obiceiurilor juridice pot fi încheiate contracte
normative, cu condiţia, că acestea nu contravin prevederilor legii (părţile pot contracta, invocînd
obiceiul ca model de normă de conduită). De asemenea, de multe ori, contractele normative se
inspiră din obiceiuri juridice (de ex., vechiul drept francez).
În acelaşi sens, contractul normativ comportă o securitate pe care nu o poate atinge obiceiul
juridic, mai difuz, mai mişcător, mai nesigur. Faptul publicării contractului normativ, asigură cu-
noaşterea lui, iar izvoarele scrise sînt, în principiu, factori de securitate şi stabilitate a dreptului.
De natura sa, obiceiul juridic ţine de caracterul său nescris. El este spus şi aplicat. Dar
dreptul cutumiar nu este incompatibil cu ideea de societate organizată şi de juridicitate.
Privitor la doctrina juridică, ea este izvor teoretic. Deşi în Republica Moldova nu se aplică
doctrina juridică ca izvor al dreptului, fără ea, dreptul ar dispărea, iar cunoaşterea sa ar fi impo-
sibilă. Doctrina juridică nu este un studiu pur descriptiv al regulii de drept. Ea urmăreşte perfec-
ţionarea ordinii existente, relevă imperfecţiunuile tehnice, defectele, neadaptarea unei anumite
dispoziţii la necesităţile sociale, economice şi propune regula care îi pare satisfăcătoare. Ea
contribuie la interpretarea dreptului, atît analitic, cît şi metodologic, făureşte instrumente care
servesc drept instrumente juridice şi preconizează metode de interpretare a dreptului. Doctrina
juridică completează gîndirea judecătorului şi a tuturor celor care concurează la aplicarea
dreptului. Autoritatea sa nu este de natură instituţională, ci de natură ştiinţifică.
Opinia doctrinei juridice nu constituie o sursă a dreptului, dar ea are influenţă asupra creării
normelor juridice în faţa vidului legislativ, cînd se apelează la doctrină. Ea participă, astfel, la
elaborarea dreptului, dar nu în mod direct, ci în unul secret şi imediat. Influenţa ei poate fi
imediată şi oficială, atunci cînd, în opera de creare a dreptului sînt chemaţi să participe jurişti de
seamă.
Referitor la precedentul judiciar, ne-am expus desluşit în paragraful precedent.

65
 Drept urmare, putem afirma că dreptul nu se produce, nu se creează decît prin interacţiunea
izvoarelor sale. Fiecare izvor de drept şi-a avut şi îşi are importanţa sa şi, rînd pe rînd, fiecare din
ele a fost considerat, în perioade şi epoci diferite, sursa principală a dreptului. Astăzi, printre iz-
voarele de drept cunoscute, doar actul normativ şi-a disputat primatul în toate sistemele de drept.
Însă, remarcăm faptul că legea nu mai reprezintă tot dreptul dintr-un stat. Pe parcursul isto-
riei a progresat contractul normativ ca formă specifică de creare a dreptului, alta decît creaţia sta-
tului. Regulile impuse de către autorităţile publice sînt insuficiente, autorităţile nefiind apte ca să
prevadă toate regulile necesare societăţii. Trebuie, deci, să facem apel şi la normele care se spri-
jină pe libera manifestare de voinţă a mai multor părţi, cum ar fi de ex., contractul normativ.

1.4. Concluzii la capitolul 1

Aşadar, pentru început s-a efectuat analiza diacronică a contractului normativ ca izvor de
drept şi s-a sintetizat reflectarea conceptului în bibliografia specializată. Drept concluzie în cazul
acestui obiectiv merită a fi menţionat că, izvorul de drept supus cercetării şi aspectele sale şi-au
găsit oglindire încă din perioada republicană a dreptului roman, acolo unde -„acordul poporului”,
era considerat factor determinativ la elaborarea dreptului.
Analiza teoretico-metodologcă a conceptului de contract normativ, prin compararea defini-
ţiilor şi a teoriilor existente, a determinat trăsăturile caracteristice ale contractului normativ ca iz-
vor de drept. În primul rînd, importanţa contractului normativ este dată de posibilitatea de conci-
liere a părţilor, în diferite domenii ale dreptului şi funcţionează, înainte de toate, ca manifestare a
voinţei exprimate de către părţi. Apoi, pe parcursul cercetării identificăm că părţile acţionează pe
poziţii de egalitate. Clauzele contractuale sînt obligatorii iar neexecutarea lor duce la răspundere.
Lucrarea evidenţiază că, stabilirea de norme juridice este una din caracteristicile cele mai impor-
tante ale contractului normativ şi că acesta reglementează relaţii sociale între părţile contractante.
Toate aceste caracteristici fixează şi conformă ipoteza lucrării şi fortifică scopul cercetării date.
Avînd în vedere caracteristicile de mai sus, menţionăm că prin contract normativ înţelegem
izvorul formal al dreptului, manifestat, în contextul tehnicii juridice, printr-un acord dintre două
sau mai multe părţi determinate, abilitate cu competenţă, prescripţiile căruia poartă un caracter
normativ şi de conciliere, ce reglementează raporturi juridice speciale, în domenii determinate
ale dreptului.
Totodată, cercetarea noastră reflectă domeniile prioritare de acţiune ale contractului norma-
tiv: în dreptul constituţional, în materia formării federaţiilor; în sfera dreptului internaţional unde
contractul apare sub forma tratatelor internaţionale, acordurilor internaţionale şi dreptul muncii şi
securităţii sociale, în calitate de contracte colective de muncă sau convenţii colective.

66
 În acelaşi timp, lucrarea determină cîmpul proxim al contractului normativ în relaţie cu ac-
tul normativ. Menţionăm că, una din cele mai importante concluzii la această etapă este cea, care
subliniază caracterul reglementator al actului normativ în raport cu contractul normativ. Analize-
le realizate în acest segment al lucrării ne permit să afirmăm că, actul normativ atribuie contrac-
tului normativ calitatea de izvor de drept, îi decelează sfera de acţiune, stabileşte tipul de contract
care poate fi aplicat relaţiilor sociale şi asigură executarea prevederilor (a normelor) contractuale.

67
 2. CÎMPURI DE CATEGORIZARE A CONTRACTELOR
NORMATIVE ÎN SFERA JURIDICĂ

2.1. Fundamente metodologice de clasificare a contractelor normative

În capitolul întîi am stabilit importanţa contractului normativ pentru evoluţia şi dezvoltarea unui
stat de drept şi democratic. De asemenea, am relevat necesitatea consolidării contractului normativ în
sistemul izvoarelor de drept ale unui stat de drept. Această atribuţie poate fi vădită sau tacită, directă
sau indirectă. Recunoaşterea de către stat a contractului normativ, ca izvor de drept, se exprimă prin
faptul că realizarea lui este asigurată prin forţa coercitivă a statului, iar nerespectarea prevederilor
contractului atrage după sine răspunderea [206, p. 254-255].
Contractul normativ constituie un mijloc universal de reglementare juridică a relaţiilor sociale.
Importanţa reglementărilor contractuale în diferite ramuri de drept creşte tot mai mult în perioa-
da ultimilor ani (de ex., în dreptul familiei apare instituţia de contract matrimonial, iar în dreptul penal,
convenţia de împăcare între făptuitor şi pătimaşul infracţiunii ş.a.).
Un aspect primordial al teoriei contractului normativ ca izvor formal al dreptului constituie cla-
sificarea acestuia. Este normal să existe un sistem de criterii de clasificare, pentru că astfel se evidenţi-
ază un aspect sau altul al contractelor normative.
A clasifica contractele normative înseamnă a le grupa pe categorii, a le sistematiza, organiza,
pentru a ne orienta în ansamblul lor, pentru a le recunoaşte şi a le deosebi mai uşor în cazul realizării
normelor ce le conţin.
Cu referire la aceiaşi problemă, savanţii Iu. Tihomirov şi I. Kotelevkaia susţin că „clasificarea va
permite gruparea contractelor normative astfel încît, fiecare din ele să-şi găsească locul lor în sistemul
relaţiilor sociale şi totodată, va determina colaborarea precisă cu alte tipuri de contracte” [211, p. 20].
În acest context, putem afirma cu certitudine că problema clasificării contractelor normativ –
juridice prezintă un interes deosebit, atît din punct de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere practic,
pentru cunoaşterea şi studierea contractelor normative sub diferite aspecte.
Astfel, în funcţie de diferite criterii, evidenţiem următoarele clasificări a contractelor normative:
După forma de activitate, deosebim următoarele trei grupuri de contracte normative:
- între state, ca subiecţi de drept (creaţia juridică nemijlocită a statului): contractele dintre state;
- între subiecţi de drept guvernamentali şi nonguvernamentali (creaţia juridică colectivă): de ex.,
tratatele de parteneriat social;
- între subiecţi de drept nonguvernamentali (creaţie juridică nestatală): acordurile de cooperare
dintre organizaţiile obşteşti.

68
 Specificul creaţiei juridice contractuale derivă din trăsăturile actelor contractuale, care exprimă
manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept şi actualizează clasificarea contractelor normative după
natura părţilor contractante. Aici distingem:
- contracte normative încheiate între părţi cu acelaşi statut: contractele dintre state;
- contracte normative încheiate între părţi cu statut diferit: de ex., contractul colectiv de muncă,
care se încheie între o parte, cu statut de salariat şi alta, cu statut de patron. Dar, aici nu trebuie să con-
fundăm statutul părţilor cu egalitatea părţilor contractante - trăsătură a contractului normativ.
În dependenţă de direcţia funcţională, deosebim:
- contracte normative constitutive: acordul de constituire a unui stat federativ (de ex., Republica
Federală Germană);
- contracte normative de competenţă statutară: Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1945;
- contracte normative procesuale: Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai
1969.
În viziunea autorului V. Ivanov, clasificarea de mai sus stabileşte că un contract normativ poate,
în acelaşi timp, da naştere unor norme de conduită, norme constitutive şi norme de competenţă
statutară [169, p. 85-97].
În funcţie de acţiunea în spaţiu a contractelor normative distingem:
- contracte normative interne: de ex., contractul colectiv de muncă;
- contracte normative internaţionale: de ex., tratatele internaţionale [141, p. 68].
După criteriul acţiunii în timp al contractelor normative, deosebim:
- contracte normative pe termen determinat;
- contracte normative cu durată nedeterminată.
Din punct de vedere al acţiunii asupra persoanelor:
- contracte normative generale, ce acţionează asupra tuturor cetăţenilor: de ex., contractele dintre
state;
- contracte normative speciale: de ex., contractele colective de muncă, ce acţionează doar asupra
colectivului de muncă.
Contractele normative mai pot fi divizate în funcţie de ramura de drept:
- contracte normative din sfera dreptului constituţional, izvoare de drept în materia formării
federaţiilor, prin ele determinîndu-se principiile fundamentale, convenite de statele membre;
- contracte normative din domeniul dreptului muncii, izvoare de drept sub forma contractelor
colective de muncă, încheiate între angajator şi comitetul sindical sau reprezentanţii salariaţilor.
Ele prevăd condiţiile generale ale organizării procesului muncii, iar pe baza lor se încheie
contractele individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul, conţinutul acestora precizînd

69
clauza cu caracter economic şi social: salariul, premiile, indemnizaţiile, utilizarea unor fonduri
pentru activităţi culturale, pentru protecţia muncii, etc.;
- contracte normative în domeniul dreptului internaţional public, izvoare de drept sub formă de
tratate internaţionale, care reprezintă expresia consimţămîntului statelor semnatare. El mai poate
îmbrăca şi forma acordului, pactului, protocolului, declaraţiei sau convenţiei.
În funcţie de subiecţii participanţi la raporturile juridice contractuale, contractele normative
internaţionale se clasifică în:
- contracte normative interstatale, încheiate la nivel de stat;
- contracte normative interguvernamentale, încheiate la nivel de guvern;
- contracte normative interdepartamentale, încheiate la nivel de ministere / departamente.
Din punct de vedere al numărului subiecţilor participanţi la raporturile juridice, deosebim:
- contracte normative bilaterale, încheiate între două părţi;
- contracte normative multilaterale: de ex., Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul
Republicii Moldova, Comisia Europeană şi Guvernul Ucrainei cu privire la misiunea Comisiei
Europene de asistenţă la frontieră în Republica Moldova şi în Ucraina, din 7 octombrie 2005 [93].
Distincţia dintre contractele normative bilaterale şi multilaterale este purtătoare de consecinţe
importante, sub aspectul tehnicii instrumentale a contractelor multilaterale, precum şi în plan
conceptual (este pus în discuţie caracterul convenţional al angajamentului asumat printr-un contract
multilateral, cum pot concorda voinţele părţilor, dacă ele nici nu se cunosc). Pe de altă parte, merită a
fi subliniată trăsătura legislativă a prevederilor din contractul multilateral, ele constituind reguli de
conduită (numărul în creştere al părţilor duce la un grad de generalitate a dispoziţiilor).
În viziunea autorului Iu. Tihomirov, în funcţie de subiecţi şi conţinut, contractele normative pot
fi clasificate în:
- contracte normative constitutive;
- contracte normative de competenţă statutară;
- contracte normative politice, de prietenie şi de parteneriat;
- contracte normative dintre organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale;
- contracte normative internaţionale;
- contracte normative de prestare a serviciilor sociale [210, p. 175].
Potrivit autoarei T. Kaşanina, contractele normative se clasifică în funcţie de sfera de acţiune
asupra persoanei:
- contracte normative individuale (care conţin norme juridice destinate părţilor contractuale);
- contracte normative locale (la nivelul subiecţilor colectivi de drept);
- contracte normative între state [173, p. 121].

70
 Considerăm, că opinia autoarei T. Kaşanina, ar putea fi contrazisă, deoarece clasificarea propusă
nu corespunde criteriului de acţiune a contractului normativ în interesul public (contractul normativ
stabileşte norme juridice cu caracter general). Anume din acest considerent, clasificare respectivă este
ca neargumentată.
Pentru N. Alexandrov, contractele normative pot fi clasificate în funcţie de conţinutul lor:
- contracte normative simple, care stabilesc, modifică sau sting norme juridice;
- contracte normative mixte, care stabilesc, pe de o parte, norme juridice, iar pe de altă parte,
drepturi subiective şi obligaţii pentru părţi [141, p. 72].
Cercetătorul rus I. Ivanov, avînd la bază criteriul de mai sus, divizează contractele normative
mixte în:
- contracte normative cu conţinut individual (care reglementează un domeniu aparte);
- contracte individuale cu conţinut normativ [169, p. 85].
Corespunzător, prima categorie autorul o atribuie izvoarelor de drept ce stabilesc norme juridice
(obiectul nostru de cercetare), iar cea de-a doua - la actele aplicativ-juridice, izvoare de reglementare
sub-normativă.
După părerea lui I. Lucaşuk, contractele normative se mai clasifică în:
- contracte normative primare, care stabilesc în premieră principiile de bază ale coraportului
dintre subiecţi;
- contracte normative derivate, care se aplică la dezvoltarea contractelor normative primare,
întru executarea acestora. [185, p. 55-56].
Autorii autohtoni A. Guţu şi O. Balan clasifică contractele normative în funcţie de autorităţile
care le încheie şi relaţiile sociale, la care se referă:
- contracte normative superioare legilor interne (pactele şi tratatele referitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte);
- contracte normative cu forţă juridică egală cu a legilor (celelalte acorduri internaţionale
ratificate de către Parlament sau acorduri ce se referă la domeniile de bază ale construcţiei social-
politice);
- contracte normative subordonate legilor care se încheie în temeiul legilor în vigoare (contractul
colectiv de muncă) [74, p. 47].
O asemenea diversitate de păreri asupra clasificării contractelor normative, rezultă din însăşi
complexitatea acestor ca categorii juridice şi din finalitatea, dinamica elementelor lor constitutive. Noi
considerăm că ansamblul criteriilor de clasificare a contractelor normative, care s-au constituit în
ştiinţa dreptului şi au fost analizate de noi au o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi studie-
rea contractul normativ sub diferite aspecte. Totodată, pentru un grad mai înalt de generalizare a

71
contractelor normative ca izvoare de drept, pot fi înaintate şi alte modele de clasificări. În acest sens,
noi optăm pentru o clasificare exhaustivă a contractelor normative, la baza căreia stau trei criterii: acţi-
unea în spaţiu, ramura de drept şi natura părţilor contractante. Astfel, deosebim:
1. Contracte normative interne:
a) contracte normative încheiate dintre autorităţile statului;
b) contracte normative între organizaţiile nonguvernamentale;
c) contracte normative încheiate între autorităţile statului şi organizaţiile
nonguvernamentale;
d) contracte normative din sfera dreptului muncii;
e) contracte normative din materia dreptului constituţional;
2. Contacte normative internaţionale:
a) contracte normative interstatale;
b) contracte normative interguvernamentale;
c) contracte normative interdepartamentale.
Clasificările contractelor normative sînt foarte importante sub aspectul său practic, asta deoarece
asigură o ordine în procesul de creare şi aplicare a dreptului. Ele se intersectează într-un mod sau altul.
De regulă, orice contract poate fi analizat din perspectiva acestor clasificări, evidenţiind unele sau alte
particularităţi caracteristice. De aceea, este foarte important ca le abordăm cu maximă atenţie.

2.2. Analiza praxiologică a contractului normativ ca izvor al dreptului contemporan

Din ansamblul de clasificări, evidenţiem criteriul ramurii de drept, care este cel mai important în
viziunea noastră şi ne oferă posibilitatea de a determina unele aspecte ale contractelor normative într-o
formulă mai complexă, reflectînd locul şi rolul lor în cadrul fiecărei ramuri de drept aparte.
Contractul normativ, susţine autorul M. Baitin, „este un izvor integral, care poate fi întîlnit în
toate ramurile dreptului. Instituţia contractului se atribuie la instituţiile de drept interramurale” [148,
p. 211]. Şi în acest sens, întîlnim contracte în care raporturile juridice între subiecţi sînt de
subordonare şi contracte, în care părţile contractante se situează pe poziţii de egalitate. Importanţa
contractelor poate fi văzută în cea de-a doua categorie, deoarece subiecţii, sînt liberi şi egali să decidă
asupra clauzelor contractuale (normele de conduită). De regulă, acestea sînt contracte din domeniul
dreptului civil, dreptului muncii, dreptului constituţional şi dreptului internaţional.
Ceea ce ne interesează sînt contractele normative în domeniul dreptului constituţional, dreptului
muncii şi dreptului internaţional, care stabilesc norme juridice generale şi obligatorii pentru părţi.

72
 Unii cercetători sînt de părerea că chiar şi Constituţia unui stat ar reprezenta, în sine, un contract
cu caracter normativ, deoarece trăsătura ei fundamentală este aceea de a ocroti interesele statului şi ale
cetăţenilor. ... Constituţia statului se adoptă cu participarea poporului, adică reprezintă un acord comun
al tuturor cetăţenilor [164, p. 58].
Considerăm, însă că, viziunea autorului ar putea fi contrazisă, deoarece Constituţia nu reprezintă
altceva decît rezultatul activităţii de elaborare a dreptului de către stat şi reflectă prescripţii juridice
supreme, obligatorii, cu caracter prioritar conduitei oamenilor şi organizaţiilor.

2.2.1. Contractul normativ în dreptul constituţional

În dreptul constituţional, contractele normative apar în domeniul organizării şi funcţionării

structurii federative a statelor, statornicind principiile fundamentale convenite de statele membre.
Contractele încheiate cu această ocazie, stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale, a
statului federativ şi, respectiv, a statelor membre ale federaţiei.
Forma de stat este un concept politico-juridic, ce exprimă modul de constituire şi exercitare
a puterii, de organizare a societăţii prin stat [108, p. 14].
Profesorul N. Popa consideră că forma de stat „exprimă modul de organizare a conţinutului
puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut” [107, p. 109].
Forma structurii de stat depinde de condiţiile formării acestui stat, de tradiţiile lui istorice,
componenţa naţională, gradul comunităţii teritoriale, prezenţa divergenţelor între diferite grupuri
ale cercurilor guvernamentale etc. Prun urmare, forma structurii de stat relevă gradul centralizării
funcţiilor de stat, coraportul dintre centru şi teritoriu. La fel, determinarea oportună a formei de
organizare statală rezultă din diverşi factori de ordin economic, politic, ideologic, ce influenţează
asupra formării tendinţelor centripete şi centrifuge [104, p. 143].
În ţările democratice contemporane, cea mai răspîndită formă de organizare este cea unitară
a structurii de stat. Această tendinţă a unitarismului este condiţionată de necesităţile pieţei unice,
de centralizarea puterii.
De-a lungul istoriei, doctrina unitarismă a fost un factor progresist încît a înlocuit scindarea
feudală şi particularismul. Dar, statele unitare nu sînt echivalente. În unele cazuri se accentuează
centralizarea exagerată, în altele poate fi caracteristică descentralizarea.
Cu referire la statul federativ, acesta nu a fost niciodată definit într-o manieră, care să pară
satisfăcătoare tuturor teoreticienilor, după cum, nici pentru stat nu s-a găsit o astfel de definiţie.
Din totdeauna, federalismul a fost definit prin organizarea structurii puterii şi exercitarea acestei
puteri, într-un stat prin împărţirea competenţelor suverane între autoritatea centrală şi autorităţile

73
locale care sînt, de regulă, subiectele constitutive ale federaţiei. În statele federative suveranitatea
este divizată. Fiind divizată suveranitatea, este împărţită şi sursa autorităţii.
Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de
autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească şi se subordonează acestuia
[79, p. 83]. În acest sens, statul federal are calitatea de subiect unitar de drept [98, p. 153].
Dicţionarul explicativ al limbii române ilustrează statul federativ, ca fiind „uniunea de state
independente sau de unităţi teritoriale autonome, înfiinţate pe baza unui acord juridic, prin care
se determină condiţiile de asociere a statelor şi de funcţionare a acestora” [60, p. 210].
Savantul M. Bădescu defineşte statul federativ, ca fiind „acel stat compus din două sau mai
multe state membre, care, în limitele precizate de Constituţia federaţiei, transferîndu-şi o parte
din atribuţiile lor suverane în favoarea statului compus, dau naştere unui nou stat, distinct de
statele care-l alcătuiesc” [18, p. 89].
După S. Tănăsescu, „statul federativ este format din două sau mai multe state membre, din
unirea cărora apare un nou stat, federaţia, ca subiect unitar de drept” [100, p. 336].
Considerăm că are dreptate, în acest context, autorul autohton B. Negru, care subliniază că,
în cazul statelor federale, cuvîntul „stat”, ca subiect al federaţiei se foloseşte mai mult în sens
tradiţional, întrucît ele nu sînt state în adevăratul sens al cuvîntului. Prin intrarea lor în federaţie,
acestea (statele) au devenit, mai degrabă, un fel de unităţi administrativ-teritoriale, decît state
propriu-zise, deoarece acestea nu dispun de mai multe atribute caracteristice statului (nu dispun
de armată proprie, de securitate, între ele nu există frontiere naţionale etc.) [104, p. 135].
Elementul esenţial al federaţiilor îl constituie faptul că temeiul legitimităţii autorităţii
centrale, este dat de actul constitutiv al federaţiei. Competenţele autorităţii centrale sînt cele
atribuite prin actul constitutiv, de regulă constituţia, de către subiecţii ce formează federaţia.
Competenţele autorităţilor locale, chiar dacă sînt stabilite tot prin constituţie, sînt „păstrate”, nu
sînt dobîndite. În statul unitar competenţele autorităţilor locale, oricît de largi ar fi ele, sînt cele
atribuite de autoritatea centrală. De aici rezultă un alt element important. În statele unitare,
autoritatea centrală menţine dreptul de control şi de a se implica în activitatea autorităţilor locale,
iar în statele federale, autoritatea centrală poate interveni în domeniile în care exercitarea
competenţelor aparţine autorităţilor locale, numai în modul prevăzut expres de constituţia
federală.
În acelaşi timp, statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţii de state, deoarece acestea
nu dau naşterea unui nou stat.
În esenţa sa, statul federativ este o formă democratică de organizare a puterii publice în
teritoriu decît statul unitar, de aceea în marea majoritate pentru statele federative este tradiţională

74
forma republicană de guvernămînt (cu excepţia statelor federative-monarhii: Belgia, Canada,
Australia).
Analizînd raportul dintre statele federative şi statul federat, cercetătorul autohton I. Guceac
constată că statul federativ este determinat, în esenţă, de următoarele caracteristici:
1. Instituirea unui cadru dublu de autorităţi publice centrale (legislative, executive,
judecătoreşti) la nivelul statului federativ şi la nivelul fiecărui stat federat.
2. Existenţa unei ordini constituţionale comune, consacrate prin Constituţia statului
federativ şi preluate de statele federate în constituţiile lor.
3. Existenţa unui sistem integral de drept, constituit din norme juridice, adoptate de
organele cu competenţă normativă de nivel federal, obligatorii pe întreg teritoriul
statului federativ şi din norme emise de organele competente ale statelor federate,
obligatorii doar pe teritoriul statelor respective.
4. Persoanele care alcătuiesc populaţia statului federativ deţin două cetăţenii: cetăţenia
statului federativ şi cetăţenia statului federat. Însă, în aceste cazuri, cetăţenia subiecţilor
federali este mai mult simbolică, de uz intern (de ex. cetăţean al Ceceniei, Iacutiei,
Tatarstanului).
5. Statele federative sînt subiecte de drept internaţional, iar statele federate doar subiecte
de drept intern (cu excepţia U.R.S.S., în care membri ai O.N.U. erau Ucraina, Belarusi
deşi era pur decorativă.). Aceasta este şi deosebirea între confederaţia de state, ale cărei
componente sînt recunoscute pe plan internaţional şi federaţie. Dar, sînt şi state federale
în care componentele federaţiei (cantoanele elveţiene, landurile R.F.G.) se bucură, după
Constituţie, de anumite competenţe cu caracter limitat pe plan internaţional.
6. Organul legislativ la statului federativ este de obicei bicameral, deoarece structura
bicamerală asigură, în condiţiile determinate de constituţia statului federativ,
participarea statelor federate la stabilirea unei legislaţii comune şi la luarea deciziilor de
nivel federativ [73, p. 103-104].
Sîntem de acord cu această abordare, dar nu putem nega nici viziunea autorului B. Negru,
care evidenţiază şi alte patru trăsături:
1. Federaţia este constituită din unităţi statale (statele în S.U.A., India, Australia, republici
din Rusia, landuri din R.F.G. şi Austria, cantoane în Elveţia, provincii în Canada etc.).
2. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului şi nu beneficiază de
suveranitate, în pofida proclamării ei formale în unele federaţii, chiar dacă în unele
cazuri se menţionează despre suveranitatea acestora. Caracterul suveran al subiectelor
federale este formal, declarativ şi nu real. Drept exemplu, pe parcursul mai multor ani,

75
 s-a afirmat necondiţionat că statele membre ale federaţiei sovietice, republicile
Iugoslaviei îşi păstrează suveranitatea. Evident, n-a fost şi nici n-a putut fi vorba de o
suveranitate reală a acestora. Se opera cu noţiunea de suveranitate a republicilor
unionale doar în scopuri propagandistice. Oricum, era mai „comod” să spui de
suveranitatea Moldovei, Letoniei, Armeniei etc., decît să recunoşti faptul că acestea,
propriu-zis, erau nişte gubernii ale Imperiului Sovietic. Acest lucru a fost confirmat
încă o dată de practică. Începînd cu anul 1989 „statele suverane” membre ale Uniunii
Sovietice şi-au declarat independenţa. Chiar încercarea de a menţine cu orice preţ aşa
numita „uniune benevolă a republicilor surori”, nu s-a soldat cu succes. În toamna
anului 1989 Congresul Deputaţilor poporului din U.R.S.S. adoptă Legea cu privire la
modalitatea de ieşire din componenţa U.R.S.S. (această lege făcea imposibilă ieşirea
din componenţa federaţiei). Iar în primăvara anului 1991 se înscenează un referendum
care, confirmă dorinţa de păstrare a U.R.S.S.-ului. Însă, Imperiul Sovietic (de altfel ca
şi toate celelalte imperii de pînă acum) s-a prăbuşit. Ca urmare, această ipoteză potrivit
căreia statele ce fac parte din federaţiile socialiste îşi păstrează suveranitatea cade.
3. Subiecţii federali de pe poziţii de egalitate participă, indiferent de întinderea lor
teritorială, de numărul populaţiei etc., la luarea deciziilor federale. După cum s-a
menţionat, orientările actuale ale federalismului sînt contradictorii. Dacă în fostele state
socialiste tendinţa a fost şi este de a destrăma federaţia, în statele pluraliste,
democratice tendinţa este contrară: de întărire a federaţiilor şi de formare a unor noi
entităţi federale.
4. Federaţia în ţările democratice se caracterizează prin descentralizarea statului. În
funcţia federală inevitabil apare necesitatea delimitării de competenţe dintre organele
federale şi organele subiecţilor federali.
5. La fel, federaţia are şi multe alte particularităţi, care diferă de la o federaţie la alta.
Astfel, anumite particularităţi revin federaţiilor latino-americane. Autorităţile federative
a ţărilor respective beneficiază de dreptul unui control larg asupra activităţii subiecţilor
federali. În cazul federaţiilor afro-asiatice, se observă alte particularităţi. În acest sens,
deosebim, de ex., două variante de federaţie: burghezo-federală şi burghezo-
democratică [104, p. 135-137].
În opinia noastră, aici s-ar mai impune şi o altă trăsătură caracteristică a statului federativ şi
anume - dinamica raporturilor între federaţie şi statele membre este flexibilă. În acest sens, este
foarte important ca aceste raporturi să aibă un caracter funcţional, să existe un dialog, compromis

76
permanent între statul federal şi federaţie în abordarea din toate punctele de vedere a problemelor
care pot apărea. Aceasta este de fapt o trăsătură caracteristică federaţiilor veritabile.
Federalismul veritabil se bazează pe două principii: autonomiei şi participării. Principiul
autonomiei este fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului federal. Potrivit acestuia,
statelor membre ale federaţiei li se conferă largi prerogative în cele mai diverse domenii – de la
domeniul legislativ la cel jurisdicţional şi economic. Practic, fiecare stat federal îşi construieşte
structurile de guvernare şi stabileşte raporturile între ele în mod liber, precizează o politică
socială proprie, stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură
economică şi infrastructurile necesare acesteia ş. a. Mai trebuie să precizăm că, larga autonomie
nu presupune ruperea legăturilor cu statul federal. Potrivit principiului autonomiei, se stabileşte o
strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele membre ale federaţiei. În caz de
conflict între acestea, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul şi de a
reface echilibrul constituţional. Principiul participării este complementar principiului
autonomiei, fără participarea statelor componente ale federaţiei la procesul general de guvernare
federaţia ar fi în realitate un stat untar complex. Un federalism autentic presupune participarea
statelor federale la elaborarea deciziilor aplicabile pe tot teritoriul statului federativ [79, p. 84-
85].
În dependenţă de criteriile puse la baza federaţiilor, acestea pot fi:
- Teritoriale (Germania, Austria etc.);
- Naţionale (fostele U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, actualele Belgia, Elveţia);
- Mixte, organizate în baza principiului teritorial şi etnic (Federaţia Rusă).
Abordînd problema statului federativ ca pe o formă a structurii de stat, apare necesitatea
identificării subiecţilor de federaţie care, după cum am subliniat, nu sînt state în sensul deplin al
cuvîntului, chiar dacă în unele cazuri se menţionează despre suveranitatea lor. Caracterul suveran
al subiecţilor federali este formal, declarativ şi nu real.
La fel, absolut în toate cazurile federaţiei, subiectele federative nu dispun de dreptul de a
ieşi liber din componenţa federaţiei. Se ştie că în Constituţia U.R.S.S., se menţiona dreptul
republicilor unionale de a ieşi din componenţa U.R.S.S. Un asemenea drept, însă, a avut un
caracter formal. Nu a fost, ce-i drept, nici un caz de încercare de a ieşi din componenţa federaţiei
sovietice. Doar la sfîrşitul anilor optzeci ai secolului trecut s-au făcut încercări din partea ţărilor
Baltice de a ieşi din componenţa federaţiei, dar ele au fost respinse din start [104, p. 137].
În acelaşi timp, subiecţilor federaţiei li se garantează integritatea teritorială. Acesta este un
drept inalienabil al subiecţilor federali. În condiţiile federaţiilor democratice, integritatea
teritorială este asigurată. Nu putem spune, însă, acest lucru în condiţiile federaţiilor cu regimuri

77
autoritare. Ca exemplu, ne poate servi federaţia sovietică. Este ştiut faptul, că iniţial, Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă forţat în componenţa U.R.S.S., ca rezultat al
protocolului adiţional secret al pactului Ribbentrop - Molotov, urma să dispună de un teritoriu de
circa 50 de mii kilometri pătraţi. Pînă la urmă, Moldovei i-au fost luate şi acele teritorii, care
niciodată n-au intrat în componenţa altor state.
Concomitent cu Constituţia federală comună, în unele federaţii acţionează şi Constituţiile
subiecţilor federali. De asemenea, paralel cu legile federale acţionează şi legile subiecţilor
federali. În toate cazurile, însă, se subliniază supremaţia legislaţiei federale, faţă de legislaţia
subiecţilor federali. Prin aceasta se asigură unicitatea reglementării normative pe probleme de
interes major. Aceasta se răsfrînge şi asupra organelor subiecţilor federali [104, p. 137].
În afara subiectelor federale, în cadrul statului federativ mai pot fi întîlnite şi aşa numitele
teritorii federale, care nu se bucură de subiecte federale, dar se subordonează nemijlocit
autorităţilor publice centrale. În această categorie sînt incluse districtele federale (S.U.A., Mexic,
Australia etc.), unde sînt amplasate capitalele acestor state, unele forme de autonomie fiind
determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale. Astfel, întîlnim ca forme de
autonomie în federaţie: republici autonome, regiuni autonome, districte naţionale, provincii
autonome. În dependenţă de coraportul dintre statul federativ şi subiecţii de federaţie (statele
federale), federalismul poate avea un caracter dualist sau de cooperare. Federalismul dualist
presupune un echilibru dintre statul federativ şi subiecţii de federaţie, ultimii fiind dotaţi cu o
anumită competenţă, iar relaţiile între ei întemeindu-se pe principiul neamestecului intern.
Federalismul cooperativ se bazează pe ideea cooperării bilaterale între federaţie şi subiecţii de
federaţie, cu repartizarea echitabilă a atribuţiilor între federaţie şi subiecţii săi [73, p. 104-105].
Cu toate acestea, federaţia este un stat suveran, care acordă o atenţie sporită caracterului său
unitar.
Actualmente, federaţiile au început să se clasifice în simetrice şi asimetrice.
Federaţia simetrică ideală e constituită din subiecte a federaţiei, avînd acelaşi statut juridic.
Federaţia asimetrică se manifestă în trei forme:
Primul model este federaţia asimetrică structurală - se caracterizează prin faptul că pe lîngă
subiectele federaţiei, statul federativ cuprinde şi alte formaţiuni teritoriale: teritoriile federale,
districtul federal, coloniile federale, iar unele state, chiar şi state asociate. Pentru acest model de
federaţie asimetrică este specifică inegalitatea statutului juridic al subiecţilor federaţiei şi
nesubiecţilor prin reducerea drepturilor ultimilor.
Al doilea model de federaţie asimetrică este constituit numai din subiecte ale federaţiei, dar
neidentice. Ca model tipic de asemenea federaţie serveşte Rusia, care fiind constituită din 89 de

78
subiecte ale federaţiei, cuprinde: republici, ţinuturi, regiuni, regiuni autonome, districte
autonome, două oraşe de importanţă federală (Sankt-Peterburg).
Al treilea model de federaţie asimetrică, „asimetrie camuflată”, este constituite din subiecte
de federaţie de acelaşi rang, dar egalitatea între ele nu se respectă în unele domenii (adică sînt
reprezentate neproporţional în adunarea parlamentară, dependentă de numărul de populaţie din
cadrul fiecărui subiect). Exemplu de asemenea federaţie servesc Emiratele Arabe, unde şapte
subiecţi de federaţie sînt reprezentaţi în Adunarea Naţională de un număr diferit de deputaţi (de
la 4 la 8) [73, p. 106-107].
Analizînd structura federativă a statelor, constatăm că aceasta nu este determinată nici de
suprafaţa teritorială, nici de densitatea sau numărul locuitorilor, nici de existenţa mai multor
naţionalităţi, nici de regimul politic sau forma de guvernămînt, ci se constituie prin unirea sau
fărîmiţarea mai multor state în vederea realizării unor interese de ordin comun.
Cu referire la situaţia din ţara noastră menţionăm că, Republica Moldova este un stat unitar
şi indivizibil (art.1 din Constituţie) [38], în sensul că nu poate fi împărţit total sau parţial în mai
multe unităţi statale (state) şi transformat într-un stat federal (federativ).
În pofida prevederilor constituţionale, pornind de la factori de ordin politic, totuşi, au fost
lansate mai multe proiecte care prevăd soluţionarea diferendului trasnistrean prin federalizarea
Republicii Moldova. În unul din ele se invocă modelul Spaniei, drept cea mai oportună cale de
soluţionare a conflictului transnistrean.
Asemenea afirmaţii nu au şi nici nu pot avea nici un temei, spune B. Negru. Federalizarea
statului Republica Moldova nici pe de parte nu este un pas spre integritate, deopotrivă, aceasta ar
distanţa şi mai mult stînga Nistrului de la restul statului [104, p. 145].
Totodată, considerăm că nu pot fi acceptabile şi conceptele exprimate de către unii experţi
ai O.S.C.E. (deoarece proiectul de federalizare a fost lansat de către O.S.C.E., iar mediatori în
procesul de rezolvare a conflictului transnistrean erau Rusia, Ucraina şi O.S.C.E.), conform
cărora, federaţia poate fi definită prin elementul autonomiei. Autonomia poate fi foarte bine
prezentă şi în cadrul statelor unitare. Ea poate avea forme diferite şi se poate regăsi în
configuraţii foarte variate. Există autonomii etnice, administrative, culturale etc. În cele mai dese
cazuri, autonomia presupune descentralizarea puterii, iar descentralizarea puterii nu presupune
neapărat federaţie.
Nu trebuie să uităm şi de prevederile art. 142, din Constituţia Republicii Moldova, care
stipulează următoarele: „Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului,
precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu
aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. Nici o

79
revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora” [38].
Federalizarea Republicii Moldova ar putea fi chiar periculoasă, prin faptul că ar crea în
lume un precedent juridic negativ.
Totodată, nu există nici un criteriu ştiinţific pentru a argumenta necesitatea dreptului la
autodeterminare a raioanelor din stînga Nistrului sau pentru a accepta ideea obţinerii calităţii de
subiect federal. B. Negru afirma: „A justifica cerinţele separatiştilor, înseamnă, practic, a turna
apă la moara separatiştilor şi din alte state. Federalizarea are drept scop conservarea instituţiilor
proimperiale şi reînvierea fostului imperiu rus” [104, p. 145].
Aşa cum remarca foarte exact Octavian Paler, citat după V. Catană, într-un text prezentat la
Conferinţa internaţională cu genericul „Perspectivele soluţionării conflictului transnistrean prin
federalizarea Republicii Moldova”, organizată de Institutul de Politici Publice, la 6 - 7 decembrie
2002, „Nu există state naţionale, care s-ar fi transformat în federaţii. În schimb, în ultimul secol
au dispărut mai multe federaţii, începînd cu imperiul austroungar şi sfîrşind cu Iugoslavia”.
„Există federaţii prospere, ca Germania şi federaţii unde mafia siciliană pare a fi o organizaţie de
diletanţi”, adaugă eseistul [27, p. 3].
În concluzii, menţionăm că federaţia este o formă a structurii de stat convenabilă nu
poporului Republicii Moldova, iar invocarea ca exemple de federaţii reuşite şi trimiterea la faptul
simplei exigenţe a acestora, nu oferă nici o valoare argumentelor federaliste şi nu poate convinge
că singura soluţie este federalizarea Republicii Moldova. Toate federaţiile au cunoscut războaie
de secesiune, iar rezultatele lor au fost în funcţie de raporturile de forţe dintre părţi. Pe de altă
parte, federaţiile reuşite sînt astfel tocmai pentru că au fost respectate nişte principii
fundamentale în momentul constituirii lor.

2.2.2. Contractul normativ în dreptul muncii

În ramura de drept al muncii şi securităţii sociale contractul normativ apare în calitate de

contract colectiv de muncă sau convenţie colectivă, deoarece, prin conţinutul lor, stabilesc reguli
de conduită, generale şi obligatorii.
Ca realitate instituţional - juridică, contractul colectiv de muncă a parcurs o evoluţie destul
de sinuoasă. Apariţia sa, determinată de mişcări sociale revendicative, se plasează la începutul
secolului al XX-lea, fără a exista în perioada respectivă o reglementare legală. Realitatea socială,
existenţa lui în practică le-au impus legiuitorilor din acele vremuri: iniţial pe cale indirectă, ca
efect al procedurii de conciliere şi arbitraj, instituită prin Legea conflictelor de muncă din anul
1920, şi, ulterior, prin reglementare directă, respectiv Legea contractelor de muncă din anul

80
1929. Iar, dizolvarea sindicatelor şi înfiinţarea breslelor în anul 1938, nu a putut înlătura totuşi
încheierea contractelor colective de muncă [129, p. 89].
Codul muncii al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, din 25 mai 1973, reglementa
contractul colectiv de muncă în perspectiva unei duble vocaţii, pe de o parte, cea principală,
urmărea stabilirea angajamentelor ambelor părţi privind realizarea sarcinilor economice şi, pe de
altă parte, cea secundară, care viza negocierea condiţiilor de muncă.
Însă, pentru că legislaţia muncii era elaborată de manieră centralizată, exhaustivă şi impera-
tivă, cîmpul negocierii colective avea o dimensiune extrem de restrînsă. Practic, se poate spune
că aveau o anumită importanţă numai contractele colective, încheiate între acele unităţi, care dis-
puneau de condiţii sociale proprii: cămine, cantine, creşe etc. Cu toate că încheierea contractelor
colective era formal obligatorie, rolul negocierii colective a condiţiilor de muncă nu poate fi
caracterizat în mod obiectiv, decît ca nesemnificativ.
După anul 1990, reglementarea contractului colectiv de muncă ilustrează în modul cel mai
elocvent dinamica specifică legislaţiei muncii în noile condiţii social-economice. De la început,
negocierea colectivă a fost statuată prin Legea privind contractul colectiv de muncă nr. 1303-XII
din 25 februarie 1993 [81], ulterior, prin Legea nr. 154-XV din 28 martie 2003 a fost adoptat
Codul Muncii al Republicii Moldova, care a consfinţit şi instituţia convenţiei colective [33].
Contractul colectiv de muncă este mult mai mult decît un contract încheiat între două părţi
strict determinate în preambul, care l-au şi negociat în prealabil. Potrivit unei definiţii foarte
vechi dar care se pare că surprinde bine ideea, contractul colectiv de muncă este în fond un acord
între „cei doi factori ai producţiei: capitalul, reprezentat prin patroni, şi munca, reprezentată prin
lucrători” [110, p. 5].
Natura juridică a contractelor colective de muncă depăşeşte cu mult cadrul unui simplu
contract civil şi se apropie de caracterul normativ al unei legi. Ele stabilesc reguli generale de
drept, care prezintă toate caracterele unui act legislativ:
a) sînt generale - reglementează uniform condiţiile de muncă a unei întregi mase de lucratori;
b) sînt abstracte - reglementează situaţia tuturor lucrătorilor, dar nu individual;
c) sînt permanente - se aplica de un număr indefinit de ori;
d) au putere de lege - contractele individuale de muncă sînt nule dacă încalcă prevederile
contractului colectiv.
Prin urmare, nefiind nici un contract de muncă clasic, deoarece nu reglementează drepturile
şi obligaţiunile fiecărui salariat, nici un contract civil, deoarece efectele sale sînt diferite şi nici
lege, deoarece nu emană de la organul legislativ, contractul colectiv de munca este considerat în
doctrina juridică ca act sui generis, „fiind în acelaşi timp act juridic, sursă de drepturi şi obligaţii

81
subiective şi reciproce ale părţilor şi totodată izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă con-
venţionala, negociată” [71, p. 108-109].
Drept urmare, atît doctrina dreptului muncii, cît şi cea de drept civil, sînt de acord asupra
faptului că contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efecte-
lor contractului. Deşi contractele civile n-au efect decît între părţile contractante, şi deci, efectele
obligatorii ale contractului privesc numai părţile contractante, un terţ neputînd fi obligat prin vo-
inţa altei persoane, contractul colectiv de muncă îşi produce efectele nu numai faţă de părţi (înţe-
legînd aici strict semnatarii contractului colectiv de muncă), ci faţă de toţi salariaţii şi angajatorii
de la nivelul la care se referă.
Aici se mai impune şi o precizare determinată de ideea de efecte între părţi. În ceea ce pri-
veşte contractele colective de muncă, noţiunea de parte este folosită nu doar pentru a desemna
semnatarii sau titularii drepturilor si obligaţiilor reglementate, ci şi pentru a se referi la reprezen-
tanţii părţilor. Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul că orice drept convenţional al unei părţi
reprezintă o obligaţie corelativă ce incumbă celeilalte părţi. Prin urmare, drepturile şi obligaţiile
prevăzute pentru toţi salariaţii de la nivelul contractului colectiv de muncă constituie drepturi şi
obligaţii ale tuturor angajatorilor de la nivelul respectiv.
Scopul încheierii contractelor colective de muncă este asigurarea unei stabilităţi a relaţiilor
de muncă între angajaţi şi angajatori, promovarea unor relaţii de muncă echitabile, de natură să
asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă,
ori evitarea declanşării grevelor.
Importanţa contractului colectiv de muncă ca şi contract normativ este relevată, în primul
rînd, de influenţa sa asupra dreptului muncii. Prin încheierea lor, dreptul muncii devine un drept
negociat, de origine convenţională, creat de patroni şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice
şi sociale, precum şi de interesele celor două părţi. Autoritatea publică (statul), prin intermediul
legislaţiei, orientează doar acţiunile şi iniţiativele celor două părţi în procesul muncii, stabilind
anumite limite-măsură de protecţie generală a salariaţilor [65, p. 195].
Contractul colectiv de muncă şi convenţia colectivă de muncă se încheie ca urmare a
negocierii purtate între partenerii sociali - patronii, salariaţii şi în cazurile prevăzute de legislaţie,
organele administraţiei publice locale (centrale). Prin intermediul acestei negocieri, este stabilit
conţinutul raportului juridic de muncă.
Negocierea colectivă şi consecinţele ei normale, încheierea contractului colectiv de muncă,
asigură:
- democratizarea relaţiilor profesionale prin plasarea deciziei normative în sfera de atribuţii
ale partenerilor sociali;

82
 - stabilirea, în cea mai mare măsură a statutului juridic al salariaţilor (a drepturilor şi obli-
gaţiilor lor), prin acordul partenerilor sociali;
- adaptarea relaţiilor profesionale de muncă la stadiile de dezvoltare a societăţii şi a fiecărei
unităţi, specificitatea lor de la un angajator la altul;
- protejarea salariaţilor împotriva eventualelor abuzuri patronale [129, p. 89].
Prin Declaraţia de la Philadelphia, încorporată, într-un fel (ca anexă), Constituţiei O.I.M.,
se recunoaşte efectiv dreptul de negociere colectivă, la cooperare între angajator şi salariaţi
pentru ameliorarea organizării, colaborarea între salariaţi şi angajator în elaborarea şi aplicarea
politicii sociale şi economice.
Şi Carta Socială Europeană acordă o mare importanţă problemelor relaţiei salariat – anga-
jator, enunţînd modalităţile de colaborare. Potrivit art. 6 Partea II-a Cartă, pentru asigurarea exer-
citării efective a negocierii colective, părţile se angajează:
1. să favorizeze consultarea paritară între lucrători şi patroni;
2. să promoveze, atunci cînd aceasta este necesară şi utilă, instituirea procedurilor de nego-
ciere voluntară între patroni sau organizaţiile patronale, pe de o parte, şi organizaţiile lucrători-
lor, pe de altă parte, în vederea reglementării condiţiilor de angajare prin convenţii colective;
3. să favorizeze instituirea şi utilizarea procedurilor adecvate de conciliere şi arbitraj volun-
tar pentru reglementarea conflictelor de muncă; şi recunosc:
4. dreptul lucrătorilor şi patronilor la acţiuni colective în caz de conflict de interese,
inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor care ar putea rezulta din convenţiile colective în
vigoare [26]. Se remarcă faptul că aceasta este prima recunoaştere expresă într-un document in-
ternaţional a dreptului la grevă (neconsacrat, ca atare, în convenţiile O.I.M.) [129, p. 91].
Reglementarea normativă care este astăzi în vigoare privind negocierea colectivă, face ca
într-adevăr, contractele colective de muncă să devină, subsecvent legii, principalul izvor de drept
al muncii pentru încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor indi-
viduale de muncă. Rolul esenţial al contractului colectiv de muncă nu înlătură celelalte modali-
tăţi de reglementare a raporturilor de muncă (prin act normativ, regulament de ordine interioară,
regulament de organizare şi funcţionare şi, fireşte, contract individual de muncă).
În literatura juridică, se propun mai multe definiţii ale contractului colectiv de muncă:
- „un fel de regulamentare a muncii, convenită între cei doi factori ai producţiei: capitalul,
reprezentat prin patroni şi munca, reprezentată prin lucrători” [72, p. 669];
- „convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte şi salariaţi repre-
zentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabi-

83
 lesc clauze, privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce
decurg din raporturile de muncă” [129, p. 92];
- „acordul scris şi, în prealabil, negociat, încheiat între partenerii sociali, la diferite niveluri,
care urmăreşte crearea unui cadru general şi unitar de desfăşurare a relaţiilor de muncă şi
care se referă la condiţiile de muncă, precum şi la orice alte aspecte convenite de părţi în
legătură directă sau indirectă cu relaţia de muncă” [137, p. 205].
Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.), nr. 91/1951, citată de autorul
N. Romandaş, defineşte convenţia colectivă de muncă, ca orice acord scris referitor la condiţiile
de muncă, încheiat între angajator, un grup de angajatori sau o asociaţie patronală, pe de o parte,
şi una sau mai multe organizaţii reprezentative ale salariaţilor, pe de altă parte, reprezentanţii
salariaţilor fiind aleşi sau mandataţi de către cei pe care îi reprezintă, conform dispoziţiilor din
fiecare legislaţie naţională (pct. 2 alin.1) [122, p. 46].
Trăsăturile fundamentale ale contractului colectiv de muncă constau în următoarele:
• contractul colectiv este un contract sinalagmatic, deoarece el presupune o reciprocitate de
prestaţii. Într-adevăr, atît patronul (patronatul), cît şi salariaţii au drepturi şi obligaţii pro-
prii, care corespund celor avute de către cealaltă parte;
• contractul colectiv de muncă este un contract cu titlu oneros, deoarece părţile realizează
reciproc anumite prestaţii în schimbul acelora pe care s-au obligat să le efectueze în fa-
voarea celeilalte, fiecare dintre părţi urmărind un folos propriu;
• contractul colectiv de muncă este un contract comutativ, prestaţiile la care se obligă părţi-
le fiind cunoscute ab initio, la încheierea contractului, iar executarea lor nu depinde de un
eveniment incert;
• contractul colectiv de muncă este un contract, care presupune prestaţii succesive în timp,
pe întreaga durată a existenţei sale;
• contractul colectiv de muncă este un contract numit, ţinînd seama de faptul că este regle-
mentat de legislaţia muncii;
• este un contract solemn, forma scrisă fiind impusă de natura a juridică, precum şi de lege;
• contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului, ceea ce îl deosebeşte de contractul civil, în general, precum şi de contractul
individual de muncă. Contractele civile nu au putere decît între părţile contractante, iar
efectele contractului colectiv de muncă se aplică şi altor persoane, nu doar celor semna-
tare [122, p. 50-51].

84
 Referitor la convenţia colectivă, aceasta întruneşte toate caracterele unui act normativ: este
generală, abstractă permanentă.
Contractul colectiv de muncă poate fi încheiat la diferite niveluri: la nivel de unitate, la ni-
vel teritorial, la nivel ramural şi la nivel naţional. Contractul colectiv de muncă la nivelul superi-
or constituie, potrivit legii, izvor de drept pentru contractele colective de muncă de la nivelurile
inferioare, iar cele de la nivelul unităţilor constituie izvor de drept pentru contractele individuale
de muncă.
Doctrina juridică menţionează posibilitatea de încheiere a contractelor colective de muncă,
inclusiv pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Însă, ţinînd seama de specificul finanţării acestor
instituţii (de regulă, de la buget), nu se pot negocia prin contractele colective clauze referitoare la
drepturile a căror acordare şi cuantum sînt stabilite prin dispoziţii legale [129, p. 94].
Sub aspectul naturii lor juridice, contractul colectiv de muncă este concomitent:
- un act juridic bilateral, respectiv un contract, numit, solemn, sinalagmatic, din care izvo-
răsc drepturi şi obligaţiuni reciproce ale părţilor;
- un izvor de drept specific dreptului muncii, care se încadrează în categoria de excepţie a
normelor juridice negociate.
Contractul colectiv de muncă se bazează pe lege. Însă, pe de altă parte, acelaşi contract co-
lectiv dă naştere prin clauzele sale, unor reglementări legale. Astfel, rezultatul negocierilor colec-
tive, constînd în contractul colectiv de muncă, au un rol exploratoriu, de verificare înainte de le-
giferarea propriu-zisă.
Avînd în vedere abordările de mai sus, stabilim că contractul colectiv de muncă reprezintă
un izvor al dreptului deoarece:
1. se încheie în virtutea unei delegări statale dată partenerilor sociali prin norme
constituţionale;
2. are caracter general (vizează raporturile de muncă pentru un colectiv de angajaţi şi nu
numai pentru un salariat determinat);
3. este global (se referă la ansamblul problemelor de muncă);
4. este permanent (se aplică nedefinit pe perioada valabilităţii sale);
5. este obligatoriu, încălcarea sa sancţionîndu-se potrivit legii [129, p. 93-94].

2.2.3. Contractul normativ în dreptul internaţional

În domeniul dreptului internaţional contractele normative se manifestă sub forma tratatelor,

acordurilor internaţionale. Tratatul internaţional exprimă întotdeauna acordul de voinţă al statelor

85
şi nu un act unilateral, fiind considerat cel mai important izvor al dreptului internaţional public,
acordînd stabilitate relaţiilor internaţionale.
Deşi practica încheierii tratatelor internaţionale este foarte veche, importanţa lor a crescut,
mai ales, începînd cu sec. al XIX-lea, cînd au apărut tratatele multilaterale. Înmulţirea numărului
de tratate internaţionale a fost determinată de creşterea numărului de state, apariţia organizaţiilor
internaţionale, diversificarea domeniilor de cooperare internaţională. Statistic, dacă în 1914 erau
considerate în vigoare aproximativ 8.000 de tratate, iar în perioada Societăţii Naţiunilor au fost
înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei naţiunilor Unite au fost înregistrate peste 35.000
de tratate internaţionale [21, p. 309].
La numărul mereu în creştere al tratatelor bilaterale se adaugă faptul că, după cel de-al II
război mondial multe dintre tratatele internaţionale încheiate, au caracter multilateral, universal
şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre state în domenii de mare însemnătate cum sînt:
problemele păcii şi securităţii internaţionale, drepturile omului, dezvoltarea economică şi
comerţului. Acestora li se adaugă convenţiile care au ca obiect regimuri internaţionale pentru
spaţii geografice întinse, în stabilirea cărora este interesată întreaga comunitate internaţională,
cum ar fi Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, încheiat în 1967 şi
Convenţia ONU asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982 [94, p. 44].
Un loc special în îl ocupă, în acest sens, Carta O.N.U., fiind considerată primordială pentru
comunitatea internaţională contemporană, care are în vedere scoaterea relaţiilor dintre state de
sub imperiul forţei şi arbitrajului şi aşezarea lor pe postulatele dreptului şi moralei, ale
respectului existenţei, egalităţii şi libertăţii fiecărei naţiuni [20, p. 5].
Se cuvine a fi subliniată şi importanţa deosebită a convenţiilor de codificare, dintre care cea
mai importantă este Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care reflectă
prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care tratatele internaţionale o au în calitate de
izvoare ale dreptului internaţional public. Potrivit lit. a) p. 1 al art. 2 din Convenţie, prin „tratat”
se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional,
fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe,
oricare ar fi denumirea sa particulară [42, p. 53]. Sînt tratate internaţionale nu numai acordurile
încheiate între state, dar şi acelea încheiate între organizaţii internaţionale, între acestea şi state,
consacrate juridic prin Convenţia de la Viena din 1986. Actele constitutive ale organizaţiilor
internaţionale guvernamentale, la fel, au valoare de tratate internaţionale încheiate între membrii
acestora [125, p. 52].

86
 Pentru ca tratatul internaţional să constituie izvor de drept internaţional, acesta trebuie să
fie legal adoptat, adică fără vicii de consimţămînt şi să fie în concordanţă cu normele imperative
ale dreptului internaţional, existente în momentul încheierii şi intrării sale în vigoare şi să fie în
vigoare.
În literatura de specialitate pot fi întîlnite diverse definiţii ale tratatului internaţional. Vom
evidenţia doar unele din ele.
Gr. Geamănu consideră că „tratatul internaţional este actul juridic prin care se creează, se
modifică sau se sting norme şi raporturi juridice internaţionale” [69, p. 67]. El consfinţeşte
înţelegerea precisă şi liber-exprimată între două sau mai multe state cu privire la drepturile şi
obligaţiile reciproce în relaţiile lor politice, economice, culturale etc.
În viziunea lui I. Anghel „tratatul este acordul sau înţelegerea, care se încheie între membrii
comunităţii internaţionale şi este destinată să producă efecte juridice de drept internaţional” [6, p.
3]
Şt. Deaconu vede în tratat „un act juridic încheiat în formă scrisă, care exprimă acordul de
voinţă între două sau mai multe state ori organizaţii internaţionale şi care cuprinde drepturi şi
obligaţii de ambele părţi” [53, p. 31]. Prin aceste drepturi şi obligaţii sînt reglementate raporturile
dintre părţile contractante.
După părerea lui D. Mazilu, „tratatul internaţional acel izvor de drept care exprimă direct şi
explicit acordul de voinţă al statelor, conferind stabilitate relaţiilor internaţionale” [92, p. 107].
În opinia autorului V. Creţu, „tratatul este forma expresă de manifestare a acordului de
voinţă dintre două sau mai multe state, ori alte subiecte de drept internaţional, încheiat în formă
scrisă şi guvernat de dreptul internaţional” [50, p. 45].
Ch. Rousseau susţine că „tratatul este orice acord încheiat între entităţile politice, care din
punct de vedere internaţional, au calitatea de state sau persoane ale dreptului ginţilor, acţionînd
ca subiecte de drept internaţional” [257, p. 63].
Sîntem de acord cu părerea autorului francez Ph. Gautier, care consideră că „tratatul este o
înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se determină drepturile şi obligaţiile
lor reciproce, manifestate ca norme de conduită, pe care părţile se obligă să le respecte” [244, p.
56].
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, denumirea generică
de „tratate” se foloseşte pentru orice acorduri internaţionale, indiferent de denumirile speciale pe
care acestea le pot primi într-un caz sau altul. În acest sens, statele pot recurge la acea denumire
care reflectă mai bine semnificaţia documentului care se încheie, după cum urmează:

87
 Tratat – denumire aplicată, de regulă, dar nu în mod exclusiv, înţelegerilor internaţionale
celor mai solemne sau avînd un obiect deosebit de important;
Acord – termen general şi cu un conţinut tehnic nu tocmai precis;
Convenţie – termen frecvent utilizat; de asemenea se foloseşte atunci cînd este vorba de
tratate multilaterale care cuprind reguli de importanţă generală (convenţiile de codificare a
dreptului internaţional);
Pact – termen recent care desemnează o înţelegere cu caracter solemn (Briand-Kellogg
Pact sau Peace Pact of Paris, 1928);
Pacte (Convenant) – pactele drepturilor omului;
Statut – pentru tratatele multilaterale cu caracter instituţional, adică cu referire la o
instituţie, proprie unei instituţii;
Constituţie sau Cartă – înţelegere internaţională prin care se stabileşte statutul unei
organizaţii internaţionale;
Act – în cazul cînd este vorba să se enunţe reguli de drept (Actul de la Algesiras din 1960);
Actul final – al unei conferinţe diplomatice, care marchează încheierea, ultima fază a unui
proces, unei acţiuni, a unei lucrări;
Declaraţie – cînd se stabilesc principii juridice ori se afirmă o atitudine comună. Declaraţia
este un tratat prin care se declară / constată dreptul existent, ori se creează un nou drept
(Declaraţia de la Paris din 1856 sau Declaraţia de la Londra din 1909); sau, prin care se afirmă
unele principii de politică, ca neagresiunea sau asistenţa mutuală (Declaraţii adoptate la o
conferinţă a celor trei sau patru şefi de stat, ca aceea care a avut loc la Yalta sau cea de la
Potsdam, care apar ca înregistrări ale unor acorduri realizate asupra unei politici comune). În
literatură, se remarcă faptul că încheierea lor are loc într-un mod neortodox şi că siguranţa pe
care ele o oferă, nu constituie motiv pentru a le generaliza, dar şi că nu există nici măcar raţiuni
de principiu pentru a fie create obligaţii pe această cale.
Protocol – expresie care se aplică diferitor acte, fie să se stabilească reguli de drept, fie să
le aplice, să prelungească, să completeze, să interpreteze sau să modifice un tratat preexistent al
cărui accesoriu este; poate desemna un acord complementar al unui acord principal (cazul
protocoalelor adiţionale din 1977, la Convenţiile de la Geneva, din 1949, referitoare la protecţia
victimelor conflictelor armate internaţionale – Protocolul I şi neinternaţionale – Protocolul II);
Aranjament – un instrument diplomatic destinat, în mod obişnuit, să fixeze modalităţile de
aplicare a unui tratat anterior sau să stabilească un regim provizoriu;
Modus vivendi – acord cu caracter provizoriu;
Avenant – acord prin care se modifică un instrument anterior cu caracter comercial;

88
 Cartel – o convenţie între încheiată beligeranţi, de obicei, între comandanţii militari cu
privire la schimbul de prizonieri, răniţi şi circulaţia persoanelor;
Gentlemen′s agreement – acord internaţional simplificat, încheiat, de obicei, în formă
verbală pe baza încrederii reciproce (ca exemplu, este citată înţelegerea de la Londra din 1946,
dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU, cu privire la alegerea celor
nepermanenţi astfel încît, aceştia să reprezinte cele cinci zone geografice de pe glob); natura ei
juridică este controversată, în vreme ce unii o consideră tratat (avînd aceeaşi valoare juridică, ca
şi tratatele scrise), alţii îi neagă acest caracter, considerînd că nu are ca urmare consecinţe
juridice, ci creează numai obligaţii morale între părţi;
Concordatele – se încheie de Sfîntul Scaun; sînt autori care susţin că acestea nu pot fi
considerate tratate, ci numai înţelegeri sui – generis cu privire la probleme de competenţă
interioară a statelor;
Declaraţii unilaterale – se întîmplă uneori, ca un guvern să prefere să facă o declaraţie
unilaterală, în locul încheierii unui acord bilateral sau multilateral. Exemple pot fi găsite în
Declaraţia din 1873, făcută de Imperiul Otoman, referitor la Canalul de Suez, pe care
reprezentanţii a zece state au acceptat-o, convertind declaraţia unilaterală în acord multilateral [6,
p. 36-38].
În practica internaţională, mai sînt cunoscute aşa-zisele acorduri complexe. Aceste tratate
se întîlnesc în cazul, în care operaţia juridică priveşte diferite subiecte de drept internaţional, care
intervin, însă, cu titluri diverse. Sînt acorduri distincte, legate între ele prin obiectul şi prin
intrarea lor în vigoare simultană. Astfel, reglementarea situaţiei bunurilor Comisiei Europene a
Dunării şi a creanţelor care existau în favoarea membrilor şi funcţionarilor acesteia, a condus în
anul 1977 la:
a. un acord între Comisie, Franţa, Marea Britanie, Grecia şi Italia, prin care s-a organizat
împărţirea bunurilor, exceptînd Grecia;
b. o declaraţie a celor patru guverne prin care s-au reglementat relaţiile dintre Grecia şi
ceilalţi membri ai Comisiei şi;
c. un acord între România şi Franţa, Marea Britanie şi Italia care au acţionat în comun ca
membri ai Comisiei.
Referindu-se la trăsăturile fundamentale ale tratatului internaţional, cercetătorul S. Scăunaş
le evidenţiază pe următoarele:
- este un acord scris, fapt care determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării;
- forma convenţională a tratatului permite ca drepturile, obligaţiile părţilor, să fie formulate
cu destulă precizie, fapt care înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale;

89
 - tratatele, în cel mai reuşit mod, contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre
normele de drept internaţional şi cele de drept intern;
- identifică precis părţile care-şi asumă obligaţii, indiferent dacă sînt tratate multilaterale
sau bilaterale, universale sau regionale, pentru că tratatele sînt opozabile numai în măsura
în care sînt acceptate;
- tratatele internaţionale sînt izvoare care exprimă clar acordul de voinţă al părţilor
contractante, prin procedurile complexe de negociere şi adoptare;
- stabilesc cu precizie regulile de comportament convenite de părţile contractante;
- determină exact drepturile şi obligaţiile părţilor şi circumstanţele exercitării şi realizării
lor;
- normele juridice internaţionale sînt stabilite cu mai multă rapiditate;
- contribuie la procesul de codificare a cutumelor şi, prin urmare, la o mai mare precizie a
conţinutului lor;
- are cea mai mare contribuţie la reglementarea unor relaţii noi şi la dezvoltarea dreptului
internaţional public, prin codificarea unor noi ramuri de drept [125, p. 52-53].
Sîntem de acord particularităţile menţionate, care relevă pe deplin cele elemente distinctive
prin care tratatele internaţionale se deosebesc de celelalte izvoare ale dreptului. Iar, o bună parte
din aceste elemente pot fi sesizate în manualul de Drept internaţional public, la autorii autohtoni
A. Buruian, O. Balan, E. Serbenco, ediţia a II-a. Chişinău, 2005, precum: reglementează relaţii
care prezintă interes pentru comunitatea internaţională; este o formă convenţională de precizare a
drepturilor şi obligaţiunilor; stabilirea interacţiunii între normele de drept internaţional şi cele de
drept intern [25, p. 50-51].
Elementele esenţiale ale tratatului sînt:
- subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept internaţional;
- voinţa părţilor, liber exprimată;
- obiectul tratatului.
În literatura de specialitate se duc discuţii controversate pe marginea aspectului normativ al
tratatelor internaţionale. Astfel, autorul rus S. Cernicenko este de părerea că nu toate tratatele
internaţionale sînt şi normative. Tratatele internaţionale individuale nu pot fi atribuite la această
categorie, deoarece ele sînt adresate unor persoane sau unui organ concret şi sînt destinate pentru
o unică aplicare [223, p.83]. Concepţia relevată mai sus a fost susţinută şi de juristul A. Talalaev,
care scrie că „un tratat internaţional este normativ doar atunci cînd părţile stabilesc reguli de
conduită generale” [202, p. 152]. Sîntem de acord cu punctul dat de vedere, deoarece un tratat
devine normativ doar în cazul în care acesta stabileşte norme juridice generale şi repetabile

90
(particularităţi specifice ale contractului normativ). Dar, sînt tratate internaţionale care după con-
ţinut, stabilesc atît reguli cu caracter normativ, cît şi individual, adică reprezintă contracte inter-
naţionale mixte. La fel, sînt contracte internaţionale individuale care se încheie pentru executarea
obligaţiunilor contractului normativ (de ex., acordurile cu privire la deschiderea reprezentanţelor
consulatelor sînt încheiate în temeiul Convenţiilor consulare semnate dintre statele respective).
În literatura juridică acestea poartă denumirea de „sub-contracte”.
Prin urmare, în funcţie de natura normativă, distingem contracte internaţionale cu caracter
normativ (izvoare de drept) şi contracte internaţionale cu caracter individual, care stabilesc reguli
individuale pentru părţi şi contracte internaţionale mixte.
Autorul francez L. Cavaré, scrie de tratatele limitate, care reglementează situaţii specifice
pentru statele contractante şi care nu se referă la societatea internaţională în ansamblu. Ele sînt
convenţii speciale despre care se vorbeşte în art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie,
acelea care reprezintă, ca şi în contractele din dreptul intern, legea părţilor şi nu conţin norme cu
caracter general [236, p. 215].
O problemă care se discută în doctrină este acea dacă orice tratat poate fi considerat izvor
al dreptului internaţional. Din acest punt de vedere se face distincţie între tratate licite şi tratate
ilicite. Toate tratatele licite sînt izvoare ale normelor dreptului internaţional, în timp ce tratatele
ilicite nu pot fi invocate ca izvoare ale unor asemenea norme. Sînt considerate ilicite acele tratate
care contravin normelor imperative ale dreptului internaţional (jus cogens) şi cele care sînt lovite
de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţămînt [94, p. 45].
Întîlnim păreri diferite şi în privinţa coraportului între contractul internaţional şi înţelegerea
internaţională. „Înţelegerea” este o formă mai simplificată de acord între state, care se deosebeşte
de contract prin faptul că relevă formulări generale, nu se divizează în articole, intră în vigoare
din momentul semnării, nu se supune actului de publicare, nu se înregistrează la Secretariatul
O.N.U.). De-a lungul istoriei, au fost încheiate o mulţime de înţelegeri dintre state, dar care nu
aveau forţă juridică. Iar, astăzi aplicarea înţelegerilor a căpătat amploare, prin prisma lor fiind
rezolvate importante probleme internaţionale, inclusiv referitoare la securitatea internaţională. În
acest sens, analizînd practica olandeză, constatăm că orice acte care cuprind dispoziţii cu caracter
obligatoriu, din punct de vedere al dreptului internaţional, constituie tratate. Nu în zadar şi actele
politice uneori sînt privite din perspectiva tratatelor. În Israel, de ex., actele politice deseori sînt
abordate ca tratate internaţionale. După părerea noastră, înţelegerile internaţionale nu constituie
contracte normative, deoarece nu sînt adoptate cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul
internaţional (o condiţie specifică a contractului normativ (tratatului) internaţional). În practică,

91
însă, există şi înţelegeri cu caracter normativ, care completează, într-un mod sau altul, contractul
normativ.
În lucrarea sa Managing the Risks of International Agreements, juristul american R. Bilder
scria că, „...atunci cînd un stat evită să-şi asume o obligaţie juridică, sau cînd este imposibil sau
iraţional, din punct de vedere juridic sau politic, de executat obligaţiile, sau cînd circumstanţele
stabilesc imposibilitatea de realizare, doar „înţelegerea” este capabilă să rezolve situaţia creată”
[230, p. 25].
Avînd un rol de fundamental în sistemul izvoarelor dreptului internaţional public, tratatul
internaţional trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi valabil, şi anume:
▪ să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul internaţional, dar şi a
procedurilor stabilite de legea internă, mai ales în ceea ce priveşte autorităţile competente, care
să încheie acorduri internaţionale, negocierile, exprimarea consimţămîntului etc;
▪ să nu fie lovit de nulitate, ca urmare a unor vicii de consimţămînt sau să intre în conflict
cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. Sînt vicii de consimţămînt: eroarea,
dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrîngerea exercitată asupra reprezentantului
statului sau asupra statului, prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei. Tratatul este lovit de
nulitate chiar şi atunci cînd, după intrarea lui în vigoare, apare o normă imperativă cu care
tratatul intră în conflict;
▪ să nu fie ieşit din vigoare prin retragere, denunţare, suspendare, imposibilitatea executării
sau ca urmare a aplicării principiului „Lex posterior derogat priori” ori „rebus sic standibus”
etc;
▪ existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare, atunci cînd acestea sînt indispensabile
pentru aplicarea tratatului [125, p. 52-53].
O etapă importantă în studierea contractelor normative din dreptul internaţional o constituie
clasificarea acestora, avînd la bază diferite criterii:
- După obiectul pe care-l reglementează, se deosebesc:
1) tratatele generale şi tratatele speciale;
2) tratatele politice (care reglementează interesele esenţiale politice) şi tratatele economice
sau tratate care nu sînt de natură strict politică (o cooperare internaţională, în vederea realizării
unor interese comune are, de asemenea, un caracter politic) [6, p. 60].
După autorul italian Ad. Maresca, din categoria tratatelor politice, fac parte:
a) tratatele de prietenie şi bună vecinătate;
b) tratatele de alianţă (Tratatul Nord-Atlantic, Tratatul de la Varşovia);
c) tratate de garanţie;

92
 d) tratate de securitate;
e) tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
f) tratate pentru limitarea armamentelor;
g) tratate pentru delimitarea frontierelor, tratate privind cedarea de teritorii (cu titlu de
schimb, vînzare sau compensare) şi tratate prin care se creează în favoarea unui stat,
drepturi speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă,
cedarea cu titlu de sancţiune sau garanţie);
h) tratate prin care se creează obligaţii internaţionale, care rămîn strict legate de teritoriu –
neutralizarea anumitor teritorii sau instituirea unei servituţi internaţionale;
i) tratate de pace şi tratate privind relaţiile diplomatice;
j) tratate prin care se creează drepturi în favoarea cetăţenilor proprii (referitor la
minorităţi, drepturile omului) [254, p. 84].
În categoria tratatelor nepolitice, se includ toate tratatele care nu au scopuri esenţialmente
politice, dar tind să reglementeze probleme de natură tehnică: acordurile economice, tratatele
privind emigrarea, acorduri de cooperare în domeniul social, tratate privind relaţiile culturale [6,
p. 61].
- Din punct de vedere al conţinutului, distingem:
1) tratate egale şi tratate inegale;
2) tratate reale şi tratate personale;
3) tratate constitutive;
4) tratate tranzitorii şi tratate propriu-zise.
- După numărul de state, în viziunea autorului E. Giraud, există tratate:
1) bilaterale;
2) tratate multilaterale [247, p. 6-7, 15-22].
Sînt bilaterale tratatele, încheiate între două state şi colective sau multilaterale, cele la care
participă o pluralitate de state (de exemplu, la Tratatul de la Versailles au participat 28 de state).
În literatura de specialitate s-a propus substituirea expresiei de tratat multilateral cu cea de
convenţie generală.
- În funcţie de subiecţii tratatului, distingem:
1) tratate încheiate între state;
2) tratate încheiate între alţi subiecţi de drept internaţional, decît cel statal.
- După caracterul general al raporturilor dintre state:
1) tratate încheiate în timp de pace;
2) tratate încheiate în condiţii de război.

93
 - Din punct de vedere al duratei tratatelor, întîlnim:
1) tratate cu termen;
2) tratate cu durată nedeterminată.
- În dependenţă de forma tratatelor, deosebim:
1) tratate solemne;
2) tratate ne-solemne;
3) tratate în formă simplificată, care se încheie fără intervenţia formală a şefului statului,
fiind întocmit de Ministerul Afacerilor Externe sau agenţii diplomatici.
- Din punctul de vedere al gradului de finalizare şi înţelegerii:
1) tratate preliminarii;
2) tratate organice.
- După efectul lor:
1) tratate internaţionale care generează efecte pentru state;
2) tratate internaţionale care, pe lîngă efectele pentru state, mai generează şi drepturi pentru
persoanele individuale.
- Din punctul de vedere al conţinutului material, distingem:
1) tratate-contract;
2) tratate-lege.
Tratatele-contract sînt dispoziţii cu caracter „contractual” care acţionează indirect asupra
formării dreptului internaţional, realizînd operaţii juridice ce vizează raporturi individuale (de
ex., tratatele de alianţă, de comerţ, delimitare şi cesiune teritorială), iar tratatele-legi ar fi izvoare
de drept cu caracter multilateral, care determină direct formarea dreptului internaţional, stabilesc
norme juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de generalitate [102, p. 31] (de ex.,
Declaraţia de la Paris din 1856, Carta O.N.U din 1945, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907).
Ele se caracterizează prin identitatea conţinutului voinţei semnatarilor [6, p. 64].
Tratatul-contract apare ca o redare a contractului sinalagmatic din dreptul privat, „acord al
mai multor persoane ale căror interese diferă şi corespund cu declaraţiile de voinţă cu conţinut
opus, dar vizînd acelaşi scop exterior”, scrie autorul H. Triepel [259, p. 44]. Tratatul - lege, însă,
este rezultatul unei „fuziuni de voinţe diferite, avînd acelaşi conţinut” şi elaborează o normă
juridică aplicabilă în mod egal tuturor părţilor contractante.
Ca punct de plecare în această clasificare, vom lua în consideraţie distincţia fundamentală
între lege şi contract. Dacă legea creează situaţii juridice generale, impersonale, comune unui
ansamblu întreg de indivizi, conţinînd reguli aplicabile acestor categorii, contractul produce
situaţii juridice particulare, speciale pentru părţile contractante, sfera sa fiind infinit de restrînsă.

94
Dacă rezonanţele juridice ale legii sînt de volum, se manifestă în sfere sociale foarte vaste şi
extensibile, cele ale contractului sînt înguste, nu interesează decît un cerc social foarte limitat.
Tratatul-contract dă naştere la situaţii juridice speciale, individuale pentru statele
contractante, fiecare din state fiind creditor al sarcinilor şi prestaţiilor al căror debitor este
contractantul. Un contract de alianţă impune prestaţii pozitive de ordin militar, vamal sau aerian
în sarcina aliaţilor. Un tratat de comerţ constituie drepturi şi obligaţii de ordin economic în
avantajul şi pe seama părţilor contractante.
Multă vreme, ideea de lege internaţională care se impune unei comunităţi de state, era
aproape necunoscută sau căpăta manifestări rare, de vreme ce autorii nu reţinuseră decît
categoria de tratate-contract, toate tratatele fiind considerate doar contracte. Această concepţie se
explică prin două raţiuni: erau încheiate sub formă de convenţii, iar forma lor de contracte era
evidentă. Pînă în secolul al XIX-lea, tratatele erau, în marea lor majoritate, tratatele de alianţă, de
comerţ, tratate de pace, deci tratate contract.
Cînd ideea de lege internaţională s-a dezvoltat, iar comunitatea internaţională a început să
se supună, în ansamblul ei, unor reguli precise, s-au încheiat tratate care conţineau reguli sau
principii generale, impersonale pentru comunitatea de state, fie în totalitate, fie într-o fracţiune a
ei. În această categorie de tratate-lege, au intrat, la timpul respectiv, Declaraţia de la Haga, Pactul
Societăţii Naţiunilor, Carta O.N.U. ş.a. Ele sînt cele care constituie expresia, sursele în sensul
formal al dreptului internaţional, prin care se manifestă legea internaţională [6, p. 65-66].
Nu se poate menţine, însă, o paralelă între distincţia lege şi contract din dreptul intern şi cea
din dreptul internaţional, pentru că în ordinea juridică internă, contractul se încheie în formă
convenţională, iar legea este elaborată în mod unilateral de o autoritate superioară subiecţilor de
drept, de un organ investit cu o competenţă în acest scop. Iar, în ordinea juridică internaţională,
forma convenţională este singura utilizată pentru ambele categorii de tratate, deoarece societatea
internaţională fiind lipsită de o organizare juridică, statele sînt în mod firesc proprii lor legiuitori.
Aşadar, tratatele-lege (tratatele normative) nu pot fi o lege, decît prin conţinutul şi, parţial, prin
efectele lor, dar niciodată prin formă, fiind întotdeauna convenţionale, adică contracte normative.
Cu referire la tratatele-contract, acestea au doar aparent forma unui tratat, precizîndu-se drepturi
şi obligaţiuni concrete, conţinutul fiind de contract civil, administrativ sau comercial (un acord
de împrumut, o tranzacţie de terenuri pentru o ambasadă etc.).
Referitor la aspectele încheierii tratatelor internaţionale, pe cale cutumiara s-au conturat un
ansamblu de reguli procedurale, care sînt aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat
internaţional. Codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea
au o valoare supletiva, Convenţia propunînd mai multe reguli alternative între care statele pot să

95
opteze. Multe dintre dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de
încheiere a tratatelor cuprind menţiunea „în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”. Prin
urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernata de regula „autonomiei depline de
voinţa a părţilor”. În general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape:
- negocierea textului;
- semnarea tratatului;
- exprimarea consimţămîntului părţilor de a se obliga prin tratat.
Aceste etape sînt urmate de intrarea în vigoare a tratatului.
Analizînd cele menţionate mai sus, putem afirma că calitatea de contract normativ al unui
tratat internaţional, nu depinde de numărul părţilor contractante. Faptul că un contract este bilate-
ral sau multilateral, cu caracter universal (de ex., Carta O.N.U.) sau regional (de ex., Convenţia
europeană a drepturilor omului) nu afectează calitatea sa de izvor de drept internaţional, ci numai
limitele aplicării spaţiale ale acestuia. Singura deosebire este aceea că, normele juridice cuprinse
în contractele universale prevalează în raport cu contractele regionale. Normele cuprinse în con-
tractele bilaterale trebuie să fie în concordanţă cu cele cuprinse în contractele universale şi regio-
nale.

2.3. Concluzii la capitolul 2

Aşadar, capitolul prezent este unul de aplicare a conceptelor determinate la începutul lucră-
rii. Pentru că odată un concept determinat trebuie necesarmente fundamentat şi clasificat, lucra-
rea a stabilit în continuare criteriile de clasificare ale contractelor normative. Conform analizelor
realizate, clasificarea contractelor normative are loc în baza cîtorva criterii esenţiale. Determi-
năm astfel, că avem contracte normative, deosebite după forma de activitate, după natura părţilor
contractante, conform direcţiei funcţionale. Un alt criteriu important de clasificare a conceptului
operant al lucrării este acţiunea contractului în spaţiu şi timp. Pentru că omul este subiectul cen-
tral al acţiunii juridice, există o serie de clasificări ale contractelor, care privesc acţiunea acestora
asupra persoanelor. Într-un sfîrşit, s-a determinat, din multitudinea de clasificări, ca fiind mai im-
portant criteriul ramurii de drept, care ne oferă posibilitatea de a cerceta unele aspecte ale contrac-
telor normative într-o formă mai desluşită, abordînd locul şi rolul lor în cadrul fiecărei ramuri de drept
aparte.
Astfel, în materia dreptului constituţional, contractele normative reglementează organizarea
şi funcţionarea statelor federative şi oferă principii fundamentale în activitatea părţilor. În lucrare
este stabilit ca fiind important faptul că, calea federalizării nu ar fi o soluţie şi pentru Republica
Moldova în problema conflictului transnistrean. Federalizarea ţării noastre nici pe de parte nu

96
este un pas spre integritate, deopotrivă, aceasta ar distanţa şi mai mult stînga Nistrului de la res-
tul statului. Ea ar putea fi chiar periculoasă, creînd în lume un precedent juridic negativ.
În domeniul dreptului muncii, contractele normative apar în forma contractelor colective de
muncă sau convenţiilor colective, care stabilesc prescripţii de comportament ale angajaţilor şi an-
gajatorului. Contractele colective de muncă şi convenţiile colective au o influenţă enormă şi asu-
pra dreptului muncii, fiind baza unei negocieri a clauzelor contractuale - a normelor juridice, sta-
bilite de către părţi, care oferă posibilitatea de a garanta drepturile salariaţilor.
În dreptul internaţional, contractele normative se manifestă prin tratate /acorduri internaţio-
nale. Din momentul în care un stat recunoaşte acordul internaţional el devine parte componentă a
legislaţiei statului respectiv, ultimul asumîndu-şi obligaţia de a respecta prevederile lui, conform
concluziilor prezentate. În sfîrşit, lucrarea identifică diferenţele între tipurile de tratate şi stabileş-
te diferenţa dintre contracte şi acte normative internaţionale.
Contractele normative sînt şi pot fi aplicate, aşadar, în diferite ramuri ale dreptului, păstrînd
caracteristica de a fi constituit pe baze deschise, de conciliere a părţilor şi oferind norme juridice
generale care pot fi aplicate în diferite situaţii determinate.

97
 3. ORIZONTURI COMUNE ŞI DIFERENŢE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI
NORMATIV ÎN SISTEMUL JURIDIC AL REPUBLICII MOLDOVA ŞI
ÎN SISTEMELE JURIDICE EUROPENE

3.1. Valoarea contractului normativ în sistemele juridice ale statelor Comunităţii Europe-
ne şi a statelor din vecinătatea apropiată

3.1.1. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de drept ale

României
În sistemul de drept al României, contractul normativ operează, ca şi în sistemul de drept al
Republicii Moldova, în dreptul internaţional, în forma tratatelor, acordurilor internaţionale şi în
dreptul muncii, în calitate de contracte colective de muncă.
În conformitate cu prevederile lit. a) art. 1 al Legii României nr. 590/2003 privind tratatele
internaţionale, prin tratat se înţelege „actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental,
avînd scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi sau obligaţii juridice, guvernat de
dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe
instrumente conexe” [84].
România, Guvernul României, precum şi ministerele, alte autorităţi a administraţiei publice
centrale, pentru care această atribuţie este expres prevăzută în legislaţia României, pot încheia
tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv, tratate la nivel departamental, cu
respectarea principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative ale dreptului internaţional,
a dreptului comunitar, a normelor cutumiare internaţionale, a Constituţiei României.
Încheierea tratatelor internaţionale este, de regulă, precedată de negocieri. În felul acesta,
autoritatea publică centrală, în competenţa căreia se află domeniul reglementat prin tratatul
internaţional, elaborează un memorandum avizat de către toate ministerele şi departamentele în
competenţele cărora se află, din punct de vedere substanţial, celelalte domenii reglementate prin
tratat şi însuşit de către Guvernul României, prin semnătura Prim-ministrului, după care se
propune spre aprobare Preşedintelui României. Dacă se încheie tratate la nivel de stat pentru care
este necesara aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţarii, aprobarea de către Preşedintele
României se va acorda după îndeplinirea procedurilor specifice prevăzute de legea pentru
organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţarii şi de reglementările acestuia.
Negocierile cu privire la încheierea tratatelor internaţionale se desfăşoară prin întîlnirea directă a
delegaţiilor de negociatori sau prin corespondenţă, cu respectarea strictă a elementelor de mandat
şi a variantelor de acţiune aprobate. După finalizarea negocierilor, prin convenire sau adoptare,

98
pentru aprobarea semnării, se elaborează un memorandum avizat şi aprobat după aceeaşi formulă
şi procedură.
Exprimarea consimţămîntului de a deveni parte la tratat se face prin ratificare, aprobare,
aderare sau acceptare.
În conformitate cu prevederile legislative române (art. 19 din legea 509/2003), se supun
Parlamentului României spre ratificare, următoarele categorii de tratate: tratate la nivel de stat,
tratate la nivel guvernamental, ce se referă la cooperarea politică, cooperarea cu caracter militar,
regimul juridic al frontierei de stat, cu privire la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, asumarea unui angajament financiar, adoptarea de dispoziţii normative
Celelalte tratate la nivel guvernamental, precum şi tratatele la nivel departamental, se aprobă prin
Hotărîre de Guvern.
Tratatele internaţionale intră în vigoare conform prevederilor cuprinse în acestea sau la data
semnării de către părţi. Tratatele bilaterale la nivel de stat intra în vigoare la data schimbului
instrumentelor de ratificare, la termenul prevăzut de tratat sau printr-o altă modalitate prevăzută
de acesta, în conformitate cu prezenta lege. Iar, cele la nivel guvernamental sau departamental,
de la data ultimei notificări prin care se comunică celeilalte părţi îndeplinirea procedurilor
interne necesare pentru intrarea in vigoare, la termenul prevăzut de tratat de la data ultimei
notificări sau printr-o alta modalitate prevăzuta de tratat. Intrarea în vigoare a tratatelor
internaţionale se face cunoscută printr-un ordin al Ministerului Afacerilor Externe, care se
publică în Monitorul Oficial al României, partea I, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare, de la
data intrării în vigoare [84].
Ministerul Afacerilor Externe al României întreprinde demersuri (trimite copiile certificate
ale tratatelor) în vederea înregistrării tratatelor de la nivel de stat şi guvernamental, care prevăd
cerinţa înregistrării, la Secretariatul General al O.N.U.
În fine, menţionăm prevederile alin.(1) art. 11 Constituţia României, potrivit căruia, „Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiunile ce-i revin din tratate
la care este parte” [39].
Referitor la contractele normative din dreptul muncii, conform prevederilor alin.(1) art. 1 al
Legii României nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, „contractul colectiv de muncă
este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi
reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc
clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea precum şi alte drepturi şi obligaţiuni care decurg
din raporturile de muncă. Prin încheierea contractelor colective de munca se urmăreşte
promovarea unor relaţii de munca echitabile, de natură să asigure protecţia sociala a salariaţilor,

99
prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă ori evitarea declanşării grevelor”[83]. În
sensul legii menţionate, fac parte din contractele colective de munca şi acordurile dintre părţile
semnatare ale contractelor colective de munca, prin care se soluţionează conflicte colective de
muncă. La fel, contractul colectiv de muncă poate cuprinde şi prevederi referitoare la protecţia
celor aleşi sau delegaţi în organele de conducere ale sindicatelor, respectiv a reprezentanţilor
salariaţilor.
Avînd în vedere textul Legii nr.130/1996, aceasta are un caracter dispozitiv şi nu imperativ,
deoarece rezultă că încheierea contractelor colective de muncă, indiferent de nivelul lor, nu este
obligatorie.
Contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi,
ramurilor şi la nivel naţional sau la nivel de grupuri de societăţi comerciale şi regii autonome,
denumite în cadrul legii grupuri de unităţi. În succesiunea lor, contractul colectiv de muncă de la
nivelul superior constituie, potrivit legii române, izvor de drept pentru contractele colective de
muncă de la nivelurile inferioare, cele de la nivelul unităţilor constituie izvor de drept pentru
contractele individuale de muncă [130, p. 39].
În sensul Legii României nr. 130/1996, prin patron se înţelege: persoana fizică şi persoana
juridică (regiile autonome, societăţile comerciale şi celelalte persoane juridice sau persoane
fizice, care folosesc forţă de muncă salariată); în art. (1) alin. 3 lege, se precizează că persoanele
juridice care angajează salariaţi sînt denumite în lege şi unităţi, ceea ce corespunde, de altfel, cu
terminologia art. 188 al Codului Muncii al României.
Potrivit alin. (2) art. 2 al Legii României nr. 130/1996, „fac parte din contractul colectiv de
muncă şi acordurile între părţile semnatare, prin care se soluţionează conflictele colective de
muncă” [83]. Spre deosebire de reglementările O.I.M., vizînd orice acord în scris între partenerii
sociali, legea română se referă numai la acelea prin care se soluţionează conflictele colective de
muncă (în sensul că fac parte din contractul colectiv).
Iniţiativa negocierii în contractul colectiv de muncă aparţine patronului, care în termen de
15 zile, de la data formulării cererii de către organizaţia sindicală sau de către reprezentanţii
salariaţilor, convoacă părţile în vederea negocierii contractului colectiv de muncă. Nerespectarea
acestei condiţii constituie, potrivit art. 5 al Legii nr. 130/1996, contravenţie şi se sancţionează cu
amendă cuprinsă între 3000000 şi 6000000 lei vechi [83].
Încheierea, forma şi înregistrarea contractelor colective de muncă:
- Contractul colectiv de muncă se încheie, cîte unul la fiecare nivel, pentru o perioadă
determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni sau pe durata unei lucrări determinate. În cazul

100
contractului colectiv de muncă încheiat pe durata unei lucrări determinate, potrivit legii, rezultă
că poate fi încheiat şi pentru o perioadă de timp mai mică de 12 luni.
- Potrivit principiului libertăţii contractuale, la negocierea clauzelor şi la încheierea
contractelor colective de muncă, părţile sînt egale şi libere. În această situaţie, contractele
colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.
- Contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se
depune şi se înregistrează la Direcţia de muncă şi protecţie socială judeţeană sau a municipiului
Bucureşti (după situaţie). Cu referire la contractele colective de muncă de la nivelul grupurilor de
unităţi, al ramurilor de activitate sau la nivel naţional, acestea se depun şi se înregistrează la
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al României.
- Contractele colective de muncă se aplică (îşi produc efectele) de la data înregistrării lor.
Conform Legii României nr.130/1996, contractele colective de muncă nu vor fi înregistrate dacă:
sînt încheiate fără să se fi precizat unităţile în care se aplică clauzele negociate, părţile nu fac
dovada îndeplinirii cerinţelor legale de reprezentative, nu sînt semnate de către toţi reprezentanţii
părţilor la negociere. Organul administraţiei publice nu poate refuza înregistrarea contractului
colectiv de muncă, decît în situaţiile expres prevăzute de lege.
Avînd un caracter obligatoriu, contractele colective de muncă încheiate la nivel naţional şi
de ramură se publică în Monitorul Oficial al României în termen de 30 zile de la înregistrarea
lor. Pentru aceasta, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” va edita partea a V-a a Monitorului
Oficial al României, în care se vor publica numai contractele colective de muncă. Data intrării în
vigoare a contractelor de muncă încheiate la nivel naţional şi de ramură, este cea de la momentul
înregistrării lor la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al României [83].
Prin urmare, analizînd sistemul de drept al României, nu identificăm deosebiri esenţiale în
ceea ce priveşte cadrul normativ. Dar, merită de evidenţiat că, România a făcut un pas înainte la
nivelul democraţiei aplicative şi nu numai declarative. România este un stat de drept funcţional,
dar care se află la etapa iniţială, cu toate problemele pe care le are un fost stat socialist şi, în acest
sens, este foarte important că există tendinţa, se încearcă la toate nivelurile instaurarea unui stat
de drept (aceste concluzii au fost reflectate în: Rapoartele de ţară ale Comisiei Europene pentru
România, pentru anii 2006 - 2008). La fel, sub impactul aderării la Uniunea Europeană, România
a fost nevoită să se restructureze conform cerinţelor europene. Iar, aceste ritmuri de implementa-
re a reformelor în domeniul justiţiei ar fi binevenite şi pentru Republica Moldova, unde statul de
drept abia se conturează.

101
 3.1.2. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de drept ale
Federaţiei Ruse
Spre deosebire de sistemul izvoarelor de drept ale Republicii Moldova şi ale României, în
Federaţia Rusă, contractul normativ-juridic se înfăţişează în mai multe domenii (ramuri de drept)
precum: dreptul constituţional, dreptul internaţional, dreptul muncii şi dreptul administrativ.
Abordînd contractul normativ în domeniul dreptului constituţional, stabilim următoarele:
Organizarea statală a Federaţiei Ruse este constituită pe principii federative, avînd la bază
Constituţia Federaţiei Ruse, Contractul federativ, legile, contractele federale privind delimitarea
competenţei şi atribuţiilor între autorităţile centrale şi subiecţii federaţiei. Ultima categorie este
specifică anume Federaţiei Ruse şi nu se întîlneşte în vreun alt stat federativ.
Întreg „procesul contractual” al Federaţiei Ruse poate fi divizat în trei etape:
La 31 martie 1992 a fost semnat Contractul federativ, care, din 10 aprilie 1992 devine parte
integrantă a Constituţiei Federaţiei Ruse. Semnarea Contractului Federativ a stabilit prima etapă
a procesului contractual.
Contractului federativ (de formare a federaţiei) este compus din:
1. Contractul cu privire la delimitarea atribuţiilor şi competenţelor între organele federative
ale puterii de stat şi organele federale ale republicilor suverane din componenţa Federaţiei Ruse,
care a fost semnat de reprezentanţii a 18 republici (contractul conţine opt articole);
2. Contractul cu privire la delimitarea atribuţiilor şi competenţelor între organele federative
ale puterii de stat şi organele federale ale regiunilor, ale ţinuturilor administrative şi ale oraşelor
Moscova şi Sankt-Peterburg, care l-au semnat reprezentanţii a 49 regiuni, 6 ţinuturi şi a oraşelor
Moscova şi Sankt-Peterburg (contractul conţine nouă articole);
3. Contractul cu privire la delimitarea atribuţiilor şi competenţelor între organele federative
ale puterii de stat şi organele federale ale regiunilor şi ale districtelor autonome din componenţa
Federaţiei Ruse, semnat de către reprezentanţi a 10 districte autonome şi a unei regiuni autonome
(contractul conţine nouă articole) [199, p. 12].
Contractul federativ s-a constituit, avînd la bază aspectul istoric al evoluţiei statului rus şi a
avut drept scop delimitarea atribuţiilor şi a competenţelor dintre organele federative centrale ale
puterii de stat şi subiecţii federaţiei, iar adoptarea la 12 decembrie 1993 a Constituţiei Federaţiei
Ruse, a determinat unificarea condiţiilor şi clauzelor Contractului federativ. Conform alin. (3) al
art. 11 din Constituţia Federaţiei Ruse, „delimitarea atribuţiilor şi competenţelor dintre organele
federative centrale ale puterii de stat şi organele subiecţilor federaţiei este reglementată de către
Constituţia Federaţiei Ruse, Contractul federativ şi alte contracte federale” [179].

102
 Potrivit art. 5 din Constituţia Federaţiei Ruse, „subiecţii federaţiei sînt egali în drepturi ...”
[179]. În realitate, însă, acest principiu al Federaţiei Ruse nu se respectă. Drept dovadă serveşte
faptul că republicile sînt considerate state, au Constituţie şi cetăţenie proprie, pe cînd restul
subiecţilor de federaţie sînt deposedate de asemenea caracteristici.
Iniţierea procesului contractual în Federaţia Rusă a generat şi neînţelegeri dintre organele
puterii de stat şi subiecţii federaţiei. Menţionăm, în acest sens, contractul federativ semnat la 15
februarie 1994 cu republica Tatarstan, care a declanşat o luptă politică dintre organele federative
centrale şi conducerea Tatarstanului, motivul fiind asigurarea unităţii teritoriale a statului rus.
O altă etapă a „procesului contractual” a cuprins perioada anilor 1994-1997, atunci cînd au
fost semnate un şir de contracte cu caracter normativ între organele centrale ale puterii de stat şi
republicile din componenţa Federaţiei Ruse.
Ultima etapă a „procesului contractual”, are loc după 1997, care se caracterizează printr-o
răspîndire largă a contractului federativ pe întreg teritoriul Federaţiei Ruse, inclusiv în regiunile
şi ţinuturile administrative, ca subiecţi ai federaţiei. Toate acestea, au condiţionat adoptarea Legii
Federative Ruse nr.119 din 24 iunie 1999 privind ordinea şi principiile delimitării atribuţiilor şi
competenţelor între organele federative ale puterii de stat şi organele subiecţilor federaţiei [219].
Evidenţiem principalele trăsături ale Legii Federative nr. 119 din 24.06.1999:
- determinarea principiului constituţionalităţii, conform căruia legile federale, constituţiile,
ordinele, statutele şi alte acte normative ale subiecţilor federaţiei nu pot delimita sau
suspenda atribuţiile prevăzute de Constituţia Federaţiei Ruse;
- caracterul suprem al Constituţiei şi legilor federale în coraport cu celelalte acte normativ-
juridice;
- egalitatea subiecţilor federaţiei la delimitarea atribuţiilor şi competenţelor;
- libertatea încheierii contractelor şi acordurilor;
- contractele, acordurile încheiate între subiecţii federaţiei stabilesc norme juridice.
În literatura rusă de specialitate, cercetătorul A. Diomin, evidenţiază contractul normativ în
materia dreptului administrativ, care constituie o expresie a contractelor federale constituţionale.
Diviziunea lor este reflectată, luîndu-se în consideraţie criteriul ramurii de drept constituţional şi
administrativ, adică după obiectul de studiu al ramurii de drept. Conform opiniei lui A. Diomin,
„metodele de cercetare ştiinţifică ale ambelor ramuri de drept, adesea coincid, de aceea pentru
această diviziune ele nu au mare importanţă” [163, p. 15].
După criteriul subiecţilor participanţi, contractul normativ administrativ, constituie una din
formele activităţii de executare, iar participanţii la aceste raporturi juridice sînt organele puterii
executive ale Federaţiei Ruse, subiecţii federaţiei, organele statului de la nivel municipal şi

103
asociaţiile obşteşti. În acest sens, se evidenţiază contractele (acordurile) încheiate între organele
executive ale puterii de stat ale Federaţiei Ruse şi organele executive ale subiecţilor federaţiei cu
privire la delegarea unor atribuţii, ceea ce constituie o formă amicală de transmitere a atribuţiilor
de la organele puterii de stat la organele subiecţilor federaţiei.
A. Diomin spunea, în acest context, că diviziunea reflectată este importantă sub aspectul
separării şi colaborării în stat a puterii legislativă şi executivă. Dacă privim cu atenţie conţinutul
Contractului federativ, observăm că acesta nu face referire la organele executive ale puterii de
stat. Delimitarea atribuţiilor se stabileşte între organele federative centrale ale puterii de stat şi
organele subiecţilor federaţiei. Cu toate acestea, organele executive ale puterii de stat constituie
veriga principală a întregului sistem de organe ale puterii de stat, de aceea nu este corect să le
excludem din categoria organelor implicate în raporturile juridice contractuale, susţine. Anume
din conţinutul părţii introductive a contractului normativ, se stabilesc atribuţiile şi competenţele
organelor federative, inclusiv a organelor executive şi celor care dispun de atribuţii comune [163,
p. 16].
Diviziunea dată prezintă interes atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic, avîndu-se în
vedere problema responsabilităţii părţilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare
a obligaţiunilor contractuale, deoarece, de regulă, în textul propriu-zis al contractului nu se fac
menţiuni despre măsurile de sancţionare. De asemenea, această diviziune corespunde ultimelor
tendinţe ale reformei juridice declanşate în Federaţia Rusă, care are drept obiective separarea
răspunderii constituţionale de răspunderea administrativă, instaurarea şi promovarea justiţiei
administrative, delimitarea atribuţiilor şi competenţelor între instanţele administrative şi Curtea
Constituţională. Or, instituirea justiţiei administrative va deveni un instrument adecvat în Rusia,
pentru realizarea controlului judiciar asupra activităţilor desfăşurate şi deciziilor pronunţate de
către organele executive ale puterii de stat.
Menţionăm că în Republica Moldova avem deja un astfel de instrument juridic, odată cu
adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 57-58 din 18.05.2000 [80].
În domeniul dreptului muncii, contractele normative apar ca contracte colective de muncă
şi convenţii colective, care sînt reglementate prin Codul Muncii al Federaţiei Ruse şi Legea cu
privire la contractele şi convenţiile colective de muncă din 11 martie 1992.
În conformitate cu prevederile art. 5 Codul Muncii al Federaţiei Ruse, „contractul colectiv
de muncă este un act juridic local, obligatoriu pentru toate părţile participante la raporturile
juridice contractuale” [214]. La fel, potrivit prevederilor art. 2 al Legii Federaţiei Ruse cu privire
la contractele şi convenţiile colective, „contractul colectiv este actul juridic, care reglementează

104
raporturile sociale de muncă dintre patroni şi salariaţii întreprinderilor, filialelor, reprezentanţelor
acestor întreprinderi. Convenţia este actul juridic care reglementează raporturile de muncă dintre
salariaţi şi patroni, la nivel de Federaţie, de subiecţi ai federaţiei, la nivel de teritoriu, de ramură
şi la nivel de profesie” [216]. În acest context, menţionăm că spre deosebire de legislaţia rusă
anterioară, care era elaborată într-o viziune exhaustivă şi imperativă, cînd cîmpul negocierilor
colective avea o dimensiune extrem de restrînsă şi nu era prevăzută poziţia juridică a salariaţilor,
în legislaţia rusă de astăzi, contractul colectiv de muncă se încheie dintre patroni şi salariaţii
întreprinderilor, filialelor sau reprezentanţilor acestor întreprinderi, avînd în vedere toţi salariaţii.
Reprezentanţii salariaţilor sînt organele sindicale împuternicite în conformitate cu statutele
lor, organele de iniţiativă socială, alese la adunarea generală a salariaţilor organizaţiei pentru a le
reprezenta interesele.
Principiile de bază ale încheierii contractelor şi convenţiilor colective de muncă:
- respectarea prevederilor legislaţiei;
- împuternicirea reprezentanţilor părţilor;
- egalitatea părţilor;
- libertatea de a alege şi negocia clauzele contractuale;
- liberul consimţămînt de a accepta obligaţiile contractului;
- asigurarea reală a obligaţiilor contractuale;
- controlul sistematic şi inevitabilitatea răspunderii părţilor.
Dreptul de a iniţia negocieri colective cu privire la elaborarea, încheierea sau modificarea
contractului colectiv de muncă îl deţin ambele părţi. Partea care a primit înştiinţarea scrisă despre
iniţierea negocierilor, este obligată într-un termen de 7 zile să înceapă negocierile.
Termenul contractului colectiv de muncă este reglementat de art. 14 al Legii Federative cu
privire la contractele şi convenţiile colective de muncă şi este de la 1 pînă la 3 ani. La expirarea
termenului stabilit, contractul colectiv este valabil pînă cînd părţile vor decide asupra modificării
sau încetării acţiunii lui.
Contractele colective de muncă se înregistrează în termen de 7 zile de la data semnării de
către părţi, la organul executiv teritorial de muncă din raza oraşului sau regiunii administrative în
care a fost încheiat [216]. Contractul colectiv de muncă intră în vigoare la data semnării părţilor,
dacă contractul nu prevede altfel.
În funcţie de sfera de acţiune a raporturilor juridice de muncă, părţile pot încheia convenţii:
- generale (la nivel federal),
- regionale (la nivel de subiect al Federaţiei Ruse),
- la nivel de ramură (stabilesc clauzele pentru salariaţii unei ramuri),

105
 - profesionale (stabilesc clauzele pentru profesii determinate),
- teritoriale (stabilesc clauzele de muncă într-un raion, oraş sau altă unitate administrativ-
teritorială),
- şi altele (de ex., convenţiile încheiate la înţelegerea părţilor participante la negocieri,
convenţiile cu privire la finanţarea bugetară totală sau parţială).
La termenul stabilit în contract, în cadrul adunării generale a salariaţilor, părţile semnatare
prezintă un raport vizînd executarea obligaţiilor contractuale. În caz de neexecutare a obligaţiilor
contractului, convenţiei colective, legea prevede aplicarea sancţiunii sub formă de amendă în
mărime de pînă la 50 salarii minime.
Totodată, legislaţia rusă nu exclude posibilitatea aplicării şi altor forme de răspundere
juridică, de exemplu răspunderea disciplinară (mustrare, mustrare aspră, ş. a.).
În domeniul dreptului internaţional, în Federaţia Rusă contractele normative se manifestă în
formă de tratate internaţionale, acorduri internaţionale. Potrivit unor date statistice prezentate pe
web situl oficial al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei (http:www.mid.ru), pînă la moment,
au fost înregistrate circa 20 de mii de tratate internaţionale în vigoare la care Rusia este parte.
Această lărgire a spectrului de contracte internaţionale a fost condiţionată, în primul rînd, de
dezvoltarea relaţiilor de parteneriat cu alte state şi necesitatea ajustării cadrului normativ intern al
statului la normele internaţionale.
Ca urmare, a fost adoptată Legea federativă privind tratatele internaţionale ale Federaţiei
Ruse din 16 iunie 1995. Potrivit alin. (1) art. 6 din prezenta lege, se deosebesc următoarele forme
de manifestare a consimţămîntului la încheierea tratatelor internaţionale: semnarea, schimbul de
documente, ratificarea, aprobarea, acceptarea, aderarea, alte forme [218].
La rîndul său pct. (k) art. 71 al Constituţiei Federaţiei Ruse stabileşte că, „la baza formării
statului federal au stat tratatele internaţionale. Fiind un stat suveran, independent, cu deplinătatea
drepturilor subiective, Federaţia Rusă poate declara război, încheia tratate de pace” [179].
În sistemul izvoarelor de drept ale Federaţiei Ruse, tratatele internaţionale se încheie la
diferite niveluri, şi anume:
- tratate internaţionale interstatale (încheiate la nivel de stat);
- tratate guvernamentale (încheiate la nivel de Guvern);
- tratate internaţionale ministeriale şi departamentale (încheiate la nivel de ministere şi
departamente).

3.1.3. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de drept ale

Ucrainei

106
 În Ucraina în calitate de contracte normative apar tratatele (contractele) internaţionale, în
materia dreptului internaţional şi contractele, convenţiile colective de muncă în materia dreptului
muncii.
Abordînd problema contractelor normative în materia dreptului internaţional public, menţi-
onăm că la 22 decembrie 1993 a fost adoptată Legea privind tratatele internaţionale ale Ucrainei,
care reglementează ordinea de negociere, încheiere, semnare, ratificare a tratatelor internaţionale.
Scopul încheierii tratatelor rezidă în asigurarea intereselor naţionale, respectarea drepturilor şi li-
bertăţilor cetăţenilor, adaptarea statului la principiile de politică externă.
Reieşind din prevederile pct. (2) art. 1 al Legii privind tratatele internaţionale ale Ucrainei,
încheierea tratatelor internaţionale se realizează printr-un şir de etape: desfăşurarea negocierilor,
perfectarea textului tratatului, aprobarea sau autentificarea lui şi exprimarea consimţămîntului la
executarea obligaţiilor contractuale [166].
În conformitate cu prevederile art.2 al aceleiaşi legi, în Republica Ucraina se încheie tratate
internaţionale:
- din numele Ucrainei;
- Guvernului Ucrainei;
- Ministerelor, Departamentelor şi altor organe centrale ale puterii de stat.
1. Din numele Ucrainei se încheie următoarele categorii de tratate:
. tratate teritoriale, de pace, tratate politice;
. tratate cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
. tratate despre cetăţenie;
. tratate cu privire la securitatea statului.
2. Guvernul Ucrainei încheie tratatele internaţionale, reieşind din competenţa atribuită, care
privesc problemele economice, financiare, ştiinţifice ale statului.
3. Ministerele, Departamentele şi alte organe ale puterii de stat încheie tratate internaţionale
după competenţa stabilită.
Tratatele internaţionale se încheie nu numai pentru a fi aplicate în relaţiile dintre state, ci şi
pentru cetăţeni, persoane fără cetăţenie care sînt stabilite pe teritoriul statului. În limba engleză,
noţiunea care cuprinde toate aceste categorii de persoane poartă denumirea de „nationals”.
În acelaşi sens, menţionăm că legislaţia Ucrainei stabileşte prevalarea normelor din dreptul
internaţional în raport cu normele dreptului intern. Astfel, potrivit art. 17 al Legii cu privire la
tratatele internaţionale ale Ucrainei, „tratatele internaţionale ratificate de Ucraina constituie parte
componentă a legislaţiei interne, iar dacă în conţinutul tratatelor internaţionale sînt prevederi care
contravin normelor dreptului intern, superioritate au normele dreptului internaţional” [166].

107
 În materia dreptului muncii, în Ucraina, contracte normative apar sub forma contractelor şi
convenţiilor colective de muncă.
Cadrul normativ care reglementează contractele colective de muncă şi convenţiile colective
este Legea Ucrainei din 1 iulie 1993 cu privire la contractele şi convenţiile colective de muncă şi
capitolul II al Codului Muncii al Ucrainei. Pentru prima dată în Ucraina, prin Legea cu privire la
contractele şi convenţiile colective de muncă, a fost consfinţită noţiunea - convenţie colectivă, de
asemenea, a fost stabilită ordinea şi condiţiile încheierii contractelor şi convenţiilor colective.
Părţile contractelor colective de muncă şi convenţiilor colective se stabilesc în dependenţă
de categoria contractului sau convenţiei, pe de o parte patronul (Cabinetul de Miniştri a Ucrainei,
autorităţile publice locale, etc.), iar pe de altă parte salariaţii, reprezentaţi prin sindicate (reieşind
din nivelul contractului colectiv de muncă sau convenţiei colective) [165]. Drept ex., menţionăm
Convenţia colectivă la nivel naţional pentru anii 1997 - 1998, semnată la 18.10.1997, între Cabi-
netul de Miniştri al Ucrainei, asociaţiile de proprietari şi reprezentanţii micului business, pe de o
parte, şi Organizaţia sindicatelor, pe de altă parte.
Contractele şi convenţiile colective de muncă intră în vigoare de la data semnării lor, dacă
contractul sau convenţia colectivă nu prevede altfel.
Astfel, analizînd legislaţia internă a Ucrainei, care reglementează contractul normativ ca iz-
vor de drept, constatăm că aceasta nu evidenţiază careva deosebiri esenţiale în raport cu legislaţia
Republicii Moldova, inclusiv şi sub aspectul praxiologic al normelor juridice determinate în con-
tractele normative.

3.1.4. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de drept ale

Republicii Italiene
În Italia problema contractelor normative internaţionale este reglementată în primul rînd de
normele constituţionale, care atribuie Preşedintelui Republicii Italiene puterea de a ratifica
acorduri internaţionale. În conformitate cu prevederile alin.(7) art.87 a Constituţiei Italiene, “Pre-
şedintele Republicii ... ratifică tratatele internaţionale, după autorizarea de către Camere, atunci
cînd această autorizaţie este necesară”. Totodată, potrivit art. 80, „Camerele parlamentare autori-
zează prin lege ratificarea tratatelor internaţionale de natură politică sau cu privire la arbitraje,
reglementări judiciare, sau care vizează modificări de teritoriu, cheltuieli financiare ori modifi-
cări de lege” [37]. Tratatele internaţionale care nu se încadrează în categoriile menţionate, se ap-
robă într-o formă simplificată c.d. şi nu necesită a fi ratificate de către Parlament (intră în vigoa-
re din momentul semnării).

108
 Orice proiect de lege prezentat Camerei, conform normelor din regulamentul său intern, se
examinează de către o comisie specializată, apoi de către Camera respectivă, care adoptă prin vot
deschis fiecare articol [238]. În acelaşi sens, art. 72 al Constituţiei prevede: “Procedura normală
de examinare şi aprobare directă este întotdeauna aplicată proiectelor de lege ... privind autori-
zarea ratificării tratatelor internaţionale” [37].
După procedura aprobării, legea cu privire la ratificarea tratatului internaţional se publică
în Monitorul Oficial al Italiei. De la început nu a existat nici o condiţie juridică faţă de publicarea
textelor tratatelor care nu se încadrează în art. 80 al Constituţiei. Ulterior, prin Legea Italiei nr.
839 din 12 decembrie 1984 cu privire la sistematizarea oficială şi publicarea actelor normative
ale Republicii Italiene în Monitorul Oficial, s-a stabilit ca condiţie obligatorie, publicarea tuturor
categoriilor de tratate internaţionale ale Italiei (lit. f art.1). Aceiaşi lege, în art.4 prevede “...actele
internaţionale la care Italia este parte (tratate, convenţii, schimb de note, acorduri şi alte docu-
mente), se publică trimestrial în suplimentul Monitorului Oficial ...” [253].
În contextul elucidării contractelor normative din Republica Italiană, considerăm oportun
de scos în evidenţă şi Pactul de conciliere de la Lateran din 1929. Semnat în Palatul Lateran de
către Benito Mussolini, reprezentantul Regelui Italiei şi de Cardinalul Pietro Gasbarri, Secretarul
de Stat al Papei Pius al XI-lea, pactul a constituit un triplu acord (contract): un tratat politic, o
convenţie financiară şi un concordat. Pactul a pus capăt faimoasei probleme romane privind rela-
ţia dintre Pontifii romani şi statul italian, care între altele stabilea suveranitatea statului Vatican,
decreta catolicismul ca religie oficială a Italiei şi reglementa relaţiile dintre Biserică şi stat. Odată
cu semnarea pactului menţionat, Papii au obţinut compensaţiile cerute pentru statele papale ane-
xate la Regatul Italiei în 1870.
Importanţa Pactului de la Lateran este reflectată inclusiv în prevederile art.7 din Constituţia
Italiei: “Statul şi Biserica catolică sînt ... independente şi suverane. Raporturile lor sînt reglemen-
tate de către Pactul de la Lateran ...” [37].
Abordînd unele aspecte ale contractului normativ în materia dreptului muncii, subliniem că
contractul normativ de muncă este considerat principalul instrument al acţiunii sindicale [243, p.
139]. El exercită o dublă funcţiune: una de caracter normativ şi una de caracter obligaţional.
Funcţia normativă a contractului colectiv este cea mai relevantă şi constă în determinarea
conţinutului contractelor individuale de muncă, în vederea evitării situaţiei în care salariaţii,
datorită poziţiei lor de inferioritate economico-socială faţă de patron, să fie determinaţi să accep-
te condiţiile contractuale substanţiale impuse de patron. Finalitatea contractului colectiv, cu alte
cuvinte, constă în stabilirea unor condiţii minime de tratament economic şi normativ, care trebuie
să fie respectate în contractele individuale de muncă. Ele acoperă astfel de domenii cum ar fi,

109
pregătirea profesională, siguranţa şi sănătatea, ratele minime de plată, creînd ambelor părţi
obligaţii juridice. Dacă partenerii sociali nu pot determina ratele minime de plată, atunci
instanţele pot determina salarii echitabile pe bază comparativă, însă această situaţie apare rareori
în practică.
Funcţia obligaţională rezidă în aceea că, contractul colectiv este instituit numai pentru a
determina disciplina raporturilor individuale de muncă, dar poate şi să reglementeze raporturile
între subiecţi colectivi.
În Italia, legislaţia muncii distinge două tipuri de contracte colective: contracte colective
corporative şi contracte colective de drept comun.
Conform prevederilor Legii nr. 563/1926 şi a Regulamentului de executare nr. 1130/1926,
contractul colectiv corporativ se configurează ca un contract ce, în virtutea legii, este inderogabil
in pejus din partea contractelor individuale de muncă şi este aplicabil faţă de toţi care aparţin
categoriei respective. Clauzele diforme a contractelor individuale de muncă, preexistente sau
succesive contractului colectiv, sînt substituite de drept cu cele ale contractului colectiv, cu
excepţia cazurilor în care sînt mai favorabile angajaţilor [122, p. 69].
În afară de contractul colectiv corporativ, în Italia există şi aşa-numitul contract stipulat de
asociaţii sindicale. El este un contract atipic, adică lipsit de o reglementare legală, fiind definit de
doctrina juridică ca contract colectiv de drept comun, deoarece disciplina sa este dedusă, în mare
parte, din normele Codului civil. Teoria fondată pe aplicaţia art.2077 Codul civil a Italiei este re-
ţinută, fiind expresia unei ratio compatibile şi cu contractul colectiv de drept comun. Într-adevăr,
acesta din urmă are finalitatea specială de a oferi o disciplină a raporturilor de muncă [122, p.69].
În cele din urmă, menţionăm că contractul colectiv de drept comun este aplicabil numai fa-
ţă de membrii asociaţiilor stipulate şi nu poate fi recunoscut ca contract normativ.
În ceea ce priveşte extinderea juridică sau administrativă a contractelor colective, Constitu-
ţia Italiei declară că acordurile colective semnate de „sindicatele reprezentative” sunt, în general,
obligatorii pentru toate categoriile de angajaţi [37], însă articolul relevant, 39, nu a fost niciodată
pus în aplicare. De regulă, judecătorii iau ca punct de referinţă pentru soluţionarea litigiilor, pre-
vederile referitoare la salariul minim stabilit prin acordurile sectoriale.

3.1.5. Reglementarea juridică a contractului normativ în sistemul izvoarelor de drept ale

Republicii Franceze
Cu referire la contractele normative din dreptul internaţional public, Constituţia Republicii
Franceze din 1958 consacră tratatelor internaţionale unele dispoziţii mai desluşite, decît celea
reflectate în normele constituţionale precedente. În lucrarea sa „La répartition des compétences

110
en matière de conclusion des accords internationaux sous la V‫ ﮦ‬République” (Repartizarea
competenţelor în domeniul încheierii acordurilor internaţionale în timpul celei de-a V-a
Republici), francezul V. Goesel afirma: „Introducerea acestor reglementări novatoare, manifestă
interesul statului în delimitarea raţională a atribuţiilor la elaborarea contractelor normative
internaţionale, deşi există şi anumite ambiguităţi şi confuzii în ceea ce priveşte ordinea de
aprobare a lor” [248, p. 52].
Constituţia Republicii Franceze, în special art. 11, 52 – 54, precum şi unele prevederi ale
Preambulului Constituţiei, fac referire la competenţele executivului, condiţiile intervenţiei parla-
mentare, consultaţiile de referendum, totodată abordează modalităţi specifice de control din par-
tea Consiliului constituţional. Titlul XIV al Constituţiei, în art. 88, relevă dispoziţii cu privire la
acordurile de asociere, fiind unica rămăşiţă lăsată de vechea comunitate. Acesta vizează mai mult
un domeniu de cooperare decît un mecanism de angajament, stipulînd că: „Republica poate în-
cheia acorduri cu State care doresc să se asocieze cu ea pentru dezvoltarea civilizaţiilor lor” [36].
1) Competenţele executivului. Conform prevederilor alin. (2) art. 5 din Constituţia Republi-
cii Franceze, „Preşedintele este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului şi al
respectării tratatelor”. Aceste prevederi sînt dominate de competenţa exclusivă a Preşedintelui de
a ratifica sau aproba tratate sau acorduri. La fel, art.5 delimitează atribuţiile între şeful statului şi
Guver-nul francez. Şeful statului „negociază şi încheie tratatele. El este informat despre orice
negociere menită să conducă la încheierea unui acord internaţional nesupus ratificării”. La rîndul
său, art. 53 al Constituţiei Franţei menţionează acordurile care urmează a fi supuse procedurii de
aprobare prin lege [36].
Avînd la bază aceste dispoziţii constituţionale, autorul francez J. Combacau deosebeşte trei
categorii de angajamente internaţionale de natură convenţională:
- tratatele, care ţin de competenţa Preşedintelui Republicii, sînt negociate în numele său şi
ratificate de către acesta;
- acordurile, negociate de Guvern sau sub autoritatea acestuia, care sînt ulterior aprobate.
Deoarece autoritatea competentă nu este desemnată în mod direct, se presupune că este vorba
despre o autoritate guvernamentală;
- acordurile nesupuse aprobării ulterioare, fie acordurile în formă simplificată, implicit şi a
contrario prevăzute de către art. 52. În acest context, se i-a în consideraţie că aprobarea acestora
rezultă din Decretul de publicare [237, p. 121].
2) Intervenţia parlamentară. Potrivit tradiţiei republicane franceze intervenţia parlamentară
este prealabilă ratificării / aprobării şi constituie o autorizaţie şi nu o obligaţie. Parlamentul emite
această autorizaţie printr-o lege. Însă, această lege nu include tratatul / acordul în cauză în ordi-

111
nea juridică internă, ea condiţionează, pur şi simplu apariţia angajamentului internaţional [258, p.
21-22].
Sînt supuse intervenţiei parlamentare prealabile doar tratatele de pace, tratatele comerciale,
tratatele sau acordurile referitoare la organizarea internaţională, tratatele care vizează finanţele
statului, tratatele care modifică dispoziţii de natură legislativă, tratatele care vizează statutul
persoanelor, tratatele care vizează cesiunea, schimbul sau dobîndirea unui teritoriu ( ... )” (art. 53
al Constituţiei). Această enumerare este destul de eterogenă şi, din considerentul că face referiri
doar la dispoziţiile de natură legislativă, conţinutul său devine mai puţin precis. Aici nu figurează
asemenea tratate importante precum sînt tratatele de alianţă sau acordurile de apărare reciprocă.
În viziunea lui J. Combacau, exercitarea controlului parlamentar pe care o implică această
autorizaţie rămîne totuşi destul de restrîns în Republica Franceză. Pe lîngă faptul că Parlamentul
are o competenţă destul de limitată şi ţinînd cont de atribuţiile legislative ale executivului, aici se
mai adaugă şi o absenţă destul de importantă în domeniul relaţiilor internaţionale. Drept exem-
plu, prin Regulamentele Adunărilor parlamentare a fost exclus dreptul la amendament. În plus,
interpretările sau declaraţiile privind angajamentele internaţionale asumate în baza unui acord in-
ternaţional nu ţin întotdeauna de competenţa Parlamentului [237, p. 122].
3) Consultaţia de referendum. În anumite ipoteze limitate, o atare consultaţie poate să înlo-
cuiască intervenţia parlamentară.
Un caz aparte vizează cesiunea, schimbul sau dobîndirea de teritoriu, care, conform art. 53
din Constituţia Franţei, „nu este valabilă fără consimţămîntul populaţiilor implicate” [36]. Rezul-
tă, deci, că orice tratat sau acord din materie implică acest consimţămînt. Însă, modalităţile lui de
exprimare nu sînt explicate mai desluşit. Ar putea fi vorba de un referendum local, în acest caz,
acesta fiind atribuit procedurii de autorizare prevăzută de art. 53 al Constituţiei. Dar, ar putea fi
vorba şi de un referendum naţional, intervenind în acest sens prevederile art. 11 al Constituţiei,
substituind autorizaţia parlamentară. În Republica Franceză lipseşte o experienţa în acest sens,
iar referendumurile privind independenţa instituţiilor sau teritoriilor de peste ocean se desfăşoară
într-un cadru pur intern [241, p. 246].
La rîndul său, art. 11 al Constituţiei Franceze prevede în mod expres că, referendumului
poate fi supus „orice proiect de lege ( ... ), vizînd autoritatea ratificării unui tratat care, fără a fi al
Constituţiei, ar avea implicaţii asupra funcţionării instituţiilor” [36]. În principiu, aceasta nu se
referă decît la tratatele care sînt enumerate în art.53 din Constituţie. Norma juridică privind auto-
rizarea desfăşurării unui referendum substituie din acest moment norma autorizaţiei parlamen-
tare. Această procedură a fost utilizată în 1972 în timpul referendumului privind aderarea la Co-

112
munităţile europene a Regatului - Unit, a Irlandei şi a Danemarcii, totodată a fost aplicată în anul
1992 în cadrul procesului de ratificare a acordurilor de la Maastricht privind Uniunea Europeană.
Prin urmare, în vederea excluderii lacunelor de lege specificate, prevederile art. 54 ale Con-
stituţiei au fost modificate prin revizuirea din 25 iunie 1992, implicînd şi activitatea Consiliului
constituţional.
4) Consiliul constituţional. Exercită activitatea în baza art. 54, art. 61 Constituţia Republicii
Franceze.
În conformitate cu art. 54 al Constituţiei Franceze, „dacă, sesizat fiind de către Preşedintele
Republicii, de către Primul-ministru, preşedintele uneia sau alteia dintre adunări, şi începînd cu
revizuirea din 1992, şaizeci de deputaţi sau senatori, Consiliul constituţional a declarat că un an-
gajament internaţional conţine o clauză contrară Constituţiei, autorizarea ratificării sau aprobării
angajamentului internaţional în cauză nu poate avea loc decît după revizuirea Constituţiei” [36].
Aşadar, controlul exercitat de Consiliul constituţional este prealabil oricărei autorizări parlamen-
tare şi se aplică tratatelor internaţionale reflectate în art. 53 din Constituţie. De regulă, acesta nu
conferă normelor internaţionale nici o superioritate de principiu în raport cu Constituţia, deoare-
ce, în mod contrariu acesta ar presupune angajamentul Franţei de a recunoaşte în prealabil con-
formitatea normelor internaţionale în raport cu dispoziţiile constituţionale. Dar, nu poate fi vorba
nici de o supremaţie a Constituţiei în raport cu normele internaţionale, deoarece potrivit definiţiei
aceasta nu este o normă deja stabilită, ci rămîne la etapă de proiect. Prin urmare, se are în vedere
mai mult de o ajustare decît de o ierarhie a normelor juridice [237, p. 123].
În cazul în care acest control prealabil, care este facultativ, nu a fost exercitat, Consiliul,
potrivit art. 61 din Constituţie, examinează constituţionalitatea legii cu privire la autorizarea rati-
ficării sau aprobării unui tratat internaţional. Un atare control rămîne preventiv, deoarece, acesta
precedă promulgarea legii şi prin urmare şi angajamentul internaţional ca atare, care este condiţi-
onat de lege. Astfel, controlul constituţional poate fi exercitat la o etapă ulterioară a procedurii,
în baza sesizării aceloraşi autorităţi. În temeiul art. 61, Consiliul e considerat competent de a exa-
mina, atît constituţionalitatea legii de autorizare a tratatului, cît şi tratatul propriu-zis (deciziile
din 30 decembrie 1976 şi din 17 iulie 1980).
Analizînd în aceeaşi ipostază contractele normative din sfera dreptului muncii, menţionăm
că potrivit legislaţiei franceze, convenţia colectivă de muncă este un acord încheiat între un pa-
tron sau un grup de patroni şi una sau mai multe organizaţii sindicale, reprezentative ale salariaţi-
lor, în vederea fixării în comun a condiţiilor de angajare şi de muncă, precum şi a garanţiilor so-
ciale [122, p. 67].

113
 Legislaţia franceză distinge noţiunile de convenţie colectivă şi acord colectiv. Astfel, men-
ţionăm că convenţia colectivă tratează ansamblul condiţiilor de angajare, de muncă şi garanţii so-
ciale, iar acordul colectiv nu tratează decît unul sau mai multe subiecte determinate din acest
ansamblu (de ex., acordul asupra salarizării sau asupra duratei muncii).
În ceea ce priveşte nivelurile negocierilor colective, subliniem că dreptul francez a preferat
nivelul ramurii de activitate. Convenţia de ramură (spre ex., industrie chimică, textilă) se prezintă
ca o reglementare profesională care protejează salariaţii ca şi o lege. Pentru ca o convenţie colec-
tivă de ramură să aibă vocaţia de a se aplica într-o relaţie juridică de muncă determinată, este ne-
cesar de respectat anumite condiţii. Astfel, sfera de aplicare a convenţiei colective depinde de ac-
tivitatea economică a întreprinderii: o convenţie colectivă de ramură nu se va aplica într-o între-
prindere, decît în cazul activităţii expres stabilite de articolele convenţiei, determinînd care este
terenul juridic (profesional) de aplicare. Implicarea patronului instituţiei într-o asociaţie semnata-
ră a convenţiei are o importanţă deosebită, astfel încît, dacă patronul nu este membru al asociaţiei
care a semnat convenţia colectivă de ramură, evident, că nu este legat de clauzele acestei conven-
ţii [122, p. 67-68].
În octombrie 1995, în Franţa a fost încheiat un nou acord naţional interprofesional, referitor
la politica contractuală. Referitor la materia negocierilor colective, acordul reflectă o dublă preo-
cupare. Prima este să dezvolte negocierile pe trei niveluri (naţional - interprofesional, profesional
şi de întreprindere), precizîndu-se rolul negocierii de la fiecare nivel şi asigurîndu-se o mai bună
coordonare între ele. Cea de-a doua preocupare constă în generalizarea negocierii la nivel de în-
treprindere, permiţîndu-se derularea acesteia şi în întreprinderi unde nu există delegaţi sindicali.
Apoi, în aprilie 2004, a fost adoptată o lege privind negocierea colectiva, care vizează creş-
terea dinamismului negocierii prin introducerea a doua principale inovaţii: contractele colective,
pentru a fi valabile, trebuie în mod esenţial să deţină sprijinul (sau acceptul) unei majorităţi a sin-
dicatelor reprezentative sau al sindicatelor care reprezintă majoritatea angajaţilor; se schimbă ie-
rarhia anterioară a clauzelor acceptate colectiv, acordîndu-se posibilitatea unor acorduri la nivel
de întreprindere, spre deosebire de acordurile la nivel de ramură. În iulie 2005, partenerii sociali
au încheiat primul contract colectiv în industria sportului şi de agrement ce acoperă circa 100000
de angajaţi.
Contractul colectiv de muncă, la nivel de întreprindere, a fost iniţial ignorat de către legiui-
tor, apoi recunoscut, avînd în vedere practica normativ-contractuală. Începînd cu anul 1971, ne-
gocierea colectivă de muncă la nivelul întreprinderii devine obligatorie pentru Franţa şi stabileşte
medierea unor asemenea subiecte de valoare ca: salariul adecvat muncii prestate, durata timpului
de muncă ş.a.

114
 Un principiu fundamental al legislaţiei franceze a muncii este libertatea de stabilire a sala-
riului. Legea actuală privind salariul minim naţional, care a fost modificată în 1970 (salaire mini-
mum interprofessionnel de croissance), garantează pentru lucrătorii cu salariul cel mai mic, pute-
rea de cumpărare şi o parte din creşterea economica a naţiunii. În acest sens, la stabilirea salariu-
lui minim, se ţine cont, atît de criteriul evoluţiei preţurilor, cît şi de salariile medii. Aplicarea ce-
lui de-al doilea criteriu a fost determinată de faptul că, deşi creşterile preţurilor erau compensa-
te, în cazul creşterii economice salariul minim îşi pierdea din importanţă. Şi, pentru ca beneficia-
rii de salarii minime să se poată bucura de privilegiile dezvoltării economice a statului, a fost pus
în aplicare acest criteriu al salariilor medii.
Totodată, menţionăm posibilitatea de stabilire prin contractul colectiv de la nivel ramural a
ratei minime de plată pentru fiecare categorie ocupaţională.
Aşadar, analiza comparativă întreprinsă în acest punct al capitolului a cuprins cîteva ţări,
care pot fi exemple pentru aplicarea contractului normativ în Republica Moldova. În România şi
Ucraina, contractul normativ operează în sfera dreptului internaţional, în forma tratatelor interna-
ţionale şi în dreptul muncii, ca contracte colective de muncă. România este un stat, care a progre-
sat la nivelul aplicării normelor juridice democratice, însă este totuşi la etapa incipientă, cu toate
dificultăţile apărute. Rusia este una dintre ţările care aplică contractul normativ în mai multe do-
menii ale dreptului, precum dreptul constituţional, dreptul muncii şi dreptul internaţional. Litera-
tura rusă de specialitate susţine prezenţa contractului normativ şi în domeniul dreptului adminis-
trativ, în cazul încheierii contractelor cu privire la delimitarea competenţei şi atribuţiilor dintre
organele federative centrale şi subiecţii federaţiei şi între subiecţii federaţiei. Lucrarea înfăţişează
exemple în acest sens şi demonstrează fundamentele legislative ale acţiunilor juridice în materie
de contracte. În Italia şi Franţa, evidenţiem un grad înalt de aplicare a normelor juridice stabilite
prin conciliere, ce asigură dezvoltarea continuă a unei societăţi deschise şi democratice. Păstrăm
această idee şi pentru concluziile întregului capitol.

3.2. Contractul normativ ca formă reglementatorie în procesul de integrare europeană a

Republicii Moldova

Ideea democraţiei participative poate fi dezvoltată într-un stat numai prin promovarea valo-
rilor: libertate, dreptate şi egalitate. Acestea reprezintă nişte idealuri pentru care oamenii au lup-
tat întotdeauna şi, în acelaşi timp, repere pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează via-
ţa în societate. Statul democratic garantează şi promovează libertăţile personale, astfel încît cetă-
ţenii să aibă dreptul la conduite şi opinii proprii şi totodată, să-şi poată exercita libertatea de a se
exprima şi de a decide în situaţii de interes public. Iar, stabilirea unui sistem de norme juridice,

115
menite să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, poate fi realizată
inclusiv prin prisma unei asemenea categorii juridice importante cum este - contractul normativ.
După cum am menţionat, contractul normativ este o categorie juridică specifică în procesul
de creare a normelor juridice. Destinaţia normelor stabilite în contractul normativ are valoarea
lor aparte, deoarece reglementează un domeniu juridic specific şi la acordul părţilor. De eficienţa
funcţionării unui asemenea mecanism de creare a normelor juridice în mare parte depinde starea
legalităţii şi ordinii de drept din societate.
Tendinţa de a reliefa rolul şi valoarea contractului normativ, care întruneşte în sine trăsături
de individualizare a sistemului de drept modern, devine tot mai marcantă în perioada ultimilor
ani. Există astăzi anumite categorii de relaţii sociale specifice, reglementarea cărora este mai
eficientă prin intermediul normelor juridice stabilite în contracte normative, deoarece, conţinutul
lor se obţine în rezultatul unor negocieri, tratative dintre viitorii subiecţi ai posibilelor raporturi
juridice. Iar în rezultatul negocierilor, prin creaţia comună a părţilor se obţin nişte norme juridice
cu un grad înalt de calitate. La fel, aplicarea acestor standarde democratice ar avea o importanţă
praxiologică şi pentru Republica Moldova, prin transpunerea practică a contractului normativ în
cadrul procesului de aplicare şi perfecţionare a dreptului. În viziunea autorilor V. Koreliskii şi V.
Perevalov, „recunoaşterea de către un stat a contractului normativ ca izvor al dreptului, se exprimă
prin faptul că realizarea lui este garantată de către stat, iar nerespectarea clauzelor contractuale atrage
după sine răspunderea” [206, p. 254].
O soartă aparte au avut-o contractele normative în perioada sovietică. Este cunoscut faptul
că structura sistemului izvoarelor dreptului socialist a decurs din concepţia pozitivistă de la care
porneşte, în definirea fenomenului juridic, concepţia juridică dominantă. Iar în aceste condiţii,
izvorul principal de drept era actul normativ scris, importanţa celorlalte izvoare fiind minoră.
Aşa de exemplu, teoria marxist – leninistă susţinea că, „doar actele normative şi dispoziţiile
organelor puterii statului, au forţa de a stabili norme juridice” [146, p. 358], importanţa celorlalte
izvoare de drept, inclusiv a contractului normativ, fiind negată. De asemenea, potrivit concepţiei
pozitiviste, „contractul reprezintă un act juridic cu caracter individual…, care este privit drept o
consecinţă a realizării dreptului obiectiv şi nicidecum ca pe un mecanism de creaţie juridică”
[196, p. 57]. La rîndul său, autorul rus N. Uşakov scrie că, „în această ipostază, dreptul
reprezintă ceea ce este reflectat în legile statului şi nu ce se naşte în rezultatul activităţii de
fiecare zi a membrilor societăţii civile” [215, p. 8]. Cu toate acestea, au fost înregistrate anumite
încercări teoretice de a argumenta necesitatea lui pentru dezvoltarea unui sistem de drept demo-
cratic, dar în acelaşi timp, la nivel praxiologic, nu s-a purces la aplicarea normelor contractuale
[142, 144, 160, 175, 176, 195, 225]. Însă, fără fundamentele sale teoretice contractul normativ se

116
reduce la aspectele sale tehnice şi, ca urmare, este greu de a-l înţelege, asimila şi chiar practica.
Un studiu analitic relevă şi faptul că lipsa fundamentului teoretico-ştiinţific al contractului
normativ s-a reflectat negativ şi asupra practicii contractual-normative moderne, deoarece pînă în
prezent nu sînt adoptate toate actele juridice care sînt necesare comunităţii. De aici derivă valoa-
rea empirică semnificativă a contractului normativ la elaborarea bazei normative a statului de
drept.
Este de menţionat că valoarea contractului normativ ca izvor al dreptului, este determinată
de calităţile atribuite normelor juridice, care se conţin în acest izvor formal al dreptului, în
coraport cu normele reflectate în alte forme ale dreptului. Considerăm că particularităţile
normelor juridice date, se manifestă încă la etapa iniţială de creare a lor. Contractul normativ
presupune concilierea, iar în această situaţie se conciliază însuşi conţinutul normei juridice, care
ulterior, va obţine forţă juridică, odată cu intrarea în vigoare a contractului normativ. Concilierea
conţinutului normei juridice de către viitorii subiecţi ai raporturilor juridice ridică calitatea
acesteia la un nivel net superior în coraport cu normele juridice, reflectate prin intermediul altor
forme ale dreptului (de ex., legi), îi determină o eficienţă de perspectivă în procesul de realizare
praxiologică, îi acordă o valoare superioară şi respectiv, o calitate democratică superioară
întregului sistem al dreptului.
În sistemul de drept al Republicii Moldova, contractele normative ca izvoare ale dreptului,
pot opera în domeniul dreptului muncii sub formă de contracte şi convenţii colective de muncă şi
în dreptul internaţional, în calitate de tratate, acorduri internaţionale. Atît contractul şi convenţia
colectivă de muncă, cît şi tratatul internaţional sînt contracte cu caracter normativ, deoarece, prin
conţinutul lor, stabilesc reguli de conduită generale şi obligatorii - norme juridice.
În domeniul dreptului muncii, contractele şi convenţiile colective sînt reglementate în Cap.
V al Codului muncii al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 154 din 23.03.2003. Iar, actul
normativ intern, care reglementează modul şi condiţiile de iniţiere, negociere, semnare, ratificare,
intrare în vigoare a tratatelor internaţionale este Legea nr. 595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova.
Potrivit art. 30 din Codul Muncii al Republicii Moldova, „contractul colectiv de muncă este
actul juridic care reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în unitate, încheiat
în formă scrisă între salariaţi şi angajator de către reprezentanţii acestora” [33]. Însă, spre deose-
bire de legislaţia anterioară (Legea privind contractul colectiv de muncă nr. 1303-XII/1993), Co-
dul muncii al Republicii Moldova stabileşte şi instituţia convenţiei colective. Această soluţie pro-
pusă de legiuitorul nostru este raţională, deoarece, potrivit unei opinii exprimate în doctrina
juridică română, numai convenţia poate avea forţa şi efectele unui act normativ.

117
 Conform art. 35, Codul muncii al Republicii Moldova, prin „convenţie colectivă înţelegem
actul juridic, ce stabileşte principiile generale de reglementare a raporturilor de muncă şi a
raporturilor social-economice legate nemijlocit de acestea, care se încheie de către reprezentanţii
împuterniciţi ai salariaţilor şi ai angajatorilor la nivel naţional, teritorial şi ramural în limitele
competenţei lor” [33].
Valoarea contractului colectiv de muncă în calitate de izvor al dreptului este semnificativă,
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine unul conciliat, convenţional, stabilit
între patroni şi salariaţi, reieşind din condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele celor
două părţi. Statul, în acest sens, supraveghează legalitatea acţiunilor şi iniţiativelor participanţilor
în procesul muncii, stabilind anumite măsuri generale de protecţie a salariaţilor.
Dacă analizăm datele statistice, privind contractele colective de muncă, prezentate în Rapoartele
de activitate ale Inspecţiei Muncii, observăm o creştere enormă a numărului de contracte colective de
muncă, ceea ce ne demonstrează valoarea lor aplicativă în sfera dreptului muncii. Astfel, în perioada
anilor 1997-2008 au fost încheiate 8964 de contracte colective de muncă la nivel de unitate (vezi
anexa nr. 3 la teză [113-119]).
Privitor la tratatul internaţional, art. 2 al legii privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova, îl defineşte, ca fiind „orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova, destinat
a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional, perfectat fie într-un
instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa
particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact, memorandum, schimb de note, protocol,
declaraţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate avînd valoare juridică egală şi
denumire de contracte normative internaţionale)” [82].
Potrivit unei informaţii statistice, prezentate pe web - situl oficial al Ministerului Afacerilor
Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova (http:www.mfa.gov.md), numărul tratatelor
internaţionale a crescut considerabil de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, astfel
încît, pînă în prezent, ţara noastră a ratificat circa 647 tratate multilaterale şi 1566 de tratate
bilaterale (vezi anexele nr. 1 şi nr. 2 la teză).
Referindu-ne la clasificarea contractelor normative, în funcţie de acţiunea în spaţiu, deosebim:
I ). contracte normative interne;
II ). contracte normative internaţionale.
Contractele normative interne, la rîndul lor, se clasifică în:
1. Contracte normative încheiate între organele statului (de exemplu, Acordul de colaborare
între Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Ministerul Justiţiei, cu privire la
procesul de reintegrare socială a deţinuţilor, semnat la Chişinău, la 12 februarie 2009);

118
 2. Contracte normative încheiate între subiecţi de drept guvernamentali şi nonguvernamentali,
acordurile de parteneriat (de ex., Acordul cadru de cooperare dintre Guvernul Republicii Moldova
şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) reprezentanţa în Moldova, cu privire la ciclul
de programe pe patru ani, semnat la Chişinău, la 4 octombrie 1996);
3. Contracte normative din sfera dreptului muncii şi securităţii sociale, în calitate de contracte şi
convenţii colective de muncă (de ex., Convenţia colectivă la nivel naţional nr.1 din 03.02.2004, „Sala-
rizarea angajaţilor aflaţi în relaţii de muncă în baza contractului individual de muncă” [41]).
Contractele normative (tratatele) internaţionale, după subiecţii participanţi la raportul juridic
contractual, se împart în:
1. tratate (contracte) internaţionale interstatale (la nivel de stat: de ex., Acord de comerţ liber
între Republica Moldova şi Republica Bulgaria, semnat la Sofia, la 20 mai 2004 [1]);
2. tratate interguvernamentale (la nivel de Guvern: de ex., Acord între Guvernul Republicii
Moldova şi Guvernul Republicii Finlanda cu privire la transportul rutier internaţional, încheiat la
Helsinki, 24 iunie 1997 [2]);
3. tratate interdepartamentale (la nivel de ministere sau departamente: de ex., Acordul între
Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova şi Ministerul Bunăstării al Republicii Ungare, privind
cooperarea în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale, din 27 octombrie 1997 [3]).
După numărul părţilor contractuale, contractele (tratatele) internaţionale se divizează în:
1. tratate bilaterale (semnate între două state);
2. tratate multilaterale (dintre trei sau mai multe state: de ex., Memorandumul de înţelegere
dintre Guvernul Republicii Moldova, Comisia Europeană şi Guvernul Ucrainei privind misiunea
Comisiei Europene de asistenţă la frontieră în Republica Moldova şi în Ucraina, din 7 octombrie
2005 [93]).
Scopul încheierii contractelor normative este stabilirea în raporturile juridice, a unor norme
de conduită adecvate şi echitabile, menite să asigure realizarea unor interese comune.
Abordînd aspectul procedural al încheierii contractelor normative, menţionăm următoarele:
Alin.(2) art.30, Codul Muncii a Republicii Moldova prevede: „contractul colectiv de muncă
poate fi încheiat atît pe unitate în ansamblu, cît şi în filialele şi reprezentanţele acesteia” [33]. În
succesiunea lor, contractul colectiv de muncă de la nivelul superior constituie izvor de drept
pentru contractele colective de muncă de la nivelurile inferioare, iar cele de la nivelul unităţilor
constituie izvor de drept pentru contractele individuale de muncă.
Conţinutul şi structura contractului colectiv de muncă sînt determinate de către părţi. În aşa
fel, părţile contractante determină chestiunile, care urmează să fie reflectate în contractul colectiv
de muncă. Clauzele normative ale contractului colectiv de muncă sînt norme locale, cu caracter

119
general şi repetabil, fixate de părţi, în limitele competenţei lor, care se extind asupra angajaţilor
întreprinderii sau unităţii de producere din cadrul acesteia. Printre acestea evidenţiem: formele,
sistemele, cuantumul retribuirii muncii; plata indemnizaţiilor şi compensaţiilor; mecanismul de
reglementare a retribuirii muncii; timpul de muncă şi cel de odihnă; îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă...şi alte clauze stabilite de către părţi. În contractele colective de muncă nu pot fi incluse
clauze care înrăutăţesc situaţia salariaţilor în comparaţie cu legislaţia muncii. La fel, aceste
clauze nu trebuie să contravină legislaţiei în vigoare [33].
Tratînd într-un mod asemănător contractele normative din dreptul internaţional, stabilim că
tratatele internaţionale ale Republicii Moldova se încheie la nivelul:
- Republicii Moldova,
- Guvernului Republicii Moldova,
- Ministerelor şi Departamentelor Republicii Moldova.
Totodată, trebuie de menţionat că calitatea de clauză contractuală a tratatului (contractului)
internaţional, poate fi atribuită oricărei probleme tratate la nivel internaţional, chiar şi acelea care
sînt de competenţa internă a statelor. Tratatul (contractul) internaţional, stabilind drepturi şi
obligaţiuni pentru părţi, generează norme juridice de drept internaţional, care sînt obligatorii
pentru subiecţii contractanţi.
Analizînd durata contractului normativ, stabilim că în domeniul dreptului muncii, legea nu
conţine reglementări exprese, referitoare la durata contractului colectiv de muncă. Dar, alin.(6) al
art. 33 din Codul Muncii al Republicii Moldova prevede că, „la expirarea termenului contractului
colectiv de muncă, acesta continuă să-şi producă efectele pînă la momentul încheierii unui nou
contract sau pînă cînd părţile nu vor decide asupra prelungirii, în condiţiile în care a fost încheiat
sau în alte condiţii ce vor fi convenite”. Referitor la termenul convenţiei colective, potrivit alin.
(3) art. 38 al Codului Muncii, acesta este stabilit de către părţi şi nu poate fi mai mic de un an. În
acest fel, legea stabileşte o durată minimă, nu şi una maximă, ceea ce înseamnă că părţile pot sta-
bili peste această durată orice termen posibil [33].
O abordare în paralel a termenului contractului normativ din dreptul internaţional, relevă că
tratatele pot fi încheiate pentru o perioadă determinată, nedeterminată sau pe termen nelimitat. În
practică se întîlnesc tratate internaţionale în care este prevăzută clauza conform căreia, acestea
continuă să-şi producă efectele pînă cînd una din părţi va decide asupra întreruperii lui; altele,
reflectă în contract clauza de prelungire automată a acţiunii pentru o perioadă determinată. Însă,
astfel de prelungiri se admit pînă la momentul cînd una din părţile contractante nu-l va revoca
sau va refuza să-l prelungească.

120
 Cercetînd caracterul formei contractului normativ, stabilim următoarele rezultate. În cazul
contractului colectiv de muncă, art. 30, 35 al Codului muncii al Republicii Moldova, prevede că
„contractul colectiv de muncă şi convenţia colectivă sînt acte juridice, care se încheie în formă
scrisă” [33]. Această formă este o condiţie de validitate (ad validitatem), avînd în vedere impor-
tanţa contractului colectiv de muncă şi a convenţiei colective pentru raporturile de muncă, conţi-
nutul lor complex, privind condiţiile de muncă. Prevederi identice există şi în dreptul altor state.
De ex., în Germania acordul colectiv este valabil încheiat, numai dacă există un act scris semnat
de către ambele părţi [72, p. 689].
În ceea ce priveşte tratatul internaţional, acesta este un acord în scris, fapt care determină
siguranţa deplină privind conţinutul reglementării, inclusiv posibilitatea mai uşoară de a proba.
În conformitate cu prevederile art. 5 al Legii privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova, textele tratatelor internaţionale se elaborează de organele centrale de specialitate ale
administraţiei publice ale Republicii Moldova, care au iniţiat încheierea tratatelor internaţionale
în limitele competenţei stabilite de legislaţie. Textele se elaborează de către negociatori în
interesele Republicii Moldova, în domeniul respectiv, în limba de stat, cu traducerea într-o limbă
de circulaţie internaţională, în care vor fi purtate negocierile. Totodată, textele tratatelor pot fi
elaborate de partenerii oficiali străini, din iniţiativa acestora. În acest caz, organul central de
specialitate al administraţiei publice a Republicii Moldova, poate prezenta un proiect de
alternativă elaborat conform prevederilor de mai sus. Textele mai pot fi elaborate la conferinţele
internaţionale sau în cadrul organizaţiilor internaţionale [82].
Tratatul internaţional are, de obicei, următoarea structură:
- titlu, care conţine denumirea documentului şi, de regulă, părţile şi obiectul reglementării,
într-o formulă concisă;
- preambul, care enumără părţile contractante, expune motivele încheierii tratatului şi
scopurile urmărite de părţi prin încheierea acestuia;
- dispozitiv (partea principală), care conţine prevederile de fond ale tratatului;
- clauze finale, care cuprind dispoziţii referitor la termenul de valabilitate a tratatului,
modul de intrare în vigoare ori de încetare a efectelor acestuia, informaţii referitor la
locul şi data semnării, la limbile în care a fost elaborat tratatul [82].
O parte integrantă a contractului normativ o constituie anexele la el, elaborate şi stabilite de
către părţile contractante. În contractele colective de muncă, din anexe fac parte: regulamentul cu
privire la negocierile colective, soluţionarea conflictelor dintre salariaţi şi patron, regulamentul
cu privire la premiere, ş.a [96, p.82]. Tratatele internaţionale pot conţine anexe care completează,
detaliază ori interpretează conţinutul acestuia.

121
 Încheierea unui contract normativ este precedată de negocieri.
Diferit de legislaţia muncii anterioară, care nu reglementa concret procedura de desfăşurare
a negocierilor la încheierea contractului colectiv de muncă, actualul Cod al muncii, detaliază mo-
dul de desfăşurare a negocierilor colective. Prin negociere se stabileşte conţinutul raportului juri-
dic de muncă, se fundamentează drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.
La negocierile colective participă reprezentanţii salariaţilor ori ai angajatorilor pentru a ela-
bora, încheia, modifica, completa contractul sau convenţia colectivă de muncă. Un aspect nega-
tiv, susţine autorul N. Romandaş, este că „legiuitorul a ignorat autorităţile publice în calitate de
parte la negocieri colective în cazul elaborării şi încheierii convenţiei colective” [122, p.57]. Par-
ticipanţii la negocieri sînt liberi în alegerea chestiunilor care vor fi obiectul de reglementare al
contractelor colective de muncă / convenţiilor colective, însă cu două săptămîni înainte, sînt obli-
gaţi să furnizeze reciproc informaţiile necesare pentru desfăşurarea negocierilor [33].
După încheierea negocierilor, proiectul contractului se redactează şi apoi se semnează de
participanţii la negociere. Contractele colective de muncă intră în vigoare din data înregistrării la
inspectoratul teritorial, iar convenţiile colective, de la nivelul ramural şi teritorial din data înre-
gistrării la Ministerul Munci şi Protecţiei Sociale. Convenţiile colective de la nivel naţional intră
în vigoare de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
În mod diferit această problemă este tratată faţă de contractele internaţionale. Negocierile
se desfăşoară între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu. Împuternicirea
unui reprezentant al Republicii Moldova („depline puteri”) se acordă prin decret al Preşedintelui
Republicii Moldova sau prin hotărîre a Guvernului şi se certifică de către Ministerul Afacerilor
Externe şi Integrării Europene. În art. 1, c, Convenţia privind dreptul taratelor, prin depline puteri
se defineşte „documentul, emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una sau
mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentifi-
carea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul statului de a fi legat printr-un tratat
sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” [42, p.53]. Persoana împuternicita cu de-
plinele puteri se numeşte „plenipotenţiar”.
Pe lîngă persoanele special împuternicite prin deplinele puteri, exista şi o categorie de per-
soane, care în baza funcţiei pe care o deţin în stat, nu au nevoie să prezinte deplinele puteri în ve-
derea negocierii şi încheierii tratatului. Aceste persoane sînt:
- Preşedintele Republicii Moldova, Prim-ministrul şi Ministrul afacerilor externe;
- Şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie
între Republica Moldova şi statul în care sînt acreditaţi;

122
 - Reprezentanţii Republicii Moldova la conferinţe internaţionale, în vederea elaborării unui
tratat [82].
După negociere urmează semnarea definitivă a tratatului. Există însă situaţii, în care, după
încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea ad-referendum sau la parafarea textului.
Semnarea cu menţiunea ad-referendum semnifică autentificarea tratatului doar după examinarea
problemei în referendum republican (se aplică în cazul tratatelor internaţionale care limitează ca-
racterul suveran, independent sau unitar al statului, precum şi la care afectează neutralitatea per-
manentă a statului, exprimate, în particular, prin cedare sau schimb de teritoriu, transfer al com-
petenţei naţionale în favoarea unei structuri supranaţionale sau aderare la organizaţiile de securi-
tate colectivă). Parafarea constă în înscrierea pe textul negociat a iniţialelor a numelui negociato-
rutorului împuternicit al fiecărui stat.
Altă etapă constă în, exprimarea consimţămîntul de a deveni parte la tratat, prin: ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare. Uneori, pentru aplicarea dispoziţiilor tratatului internaţional, se
impune şi adoptarea unei legi organice. În legislaţia Republicii Moldova sînt prevăzute expres
tipurile de tratate în care Parlamentul decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării:
a) tratatele internaţionale încheiate în numele Republicii Moldova;
b) tratatele internaţionale care sînt semnate la nivel de guvern şi se încadrează în una din
următoarele categorii:
- tratate de pace;
- tratate politice sau care implică un angajament politic;
- tratate cu caracter militar, ce vizează capacitatea de apărare a ţării, problemele dezarmării
sau ale controlului internaţional asupra armamentului, asigurarea păcii şi securităţii;
- tratate cu privire la teritoriu;
- tratate care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare;
- tratate care vizează participarea Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale;
- tratate care implică un angajament financiar;
- tratate ce vizează statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
- orice tratate a căror ratificare este specificată în dispoziţiile acestora [82].
Tratatul internaţional produce efecte juridice faţă de părţi din momentul intrării în vigoare.
De regulă, această dată este prevăzută în textul tratatului ori la acordul părţilor. În cazul tratatelor
bilaterale, data intrării în vigoare este momentul schimbării documentelor de ratificare, notificării
actului de aprobare sau acceptare de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene. În ceea
ce priveşte tratatele multilaterale, documentele de ratificare se depun pe lînga unul din guvernele
statelor participante la negocierea şi semnarea tratatului şi căruia i-a fost încredinţată funcţia de

123
depozitar sau pe lîngă o organizaţie internaţională investită cu aceeaşi funcţie. Data intrării în vi-
goare a tratatelor se stabileşte în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispo-
ziţiile tratatului, de instrumente de ratificare.
Una dintre particularităţile specifice ale contractului normativ o constituie înregistrarea şi
publicarea oficială, avînd în vedere faptul că acesta stabileşte noi norme de drept. Spre deosebire
de contractele individuale, ce au un conţinut confidenţial, contractele normative sînt publice, iar
nepublicarea lor face imposibilă producerea efectelor juridice.
Referitor la contractele colective de muncă, potrivit Codului muncii al Republicii Moldova,
acestea se depun în termen de şapte zile calendaristice de la data semnării, pentru înregistrare la
inspectoratul teritorial de muncă. În cazul convenţiilor colective, aici se impune o precizare: con-
venţiile colective la nivel ramural şi teritorial se depun în termen de şapte zile calendaristice de
la data semnării, pentru înregistrare la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale [33]. În aceste ca-
zuri, importanţa înregistrării este deosebită, pentru că de la această dată contractele şi convenţiile
colective devin aplicabile. Însă, există o singură excepţie de la regula generală: convenţia colecti-
vă de nivel naţional nu este supusă înregistrării.
Cadrul normativ al înregistrării contractului şi convenţiei colective conduce la o întrebare:
înregistrarea contractului colectiv este o formalitate sau verificare a legalităţii acestuia? Sîntem
de acord, în acest sens, cu autorul N. Romandaş, care susţine că Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale şi, în cazurile contractelor colective de muncă, inspectoratele teritoriale de muncă, au
obligaţia de a efectua verificările necesare şi de a realiza înregistrarea doar dacă sînt îndeplinite
prevederile Codului Muncii al Republicii Moldova [122, p. 62].
Împotriva refuzului neîntemeiat de a înregistra contractul colectiv de muncă sau convenţia
colectivă, partea nemulţumită se poate adresa în instanţa de contencios administrativ, în modul şi
condiţiile stabilite de Legea contenciosului administrativ [80].
După cum am demonstrat deja în capitolul precedent, contractele colective de muncă sînt
izvoare de drept pentru că sînt globale (se referă la ansamblul problemelor de muncă), permanen-
te, au un caracter general şi sînt obligatorii din momentul încheierii lor.
Pe parcursul încheierii sale, părţile se comportă ca şi în cazul negocierii oricărui alt con-
tract. Ulterior, contractul colectiv de muncă devine un izvor de drept al muncii.
Contractul colectiv de muncă se bazează pe lege. Însă, pe de altă parte, acelaşi contract co-
lectiv prefigurează, prin clauzele sale, viitoarele reglementări legale. Într-un fel, rezultatul nego-
cierilor colective, constînd în contractul colectiv de muncă, are un rol exploratoriu, de verificare
înainte de legiferarea propriu-zisă.

124
 În ce priveşte contractele internaţionale, acestea se înregistrează, în termen de cinci zile de
la semnare, în Registrul de stat, care se află în administrarea Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene. La rîndul său, Ministerul întreprinde acţiunile necesare pentru înregistrarea
tratatelor internaţionale ale Republicii Moldova la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, în
conformitate cu art. 102 al Cartei O.N.U., precum şi la alte organizaţii internaţionale. Toate trata-
tele internaţionale înregistrate la Organizaţia Naţiunilor Unite urmează să fie publicate într-o cu-
legere de legi numită „Treaty Series” (Culegere de tratate).
Tratatele internaţionale intră în vigoare pentru Republica Moldova, în conformitate cu mo-
dul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor. Textele tratatelor internaţio-
nale ale Republicii Moldova care au intrat în vigoare, textele integrale ale anexelor şi documen-
telor aferente, rezervele ori declaraţiile Republicii Moldova, efectuate la momentul semnării, ra-
tificării, aderării, acceptării sau aprobării, precum şi actele referitoare la suspendarea, denunţarea
sau stingerea tratatelor internaţionale se publică, în termen de o lună după intrarea lor în vigoare,
în ediţii oficiale speciale ale Monitorului Oficial al Republicii Moldova. În acest sens, în fiecare
an, legea bugetului de stat prevede surse financiare pentru publicarea ediţiilor speciale ale Moni-
torului Oficial. Iar referitor la actele normative, care confirmă intrarea în vigoare a tratatelor in-
ternaţionale, aceasta se publică în Monitorul Oficial, conform legislaţiei în vigoare [82].
Analizînd legislaţia Republicii Moldova care reglementează categoria juridică respectivă în
diferite domenii ale dreptului, conchidem că, în general aceasta este adecvată exigenţelor înainta-
te faţă de asemenea forme contractuale de crearea normelor juridice, cu operarea unor modificări
referitoare la definirea unor noţiuni, concepte, principii ce ţin de contractul normativ, examinarea
şi evidenţa contractelor (tratatelor) internaţionale. Dar, atenţionăm asupra dificultăţilor apărute la
nivel de aplicare praxiologică a contractului normativ în dreptul intern, în special dreptul muncii.
În acest sens, menţionăm că normele (clauzele) reflectate în aceste izvoare de drept deseori poar-
tă un caracter formal şi nu răspund, conform destinaţiei, necesităţilor beneficiarilor. Ele condiţio-
nează realizarea ineficientă a unor domenii importante, precum: protecţia drepturilor social - eco-
nomice ale salariaţilor, asigurarea unei munci decente şi securităţii sociale, promovarea egalităţii
drepturilor de muncă, consolidarea dialogului social, şi nu în ultimul rînd, promovarea valorilor
democraţiei şi justiţiei sociale (menţionăm că aceste probleme au fost oglindite şi în rapoartele
privind bilanţul activităţii Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova). Totodată, speci-
ficăm că aceste dificultăţi se datorează, în mare parte, intereselor individuale, atît a angajatorului,
cît şi a reprezentanţilor angajaţilor, de natură politică, economică, grupuri sociale, ş.a. Din aceste
considerente, recunoaştem că, în Republica Moldova contractul normativ ca izvor de drept, la ni-
vel de aplicare, abia se conturează. El funcţionează mai mult la nivel declarativ. Şi asta, în pofida

125
prevederilor art. 43 alin. (2) şi (4) din Constituţie, unde găsim stipulat că: „Salariaţii au dreptul la
protecţia muncii”, „Dreptul la negocieri în materia de muncă şi caracterul obligatoriu al conven-
ţiilor colective sînt garantate”.
Un aspect important în abordarea contractului normativ ca izvor de drept este că, acesta nu
trebuie să contravină actelor normative, care sînt determinative în reglementarea relaţiilor sociale.
Această prevedere este stabilită consfinţită în art. 7, Constituţia Republicii Moldova: „Constituţia
Republicii Moldova este legea ei supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic, care contravine
prevederilor Constituţiei, nu are putere juridică” [38]. Prin urmare, orice reglementare contractu-
al-normativă, care vine în contradicţie cu prevederile Constituţiei, nu are forţă juridică. Iar, art. 4
al Constituţiei Republicii Moldova prevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Dreptu-
rilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale [38].
În legătură cu această prevedere, Constituţia Republicii Moldova stabileşte prioritatea normelor
din dreptul internaţional cu privire la drepturilor omului, în raport cu normele interne. Această
prioritate apare într-o situaţie de neconcordanţă, generată de neînţelegeri, neprecizări sau contra-
dicţii dintre normele internaţionale şi normele interne.
La fel, dacă o normă juridică internă contravine tratatului internaţional, se aplică norma tra-
tatului internaţional, dar în acest caz, nu este scris ce se întîmplă dacă tratatul internaţional con-
travine Constituţiei ? În acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin Hotărîrea nr. 55 din
14.10.1999, care spune că, tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne,
dar nu şi asupra normelor constituţionale. În cazul în care se depistează o neconcordanţă între le-
gislaţia internă şi normele internaţionale, legislaţia internă urmează să fie supusă revizuirii. [77].
Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional, conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei, va trebui
precedată de o revizuire a acesteia. De aici şi se deduce soluţia că, dacă Constituţia nu este mo-
dificată, iar tratatul internaţional este ratificat, atunci se aplică Constituţia, pînă la revizuire. Prin
urmare, dacă vorbim de contradicţie între un tratat internaţional şi o lege de nivel ordinar sau or-
ganic, se aplică tratatul internaţional, cu întrebarea cum se aplică acesta ? iar dacă vorbim despre
o contradicţie cu o normă constituţională, atunci se aplică norma constituţională.
Totodată, este necesar de a ne referi şi la modul de intrare în vigoare a contractului norma-
tiv privit prin prisma formelor dreptului. Caracterul voliţional manifestat de către părţile contrac-
tului normativ la elaborarea normelor juridice se manifestă în momentul obţinerii forţei juridice a

126
normelor stabilite, care, de regulă, se realizează din data semnării de către părţile contractante.
Anume acest aspect determină calitatea democratică a normelor juridice în contractul normativ.
Un alt aspect determinativ care contribuie la caracteristica contractului normativ ca formă a
dreptului contemporan şi a calităţilor specifice atribuite normelor respective care se conţin în el,
este caracterul special şi restrîns de reglementare juridică. Normele juridice stabilite prin contrac-
tele normative poartă un caracter de concretizare a normelor juridice cu caracter general, identifi-
cate în acte normative şi se prezintă, deseori, în calitate de norme speciale. În acelaşi sens, menţi-
onăm că prin intermediul normelor juridice, determinate de contractele normative, sînt stabilite şi
regimuri juridice speciale, sub influenţa aspectului praxiologic al relaţiilor sociale reglementate.
Arealul de răspîndire a reglementărilor juridice contractual-normative, este mai restrîns în raport
cu cel al reglementărilor juridice legislative. Acest factor implică un grad mai înalt de concreti-
zare a normelor juridice şi contribuie la evitarea erorilor de reglementare şi aplicare.
Este evident şi faptul că atît în teorie, cît şi în practică, contractul normativ demult a mai în-
cetat să fie tratat ca ceva secundar, auxiliar pentru crearea şi aplicarea dreptului. De aceeaşi opi-
nie sînt şi cercetătorii ştiinţei juridice. După M. Baitin, implementarea normelor contractuale în
sistemul normelor juridice este o prioritate a fiecărui stat de drept, democratic [147, p. 230-231].
La fel, juriştii N. Matuzov, A. Maliko, sînt de părerea că forma cea mai adecvată de reglementare
a relaţiilor de parteneriat este contractul normativ [191, p. 333]. Într-adevăr, astăzi, mute catego-
rii de raporturi juridice: internaţionale, civile, de muncă, sînt atît de complicate şi individualizate,
încît sistematizarea lor prin prisma normelor juridice stabilite în actele normative este practic im-
posibilă şi în acest sens, se impune elaborarea unei alte forme de creare a normelor juridice, alta
decît creaţia statului - contractul normativ.

3.3. Concluzii la capitolul 3

Astfel, revenind asupra punctelor centrale din acest capitol menţionăm că analiza compara-
tivă a aplicării contractului normativ în ţările din vecinătate, precum şi în ţările Uniunii Europene
demonstrează că, într-o democraţie participativă, cum este cazul Franţei, Italiei de exemplu, con-
tractul normativ este foarte important în reglementarea relaţiilor sociale, iar negocierea constituie
elementul - cheie în dezvoltarea sistemului dreptului. Rusia este una dintre ţările care aplică con-
tractul normativ inclusiv în domeniul dreptului constituţional, în materia formării statului federa-
tiv. Doctrina juridică rusă susţine prezenţa contractului normativ şi în dreptul administrativ, în
cazul încheierii contractelor privind delimitarea competenţei şi atribuţiilor între organele federa-
tive centrale şi subiecţii federaţiei sau dintre subiecţii federaţiei. Ţările din vecinătatea Republicii
Moldova demonstrează, la diferite grade, implicarea în dezvoltarea acestei forme convenţionale

127
de crearea normelor juridice şi conştientizează necesitatea implementării lui. Un exemplu bun, în
acest sens, poate fi România, care a făcut un pas înainte la nivel de democraţie aplicativă.
La fel, cercetarea ne demonstrează că după diferite criterii contractul normativ există şi este
aplicat şi în Republica Moldova: în materia dreptului muncii, în calitate de contracte colective de
muncă sau convenţii colective şi în dreptul internaţional în calitate de tratate internaţionale, acor-
duri internaţionale. Totodată, specificăm că este necesar de asigurat aplicarea praxiologică a nor-
melor juridice determinate prin dialog social şi nu doar la nivel declarativ. Şi acest lucru ar putea
realiza tendinţele de democratizare a societăţii noastre. Apoi, menţionăm ca fiind foarte impor-
tant faptul că aplicarea acestuia ar conduce la reglementarea democratică a relaţiilor de partene-
riat în societate şi deci, la dezvoltarea valorilor democratice în mentalitatea poporului nostru. Or,
realitatea socială este determinată de mentalitate, iar normele juridice sînt determinate, am văzut
deja, de realitatea socială, ca fapt primar.
Contractul normativ reprezintă în sine o renaştere juridică fenomenală, însă nivelul lui de
cercetare nu este adecvat rolului acestui fenomen pe care-l produce într-o societate democratică.
Societatea contemporană pune accentul tot mai pronunţat pe justiţia restaurativă în procesul de
soluţionare a conflictelor ca modalitate de determinare a unei armonii în mediul social, corespun-
zător aspiraţiilor unei societăţi cu o cultură şi conştiinţă juridică avansată. Contractul normativ, la
rîndul său, determină un sistem democratic, de conciliere, manifestat între părţile sale, în proce-
sul de creare a normelor juridice. În opinia noastră, procesul de negociere, manifestat prin esenţa
contractului normativ dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre cei ce acordă statut de normă juridică
normelor contractului normativ şi cei cărora le sînt destinate normele menţionate, în scopul reali-
zării lor, acordă normelor juridice din izvorul de drept supus cercetării o calitate superioară, ma-
nifestată prin exactitate şi ataşament faţă de valorile unei societăţi democratice. Analiza noastră
se vrea a fi un argument pentru promovarea acestor practici şi în Republica Moldova, cu atît mai
mult cu cît în prezent, organismele internaţionale recomandă utilizarea acestui model de justiţie,
atunci cînd situaţia permite acest lucru. Interesul Republicii Moldova pentru procesul de concili-
ere se materializează şi prin manifestul de integrare în Uniunea Europeană, care susţine şi pro-
movează normele democratice. Amintim în acest sens, spre exemplu, directivele Parlamentului şi
Consiliului European, care apar ca tehnică de legislaţie democratică, prin conciliere. Prin urmare,
ponderea în creştere a normelor juridice, determinate de contractele normative, impută existenţa
unui sistem juridic democratic, calitativ nou, capabil să determine reglementări juridice eficiente,
în procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

128
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

După cum am stabilit, sarcină primordială a cercetării este să identificăm şi să demonstrăm

impactul major produs de contractul normativ asupra procesului de democratizare a societăţii,
prin analiza complexă şi multiaspectuală a contractului normativ ca izvor de drept şi examinarea
modalităţilor de încadrare a lui în legislaţia Republicii Moldova.
În urma analizei şi generalizării materiei expuse în teză, formulăm următoarele concluzii:
1. În rezultatul cercetării diacronice a contractului normativ ca izvor de drept şi a reflectării
conceptului în bibliografia specializată, putem conchide că acesta reprezintă o categorie juridică
de actualitate în contextul unui stat de drept, care asigură cetăţenilor libertatea de a se exprima,
dreptul la conduite şi opinii proprii, posibilitatea de a decide în problemele de interes public, prin
atragerea lor în procesul de creare a dreptului.
2. Investigarea graduală a valorii contractului normativ în asigurarea respectării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului a determinat că funcţia de relaţie pe care o relevă contrac-
tul normativ între părţile contractante şi între diferite izvoare ale dreptului contemporan, îi confe-
ră un grad înalt de asigurare a impactului asupra creării unui stat cu democraţie participativă.
3. Analiza teoretico-metodologică a conceptului de contract normativ şi a trăsăturilor carac-
teristice evidenţiate în lucrare, ne-a permis să concluzionăm că: prin contract normativ înţelegem
izvorul formal al dreptului, manifestat, în contextul tehnicii juridice, printr-un acord dintre două
sau mai multe părţi determinate, abilitate cu competenţă, prescripţiile căruia poartă un caracter
normativ şi de conciliere, ce reglementează raporturi juridice speciale în domenii determinate
ale dreptului.
4. Cercetarea efectuată ne permite să afirmăm că actul normativ poartă un caracter de regle-
mentare în coraport cu contractul normativ. El atribuie contractului normativ calitatea de izvor al
dreptului, îi determină sfera de acţiune, stabileşte tipul de contract care poate fi aplicat relaţiilor
sociale, reflectă procedura de încheiere a contractului normativ şi asigură executarea prevederilor
(a normelor) contractuale.
5. Valoarea contractului normativ este determinată de calităţile atribuite normelor juridice,
care se conţin în acest izvor de drept în coraport cu normele reflectate în alte forme ale dreptului.
Menţionăm că calităţile normelor juridice expuse se manifestă încă la etapa iniţială, de creare a
lor. Contractul normativ presupune concilierea iar în această ipostază se conciliază însuşi conţi-
ţinutul normei juridice, care ulterior obţine forţă juridică, odată cu intrarea în vigoare; concilierea
de către părţile contractului normativ a conţinutului normei juridice, ridică calitatea acesteia la
un nivel net superior în raport cu normele juridice reflectate în alte forme ale dreptului, îi deter-

129
mină o eficienţă de perspectivă în procesul de realizare praxiologică, şi, respectiv, îi stabileşte o
calitate democratică superioară întregului sistem al dreptului.
6. Contractul normativ stabileşte un caracter special şi restrîns de reglementare juridică. De
regulă, normele juridice identificate în anumite contracte normative poartă un caracter de concre-
tizare a normelor juridice cu caracter general identificate în alte forme ale dreptului (în legi) şi se
prezintă deseori, în calitate de norme speciale, valoarea lor fiind deosebit de importantă în proce-
sul de aplicare a normelor juridice. Prin prisma normelor juridice determinate în contractele nor-
mative sînt stabilite anumite regimuri juridice speciale, sub influenţa aspectului praxiologic al re-
laţiilor sociale reglementate.
7. Forţa juridică a normelor care se conţin în contractul normativ este egală cu forţa juridi-
că a normelor din actul normativ, întrucît contractul normativ se realizează prin actul normativ şi
reglementează nişte relaţii care nu cad sub incidenţa de reglementare a actului normativ. El are o
destinaţie mai secundară, deoarece completează domeniul de reglementare a actului normativ, în-
să, asta nu-i diminuează cu nimic forţa şi valoarea lui juridică. În afară de destinaţia de completa-
re a legii, contractul normativ atribuie normelor juridice un caracter democratic de reglementare
juridică, deoarece se stabilesc prin prisma negocierii.
8. În contextul politicii de integrare în Uniunea Europeană, concludem că:
- la nivel teoretic, contractul normativ ca izvor al dreptului, care este foarte important, în
Republica Moldova nu şi-a găsit oglindirea respectivă. În majoritatea cazurilor contractul norma-
tiv a fost studiat doar în contextul sistemului izvoarelor formale ale dreptului, făcîndu-se referiri
modeste la el, analiza fiind lăsată mai mult pe seama altor ramuri de drept;
- la nivel legislativ contractele normative operează în sfera dreptului muncii şi dreptului inter-
naţional. Cadrul normativ, existent în Republica Moldova, care reglementează forma convenţională de
creare a normelor juridice este adecvat cerinţelor impuse faţă de asemenea categorii juridice, cu opera-
rea unor modificări în ceea ce priveşte definirea unor concepte, noţiuni, avizarea şi evidenţa contracte-
lor (a tratatelor) internaţionale la care este parte;
- la nivel praxiologic, contractul normativ abia se conturează în Republica Moldova. Deoa-
rece integrarea în Uniunea Europeană presupune, împreună cu altele, aplicarea unui proces de-
mocratic de adoptare a normelor juridice, prin negociere, ce poate fi realizat inclusiv şi prin pris-
ma contractului normativ, implementarea lui în sistemul dreptului, ca izvor de drept, este o prob-
lemă care trebuie rezolvată imediat.
Avantajele elaborărilor propuse. În legătură cu recunoaşterea contractelor normative ca
izvoare importante ale dreptului, în ştiinţa juridică se susţine, şi nu fără temei, că acestea vin să
susţină punctul de vedere potrivit căruia dreptul nu emană numai de la stat, întrucît dispoziţiile

130
general-obligatorii sînt stipulate în aceste contracte de către organizaţii nonguvernamentale. Tre-
buie de menţionat însă, că aceste dispoziţii sînt şi ele garantate de stat şi se întemeiază în realitate
pe alte dispoziţii care consacră posibilitatea contractului colectiv sau de adeziune. Ele există pen-
tru că statul le-a îngăduit prin legislaţia lui.
Remarcăm şi faptul, că normele şi regulile dreptului internaţional apar ca rezultat a acordu-
rilor dintre state; contractul normativ constituie osatura pe care se clădeşte întregul sistem de re-
laţii din cadrul comunităţii internaţionale, fiind temelia însăşi a dreptului internaţional. O însera-
re a principalelor contracte internaţionale echivalează cu o evocare a punctelor cardinale ale isto-
riei parcurse de omenire, ori cu o exprimare sintetică a problematicii lumii contemporane, desti-
nul omenirii fiind pecetluit, în bine sau în rău, prin textele contractelor care s-au încheiat în tre-
cut ori care se încheie şi în prezent. De aceea, dreptul contractelor normative a stat o perioadă în-
delungată în atenţia Comisiei de drept internaţional a Naţiunilor Unite, iar statele, participînd la
cele trei Conferinţe de codificare de la Viena (1968-1969, 1978, 1986), au instituit reguli aplica-
bile tuturor acordurilor internaţionale, atît în cazul în care acestea se încheie dintre state, cît şi în
ipoteza participării la tratat a unor alte subiecte de drept internaţional.
În sfîrşit, avantajele elaborărilor propuse rezultă şi din lipsa în literatura de specialitate din
ţara noastră a unui studiu de ansamblu, cuprinzător şi la zi, care să nu se limiteze doar la caracte-
ristica generală a contractului normativ ca izvor de drept.
Recomandări:
1. A elabora şi adopta o lege, care să încorporeze cele mai esenţiale noţiuni, concepte, cate-
gorii şi principii referitoare la contractul normativ, ce ar permite soluţionarea următoarelor prob-
leme:
- definirea unor termeni legali în cuprinsul contractului normativ care asigură precizia ex-
primării şi reducerea sferei de indeterminare,
- sporirea gradului de corelare a normelor juridice ce se referă la contractul normativ,
- omogenizarea terminologiei contractelor normative şi a legislaţiei care trebuie să rezide în
noţiuni precise şi care să fie înglobate în categorii logice care să garanteze securitatea rezultate-
lor scontate şi previziunea efectelor,
- ridicarea nivelului de cunoaştere a contractului normativ nu numai prin prisma identifică-
rii contractului în materialitatea lui, ci, îndeosebi, prin prisma faptelor şi caracterele persoanelor
care participă la contractul normativ.
2. A dezvolta şi aplica pe larg categoria contractelor - tip, contracte pe care părţile se limi-
tează să le completeze pentru a individualiza convenţia. Contractele - tip ar reprezenta modele cu
autoritate, stabilite de un organism profesional sau al administraţiei, ce duc la standardizarea nu-

131
meroaselor operaţii juridice şi au un caracter imperativ. Aceste contracte - tip se substituie dispo-
ziţiilor legale cu caracter supletiv (adică, acele dispoziţii a căror aplicare este obligatorie doar în
cazul în care părţile nu convin să deroge de la acestea). Necesitatea aplicării lor în Republica
Moldova se accentuează datorită tendinţei care se manifestă în statele membre ale Comunităţii
Europene spre o negociere colectivă a contractelor - tip şi a condiţiilor generale ale contractelor
între sindicatele profesionale şi organizaţiile consumatorilor.
3. A elabora o bază de date informaţionale cu referire la contractele normative, în general şi
a contractelor - tip, în special. Pentru evidenţa, sistematizarea şi eficientizarea acestora este opor-
tună constituirea unei instituţii profesionale în domeniul legiferării, cum ar fi Consiliul Legislativ
pe lîngă Parlamentul Republicii Moldova. Această instituţie ar fi un organ consultativ de specia-
litate al Parlamentului, care ar aviza proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unifi-
cării şi coordonării întregii legislaţii şi ar ţine evidenţa oficială a legislaţiei Republicii Moldova,
a pactelor, tratatelor normative internaţionale la care Republica Moldova este parte şi a contrac-
telor normative interne ale statului.
În acest scop se propune completarea Constituţiei Republicii Moldova cu un articol nou, cu
următorul conţinut:
Articolul 76¹
Consiliul Legislativ
(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.
El ţine evidenţa oficială a legislaţiei Republicii Moldova, a contractelor normative naţionale, a
pactelor şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
(2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege orga-
nică.
4. A introduce în programele de studiu ale instituţiilor de învăţămînt superior de profil juri-
dic a cursului de studiu la disciplina „Dreptul contractelor normative juridice”.
Planul de cercetări de perspectivă. În viziunea noastră, se impune necesitatea ca în cadrul
problematicii contractelor normative să fie pe larg elaborată metodologia şi semantica contracte-
lor – tip, rezultate din tendinţa actuală de standardizare a numeroaselor operaţii juridice sau con-
tractelor – adeziune, în care părţile se mulţumesc cu acceptarea şi individualizarea lor. Cunoscute
în ştiinţa juridică sub denumirea de drept autonom, aceste izvoare formale de drept sînt subsidia-
re în raport cu acele ale dreptului de provenienţă etatică, trebuind să li se subordoneze. Însă, o
asemenea subordonare nu le distanţează de drept şi nici nu scade cu nimic din obligativitatea lor

132
pentru destinatari. Dimpotrivă, acest fapt, incontestabil, va ridica rolul contractului normativ ca
izvor al dreptului şi acesta va deveni mult mai accesibil şi oportun în aplicare pentru destinatari.
Virtuţile contractului normativ vor fi mai puternice dacă conceptul izvorului menţionat este
abordat şi într-un sens mai larg, ca reflecţie asupra izvoarelor dreptului cu dominanţă de cunoaş-
tere ştiinţifică, într-o perspectivă în care interdisciplinaritatea reprezintă un fapt intrinsec. Aceas-
tă accepţie nu exclude, ci presupune înţelegerea contractului normativ în sensul său restrîns, cla-
sic, ca exegeză ştiinţifică a textului juridic, în care Dreptul apare în ipostază de tehnică normativă
specifică. La fel, elaborarea contractului normativ ca izvor de drept presupune în perspectivă un
proces mai democratic de tehnică juridică (de creare a dreptului), cercetarea căruia devine foarte
actuală în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova.

133
 BIBLIOGRAFIE

1. Acord de comerţ liber între Republica Moldova şi Republica Bulgaria, semnat la Sofia, 20
mai 2004. În: Tratate internaţionale. 2005, vol. 31, p. 4.
2. Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Finlanda cu privire la
transportul rutier internaţional, semnat la Helsinki, 24 iunie 1997. În: Tratate internaţionale.
2005, vol. 32, p. 224.
3. Acord între Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova şi Ministerul Bunăstării al Ungariei,
cu privire la cooperarea în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale, semnat la 27 octombrie
1997. În: Tratate internaţionale. 1999, vol. 22, p. 375.
4. Acordul între Republica Moldova şi Republica Ungară privind evitarea dublei impuneri şi
prevenirea evaziunilor fiscale referitor la impozitele pe venit şi proprietate, semnat la
Budapesta, 19.04.1995. În: Tratate internaţionale. 1999, vol. 22, p. 310.
5. Anghel Ion M. Drept privat roman. Bucureşti: Hyperion XXI: Sirius, 1991. 399 p.
6. Anghel Ion M., Dreptul tratatelor. Ediţia a II-a, V. I. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 698 p.
7. Antohi L., Baieş S., Băieşu A. şi alţii. Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova.
Vol. II. Chişinău: ARC, 2006. 1356 p.
8. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: S.A. Reclama, 2003. 204 p.
9. Aramă E. Problema precedentului în doctrina juridică. În: Revista Naţională de Drept.
Ediţie specială. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Precedentul judiciar: aspecte
teoretice şi practice”. Chişinău, 29 septembrie 2007, p. 15-17.
10. Arseni A. Creangă I., Gurin C. şi alţii. Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu
articol. Vol. I. Chişinău: Civitas, 2000. 176 p.
11. Avornic Gh. Caracteristicile unei societăţi civile, democratice. Noţiunea şi principiile de
bază ale democraţiei. În: Revista Naţională de Drept. 2006, nr. 12, p. 2-6.
12. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. 656 p.
13. Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului. Curs teoretic. Chişinău: Reclama, 2002.
335 p.
14. Baltag D. Unitatea de jurisprudenţă şi forma ei obligatorie în evoluţia răspunderii de drept.
În: Revista Naţională de Drept. Ediţie specială. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică
„Precedentul judiciar: aspecte teoretice şi practice”. Chişinău, 29 septembrie 2007, p.31-37.
15. Barac L. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001. 288 p.

134
16. Barbăneagră Al. Precedentul judiciar – izvor al dreptului naţional. În: Revista Naţională de
Drept. Ediţie specială. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Precedentul judiciar:
aspecte teoretice şi practice”. Chişinău, 29 septembrie 2007, p. 2-8.
17. Bădescu M. Concepte fundamentale în teoria şi filozofia dreptului. Vol. III. Bucureşti:
Lumina Lex, 2002. 236 p.
18. Bădescu M. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 656 p.
19. Boboş Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj – Napoca: Editura Fac. de drept a Universităţii
Independente „Dimitrie Cantemir”, 1992. 200 p.
20. Bolinteanu A., Maliţa M. Carta O.N.U.: document al erei noastre. Bucureşti: Politica, 1970.
358 p.
21. Bolinteanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept internaţional contemporan. Ediţia a II-a.
Bucureşti: All Beck, 2000. 464 p.
22. Bontea O. Privire teoretico-practică asupra anchetei şi concilierii internaţionale. În: Revista
Naţională de Drept. 2007, nr. 4, p. 66-67.
23. Botnari E. Principiul armonizării legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia comunitară în
lumina legiferării. În: „Dialogi juridici”- revista Patrulaterului Facultăţilor de Drept: Iaşi –
Chişinău – Bălţi – Cahul. 2006, nr. 1, p. 57-72.
24. Botnari E. Valoarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. În: Materialele Conferinţei
ştiinţifice internaţionale „Probleme actuale în domeniul protecţiei drepturilor omului”, de la
10 decembrie 2007. Chişinău: Pontos, 2007, p. 7-14.
25. Buruian A., Balan O., Serbenco E. Drept internaţional public. Ediţia a II-a. Chişinău: S.n.,
2005. 608 p.
26. Carta Socială Europeană, elaborată de Consiliul Europei la Torino, la 18.10.1961, intrată în
vigoare la 26.02.1965 [online]. http://jurnal.trei.ro/carta.htm (citat la 07.12. 2002).
27. Catană V. Statul federal, principii şi reglementări. În: Materialele Conferinţei internaţionale
Perspectivele soluţionării conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova,
Chişinău, 2002. [online]. http:// www.contrafort.md/2003/105-106/578.htlm (citat 07.12.
2007).
28. Cerepnin L., Grosul Ia., Ivanov Iu. şi alţii. Istoria RSS Moldoveneşti (din timpurile cele
vechi pînă la Marea revoluţie socialistă din Octombrie). Vol. I. Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1967. 710 p.
29. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck,
1998. 186 p.
30. Cocoş Şt. Drept roman. Bucureşti: All Beck, 2000. 280 p.

135
31. Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107 din 06.06.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 (967-971) din 22.06.2002.
32. Codul lui Calimah. Bucureşti: Acad. R.P.R., 1958. 1016 p.
33. Codul Muncii al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 154 din 28.03.2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159-162/648 din 29.07.2003.
34. Cojocaru Gh. Tratatul de Uniune Sovietică. Chişinău: Civitas, 2005, 736 p.
35. Comăniţă Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Sibiu: Editura Universităţii Lucian
Blaga, 2005. 401 p.
36. Constituţia Republicii Franceze din 04.10.1958. Notă introductivă. Traducerea textelor şi
îngrijirea ediţiei de Aurel Ciobanu - Dordea. Redactor: Christian-Cătălin Mitu. Bucureşti:
All Educational S.A., 1998. 46 p.
37. Constituţia Republicii Italiene, adoptată la 11.12.1947. A intrat în vigoare din 01.011948.
Traducere de Alexandrina Popescu. Redactor: Christian-Cătălin Mitu. Bucureşti: All Beck,
1998. 83 p.
38. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, cu modificările şi completările la
29.06.2006. În vigoare la 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 001
din 18.08.1994.
39. Constituţia României, adoptată la 21.11.1991. În vigoare de la 08.12.1991. În: Monitorul
Oficial al României nr. 233 din 21.11.1991. Partea I [online]. http://www.cdep.ro/pls/dic/
site.page?id=339 (citat 15.03.2008).
40. Constituţia României: drapelul ţării, imnul naţional, sigiliul statului, stema ţării. Bucureşti:
Lumina Lex, 2003. 126 p.
41. Convenţia colectivă la nivel naţional nr.1 din 03.02.2004 „Salarizarea angajaţilor aflaţi în relaţii
de muncă în baza contractului individual de muncă”. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 030 din 20.02.2004.
42. Convenţia de la Viena, 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor. În vigoare pentru Republica
Moldova din 25.02.1993. În: Tratate internaţionale. 1998, vol. 4, p. 53.
43. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale,
adoptată la Roma, 04.11.1950. A intrat în vigoare 03.09.1953. În vigoare pentru Republica
Moldova din 12.09.1997. În: Tratate internaţionale. 1998, vol. 1, p. 341.
44. Convenţia dintre Republica Moldova şi Regatul Ţărilor de Jos cu privire la evitarea dublei
impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şipe capital,
semnat la Chişinău, la 3 iulie 2000. În: Tratate internaţionale. 2002, vol. 29, p. 390.

136
45. Corbeanu I., Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 260
p.
46. Costachi Gh. Statul de drept: între teorie şi realitate. Chişinău: S.n., 2000. 243 p.
47. Craiovan I. Introducere în filozofia dreptului. Bucureşti: All Beck, 1998. 292 p.
48. Craiovan I. Doctrina juridică. Bucureşti: C.H. Beck, 1999. 528 p.
49. Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001. 384
p.
50. Creţu V. Drept internaţional public. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002.
344 p.
51. Creţu V., Avornic Gh., Baieş S. şi alţii. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova.
Chişinău: Cartier, 1997. 352 p.
52. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Ratificată de către
Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.1990. În: Tratate
internaţionale. 1998, vol. 1, p. 11.
53. Deaconu Şt. Tratatele României cu vecinii. Bucureşti: Lumina Lex, 2001, 176 p.
54. Dicţionar de filozofie. Oxford. Simon Blackburn. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999.
469 p.
55. Dicţionar Englez – Român. Bucureşti: TEORA, 2005. 1344 p.
56. Dicţionar Ortografic Românesc. Chişinău: Litera, 2000. 1054 p.
57. Dicţionar Român – Rus. Ediţia a II-a. Chişinău: Gunivas, 2002. 1632 p.
58. Dicţionar Rus – Român. Ediţia a II-a. Chişinău: Gunivas, 2002. 1632 p.
59. Dicţionarul Enciclopedic Român. Bucureşti: Politica, 1965. 682 p.
60. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic,
1998. 1192 p.
61. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti:
All Beck, 1999. 608 p.
62. Djuvara M., Bereceanu B., Ioan M. Teoria generală a dreptului. Enciclopedia Juridica:
Drept Raţional. Izvoare şi Drept Pozitiv. Bucureşti: ALL, 1995. 516 p.
63. Dogaru I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1998. 466 p.
64. Dogaru I., Dănişor D., Dănişor Gh. Teoria generală a dreptului. Curs de bază. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1999. 466 p.
65. Dorneanu V. Introducere în dreptul muncii. Drept colectiv al muncii. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2000. 344 p.
66. Drăganu T. Introducere în teoria şi practica statului de drept. Cluj-Napoca: Dacia, 1992.

137
 222 p.
67. Drumea Topor R. Teoria generală a dreptului. Constanţa: Europolis, 2004. 248 p.
68. Dvoracek M., Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Fundaţia Chemarea, 1996. 390 p.
69. Geamănu Gr. Dreptul internaţional contemporan. Vol. II. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1975, 536 p.
70. Geiss Im. Istoria Lumii: din preistorie pînă în anul 2000. Traducere de Aurelian Cojocea.
Bucureşti: All Educational, 2002. 656 p.
71. Ghimpu S., Ştefănescu I., Beligrădeanu S. şi alţii. Dreptul muncii. Tratat. Vol. I. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică Enciclopedică, 1978. 321 p.
72. Ghimpu S. Ţiglea A. Dreptul muncii. Bucureşti: All Beck, 2001. 876 p.
73. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional. Vol. I. Chişinău: Reclama, 2001. 280 p.
74. Guţu A., Balan O. Izvoarele dreptului la etapa actuală în Republica Moldova. În: Revista
Naţională de Drept. 2001, nr.8, p. 46-47.
75. Hanga V. Drept privat roman. Tratat. Bucureşti: Editura didactică pedagogică, 1978. 369 p.
76. Hegel G.W.F. Principiile filosofiei dreptului sau Elementele de drept natural şi de ştiinţă a
statului. Traducere de Virgil B. si Constantin F. Bucureşti: Editura Academiei RSS
România, 1969. 393 p .
77. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.55 din 14.10.1999 privind interpretarea unor prevederi
ale art. 4 din Constituţia Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.118 din 28.10.1999.
78. Humă I. Teoria generală a dreptului. Focşani: Editura Ştiinţifică, 1995. 165 p.
79. Ionescu Cr. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice.
Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 488 p.
80. Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 57-58 din 18.05.2000.
81. Legea Republicii Moldova nr. 1303-XII din 25.02.1993 privind contractul colectiv de
muncă, abrogată prin Legea nr. 154-XV din 28.03.03. În: Monitorul Oficial nr. 005 din 01.
05.1993.
82. Legea Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24.09.99 privind tratatele internaţionale ale
Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 024 din 02.03.2000.
83. Legea României nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă. În: Monitorul Oficial al
României nr. 184 din 19.05.1998 [online]. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/
130 _ 1996.php (citat 15.03.2008).

138
84. Legea României nr. 590/2003 privind tratatele internaţionale. În: Monitorul Oficial al
României nr. 23 din 12.01.2004. Partea I [online]. http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege
a_tratatelor.php (citat 15.03.2008).
85. Listele tratatelor internaţionale bilaterale şi multilaterale la care Republica Moldova este
parte [online]. http://www.mfa.gov.md/tratate-internationale/ (citat 11.05.2008).
86. Luburici M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Oscar Print, 2005. 212 p.
87. Lungu V. Actualitatea precedentului judiciar în Republica Moldova. În: Revista Naţională
de Drept. Ediţie specială. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Precedentul judiciar
aspecte teoretice şi practice”. Chişinău, 29 septembrie 2007, p. 80-84.
88. Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Lumina, 1997. 280 p.
89. Marcu Liviu P. Introducere în studiul dreptului. Enciclopedie Juridică. Note de curs. Vol.
II. Bucureşti: S.n., 1993. 310 p.
90. Matei Horia C., Neguţ S., Nicolae I. Enciclopedia statelor lumii. Bucureşti: Meronia, 2004.
648 p.
91. Mazilu D. Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a. Bucureşti: All Beck, 2000. 440 p.
92. Mazilu D. Drept internaţional public. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 606 p.
93. Memorandumul de înţelegere din 07.10.2005 între Guvernul Republicii Moldova, Comisia
Europeană şi Guvernul Ucrainei cu privire la misiunea Comisiei Europene de asistenţă la
frontieră în Republica Moldova şi în Ucraina. În: Tratate internaţionale. 2006, vol. 38, p.
479.
94. Miga-Beşteliu R. Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public. Bucureşti:
All Beck, 2003. 488 p.
95. Mihai Gh. Teoria generală a dreptului. Ediţia a 3-a. Bucureşti: C. H. Beck, 2008. 216 p.
96. Mocanu E. Curs de prelegeri la dreptul muncii. Partea generală. Chişinău: Centrul editorial
al USM, 1997. 272 p.
97. Motica R., Mihai Gh. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001, 280 p.
98. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. V. 1. Bucureşti: Proarcadia, 1993. 322 p.
99. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Actami, 1998. 480 p.
100. Muraru I., Tănăsescu S. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex,
2002. 660 p.
101. Nazaria S. Istoria Universală Contemporană (1914-2002). Chişinău: Civitas, 2002. 120 p.
102. Năstase A., Aurescu B., Jura C. Drept internaţional public. Sinteze pentru examen. Ediţia a
II-a. Bucureşti: All Beck, 2000. 320 p.

139
103. Negru A., Zaharia V. Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii şi scheme. Note de
curs. Chişinău: Bons Offices, 2009. 200 p.
104. Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006.
520 p.
105. Pârău I. Bujor V. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2003, 100 p.
106. Popa C. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 320 p.
107. Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1999. 336 p.
108. Popescu S. Forma de stat. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. 185 p.
109. Popescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 366 p.
110. Popovici I. Convenţia colectiva de muncă. Teoria economică şi juridică. Iasi: Albina, 1921.
48 p.
111. Postu I. Teoria generală a statului şi dreptului (în întrebări şi răspunsuri). Institutul Nistrean
de Economie şi Drept. Bălţi: Biznes-Elita, 2003. 180 p.
112. Postu I. Consideraţii privind actul normativ juridic ca mijloc special de reglementare a
relaţiilor sociale. În: Analele Ştiinţifice ale USM. 2005, nr. 1, p. 206-216.
113. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2002, nr. 165 din 01.06.2003. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 126 din 27.06.2003.
114. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2003, nr. 247 din 01.06.2004. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 112 din 16.07.2004.
115. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2004, nr. 305 din 01.07.2005. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 89-91/305 din 01.07.2005.
116. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2005, nr. 205 din 01.06.2006. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 153-156/521 din 29.09.2006.
117. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2006. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 94-97BIS din 10.07.2007.
118. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2007, nr. 388 din 25.07.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 134-137 din 25.07.2008.
119. Raportul de activitate al Inspecţiei Muncii pe anul 2008, nr. 468 din 26.06.2009. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 106 din 26.06.2009.
120. Răduleţu S., Săuleanu L. Dicţionar de expresii juridice latine. Bucureşti: Editura ştiinţifica,
1999. 316 p.
121. Romandaş N. Dreptul muncii. Chişinău: Tipografia Reclama, 1997, 404 p.
122. Romandaş N., Boiştean E. Dreptul colectiv şi individual al muncii. Chişinău: S.n., 2003.
288 p.

140
123. Rousseau J. J. Contractul social. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, Biblioteca filozofică, 1957.
291 p.
124. Rusu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 543 p.
125. Scăunaş S. Drept internaţional public. Bucureşti: All Beck, 2002. 320 p.
126. Smochină A. Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca antică şi medievală. Chişinău:
Tipografia Centrală, 2002. 224 p.
127. Smochină A. Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca modernă şi contemporană.
Chişinău: Tipografia centrală, 2002. 296 p.
128. Smochină A. Istoria universală a statului şi dreptului. Chişinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
129. Ştefănescu I. Dreptul colectiv al muncii. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 222 p.
130. Ştefănescu I., Volonciu M., Dumitriu R. Dreptul muncii. Bucureşti: Academia de Studii
Economice, 1998. 463 p.
131. Thatham All., Osmochescu E. Dreptul Uniunii Europene. Chişinău: ARC, 2003. 508 p.
132. Tomşa L. Charta de libertăţi de la Bucureşti din 15 iulie 1631. Pasajele în slavona sunt
redate în caractere italice. În: Documente privind istoria României (Documenta Romaniae
Historica: DRH), B, XXIII, nr. 255, p. 406-409. [online]. http://ebooks.unibuc.ro/Stiinte
POL/arheologie/capitolul%20VIII.htm (citat 15.09.2008).
133. Tomşa L. Iertarea de dări a mănăstirilor din Ţara Românească din 20 aprilie 1632.
Traducere după originalul slavon. În: Documente privind istoria României (Documenta
Romaniae Historica: DRH), B, XXIII, nr. 358, p. 545-546. [online]. http://ebooks.unibuc.
ro/StiintePOL/arheologie/capitolul%20X.htm (citat 15.09.2008).
134. Ursan I. Principalele şcoli şi curente de drept în gîndirea juridică. Chişinău: Academia de
Poliţie, 1998. 87 p.
135. Văllimărescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 423 p.
136. Voicu C. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 408 p.
137. Volonciu M. Negocierea contractului de muncă. Braşov: Omnia Uni, SAST, 1999. 382 p.
138. Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 600 p.
139. Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. laşi: Ştefan Procopiu, 1995. 187 p.
140. Zlătescu V. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. Bucureşti: Continent XXI,
1994. 247 p.
141. Александров Н. К вопросу о роли договора в правовом регулировании общественных
отношений. В: Ученые записки Всесоюзного института юридических наук под ред.
Голякова И., Денисова А., Ошеровича Б. и др. № 6. Москва: Юриздат, 1946, 229 с.

141
142. Алексеев С. Механизм правового регулирования в социалистическом государстве.
Москва: Юридическая литература, 1966. 187 с.
143. Алексеев С. Проблемы теории государства и права: Учебник для вузов. Москва:
Юридическая литература, 1987. 448 с.
144. Ансон В. Договорное право. Под общей ред. О. Садикова. Перевод с англ. Москва:
Юридическая литература, 1984. 464 с.
145. Афанасьев В. Общая теория государства и права. Москва: Юристь, 1999. 517 с.
146. Байтин М., Косицын А., Коток В. и другие. Марксистско-ленинская общая теория
государства и права. Социалистическое право. Том 3. Москва: Юридическая
литература, 1973, 559 с.
147. Байтин М. Сущность права (Современное нормативное понимание на грани двух
веков). Саратов: СГАП, 2001. 416 с.
148. Байтин М. Сущность права. В: Правоведение. 2001, № 6, Москва, с. 209 - 211.
149. Барах Д., Демин А. Административный договор. Вопросы теории. В: Российский
юридический журнал. 1995, №2, с. 24.
150. Берков В., Яскевич Я. Павлюкевич В. Логика: Учебное пособие для вузов. Минск:
ТетраСистемс, 1997. 415 с.
151. Берман Г. Дж. Западная традиция права: эпоха формирования. Перевод с англ. Н.
Никоновой при участии Н. Деева. Москва: изд-во МГУ, 1994. 592 с.
152. Богдановская И. Закон в английском праве. Москва: Наука, 1988. 143 с.
153. Бонтя О. Свобода, законность и ответственность в государственном управлении. В:
Закон и жизнь. 2006, № 8, с. 13-15.
154. Брагинский М., Витрянский В. Договорное право (общие положения). Москва:
Статут, 1998. 682 с.
155. Бурдукова И. Становление и развитие конституционных идей в России. Издательство
Мичиганского университета, 1999. 253 с.
156. Винсент О. Смысл американского федерализма. Перевод с англ. Общая редакция и
предисловие д. э. н. А. Облонского. Москва: Арена, 1993. 320 с.
157. Волков К. Судебный прецедент в уголовном праве: за и против. В: Российский судья.
2003, № 7, с. 28-34.
158. Головина С. Понятийный аппарат трудового права. Екатеринбург: УрГЮА, 1997.
180 с.
159. Горский Д., Асмус В., Таванец П. Логика. Москва: Госполитиздат, 1956. 280 с.

142
160. Горшенев В. Способы и организационные формы правового регулирования в
социалистическом государстве. Москва: Юридическая литература, 1972. 256 с.
161. Гузун А. Общая теория права и государства в схемах и определениях. Кишинэу:
МЭА, 2007, 127 p.
162. Демин А. Общие вопросы теории административного договора (монография).
Красноярск: Изд-во Краснояр. ун-та, 1998. 93 с.
163. Демин А. Нормативный договор как источник административного права. В:
Государство и право. 1998, №2, с. 15-21.
164. Димитровчук Л. Теоретические аспекты современной Конституции. Рязань, 1998.
226 с.
165. Закон Украïни „про колективнï договори та угоди” вïд 1 липня 1993 року [online].
http://www.minjust.gov.ua/ (citat 22.08.2008).
166. Закон „О международных договорах Украины” от 22 декабря 1993 года. B: Відомості
Верховної Ради України. 1994, № 10, с.45 [online]. http://www.minjust.gov.ua/ (citat 22.
08.2008).
167. Зивс С. Источники права. Москва: Наука, 1981. 239 с.
168. Иванов В. Общие вопросы теории договора. Москва: Эдиториал УРСС, 2000. 158 c.
169. Иванов В. К вопросу о теории нормативного договора. В: Журнал российское право.
2000, № 10, с. 85-97.
170. Иванов В. К вопросу об общем понятии договора. В: Государство и право. 2000, №
12, с. 73-79.
171. Кавелин К. Наш умственный строй (из истории отечественной философской мысли).
Москва: Правда, 1989. 565 с.
172. Кашанина Т. Индивидуальное регулирование в правовой сфере. Москва: Инфра,
1996. 524 с.
173. Кашанина Т. Корпоративное право. Учебник для вузов. Москва: Издательская группа
Норма - Инфра, 1999. 815 с.
174. Кашанина Т., Кашанин А. Основы Российского права. Учебник для вузов. Москва:
Юристъ, 2000. 333 с.
175. Кикоть В. О договорных формах управления государственными и общественными
делами. В: Договорные формы управления: постановка проблем и пути решения.
Москва, 1981, с. 26-34.
176. Клейн Н. Организация договорено – хозяйственных связей. Москва: Юридическая
литература, 1976. 190 с.

143
177. Комаров С. Общая теория государства и права: Учебник. 3-е изд. Москва: Юрайт,
1997. 411 с.
178. Комментарий к Гарвардскому проекту кодификации права договоров (American
Journal of International Law. 1935, No. 4, Supplement III, p. 722) и доклад специального
докладчика Комиссии международного права ООН Дж. Фицмориса на ее 6-й сессии
(Doc. UN A/CN. 4/101, Atr.5/6).
179. Конституция Российской Федерации, принята всенародным голосованием 12.12.1993
года, с изменениями от 30.12.2008 года [online]. http://constitution.ru (citat 22.04.2008).
180. Корецкий А. Теоретико-правовые основы учения о договоре. Санкт – Петербург:
Юридический центр Пресс, 2001. 211 с.
181. Кулапов В., Сенякин И. Теория государства и права: учебно-методическое пособие.
Саратов: Изд-во Саратовской гос. акад. права, 1998. 198 с.
182. Курбатов А. Обеспечение баланса частных и публичных интересов – основная задача
права на современном этапе. В: Хозяйство и право. 2001, № 6, с. 88-97.
183. Кутафин О. Источники конституционного права Российской Федерации. Москва:
Юристь, 2002. 348 с.
184. Лукашук И. Нормы международного права. Москва: Спарк, 1997. 322 с.
185. Лукашук И. Форма международных договоров: учебно-практическое пособие.
Москва: Спарк, 2001. 111 с.
186. Лысенко В. Прочна ли договорная основа федеративных отношений? Сборник
договоров и соглашений между органами государственной власти и органами
государственной власти субъектов Российской Федерации о разграничении
предметов ведения и полномочий. Москва: Проспект, 1997. 968 с.
187. Магазинер Я. Общая теория права на основе советского законодательства. В:
Правоведение. 1998, № 2, с. 59-66.
188. Mарченко M. Teopuя rocyдapcтвa и npaвa. Москва: Зерцало, 1996. 475 с.
189. Mарченко M. Teopuя rocyдapcтвa и npaвa. Учебник. Москва: Проспект, 2000. 640 с.
190. Mарченко M. Teopuя rocyдapcтвa и npaвa. Учебник. Москва: Зерцало, 2009. 848 с.
191. Матузов Н., Малько А. Теория государства и права. Курс лекций. Москва: Юристь,
1997. 672 с.
192. Международное право. Москва: Госполитиздат, 1957. 471 с.
193. Монтескье Ш. Избранные философские произведения. Москва: Госполитиздат, 1955.
799 c.

144
194. Научно-практический комментарий к I части Гражданского кодекса Российской
Федерации для предпринимателей. 2-е издание. Руководитель авторского коллектива
М. Брагинский. В: Редакции журнала Хозяйство и право. 1998, № 1, с. 1-18.
195. Новоселов В. К вопросу об административных договорах. В: Правоведение. 1969, №
3, с. 40-45.
196. Петров Г., Поборчая Н., Корнеев А. и другие. Советское административное право.
Часть общая. Ленинград: Изд-во Ленинградского университета им. А. Жданова,
1970. 304 с.
197. Рябин А. К вопросу о трудовых отношениях и социальном партнерстве в свете
нового Трудового кодекса РФ. В: Трудовое право. 2002, № 1, с. 10-15.
198. Савицкий В. Язык процессуального закона (вопросы терминологии). Москва: Наука,
1987. 288 с.
199. Сборник договоров и соглашений между органами государственной власти РФ и
органами государственной власти субъектов РФ о разграничении предметов ведения
и полномочий. Москва: Издательство Государственной Думы РФ, 1997. 810 с.
200. Сенников Н. М. Постатейный комментарий к Федеральному закону от 12.01.1996 г.
„О профессиональных союзах, их правах и гарантиях деятельности”. Москва:
Юридический центр Пресс, 2005. 441 с.
201. Сенякин И. Федерализм как принцип российского законодательства. Саратов: ГОУ
ВПО Саратовская Государственная Академия Права, 2007. 504 с.
202. Талалаев А. Юридическая природа международного договора. Москва: ИМО, 1963.
263 с.
203. Талалаев А. Венская конвенция о праве международных договоров: Комментарий.
Москва: Юридическая литература, 1997. 334 с.
204. Тарановский Ф. Учебник энциклопедии права. Москва: Юрьев типогаф. Маттисена,
1917. 534 с.
205. Теория государства и права: Курс лекций под редакции Н. Матузова и А. Малько. 2-е
изд. Москва: Юристъ, 2000. 761 с.
206. Теория государства и права: Учебник для юрид. вузов под редакции В. Корельского,
Перевалова В. Москва: Изд. группа НОРМА-ИНФРА, 1998. 570 с.
207. Теория права и государства: Учебник, под ред. Г. Манова. Москва: БЕК, 1996. 598 с.
208. Тихомиров Ю. Договор как регулятор общественных отношений. В: Правоведение.
1990, № 5, с. 27-35.

145
209. Тихомиров Ю. Конституция: закон, подзаконный акт. Москва: Изд-во Юридическая
литература, 1994. 136 c.
210. Тихомиров Ю. Публичное право, падения и взлеты. В: Государство и право. 1996, №
1, с. 3-4.
211. Тихомиров Ю., Котелевская И. Правовые акты. Учебно-практическое и справочное
пособие. Москва: Изд. Тихомирова, 1999. 381 с.
212. Тихомирова Л, Тихомиров М. Юридическая энциклопедия. Москва: Издание г-на
Тихомирова М., 1997. 526 с.
213. Трошина С. Совершенствование системы юридических источников регулирования
трудовых отношений в Российской Федерации. Автореф. дисс. канд. юрид. наук.
Екатеринбург, 1993, 24 с.
214. Трудовой Кодекс Российской Федерации № 197 от 30 декабря 2001 года [online]. http:
//www.rg.ru/oficial/doc/codexes/trud/ (citat 14.06.2008).
215. Ушаков Н. Суверенитет и его воплощение во внутригосударственном и
международном праве. В: Московский журнал международного права. 1994, № 2, с.
3-21.
216. Федеральный Закон Российской Федерации № 2490-I от 11 марта 1992 года. „О
коллективных договорах и соглашениях”. Редакция закона от 24.11.1995 года. В:
Собрание законодательства Российской Федерации. 1996, № 48, с. 21.
217. Федеральный закон Российской Федерации № 10 от 12 января 1996 года. „О
профессиональных союзах, их правах и гарантиях деятельности”. В: Сборник
Законов Российской Федерации. 1996, № 3, с. 148.
218. Федеральный Закон Российской Федерации № 101 от 15 июля 1995 года. „О
международных договорах Российской Федерации” в ред. Федерального закона от
01.12.2007 Nr. 318 – ФЗ [online] http://www.mid.ru/ns-dp.nsf/0/FB5460C2D8D017BAC
3257460003DE2EC (citat 14.06.2008).
219. Федеральный Закон Российской Федерации № 119 от 24 июня 1999 года. „О
принципах и порядке разграничения предметов ведения и полномочий между
органами государственной власти Российской Федерации и органами
государственной власти субъектов Российской Федерации”. [online] http://femida.info
/11/fzopprpvip001.htm (citat 14.06.2008).
220. Федоров Г. Теория rocyдapcтвa и права. Кишинэу: Cartier, 1998. 532 с.
221. Хропанюк В. Теория государства и права. Хрестоматия. Учебное пособие. Москва:
Интерстиль, 1998. 944 с.

146
222. Черданцев А. Теория государства и права, учебник для вузов. Москва: Юрайт, 2000.
432 с.
223. Черниченко С. Теория международного права. Том 1. Современные теоретические
проблемы. Москва: Изд-во НИМП, 1999. 336 с.
224. Шульженко М. Россия обречена, быть федерацией. В: Российские вести от 14 января
1996, с. 3-4.
225. Ямпольская Ц. О теории административного договора. В: Советское государство и
право. 1966, № 10, с. 132-136.
226. Allain Du Nay. Hungarians and Rumanians in the torrents of history. Translator: Bogsányi
Dénes. Buffalo-Toronto: Matthias Corvinus, 2001. 61 p. [online]. http://www.hungarian-
history.hu/lib/dunay3/dunay3.pdf (citat 12.08.2007).
227. Alberti Al. Lezioni di storia del diritto italiano. Le fonte del diritto nell’eta medioevale.
Parte I. Torino: Giappichelli, 1936. 495 p.
228. Bergel J. Théorie générale du droit. 2-ème Édition. Paris: Dalloz, 1985, 367 p.
229. Bergel J. Théorie générale du droit. 4-ème Édition. Paris: Dalloz, 2003. 374 p.
230. Bilder R. Managing the risks of international agreements. Madison: The University of
Wisconsin Press, 1981. 302 p.
231. Bittner L. Die Lehre von den Völkerrechtlichen vertragsurkunden. Berlin: Tubingen, 1924.
314 p.
232. Bodenheimer E. Jurisprudence: the philosophy and method of the law. Cambridge: Harvard
University Press, 1974. 463 p.
233. Boujeka A. La provision: essai d'une théorie générale en droit français. Paris: L.G.D.J.,
2001. 418 p.
234. Bourgeois L. Solidarité. Paris: Armand Colin, 1896. 156 p.
235. Callières Fr. De la manière de négocier avec les souverains. Edition critique par Alain
Pekar Lempereur. Genève: Librairie Droz, 2002. 247 p.
236. Cavaré L. Le droit international public positif. Tome II. Paris: Pedone, 1961. 931 p.
237. Combacau J., Sur S. Droit international public. Paris: Montchrestien, 1999. 801 p.
238. Commissione parlamentare per le riforme costituzionali. Ratifica dei trattati internazionali.
[online] http://www.camera.it/parlam/bicam/rifcost/dossier/dspro102.html (citat 18.08.08 ).
239. Dabin J. Théorie générale du droit. Paris: Dalloz, 1969. 424 p.
240. Decaux Emm. Droit international public. 2-ème Édition. Paris: Dalloz, 1999. 238 p.
241. Dupuy P. Droit international public. 7 ' Édition. Paris: Dalloz, 2004. 811 p.

147
242. Fechner E. Rechtsphilosophie: Sociologie und Metaphysik des Rechts. Tübingen: J. C. B.
Mohr, 1956. 303 p.
243. Galantino L. Diritto sindicale. Torino: Giappichelli, 1995. 318 p.
244. Gautier Ph. Essai sur la definition des traites entre etats: la pratique de la belgique aux
confins du droit des traités. Bruxelles: Bruylant, 1993. 619 p.
245. Geny Fr. Science et technique en droit privé positif. V. I. Paris: Recueil Sirey, 1913. 390 p.
246. Geny Fr. Méthode d ' interprétation et sources en droit privé positif. Paris: L.G.D.J., 1919.
422 p.
247. Giraud E. Annuaire de l'Institut de droit international. 1961, tome 49, p. 6-7, 15-22.
248. Goesel-Le Bihan V. La répartition des compétences en matière de conclusion des accords
internationaux sous la Ve République. Paris: A. Pedone, 1995. 438 p.
249. Gurvitch G. Éléments de sociologie juridique. Paris: Aubier, Montaigne, 1940. 267 p.
250. Henri L. Sociologie du droit. Paris: Presses Universitaires de France, 1971. 128 p.
251. James Ph. Introduction to English law. London: Butterworths, 1972. 482 p.
252. Kelsen H. Théorie pure du droit. Traduction française de la 2e éd. par Ch. Eisemann. Paris:
Dalloz, 1962. 496 p.
253. Legge del 21 dicembre 1984 n. 839. Norme sulla raccolta ufficiale degli atti normativi della
Repubblica Italiana e sulla Gazzetta ufficiale della Republica Italiana, publicato in Gazzetta
Ufficiale nr.345 del 17.12.1984 [online]. http://www.italgiure.giustizia.it/nir/lexs/1984/lexs
_290224.html (citat 18.08.2008).
254. Maresca Ad. Il diritto dei trattati: la Convenzione codificatrice di Vienna del 23 maggio
1969. Milano: Giuffrè, 1971. 895 p.
255. Pradier - Fodéré Ph. Traité de droit international public européenet américain, suivant
lesprogrès de la scienceet de lapratique contemporaines. T. I. Paris: Durand, 1885, p. 1071-
1084.
256. Ripert G. Les forces créatices du droit. Paris: L.G.D.J., 1955. 431 p.
257. Rousseau Ch. Droit international public. Introduction et sources. Paris: Sirey, 1970. 464 p.
258. Ruzié D. Droit international public. Paris: Dalloz, 2000. 321 p.
259. Triepel H. Droit international et droit interne. Paris: Leipzig, 1899. 448 p.
260. Virally M. Sur la notion d ' accord. In: Festschrift fur Rudolf Bindscheidler. Berne, 1980, p.
159-172.
261. Weber M. Social action and its types. In: Theory and Society. New York: The Free Press,
1965, p. 48.

148
 Anexa 1
180

163
160

141
140

125
120
114
110
102
100 98
95
90

80 74 72 73 71
60 61
60 55

40
34
28

20

0
199
199
199
199
199
199
199
199
199
200
200
200
200
200
200
200
200
200
1
2
3
4
5
6
7
8
9
0
1
2
3
4
5
6
7
8

Fig. A1.1. Numărul de tratate (contracte) internaţionale bilaterale intrate în vigoare

pentru Republica Moldova şi dinamica pe anii 1991-2008 [85].

149
 Anexa 2

2008
35
2007
23
2006
38
2005
30
2004
30
2003
27
2002
87
2001
43
2000
13
1999
20
1998
40
1997
66
1996
24
1995
32
1994
25
1993
45
1992
59
1991
10
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100

Fig. A2.1. Numărul tratatelor (contractelor) internaţionale multilaterale intrate

în vigoare pentru Republica Moldova şi dinamica pe anii 1991-2008 [85]

150
 Anexa 3
1400

1280

1200
1137

1015
1000

800
738 716 734

640
622
586
600
541
507

448

400

200

0
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Fig. A3.1. Numărul de contracte colective de muncă încheiate în Republica Moldova

la nivel de unitate şi dinamica pe anii 1997-2008 [113 - 119].

151
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat,

se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmînd să suport consecinţele, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.

Pantea Oleg

_________________
semnătura

”___”_____________200_

152
 CURRICULUM VITAE

Date personale:
Pantea Oleg, născut la 28.10.1980,
în s. Cernoleuca r-nul Donduşeni,
Republica Moldova, căsătorit.
Studii:
- 1987 – 1997, Şcoala medie de cultură generală „Igor Vieru” din
s. Cernoleuca r-nul Donduşeni,
- 1997 – 2002, studii superioare la Universitatea de Stat din Moldova,
Facultatea de Drept, specializarea Drept Public, licenţiat în Drept,
- 2004 – 2009, studii de doctorat la facultatea de drept, catedra Teoria statului
şi dreptului din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.

Stagieri:
- octombrie 2006, Polonia, Varşovia – „Implementarea sistemului educaţional
polonez, aspecte individuale şi colective”,
- noiembrie 2008, Rusia, Moscova – „Etică şi leadership bazat pe principii,
importanţa eticii pentru conducători”. „Justiţia restaurativă”.

Activitate profesională:
- iunie 2002, inspector operativ al secţiei combaterea corupţiei în sistemul
energetic a Direcţiei Generale Teritoriale Chişinău a Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei,
- noiembrie 2002, activitate de antreprenoriat,
- august 2003, şef de detaşament în Penitenciarul nr.4 or. Cricova DIP MJ,
- martie 2006, specialist al secţiei Resocializare şi Programe Educative a
Direcţiei Activitate Educativă, Psihologie şi Asistenţă Socială a
Departamentului Instituţiilor Penitenciare MJ,
- ianuarie 2007, specialist principal al secţiei Resocializare şi Programe
Educative a Direcţiei Activitate Educativă, Psihologie şi Asistenţă Socială a
Departamentului Instituţiilor Penitenciare MJ,
- august 2008, şef al Secţiei Resocializare şi Programe Educative a Direcţiei
Activitate Educativă, Psihologie şi Asistenţă Socială a Departamentului
Instituţiilor Penitenciare MJ, gradul special căpitan de justiţie.

Domeniile de activitate ştiinţifică:

- septembrie 2004 – iulie 2007, lector universitar la specialitatea drept şi
educaţie civică a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”,
- septembrie 2007 – iulie 2008, lector universitar la catedra drept public a
facultăţii de drept a Universităţii de Studii Europene din Moldova.

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:

- conferinţa internaţională ştiinţifico-practice „Reafirmarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale la 60 ani a Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului”, Chişinău, 12 decembrie 2008.

153
Lucrări ştiinţifice publicate:
- elaborarea şi publicarea a patru monografii, cinci articole în reviste ştiinţifice de
specialitate şi prezentarea de comunicate la conferinţe ştiinţifice internaţionale.

Participări la proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale:

- participarea la proiectul „Reforma în sistemul de justiţie juvenilă în Moldova”,
finanţat de reprezentanţa UNICEF Moldova din fondurile oferite de Guvernul
Suediei, în cadrul căruia au fost elaborate şase lucrări metodico- ştiinţifice
pentru cadrele didactice şi educatorii care lucrează cu copiii aflaţi în detenţie.

Premii şi menţiuni:
- 15.12.2003 „mulţumire”, ord. ef. nr.134, P. 4-Cricova,
- 24.05.2004 „premiu bănesc”, ord. ef. nr.49, P. 4-Cricova,
- 17.12.2004 „premiu bănesc”, ord. ef. nr.126, P. 4-Cricova,
- 25.08.2006 „concediu suplimentar”, ord. ef. nr.118, DIP MJ,
- 12.12.2007 „salariu de funcţie suplimentar”, ord. ef. nr.203, DIP MJ,
- 15.08.2008 „premiu bănesc”, ord. ef. nr.178, DIP MJ,
- 12.12.2008 „premiu bănesc”, ord. ef. nr.260, DIP MJ,
- 17.12.2008 „medalia Eminent al serviciului penitenciar”, ord. Nr.517, MJ.

Date de contact:
- adresa: mun. Chişinău, or. Cricova, str. Chişinăului nr.99 ap. 3,
- telefon: fix 52-81-25, mobil 068003699,
- e-mail: olegpanteadip@gmail.com.

154