UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlul de manuscris
C.Z.U. 340.15(489)
GRUIA GEORGE

CORAPORTUL DINTRE DREPTUL NAŢIONAL

ŞI DREPTUL COMUNITAR
ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Specialitatea : 12.00.01.Teoria generală a dreptului; Istoria statului şi

dreptului; Istoria doctrinelor politice şi de drept.

TEZA
De doctor în drept

Conducător ştiinţific: BORIS NEGRU

Conferenţiar universitar

Autor: GRUIA GEORGE

CHIŞINÃU, 2009

1
© GRUIA GEORGE, 2009

2
 CUPRINS

ADNOTARE (În lb. Românã, Rusã şi Englezã) ............................................................... 5-7

LISTA ABREVIERILOR .................................................................................................. 8
INTRODUCERE................................................................................................................... 9 -17

1. NORMATIVITATEA ŞI ESENŢA SOCIALĂ A DREPTULUI ÎN SOCIETĂŢILE

CONTEMPORANE

1.1. Probleme definitorii şi esenţa socială a dreptulu…......................................................... 18- 22

1.2. Corelaţia sistemului normativ juridic cu alte valori sociale ........................................... 22-42

1.3.Statul de drept prin prisma globalizări..……………………….................................….…... 43-47

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONSTITUIREA ŞI DEZVOLTAREA

COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI A DREPTULUI COMUNITAR

2.1. Consideraţii generale…...………………………………………......................................... 48-51

2.2.Conceptul şi izvoarele dreptului comunitar european …………...............................……..... 51-66

2.3. Principiile dreptului comunitar…………………………………..................................….... 66-73

3. PROBLEME TEORETICE ŞI PRACTICE ALE INTERACŢIUNII DREPTULUI

NAŢIONAL ŞI DREPTULUI COMUNITAR ÎN PROCESUL DE INTEGRARE
EUROPEANĂ A ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA

3.1.Aplicarea dreptului internaţional în ordinea juridică internă a României şi Republicii

Moldova……………………………………………………….….............................................. 74-82

3.2. Aculturaţia juridică: concept, tipuri, efecte.....................…..……........................................... 82-91

3.3. Influenţa dreptului comunitar asupra dreptului naţional...….……........................................ 92-100

3.4. Relaţiile şi Politica Republicii Moldova în perspectiva aderării la Uniunea Europeană ...... 100-106

4. ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA CU

ACQUIS – UL COMUNITAR

4.1. Armonizarea legislaţiei României cu acoius-ul comunitar .................................................... 107-114

3
4.2. Strategia Europeană a Republicii Moldova, privind procesul de armonizare a legislaţiei
naţionale cu acquis-ul comunitar .................................................................................................. 114-122

5. CONCLUZII ………………………………………………….…................................ 123-126

6. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................ 127-145

ANEXA CU STATELE MEMBRE, CANDIDATE ŞI POTENÎŞŢIAL CANDIDATE

4
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept cu tema
„Coraportul dintre dreptul intern si dreptul comunitar în perspectiva aderării României şi
Republicii Moldova la Uniunea Europeană”
Specialitatea 12.00.01: Teoria generală a dreptului; Istoria statului şi dreptului; Istoria
doctrinelor politice şi de drept.
Universitatea de Stat din Moldova, 2009. Manuscris.
Lucrarea este structuratã pe patru capitole cu o succedare logicã şi organicã, prcedate de o
introducere care evidenţiazã complexitatea tezei, concluzii generale şi bibliografia ce numãrã
351 de izvoare, manuale, studii, articole, publicaţii şi alte surse.
Lucrarea are ca text de bază 110 pagini şi cuvintele cheie, precum; stat de drept,
realizarea dreptului, drept intern, drept comunitar, aplicarea dreptului, lege, legalitate,
respectarea normelor de drept, principii de drept, norma socială, norma juridică.
Scopul şi obiectivele prezentei teze îl reprezintã necesitatea indentificarii relaţiei existente
dintre dreptul intern şi dreptul comunitar prin prisma influenţei deciziilor din domeniul legislativ
asupra evoluţiei sistemului de drept din cele două state. Noutatea ştiinţifică a lucrării constă în
contribuţia adusă prin realizarea acestui studiu complex în România şi în Republica Moldova
privind procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar, ca elemente
inseparabile şi indispensabile ordinii de drept, rolul lor în edificarea statului de drept.
Semnificaţia şi finalitatea propusă în demersurile teoretice pe care le-a întreprins autorul a
vizat formarea unei concepţii unitare asupra sistemului de drept intern raportat la sistemul de
drept comunitar. În cercetarea şi analiza bidimensională a subiectului: drept intern-drept
comunitar, a încercat să facã o deosebire clară intre aceste două fenomene, care nu numai ca nu
se contrazic, ci se completează, fiind intr-un raport de dependenţă.
Valoarea aplicativã a tezei constã în faptul cã, s-a optat pentru cercetarea problemelor
generale ale dreptului intern şi dreptului comunitar din punct de vedere teoretic şi practic, în
vederea evidenţierii raportului dintre teorie şi practică şi trecerea de la datele teoretico -
ştiinţifice la problemele practice. Prezenta lucrare este prima încercare de a supune unei analize
pertinente în România şi Republica Moldova cu expectanţe metodologico-analitice, praxiologice,
pragmatice, luând în considerare şi determinismul social, pentru a pune bazele unei teorii
generale a legăturii indispensabile dintre dreptul intern şi dreptul comunitar.

5
 АННОТАЦИЯ
к докторской диссертации на соискание ученной степени кандидата юридических
наук “Соотношение национального законодательства и законодательства Сообщества
впереди Румынии и Молдовы в Европейский союз”.
Специальность 12.00.01 Общая теория права, История государства и права,
История политических и правовых доктринах. Молдавский Государственный
Университет, 2009. Рукопись.
Pабота состоит из четырех глав логическо-органической последовательности,
работа начинается с введения, в котором характеризуются сложности этого предложения,
общие выводы и библиография (более трёхсот источников, книг, исследований, статей,
публикаций итд).
Pабота насчитывает 110 страниц, ключевые слова: правовое государство,
осуществление права, внутреннее законодательство, общественное законодательство,
осуществление права, применение закона, права, законности, уважения к закону,
принципы права, социальные нормы, верховенство закона. Целью этой работы является
необходимость существующей взаимосвязи между национальным законодательством и
союзным законодательством в свете решений законодательного влияния на развитие
правовой системы в двух государствах.
Научная ценность работы заключается в том вкладе в исследования в Румынии и
Молдове процесса гармонизации национального законодательства в соответствие с
достижениями Сообщества, как неотъемлемых и необходимымых элементов правового
порядка, их роль в построении правового государства. Смысл и цель предлагаемого
теоретического подхода направлена на формирование унитарной концепции всесоюзной
правовой системы. В ходе исследований и анализа субъекта: национальные
законодательства и союзное законодательство, мы пытались провести четкое различие
между этими двумя явлениями, которые не только не противоречат друг другу, а
дополняют друг друга, находятся в отношениях взаимозависимости, практическая
ценность работы заключается в том что выбор был сделан в пользу исследования проблем
внутреннего права и союзного права с теоретической и практической точек зрения для
выявления взаимосвязи между теорией и практикой и перехода от научно-теоретических
данных к практическим вопросам.

6
 ANNOTATION
to the Jurum Doctor thesis with the topic
“The co-report between Common Law and Community Law in the accession of Romania
and Moldavian Republic to European Union”
Specialty number 12.00.01: General Theory of Law; History of State and Law; History of
political doctrines and law. State University of Moldavian Republic, 2009. Manuscript.
The paper is structured in four chapters with a logical and organic succession, preceded
by an introduction which highlights the complexity of the thesis, the general conclusions and
bibliography from 351 different sources, books, studies, articles, publications and other sources.
The thesis is 110 pages as text based and keywords such as rule of law, implementation
of law, Common law, Community law, the application of law, law, legality, respect for the law,
principles of law, social norms, and the rule of law.
The purpose and objectives of this thesis it is the need to identify the existing relationship
between Common and Community law in the light of decisions of legislative influence on the
development of legal system in two states. The scientific novelty of the work is the contribution
to the achievement of this complex study in Romania and Moldavian Republic on the process of
harmonizing national legislation with the acquis communautaire, as inseparable and
indispensable elements of legal order, their role in building the rule of law.
The meaning and purpose of proposed theoretical approaches the author took aimed to
form a unitary conception of the national system reported to the Community legal system. In the
research and dimensional analysis of the subject: Common -Community law, tried to make a
clear distinction between these two phenomena, not only does not contradict, but complement,
being in a relationship of dependency.
The applied value of the thesis consists in the circumstance that it was chosen to research
the general problems of law and law in terms of theory and practice to reflect the relationship
between theory and practice and the transition from theoretical data – scientific to practical
problems. The present paper is the first attempt to submit a relevant analysis in Romania and
Moldavian Republic with methodological -analytical expectations, praxeological, pragmatic,
taking account of social determinism, to build a general theory of the essential link between
Common and Community law.

7
 LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZÃ

U.E. – Uniunea Europeanã,

T.U.E. – Tratatul Uniunii Europene,
T.C.E. – Tratatil Comunitãţii Europene,
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale,
O.E.C.E. – Organizaţia Europeanã de Cooperare Europeanã,
C.E. – Consiliul Europei,
C.U. – Curtea de Justiţie,
C.E.J. – Curtea Europeanã de Justiţie,
C.E.D.O. – Curtea Europeanã a Drepturilor Omului,
O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite,
N.A.T.O. – Organizaţia Atlanticului de Nord,
O.S.C.E. – Organizaţia de Securitate a Comunitãţii Europene,
P.E.S.C. – Politica Externã şi de Securitate Comunã,
P.E.V. - Politica Europeanã de Vecinãtate,
A.P.C. – Acord de Parteneriat şi Cooperare,
O.M. – Orientul Mijlociu,
S.N.I. – Strategia Naţionalã de Instruire,
P.C. – Program Comun,
D.O. – Drepturile Omului,
C.A. – Cartea Albã,
J.A.I. – Justiţie şi Afacerile Interne,
T.P.I. Tribunalul de Prima Instanţã,
S.E. – Strategia Europeanã,
P.N.A.A. – Planul Naţional de Adoptare a Acquis-ului,
P.N.A.R.U.E. – Planul Naţional de Aderare a Romaniei la U.E.,
S.I.A.C. – Sistemul Integral de Administrare şi Control,
T.A.I.E.X. – Unitatea de Asistenţã Tehnicã şi Schimb de Informaţii,
P.A. – Plan de Acţiune.

8
 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia . Evoluía politică a lumii

a suferit şi suferă transformări însemnate, afectând esenţa multor instituţii juridice cu caracter
clasic.
Omenirea este într-un punct în care, îşi face un bilanţ al drumului parcurs de istorie până
acum, scrutând cu mai mult interes decât niciodată viitorul. Interdependenţele tot mai accentuate
dintre state şi ceilalţi participanţi la relaţiile internaţionale, mondializarea problemelor şi a
soluţiilor, accelerarea derulării fenomenelor social-politice pun probleme noi în faţa oamenilor
politici, a specialiştilor în ştiinţe sociale, a juriştilor, probleme căror trebuie să li se dea
răspunsuri pe măsură.
De multe ori însă, soluţiile oferite de teoriile clasice se dovedesc a fi prea „strâmte”
pentru a mai putea descrie şi ghida orientarea realităţilor sociale, politice, abandonarea a ceea ce
nu mai corespunde şi oferirea de noi răspunsuri. Problemele nou apărute cu, care societatea
internaţională, statele, colectivităţile teritoriale locale şi persoanele fizice nu s-au mai întâlnit,
necesită soluţii pe măsură, cu caracter de noutate, de originalitate, care pot, uneori, să şocheze pe
cei obişnuiţi cu schemele clasice, dacă nu le pot înţelege şi depăşi. Dreptul este însă un sistem
evolutiv – atât ca ansamblu de norme, cât şi ca ştiinţă, care a reuşit de fiecare dată să se adapteze,
să se modernizeze, să ofere răspunsuri adecvate.
Teoria dreptului a fost marcată o perioadă de timp destul de îndelungată de o atitudine
indiferentă faţă de om, de drepturile şi interesele sale. Astăzi are loc o transformare a tuturor
valorilor, fiind pe cale de a se institui un nou mod de a gândi şi de a valorifica. Atenţia
jurisprudenţei asupra problematicii privind raportul dintre dreptul intern şi cel comunitar a
devenit constantă în ştiinţa juridică, în momentul în care s-a conştientizat că procesul de
instituire a normelor de drept şi realizarea lor trebuie privită ca un întreg şi nu separat. Nicio
societate umană nu poate funcţiona în lipsa unui ansamblu de norme care să reglementeze şi să
orienteze raportul dintre dreptul intern şi cel comunitar. În consecinţă, alegerea temei de
cercetare a fost dictată de oportunitatea şi importanţa studierii celor două tipuri de drept în
edificarea statului de drept şi implicit în crearea premiselor aderării României şi Republici
Moldova la Comunitatea Europeană.
Conduita cetăţeanului într-un stat democratic depinde nu numai de calitatea legilor şi
nivelul de dezvoltare al societăţii, dar şi de nivelul de cunoaştere al acestor legi, de încrederea în
care populaţia o are în instituţiile statului.

9
 Conştiinţa şi cultura juridică a societăţii duce la înţelegerea ideii de drept de interes
general. Pornind de la acest deziderat putem vorbi despre lupta pentru respectul dreptului şi
edificarea unui stat de drept.
Cea mai importantă instituţie a dreptului în general, a dreptului public în special, fie el
intern sau internaţional, o reprezintă şi va continua mult timp de aici înainte să o reprezinte
statul. El este, în egală măsură, cel mai important subiect al dreptului intern şi al dreptului
internaţional. Societatea umană a fost, este şi va fi organizată politic şi juridic în state, formă
indispensabilă de organizare atât la nivel naţional cât şi internaţional. Este un adevăr care trebuie
doar precizat, că societatea naţională se organizează în stat, iar societatea internaţională
reprezintă, în primul rând, societatea statelor.
Articolul 1. din Constituţia Republicii Moldova prevede că
a). Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
b). Forma de guvernăm a statului este republica.
c). Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
În acelaşi context art.1 din Constituţia României prevede,
a). România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
b). Forma de guvernământ a statului român este republica.
c). România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
d). Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
e). În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.
Analizând instituţia statului, concluzia este că trăsătura definitorie a acestuia este
suveranitatea. Prin urmare, statul suveran se află şi trebuie să se afle în centrul fiecărei
construcţii politice şi juridice a societăţii omeneşti, acum şi în viitor.
Articolul 2 din Constituţia Republicii Moldova prevede că
a). Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită
în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.

10
 b). Nicio persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un
partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume
propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.
Şi în legea fundamentală a României la art. 2, se prevede că,
a). Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum.
b). Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Două sunt direcţiile principale în care statul suveran, înţeles în mod clasic, se va
confrunta cu un nou mod de punere a problemei şi care, inevitabil, se transformă şi va continua
să se transforme.
O primă dimensiune, de ordin internaíonal constă în trecerea de la simpla cooperare
internaţională la integrare, atât la nivel internaţional regional, cât şi la nivel internaţional
universal.
A doua este dimensiune internă, având drept obiect întărirea autonomiei colectivităţilor
teritoriale locale. În perioada actuală, în domeniul ştiinţelor juridice are loc constituirea unei
orientări ştiinţifice, legată de formarea şi fundamentarea unei teorii generale privind raportul
dintre dreptul intern şi cel comunitar. Literatura de specialitate tratează numai unele aspecte ale
problematicii privind raportul dintre dreptul intern şi cel comunitar şi de cele mai multe ori
incomplet. Ceea ce caracterizează prezenta lucrare este încercarea de analizã complexă şi unitară
a conceptelor de drept intern şi drept comunitar, iar actualitatea temei este legată de crearea
cadrului juridic internaţional în perspectiva dezvoltării spaţiului comunitar european.
Din aceste considerente, importanţa tematicii abordate în această lucrare presupune o
cercetare riguroasă a dreptului intern, internaţional şi comunitar. Tratarea acestei corelaţii se face
intr-un mod multilateral atât sub aspect logic (interpretarea noţiunii de drept, fundamentarea
definiţiei), axiologic (impactul valorilor asupra raportului dintre dreptul intern şi cel comunitar),
cît şi în plan ontologic (corelaţia raportului cu procesele privind democratizarea societăţii,
consolidarea ordinii de drept).
Caracteristica juridică a raportului dintre dreptul naţional şi cel comunitar este legalitatea.
Legalitatea, ca principiu al statului de drept, nu poate fi înţeleasă fără un studiu amplu privind
ordinea juridică internaţională şi influenţa dreptului internaţional asupra dreptului intern.
Articolul 7 din Constituţia Republicii Moldova prevede:
„Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi niciun alt act
juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”. Referitor la

11
respectarea dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale, aceeaşi lege fundamentală
precizează: „Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele
unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Intrarea în vigoare a unui tratat
internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a
acesteia”.
Referitor la acelaşi domeniu, Constituţia României, la art.11, precizează că „Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei”.
Prezenta lucrare are drept punct de plecare „distincţia pe care o face între conceptele de
drept comunitar, internaţional şi intern, precum şi evidenţierea corelaţiei dintre ele”.
Actualitatea lucrării constă şi în faptul că, concluziile reieşite sunt puse în corelare cu celelalte
elemente ale dreptului, fără însă a le afecta specificul lor. În corelare cu aspectul teoretic, este
exprimat şi cel practic. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece orice teorie trebuie verificată şi
este validată numai în cazul în care are aplicabilitate în practică – respectiv în realitatea socială
imediată. Aspectul practic a fost materializat între altele, în preocupările legate de elaborarea
proiectului Constituţiei Uniunii Europene, pe care unele state comunitare îl acceptă, iar altele l-
au respins prin rfuzul de a-l ratifica.
În ceea ce priveşte responsabilitatea privind respectarea dreptului, aceasta se realizează
prin controlul constituţional, parlamentar, judiciar şi prin instituţia avocatului parlamentar
(poporului – ombudsmanul). În acest sens, trebuie precizat şi rolul statului în crearea condiţiilor
şi mecanismelor necesare stabilirii cadrului legal tuturor subiecţilor de drept. Pornind de la aceste
considerente, actualitatea acestei teze constă în abordarea în egală măsură atât a dreptului
comunitar cît şi a celui naţional.
Evoluţiile contemporane ale organizării politice şi juridice a societăţii nu pot şi nu trebuie
să ocolească România şi Republica Moldova. Ţările noastre trebuie să se integreze
transformărilor în curs, să evolueze împreună cu celelalte ţări, ferindu-se de imobilism şi izolare.
În acest proces însă, nu trebuie să ne mulţumim cu rolul de spectatori, ci trebuie să reprezentăm
un subiect activ, capabil să exprime şi să promoveze o concepţie unitară, progresistă, benefică
atât nouă, cât şi celorlalţi. În acest proces, România şi Republica Moldova trebuie să dea şi să
primească.

12
 Prezenta lucrare îşi propune tocmai să analizeze fenomene ş isã elaboreze soluţii pentru
problemele ridicate, atât pentru România, cât şi pentru R. Moldova, la început de mileniu, în
contextul integrării internaţionale în comunitatea europeană. Instituirea statului de drept nu poate
fi o sarcină de ordin imediat: rezolvarea ei poate fi atinsă doar pe parcursul unei perioade mai
îndelungate, prin eforturile comune ale întregii societăţi, prin intermediul actelor normative şi în
special prin respectarea Constituţiei.
Scopul şi obiectivele tezei. Cercetarea ştiinţifică începe cu indentificarea şi evaluarea
problematicii ce face obiectul tezei. Fără a avea o orientare generală asupra problemelor abordate, nu
putem spune că vom ştii ce trebuie să demonstrăm. Iar dacă această orientare este limitată,
problemele abordate spre a fi cercetate vor fi la fel de minore. În acest sens, actualitatea problematicii
cercetate, precum şi determinarea scopului şi obiectivelor acestei investigaţii ne-au ajutat la formarea
unei concepţii unitare, la orientarea studiului către problemele majore ale raportului dintre dreptul
comunitar şi cel naţional, şi la înţelegerea corectă a influenţei ce o exercită dreptul internaţional
asupra dreptului intern. Putem spune că scopul prezentei teze îl constitue cercetarea fenomenului
juridic de edificare a statului de drept din perspectiva raportului dintre dreptul naţional şi dreptul
comunitar în contextul aderării la Uniunea Europeană. Fnalitatea teoretică propusă a vizat formarea
unei concepţii unitare asupra raportului dintre dreptul intern şi dreptul comunitar, despre locul şi rolul
celor două tipuri de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei. Din unghiul de vedere ales, în
cercetarea şi analiza bidimensională a subiectului tezei, dreptul naţional-dreptul comunitar, vom
încerca mai întâi să facem o distincţie clară între aceste două tipuri de drept, care nu numai că nu se
contrazic, ci se completează reciproc.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică a tezei. Orice investigaţie într-o arie a realităţii
este făcută printr-un anumit mod de abordare. Astfel, ca urmare a utilizării unui set de metode, unele
generale, altele particulare, în funcţie de acestea, a fost elaborat şi programul de cercetare, urmărindu-
se anumite rezultate.
Fundamentul metodologic şi tehnico-ştiinţific al investigaţiilor efectuate îl constitue lucrările
teoreticienilor din domeniul dreptului şi din alte domenii cu care dreptul interacţionează, atât în
câmpul doctrinelor naţionale, cît şi al celor comunitare. Baza metodologică a investigaţiei o
constitue multitudinea căilor urmate în studiul obiectiv al realităţii dinamice a societăţii care
evoluează după condiţiile impuse de normele juridice, pentru evidenţierea elementelor şi
fenomenelor cercetate.
Aceste obiective metodologice au fost realizate printr-o serie de metode proprii dreptului,
precum şi prin cele generale, comune tuturor ştiinţelor sociale. Dintre metodele comune cu pondere
juridică, s-a uzitat de metodele bazate pe principiile interpretative, precum; metoda interpretării

13
logice, metoda interpretării istorice, adică metoda diacronică, prin cercetarea aprofundată a
fenomenelor supuse studiului privind apariţia şi evoluţia lor istorică până în prezent. Prin metoda
prospectivă, s-a realizat previziunea evoluţiei fenomenelor studiate, cu valenţe predictive, în vederea
evitării unor fenomene juridice sau non-juridice indezirabile. Metoda comparatismului juridic
tratează într-o manieră complexă fenomenele sistemului de drept naţional, comunitar şi internaţional,
în vederea punerii în evidenţă a asemănărilor şi a deosebirilor dintre acestea, având drept finalitate
argumentarea tendinţelor de omogenizare legislativă de fond (materială şi procesuală). Prin metoda
sociologică s-a realizat cuantificarea fenomenelor juridice analizate, având drept scop să redea
ponderea unor efecte ale normativului în plan social, să releve caracterul benefic sau malefic al
acestora.
Pentru cercetarea fenomenelor în scopul evidenţierii aspectelor cantitative, dar şi calitative s-a
folosit metoda statisticii judiciare, apelându-se la tehnici precum: sondajele, anchetele şi
chestionarele.
Afară de metodele proprii ştiinţei juridice, investigaţia s-a realizat şi prin utilizarea metodelor
general-ştiinţifice, precum: metoda analitică, fenomenologică, sistematică, intuitivă, pragmatică şi
cantitativă ( prin utilizarea calculatorului pe scară largă).
În baza acestor metode, am pledat pentru cercetarea problemelor generale ale dreptului
comunitar şi naţional atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, pentru accentuarea legăturii
dintre teorie şi practică şi trecerea de la datele teoretico-ştiinţifice la problemele practice.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Noutatea ştiinţifică a tezei constă în
contribuţia adusă la studierea corelaţiei dintre dreptul comunitar şi cel naţional ca elemente
inseparabile ale ordinii de drept şi a rolului lor în edificarea statului de drept în perspectiva
aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană şi în perspectiva integrării României în U.E.
după aderarea produsă la 01 ianuarie 2007. Totodată, cercetarea izvoarelor teoretice au confirmat
faptul că, până în momentul de faţă, în mediul ştiinţific autohton nu există un studiu amplu al
raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional în care să se indentifice tendinţele şi
particularităţile acestei instituţii fundamentale a dreptului în înfăptuirea justiţiei. Cercetarea ştiinţifică
nu poate exista prin sine însăşi, deoarece progresele teoretice se fac numai comparând şi confruntând
o idee cu alta sau suplinind vidurile teoretice care persistă şi în prezent în doctrina juridică. Din
aceste considerente, întru continuarea efortului depus de analişti, jurişti, filosofi, sociologi, dincolo de
enunţurile deja existente asupra conceptelor de drept comunitar, naţional şi internaţional, prezenta
lucrare este o încercare de a supune unei analize pertinente bazele unei teorii generale asupra
raportului dintre dreptul comunitar şi cel naţional. Noutatea ştiinţifică a prezentei lucrării rezidă atât

14
în nuanţarea conceptelor de drept comunitar şi drept naţional cât şi în analiza raportului dintre cele
două tipuri de drept din perspectiva aderării şi integrării în Uniunea Europeană a celor douã state.
În abordarea temei am luat în calcul problema potrivit căreia ”adevărata cercetare ştiinţifică ce
presupune statutul de inovaţie şi importanţă ştiinţifică nu se poate limita la simpla comentare a
legislaţie şi practicii de aplicare a ei. Această cercetare, în baza studiului manifestărilor de ordin
obiectiv ale dreptului, trebuie să prezinte şi legăturile reciproce dintre acestea, şi necesităţile
persoanei, colectivului, societăţii şi statului.. Noile viziuni şi reprezentări, apărute în ştiinţa juridică ,
se reflectă în legislaţie şi în practica de aplicare a legii, ceea ce, în consecinţă, produce modificări în
obiectul cercetării şi, în mod evident, dă naştere noilor abordări şi studii ştiinţifice. Acest proces este
într-o continuă evoluţie , şi tocmai el permite ştiinţei juridice să evolueze”. [79 A, p.31].
În concluzie, contribuţia originală în elaborarea lucrării este evidenţiată prin noutatea unei
mari părţi a subiectului tratat, cît şi prin analiza temeinică şi originală a instituţiilor de drept,
precum şi a relaţiilor reciproce dintre dreptul naţional şi cel comunitar, în procesul integrării
regionale europene.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Una din direcţiile principale ale
cercetării în domeniul dreptului o constituie studierea formelor de consolidare a ordinii legale în
scopul instituirii statului de drept, democraţiei societăţii civile atât în România (proces finalizat la
01.01.2007), cât şi în Republica Moldova, în perspectiva integrării şi, respectiv, a aderării la Uniunea
Europeană.
Luând în considerare că cercetării raportului dintre dreptul naţional şi dreptul comunitar i-au
fost consacrate puţine lucrări, mai multe în România, şi majoritatea cu referire la analiza altor
subiecte, precum; relaţii de drept, instituţii comunitare de drept, aplicarea dreptului şi a sancţiunilor.
Considerăm că prezenta investigaţie va constitui un suport ştiinţifico – informaţional util şi necesar
pentru înţelegerea esenţei influenţei dreptului comunitar asupra dreptului naţional sub aspectul
înţelegerii conceptului de stat de drept privind perspectiva aderării Republicii Moldova la
comunitatea europeană.
Datorită dificultăţilor temei, aşa cum am menţionat, lucrările ştiinţifice în acest domeniu sunt
puţine. În acest sens, am încercat o abordare la obiect a problematicii în materie, precum şi
aprofundarea teoretică a unei cazuistici semnificative, selectate potrivit exigenţelor fundamentării
unor soluţii de principiu. Prezentul studiu conduce spre noi direcţii de investigaţie, contribuind la
soluţionarea unor probleme cu caracter teoretic, dar şi practic. Fundamentarea teoretică a subiectului
ales constă în necesitatea clarificării prin prisma unei analize de drept intern şi de drept internaţional
a numeroaselor aspecte juridice pe care acest subiect le ridică.

15
 Din punct de vedere practic, importanţa lucrării este dată de faptul că ea cunoaşte o largă
aplicare în jurisprudenţă şi legislaţie, fiind vorba de un sediu de materie care priveşte concepte
fundamentale ale dreptului comunitar şi ale celui naţional.De aceea, subiectul abordat, are o valoare
teoretică şi aplicativă pentru legislativ, executiv, analişti, specialişti şi jurişti interesaţi în studierea
problematicii foarte bogate şi variate a dreptului naţional şi comunitar.
În plan teoretic, investigaţia poate servi la aprofundarea cunoştinţelor din domeniu, atât al
oamenilor de ştiinţă, politicienilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi practicienilor, care, în
ansamblu, pot contribui la promovarea statului de drept şi crearea premiselor de integrare totalã în
Uniunea Europeană a României, iar pentru Republica Moldova, crearea premiselor de aderare la
U.E., într-o perioadă nu prea îndepărtată.
Aprobarea rezultatelor tezei. Lucrarea a fost realizată la Catedra Teoria şi Istoria Dreptului
a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Stat din Republica Moldova şi recomandată spre
susţinere la şedinţa Seminarului Ştiinţific de Profil interuniversitar USM-ULIM la specialitatea
12.00.01 – Teoria generală a dreptului, Istoria statului şi dreptului, Istoria doctrinelor politice şi de
drept, unde a fost analizată şi înaintată spre susţinere. Prezenta lucrare a fost precedată de o amplă
analiză a acestor concepte şi fenomene, cu rezultate prezentate de autor intr-o serie de expuneri la
simpozioane şi cursuri de perfecţionare organizate de Facultatea de drept din cadrul Universităţii
Bucureşti.
O analiză coordonată a raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, în ansamblu, a
fost expusă în lucrările de specialitate din cele două ţări, lucrări care au menirea de a asista judiciarul
în exercitarea funcţiei de înfăptuire a justiţiei şi a creşterii încrederii cetăţeanului în actul de justiţie şi
nu în ultimul rând în crearea statului de drept şi crearea condiţiilor necesare integrãrii şi aderării la
Comunitatea Europeană a celor douã state.
Un aport important la elaborarea prezentei lucrării a avut-o şi studierea actelor normative
internaţionale, privind respectarea drepturilor omului şi a tratatelor internaţionale. Principalele idei,
ale tezei şi-au găsit reflectarea în următoarele publicaţii realizate de autor: Probleme generale ale
compartimentării dreptului; Constituţia Republicii Moldova şi relaţia dintre reglementările
internaţionale şi cele interne din domeniul drepturilor omului; Strategia europeană a Republicii
Moldova privind procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar; Aplicarea
dreptului internaţional în ordinea juridică internă a României şi Republicii Moldova; Forţa juridică în
dreptul român a normelor internaţionale ale NATO privind protecţia informaţiilor clasificate ş.a.
De asemenea, rezultatele investigaţiei ştiinţifice au fost expuse şi aprobate în cadrul
diverselor conferinţe şi forumuri ştiinţifice, iar dintre cele mai importante putem exemplifica:
Conferinţa internaţională ”Rolul Curţii Constituţionale în sistemul protecţiei drepturilor omului şi

16
respectarea CEDO şi a jurisprudenţei Curţii Europene pentru drepturile omului în jurisprudenţa şi
legislaţia naţională”, ”Fundaţia Germană pentru Cooperare Juridică Internaţională în colaborare cu
Curtea Constituţională a Republicii Moldova,” Chişinău, 13-14 decembrie 2007; Sesiunea
internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului de Ştiinţe Administrative din Republica
Moldova, Chişinău, 27-28 octombrie 2007.
Structura şi volumul lucrării Ţinând seama de actualitatea şi importanţa problemei
investigate, de complexitatea şi caracterul comparativ şi de nivelul cercetării în conformitate cu
principiile metodologico – ştiinţifice, teza a fost structurată în funcţie de scopul propus, astfel încât a
fost întocmită pe patru capitole cu succedare logică şi organică.
Lucrarea conţine patru capitole de fond, divizate în subcapitole astfel:
- cel dintâi capitol precedat de o vastă introducere generală care prefigurează
actualitatea, importanţa şi noutatea tezei, este consacrat concepţiei privind Normativitatea şi esenţa
socială a dreptului în societăţile contemporane, structurat pe 3 (trei), subcapitole:
- cel de-al doilea capitol referitor la Constituirea şi dezvoltarea comunităţilo europene
şi a dreptului comunitar, este structurat pe 3 (trei), subcapitole:
- cel de-al treilea capitol Probleme teoretice şi practice ale interacţiunii dreptului
comunitar şi dreptului naţional în procesul de integrare europeană a României şi Republicii
Moldova, este structurat pe 4 (patru), subcapitole:
- cel de-al patrulea capitol Armonizrea legislaţiei României şi Republicii Moldova cu
acquis-ul comunitar, este structurat pe 2 (două), subcapitole.
Ultimele douã componente ale lucrării, cuprind „Concluzii”, şi „Bibliografia” şi o anexã .

17
 1. NORMATIVITATEA ŞI ESENŢA SOCIALĂ A DREPTULUI ÎN SOCIETĂŢILE
CONTEMPORANE
1.1. Probleme definitorii şi esenţa socială a dreptului
Dreptul este un produs complex al societăţii; normele sale intervin în procesul productiv,
stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat al producerii, al repartiţiei şi al schimbului
de produse şi activităţi. Munca cere o rigoare acceptată. Libertatea omului este deplină numai în
măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi. „Drepturile omului nu pot prinde contur, nu
pot deveni realităţi decât în cadrul unei interacţiuni bazată pe coexistenţa libertăţilor şi nu pe
afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a unor interese personale.
Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei necesare între drepturi şi îndatoriri precum şi nobleţea
actului de justiţie (ca o activitate independentă într-o societate democratică) alcătuiesc coordonatele
care marchează decisiv dimensiunea socială a dreptului „ [214, p.49].
Abordarea dimensiunilor sociale a dreptului implică analiza locului dreptului şi a realităţii
juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
„Când afirmăm că dreptul e fenomen social îl tratăm sociologic, în sensul că ar fi
manifestarea unilaterală şi, deci, incompletă, a ceva - a societăţii; mai sugerăm că este produs al
vieţii sociale, anume al convieţuirii oamenilor şi, ca orice produs, are un producător: societatea.
Iată cum, relaţia societate-drept se prezintă sociologic ca o relaţie cauză-efect, iar pe de altă
parte, ca o relaţie esenţă-fenomen. Dacă admitem că societatea însăşi e manifestarea existenţei,
atunci ea e fenomen al esenţei-existenţei, dreptul avându-şi ultimul temei în acesta” [194,
p.209].
„Dreptul e fenomen social, iar realitatea socială cuprinde complexitatea relaţiilor
sociale, calitativ determinate de nivelul de dezvoltare a tuturor forţelor productive existente la
un moment dat” [194, p.210]. Ca fenomen social, prin excelenţă normator, prin al său ”trebuie să
fie”, dreptul iradiază conectează, transfigurează fapte naturale şi sociale, manifestări şi relaţii
umane, întemeiază necesitatea unor idei, concepţii şi teorii particulare, conferă realităţi sociale, un
atribut specific de relaţie, ”privitor la drept”, - juridicitatea. Aceste ipostaze relevă dimensiunea
juridică a existenţei umane, faptul că omul ca fiinţă socială este o fiinţă juridică. Ne solidarizăm cu
remarca profesorului Ion Craiovan: ”Creând Dreptul, omul se re-crează pe sine însuşi, ca fiinţă
juridică şi instituie o zonă a umanului – juridicitatea – care are ca nucleu normativitatea juridică, şi
cuprinde numeroase componente care se relaţionează, într-un mod sau altul cu aceasta. Astfel
persoana devine persoană juridică, faptele omului – fapte juridice; relaţiile sociale – relaţii juridice;
răspunderea umană – răspundere juridică etc.” [113 a, p. 223].

18
 Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în
condiţii istorice determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale
unei societăţi, suportând influenţa acestora şi exercitând influenţa asupra lor. Realitatea juridică
sau juridicul este uneori denumită şi sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea
juridică are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul - ca fenomen normativ (dreptul
pozitiv) - dar care nu se reduce la el. Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o
stare de conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii care-şi reclamă reflectare
într-un sistem de norme nu se transpun tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele trec
prin conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă e vorba de obicei), urmând un proces de
evaluare, valorizare şi valorificare finală prin normele de drept. Din punct de vedere
epistemologic, conştiinţa înseamnă conştientizarea scopurilor şi alegerea mijloacelor în
consens cu o tablă superioară de valori [214, p.50].
Conştiinţa juridică presupune, pe de o parte cunoaşterea dreptului, iar pe de altă parte-o
anumită atitudine faţă de drept. În conştiinţa juridică se manifestă aprobarea sau dezaprobarea
dreptului existent, reflecţiile privind faptul cum ar trebui să fie dreptul [289, p.330].
Dacă teoriile sociologice au orientat cercetarea dreptului prin prisma raporturilor sale
cu alte fenomene sociale, cu cele normative îndeosebi, mergând uneori până la ştergerea
graniţelor dintre diversele categorii de norme sociale (morale, politice, juridice, etc.);
teoriile psihologice îndreaptă atenţia exclusiv spre procesele psihologice, emoţionale
ale omului, făcând din drept un fenomen de natură psihologică, un fenomen emotiv. Astfel,
şcoala psihologică prezintă fenomenele juridice ca aspecte ale unor anumite procese psihice ale
individului. Potrivit acestei concepţii, dreptul este o transpunere în realitatea obiectivă a
complexului impresiilor psihice, el este o emoţie imperativ-atributivă în acelaşi sens al abaterii
atenţiei de la contextul social al existenţei şi evoluţiei dreptului, converg şi alte teorii, precum cele
existenţialiste, potrivit cărora esenţa dreptului nu trebuie căutată în condiţiile vieţii sociale, ci în
situaţiile concrete trăite de individ.
Este sigur că orice activitate socială îşi are un drept corespondent Ubi societas ibi jus. Orice
act din viaţa socială trebuie să fie considerat de oricine ca permis, impus sau ca interzis prin raţiune:
altă posibilitate logică nu există.
Peste întreaga activitate socială stă astfel suprapusă un fel de reţea de reguli de drept
care o acoperă în întregime şi care nu este datorată regulilor pozitive: toată activitatea
socială, până în cele mai mici amănunte stă sub îndrumarea acestui drept [123, p.499].
Dreptul este un produs al societăţii, reglementând - prin normele sale – acţiunile zilnice ale
omului, drepturile şi îndatoririle sale. „Legile - observa J. J. Rousseau – nu sunt la drept vorbind,

19
decât condiţiile asociaţiei civile. Autorul lor trebuie să fie poporul, supus el însuşi legilor".
Numai celor care se asociază „ li se cade să reglementeze condiţiile societăţii", în concepţia
marelui gânditor, „domnia legii este domnia adevăratei libertăţi pentru că omul - trăind în
societate - trebuie sa-şi armonizeze modul de exercitare a libertăţii sale cu modul în care
se exercită libertăţile celorlalţi, ceea ce se reflectă în reglementarea conduitei umane în societate
prin intermediul normelor de drept. Cum s-a arătat deja în literatura de specialitate, dreptul este
determinat, în mod obiectiv, în apariţia şi dezvoltarea sa, de asemenea factori cum sunt: cadrul
natural; cadrul social-politic; factorul uman [190, p.35].
Aşa cum sublinia Hegel: „Numai după ce oamenii şi-au născocit trebuinţe multiple şi când
dobândirea acestora se împleteşte cu satisfacerea lor, numai atunci se pot alcătui legi. Astfel, alături
de preluarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor (recunoaşterea lor) ca norme
statale, dreptul apare şi sub forma unor legi noi, dictate de noua putere. In acelaşi timp, societatea a
continuat să creeze reguli sociale (cutumiare, morale, religioase, etc.) care coexistă cu regulile
juridice. Deci, dreptul nu înlătură celelalte norme sociale, el se alătură acestora, coexistă cu
ele.
Dreptul se desprinde treptat de morală şi obiceiuri, în condiţiile prefacerilor structurale din
societate”[212, p.37-47].
Dreptul nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile
care fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru
realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o societate concretă de interesul
social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea corporală, sufletească, a proprietăţii,
libertatea de acţiune etc). În această viziune nu sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră
sau orientează legea (considerată marea eroare a ştiinţei tradiţionale a dreptului) ci sentimentele de
justiţie sunt ghidate de lege, de modul în care aceasta se aplică în concret.
N. Titulescu a lansat şi susţinut teza dinamicii dreptului, ca fenomen supus legii evoluţiei.
„Legea este o regulă socială, produs al evoluţiunii şi merită a trăi atâta vreme cât o cer
nevoile sociale care au motivat crearea ei". In viziunea Iui N. Titulescu, atât de actuală astăzi,
destinul omului şi al omenirii este indisolubil legat de destinul dreptului: „Numai în ziua în care
dreptul va străluci ca un răsărit de soare în sufletele tuturor oamenilor, ca directivă strălucitoare,
ca un imperativ categoric care se impune ca o auto-supunere care se confundă cu libertatea
organizată, numai atunci omenirea va fi salvată, pentru că în pacea pe care o creează ordinea
juridică, omul îşi va putea îndeplini destinul său potrivit comandamentului idealului creator"
[249, p.5].

20
 Esenţa socială a Dreptului este după şcoala istorică a dreptului, în ultima instanţă „volk
geist" (spiritul poporului). De aceea izvorul principal al dreptului este cutuma.. Puchta, mergând pe
această linie de gândire e nevoit să recunoască că există şi o legiferare în acest sens. Totodată,,
arată că odată cu dezvoltarea societăţii apar funcţii noi, care exprimă spiritul poporului
(organele de legiferare, organele de aplicare a dreptului), dar, atât legiuitorii cât şi judecătorii
care aplică dreptul sunt organisme care exprimă comunitatea spirituală a poporului.
Dacă avem în vedere valorile societăţii, observăm că dreptul este cel care le promovează,
astfel că el are şi o misiune integratoare; el numeşte, stabileşte cine este fiecare - identitate,
cetăţenie, rudenie etc., ce are fiecare - reglementând proprietatea, posesia, moştenirea etc., dar şi ce
face fiecare - capacitatea de a încheia acte juridice, drepturi şi libertăţi civile şi politice, obligaţii
cetăţeneşti etc.
În ştiinţa contemporană cucereşte tot mai mult teren concepţia conform căreia creaţia de valori
este considerată ca o coordonată esenţială a acţiunii umane, o dimensiune a umanului. Fiecare
comunitate umană, fiecare epocă istorică îşi au sistemul lor propriu de valori [203 bis, p.230]. În
această ordine de idei, se pune întrebarea, ce prezintă valoarea propriu-zisă şi prin ce ea se
caracterizează.
De cele mai multe ori se consideră, pe bună dreptate că „valorile sunt calităţi pe care le capătă
pentru om anumite elemente ale realităţii. Valoarea exprimă preţuirea acordată de om, de o
colectivitate umană unor obiective, fenomene, procese, acţiuni etc”.
Ştiinţa evidenţiază asemenea valori, precum: valori economice (avuţie, proprietate, bunăstare,
prosperitate); valori politice (democraţie, libertate, pluralism); valori juridice (dreptate, legalitate,
responsabilitate); valori morale (bine, cinste, datorie, omenie); valori artistice (frumos, comic, tragic,
sublim); valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate); valori filozofice (înţelepciune, fericire,
umanism, ideal); valori religioase (sacru, divin) [244, p. 215] .
Valorile juridice se prezintă ca valori cu un grad mai ridicat de obiectivitate şi sunt bilaterale,
accentul fiind pus pe relaţiile dintre indivizi, deasemenea, valorile juridice au un caracter coercitiv.
În acest sens, este vorba de o coerciţie prin sancţiune, deci de norme care prevăd în mod
obligatoriu sancţiunea în cazul în care ele sunt încălcate [203a. p. 231].
În acelaşi timp, dreptul are puterea de a stabili şi defini acţiunile (inacţiunile) oamenilor
cu caracter licit, cât şi pe cele ilicite, contrare prescripţiilor normelor sale. Prin urmare, dreptul
fixează libertăţi, dar şi limitele şi restricţiile ce pot fi aduse acestora. Acest rol al dreptului este de
natură a asigura şi proteja libertatea celorlalţi, căci spune Bastiat „libertatea este dreptul de a face
ce legile permit, iar dacă un cetăţean ar face ce ele interzic, el nu ar mai fi societăţile libere, pentru

21
că şi ceilalţi ar avea aceeaşi putere". In societăţile contemporane, dreptul nu poate fi conceput „ca
un instrument de tutelă a societăţii de către stat", atitudine ce generează în cadrul societăţii civile
apatie şi recursul sistematic la statul salvator şi arbitru, ci ca un „mod de relaţie şi o regulă de
partaj a competenţelor între diverşi actori ai societăţii civile". Dreptul tinde să devină „un
mecanism de autocenzură ce asigură moralitatea societăţii de piaţă, dreptul încadrând politica şi
vehiculând revendicările într-un univers în care ea - societatea şi nu statul - este motorul
schimbărilor"[99, p.170]. Autorul francez M. Virally arată că scopul dreptului, funcţia sa proprie
este de a ordona societatea. El reglează în mod pacifist înfruntările de interese de o manieră diferită
decât aceea ce ar rezulta dintr-un simplu raport de forţe. Dreptul face să prevaleze acele interese
care corespund valorilor pe care este fondat.
1. 2. Corelaţia sistemului normativ juridic cu alte valori sociale
Societatea umană constitue un organism viu, un sistem logic orânduit şi bine închegat de
elemente care se află în raporturi şi legături reciproce şi care formează un tot întreg. Ca şi oricărui
sistem, societăţii i se impune dirijarea comportării şi funcţionării elementelor ei constitutive.
Dirijarea permite orientarea societăţii, a elementelor acesteia spre un scop anumit. Din aceste
considerente, e necesară o reglementare socială, care ar asigura o ordine şi disciplină în societate.
A reglementa, în sens social, înseamnă a determina comportamentul oamenilor, al
colectivelor de oameni, a impune o activitate umană în anumite limite acceptabile societăţii.
Reglementarea socială se caracterizează prin : fiecărui tip istoric de societate îi este
caracteristică o anumită măsură de reglementare socială (”mai mare ” sau ”mai mică”); pe măsura
dezvoltării societăţii umane create nivelul ”socializării” vieţii, adică tot mai multe relaţii dintre
oameni necesită o reglementare socială; o tendinţă de dezvoltare a reglementării sociale o
constitue formarea unor mecanisme de reglementare normativă a relaţiilor sociale; pe măsura
dezvoltării vieţii sociale, au loc schimbări calitative ale mecanismului de reglementare normativă
[269 A, p. 32-33].
Reglementarea socială poate fi: individuală şi normativă.
Reglementarea individuală se realizează prin adresări personale pentru cazuri concrete.
Aceste comenzi sunt valabile doar pentru o singură dată.
Reglementarea normativă este una mult mai complexă. Aceasta presupune o dirijare a
comportării umane prin intermediul anumitor modele, etaloane, adică prin intermediul unor reguli
generale de conduită, care se atribuie la toate cazurile de acest gen, reguli, cărora trebuie să se
supună toate persoanele care se află în situaţiile respective.

22
 Ambele modalităţi de reglementare are o pronunţată aplicabilitate practică şi de fiecare dată
se atinge rezultatul scontat: activitatea şi comportamentul uman este dirijat conform interesului
urmărit.
În acelaşi timp, ele au o sferă de aplicare diferită. Cu cât o societate e mai avansată cu atât
se impune mai mult o reglementare normativă. Reglementarea normativă reprezintă un
comandament al societăţii adresat membrilor societăţii care o compun, colectivităţilor acestora.
Normarea presupune stabilirea unor reguli care organizează conduita umană. Nici un
proces social nu poate avea loc fără reglementare, fără normare. În această ordine de idei,
profesorul Pavel Apostol menţionează faptul că ”ţine de natura însăşi a acţiunii umane ca să fie
normată”. Activităţile omului sunt normate conştient, pe baza unor criterii de natură socială.
”Creaţiunea de norme – consemna E.Speranţia – este un fenomen cât se poate de regulat şi firesc
în viaţa socială. Aceasta decurge din legile vieţii în general, apoi din legile minţii omeneşti în
general şi, în fine, din însăşi natura şi condiţiile vieţii sociale”. Din cele menţionate rezultă că
E.Speranţia evidenţiază trei domenii din care decurge nevoia de supunere la norme: legile vieţii în
general; legile minţii omeneşti; însăşi natura socialului. Referitor la cele mai sus menţionate,
Speranţia aduce sub un singur numitor comun trei domenii diferite şi anume; viaţa, raţiunea şi
societatea. ”Acest liant, care se adună într-un singur tot, este norma. De aici deducţia conform
căreia normativitatea este constitutivă fiinţei omeneşti şi confirmă ipoteza nevoii noastre de a ne
supune la norme. Normativitatea semnifică faptul că în toate acţiunile sale omul trebuie să urmeze
anumite direcţii şi trebuie să respecte riguros anumite limite. Norma ne arată că aşa trebuie să fie
sau să nu fie. Se observă că atunci când vorbim de normă, intrăm pe tărâmul lui trebuie, care
devine dominant în raport cu ceea ce este”.
Normarea activităţii oamenilor se realizează prin elaborarea unui ansamblu de reguli,
principii, constrângeri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică,
economică, politică, etc., care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup.
Societatea îşi formează treptat un ansamblu de reguli care are menirea să contribuie la
ordonarea şi armonizarea relaţiilor din societate. Ca urmare ”întreaga viaţă socială se desfăsoară
într – un cadru normativ, fără de care societatea ar fi prada anarhiei, a violenţei şi a egoismului
individual”.
Fiecare etapă de dezvoltare socială dă prioritate unei forme de apreciere socială. Dacă ne
vom referi la etapa contemporană, ea, indiscutabil, pune pe prim plan aprecierea pe care o dă statul
relaţiei sociale existente. O asemenea apreciere este inclusă în regula de drept. ”Regula de drept,
menţiona Mircea Djuvara, există cu scopul de a ocroti voinţa fiecăruia din noi, în activitatea ei

23
legitimă în aşa fel încât fiecare din noi să putem să urmărim, prin concepţia pe care o avem,
idealurile morale care ne convin, în cadrul idealului moral al societăţii respective”.
Dreptul pozitiv există când e constituit din norme juridice diferenţiate de orice alt tip de
norme sociale, asta presupunând o autoritate legiuitoare distinctă în cadrul comunităţii şi
recunoscută ca atare prin faptul că majoritatea se conformează din convingere ordinii ce i se cere,
nu din frică sau, din experienţa satisfacerii interesului prin ea, cu atât mai puţin din teamă de
sancţiune. De aici rezultă că, dreptul pozitiv ar avea anterioritatea unui drept arhaic, în înţelesul
unei ordini sincretice moral-juridic-religioase ale cărei principii au continuat să domine apoi viaţa
juridică sublimată: echitatea, dreptatea, binele, sacralitatea, încât, funcţiile şi caracteristicile
dreptului pozitiv decurg atât din natura dreptului obiectiv al umanităţii, cât şi din o anumită
schimbare social-politică prin care trece societatea respectivă.
Prin dreptul obiectiv – se înţelege ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze
conduitele indivizilor, a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a
unei autorităţi recunoscute de comunitate. Dreptul pozitiv este drept obiectiv în vigoare hic et nune,
aplicabil imediat, continuu, obligatoriu; susceptibil de a fi dus la îndeplinire prin coerciţiunea
exercitată de un stat determinat [198, p. 16].
Atât normele morale, cât şi normele juridice caută a se întemeia şi a exprima valoarea de
echitate. Dreptatea este valoare juridică, este dreptul în concept, binele este valoarea morală, este
morala în concept pe când echitatea este conceptul sintetic al binelui şi dreptăţii, este reperul
suprem axiologic al celor două lumi. Dreptul nu urmăreşte binele nemijlocit, aşa cum morala nu
urmăreşte nemijlocit dreptatea, dar fiecare se orientează spre conceptul celuilalt prin mijlocirea
echităţii. Atât normele morale, cât şi cele juridice se adresează conduitei individului în raporturile
sale cu altul (alţii). Uneori, aceeaşi conduită poate fi calificată moral, alteori juridic, alteori şi
juridic şi moral, evident, sub unghiuri de vedere diferite. Apoi, ar fi de adăugat că ambele tipuri de
normă, cer imperativ.
Acestea, totuşi, nu conduc la ideea confundării dreptului cu morala, nici a derivării uneia
din cealaltă [198, p.43].
Specialiştii au înregistrat un mare număr de mituri, ritualuri, acte şi formule magice, proprii
oamenilor arhaici, ca instrumente intelectuale folosite de ei pentru a clarifica şi oferi o explicaţie
relaţiilor naturale şi sociale. Când susţinem că normele primare, cutumele arhaice aveau un
caracter sincretic - un amestec moral-religios-juridic - includeau în sfera religiei aceste mituri,
ritualuri, acte şi formule magice, argumentarea e discutabilă ştiinţific şi respinsă de teologii.
Dacă susţinem că miezul religiei este experienţa sacrului (M. Eliade), atunci în sfera ei trebuie să
cuprindem şi elemente laice [198, p.45-48]. Doctrina juridică este unanimă asupra faptului că

24
morala este şi trebuie să fie, în continuare, un criteriu de verificare a concordanţelor normelor
dreptului pozitiv cu dreptatea, cu justiţia, care sunt valori morale indiscutabile [198, p.56].
Hans Kelsen insista asupra necesităţii de a judeca problema cu realismul necesar,
observând cu îndreptăţire că şi normele de drept injuste „constituie drept", deoarece „ele sunt
emise de stat", deci sunt asigurate - în aplicarea lor - prin forţa de constrângere a statului. De altfel,
în analizele lor, mai mulţi cercetători dau exemple de norme juridice, care - cel puţin aparent - nu
sunt conforme unor cerinţe morale [190, p. 60].
În viziunea profesorului rus E.N.Trubeţkoi (1863-1920), dreptul este „ o parte componentă
a moralei”. Autorul consideră că morala constă dintr-un şir de interdicţii şi obligaţiuni.
Obligaţiunile negative, impuse omului ţin de domeniul dreptului. Cele pozitive constitue domeniul
moralei, în sensul ei restrâns. Esenţa dreptului se concentreză în cerinţa de a nu cauza nimănui
prejudicii (neminem laede). Cerinţa supremă a moralei, care depăşeşte limitele dreptului, se reduce
la faptul că noi să le ajutăm tuturor (omnes, guantum potes, jura). Astfel, dreptul nu este decât o
parte indispensabilă a moralei [288, p.26].
Este indiscutabil că viaţa în Cetate nu este posibilă fără un sistem structurat de norme
sociale. După cum se cunoaşte, există o multitudine de norme care au: determinări comune;
scopuri comune; finalităţi comune [190, p.61-62].
Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când normele de drept, cu
excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Este de notat legătura
strânsă între normele de morală şi religie. Şi astăzi unele sisteme de drept, cum este cel islamic,
sunt puternic influenţate de morala religioasă. (Coranul este atât „cartea sfântă" cât şi „codul"
popoarelor islamice).
Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce
normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca
sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Legătura strânsă între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase
norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi juridică. De exemplu, normele penale
care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea
altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atât
în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală.
Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat democratic de drept. De aceea nu este
indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este
puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi [103, p.176].

25
 Deosebirile dintre drept şi morală pot fi evidenţiate şi de faptul că atât dreptul cât şi morala
reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o
societate nu sunt neapărat unitare. Nu există valori morale absolute, arată H. Kelsen. In etape
istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă, la clase, categorii sociale sau profesionale diferite există
şi valori morale diferite, uneori chiar opuse. Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie
unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate [103, p.180].
În fapt, quasitotalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există o corelaţie
organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea. Vechimea moralei este tot atât de
mare pe cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în
reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinei sociale. În perioada antică până în cea
medievală; în general în multe privinţe, normele morale erau confundate cu normele juridice, încă
din antichitate gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul drept-morală. Dacă în
Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale,
doctrina juridică romană, preocupată de perfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi sensibili în
direcţia conceperii dreptului, independent de morală. În dezvoltarea acestei teme, considerată de
Jhering „Capul Horn" al filozofiei dreptului, au apărut teze dintre cele mai diverse, mergând de la
identificarea naturii normelor juridice şi morale (G. Ripert), până la considerarea că ştiinţa
dreptului, ca „teorie pură" a dreptului (H. Kelsen), trebuie să se facă abstracţie de influenţa moralei
ca şi a politicii şi altor factori extra-juridici asupra dreptului [102, p.63].
Morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi
incorect, just şi injust. Morala, ca sistem de norme pentru propria conduită se bazează pe
convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii
morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi.
Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează comportarea
la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau
imoral. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură [102, p.88].
Morala şi dreptul nu sunt discipline divergente, ci, dimpotrivă, complementare, cu toate că
ele comportă obiective diferite. Se poate afirma că, fiind cu totul distinct, dreptul îşi are adânca lui
rădăcină în morală [124, p.54].
O forţă materială nu poate acţiona decât asupra altei forţe materiale şi niciodată asupra
convingerilor morale ale unei persoane. In aceste consideraţii poate fi găsită sursa diferenţei dintre
sancţiunea morală şi sancţiunea juridică [124, p.64].
Libertatea omului este deplină numai în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi
oameni nu poate prinde contur, nu poate deveni realitate decât în cadrul unei interacţiuni bazată pe

26
coexistenţa liberă. Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei între drepturi şi îndatoriri precum şi
nobleţea actului de justiţie (ca o activitate independentă într-o societate democratică) alcătuiesc
coordonatele care marchează dimensiunea socială a dreptului.
„Legile sunt matca şi mama noastră" - afirma D. Cantemir, subliniind prin aceasta poziţia
dreptului în societatea civilizată, ca un nucleu al ordinii sociale şi ca o condiţie a bunei derulări a
raporturilor umane [213, p.73].
Abordarea dimensiunilor sociale a dreptului implică analiza locului dreptului şi a realităţii
juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
Distincţia dintre drept şi morală reţine în principal trei criterii: izvoarele lor, caracterul
sancţiunii şi scopurile lor.
Izvoare, morala are fie o origine religioasă, fie una laică; ea este interioară omului, este
vocea conştiinţei pe când dreptul este de origine statală şi este cârmuit de principii exterioare.
Sancţiunea,este diferită pentru că dreptul uzează la nevoie de forţa de constrângere a statului
(de pildă, împotriva debitorului rău platnic, creditorul său - în baza unei hotărâri judecătoreşti - poate
recurge la procedura executării silite). Pentru morală sancţiunea nu este organizată de stat ci
izvorăşte din societate. Dacă dreptul este heteronom (după formula lui Kant) în sensul că nimeni nu
poate fi în acelaşi timp judecător şi parte, morala este autonomă pentru că fiecare este şi primul şi
propriul judecător. Subliniind autonomia moralei acelaşi filozof rostea celebra cugetare: „Cerul
înstelat deasupra mea şi legea morală din străfundul inimii mele". Nu mai puţin, atunci când
violarea preceptelor morale sunt percepute de cei din jur, sancţiunea constă în oprobriul public.
Scopul, dreptul are ca finalitate menţinerea ordinii sociale în timp ce morala are ca scop
virtutea şi perfecţionarea individului. Interferenţa moralei cu dreptul este evidentă: quid leges
sine moribus?(ce este o lege fără morală?) se întreba Cicero. Regulile de drept se
întemeiază pe o ierarhie a valorilor: binele, dreptatea, onestitatea sunt valori superioare
răului, injustiţiei, necinstei [255, p.35].
Morala constituie totalitatea regulilor de purtare a oamenilor în timp ce dreptul este
totalitatea normelor de conduită socială care la nevoie sunt aduse la îndeplinire prin forţa de
constrângere a statului; morala ar fi deci genul proxim al dreptului.
Morala, nu constituie un izvor de drept distinct ci unul derivat în măsura în care ea este
încorporată în lege bunăoară, în materia cauzei imorale, în sancţionarea dolului şi fraudei
ori privind obligaţia naturală [272, p. 99-114].
Legea, prin natura sa este obligatorie. Aceasta înseamnă că ea se impune oricărui
individ iar în caz de nerespectare intervine sancţiunea. Aşadar, o regulă de drept nu poate fi
decât constrângătoare. Rudolfoon Ihering (1818-1882) spunea în acest sens că o lege fără

27
constrângere „este un foc care nu arde, o torţă care nu luminează" (la Roma erau
cunoscute totuşi aşa numitele leges imperfectae cărora le lipsea sancţiunea). Dacă legea
nu ar fi obligatorie ar însemna că oricine ar putea să o încalce iar ordinea juridică ar fi imposibil de
realizat. Este drept că, în timpuri îndepărtate, justiţia prezenta într-un fel toate problemele de
conştiinţă, iar toate regulile de conduită nu semănau deloc cu cele de astăzi. Morala, aşa cum o
considerăm astăzi, nu exista. Acţiunile care ne par cele mai barbare şi mai sălbatice păreau, pe
atunci, ca forţe naturale, forţa făcea dreptul şi rasa umană, obişnuită cu războaiele sângeroase,
torturile, execuţiile cele mai revoltătoare şi mai crude, era călită cu suferinţa şi moartea[(81,
p.124].
E. Speranţia arată că idealurile, valorile, finalităţile, cu indispensabile conţinuturi ale gândirii
omeneşti, nu pot fi lăsate în afara cercului reflecţiei-sistematice, nici în domeniul dreptului.
Idealul în drept are valenţe transformatoare, pentru că „existenţa pur ideală a justiţiei e creatoare de
realităţi sociale din ce în ce mai conforme cerinţelor spiritului. Graţie ei, colectivităţile umane sunt
sortite să evolueze necontenit prin adaptarea contingenţelor la raţiune, prin înlăturarea progresivă a
prejudecăţilor şi prin progresiva înfrăţire a oamenilor întru sociabilitate[242, p.118].
Juristul francez F.Geny arăta că regula de drept este călăuzită de ideea de just şi că aceasta,
dincolo de includerea preceptelor elementare de a nu face rău, de a nu dăuna altei persoane şi de a-i da
fiecăruia ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele
conflictuale, în vederea asigurării ordinii esenţiale, menţinerii progresului societăţii umane [144,
p.268].
Autorul belgian J.Dabin arată că dreptul este consubstanţial ideii de societate, finalitatea
regulii de drept nu va fi decât finalitatea societăţii însăşi – binele comun. Şi cum binele comun în
cazul societăţii – stat este binele comun public, finalitatea regulii de drept este binele public.
Subiectul imediat destinatar şi beneficiar al binelui public este binele în general, fără referire la
particularităţile indivizilor, ale categoriilor sociale şi ale comunităţilor particulare, având în vedere
generaţiile actuale şi generaţiile viitoare[116, p.165].
Pentru Fr. Rigaux dreptul exprimă astăzi valorile supreme ale societăţii noastre. Valoarea
fundamentală a dreptului este perspectiva. „Dacă dreptul are un sens, acesta este de a ne oferi un
proiect al societăţii viitoare şi să contribuie prin metodele sale proprii să îl realizeze" [230, p.371].
Dreptul are menirea de a insera viitorul în prezent, garantând că sistemul social va funcţiona.
Dreptul este un proiect social care tinde la egalitate (libertate pentru toţi) şi justiţie. Sistemul de valori
care ghidează dreptul conţine elemente perene dar şi variabile, el are o anumită dinamică conexată
la timpul istoric care îl parcurge, poate coopta noi valori, iar cu privire la demnitatea umană, poate
constitui un standard iniţial. De aceea, M. Djuvara preciza: "ideea fundamentală care stă la baza

28
dreptului este (...) respectul demnităţii omeneşti, respectul omului faţă de om, simpatia faţă de
semeni, prin urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime, adică a acelora care nu
reprezintă încălcarea libertăţii celorlalţi[123, p.79].
La Kant, dreptul este o expresie raţională, un imperativ categoric şi e scop în sine, legea
morală însăşi, ca absolutul şi ca Dumnezeu, dreptul acesta există conceptualmente în cugetul
fiecăruia dintre noi şi pe el se bazează ordinea juridică pozitivă. Hegel, zeifică statul pe care-1
consideră ca deţinătorul tuturor valorilor spirituale, iar pentru el este drumul sau „mersul" lui
Dumnezeu între oameni, în lume. După I. Bentham, dreptul este întemeiat pe interesul general, scopul
acestuia fiind utilitatea.
R. von Ihering, apreciază că dreptul este un produs intenţional şi urmăreşte scopuri,
distanţându-se astfel de şcoala istorică (Savigny, Puchta) după care dreptul este o operă a naturii,
un produs al timpului, o emanaţie a spiritului poporului, „care face singur", limba pe care o vorbim.
Dreptul just trebuie să fie întotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. In această concepţie,
conţinutul unei norme e just atunci când în condiţiile sale determinate corespunde idealului
social. Iar idealul social este concepţia unei comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere, e
comunitatea sau societatea în care fiecare individ îşi însuşeşte scopurile obiective şi generale ale
celorlalţi.
Liber, înseamnă aici liber de orice interes personal. Este condiţia pe care o îndeplineşte
fiecare dintre noi, când respectă acea formulare Kantiană a legii morale „fiecare om să fie pentru
noi scop în sine, nu un mijloc pentru interesele noastre subiective".
Ideea de justiţie, apreciază R. Stammler, este în ultimă analiza excluderea contradicţiei
dintre scopurile urmărite de societatea omenească - deci şi dintre normele de acţiune . A realiza
justiţia înseamnă a înlătura scopurile (şi normele), particulare care contrazic pe cele general acceptate.
E. Speranţia, arată că idealurile, valorile, finalităţile, conţinuturile gândirii omeneşti,
nu pot fi lăsate în afara cercului reflecţiei sistematice şi nici în domeniul dreptului. Idealul în drept
are valenţe transformatoare, pentru că „existenţa pur ideală a justiţiei e creatoare de realităţi
sociale din ce în ce mai conforme cerinţelor spiritului. Graţie ei, colectivităţile umane sunt sortite
să evolueze necontenit prin adaptarea contingenţelor la raţiune, prin înlăturarea progresivă a
prejudecăţilor şi prin progresiva înfăţişare a oamenilor întru socialitate"[243, p.318].
Dreptul, într-o societate cu adevărat democratică şi liberă, trebuie să se supună unei
cenzuri proprii, însuşi scopurile, valorile, necesităţile practice imediate şi considerentele de
oportunitate. Aceasta nu poate conduce la o izolare a dreptului de societate, întrucât el trebuie
să-şi afirme în fiecare moment funcţia de menţinere a raporturilor sociale în stare de echilibru,

29
participând la „funcţionarea globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme, propriile sale
instituţii [99, p.69].
Factorul uman, reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor.
Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale,
dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi
chiar de a transforma socialul. De la naştere, omul parcurge un proces complex şi îndelungat de
socializare, concept care semnifică integrarea sa în societate, învăţarea modului social de
existenţă, subordonarea faţă de conduita - tip, prescrisă prin normele sociale. Socializarea implică
procesul de devenire umană a individului (însuşirea regulilor de convieţuire socială) şi formarea
sistemelor de răspuns la diversele cerinţe sociale.
Legea juridică, constituie un important factor de socializare, modelând şi stimulând acele
comportamente adecvate valorilor. Aplicarea dreptului se desfăşoară în totalitate într-un cadru
social-uman. In principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scăpa dreptului. Dreptul priveşte
acţiunea omului într-un sistem de relaţii dat. El nu vizează gândurile, viaţa interioară, intervenţiile
individului. Dar pentru a se bucura de eficacitate, normele de drept trebuie să evoce în conştiinţa
individului imagini concrete, trebuie, cu alte cuvinte, să se încorporeze în patrimoniul psihologic al
omului. Pentru aceasta, dreptul trebuie să înlăture incertitudinile (fapt ce ţine de elementele sale
tehnice - de tehnică juridică), să ofere omului variante pozitive pentru stabilirea sensului existenţei
sale (fapt ce ţine de latura normativă a conţinutului dreptului). Eficienţa acţiunii dreptului este
legată de funcţionarea unor mecanisme psihologice complexe, cărora legiuitorul le dă
satisfacţie, prefigurând, prin normele de drept, variante de comportament, considerate utile, atât
din punct de vedere social, cât şi individual. Dincolo de instinctul social (apetitul social) al
omului, comportarea sa în societate este determinată de funcţionarea cadrelor modelelor
culturale [213, p.54].
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale
individului („drepturile fundamentale"), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor
oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi al libertăţii,
pentru că omul, după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă [213, p.58].
Construirea de către legiuitor a soluţiilor normative apare ca o acţiune condiţionată de
realităţi complexe sociale, economice, spirituale, axiologice, interne sau internaţionale.
Dreptatea, valoarea supremă pentru orice sistem de drept - e universală şi transcede orice
naţiune. Dar înalta ei abstracţiune devine vie prin realizările sistemelor de drept, particulare cu
istoria şi localizările naţionale. Internaţionalism, este cooperare, colaborare, convieţuire între
naţiuni suverane şi independente. Inter-etatism este cooperare, colaborare, convieţuire între

30
state care îşi pun de acord sistemele lor de drept, nu renunţă la ele în favoarea unui sistem de
drept supra-etatic şi supranaţional.
Statul de drept se bizue şi consacră un sistem internaţional de drept. In acelaşi timp, orice sistem
naţional de drept promovează un fond general uman: principiile naturale etico-juridice ale
drepturilor şi libertăţilor personalităţii umane.
Diferitele curente şi şcoli juridice din antichitate şi până în prezent au căutat să explice şi
să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice în numele unor concepte generale
apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate, ca: justiţia, binele comun, securitatea
juridică, egalitatea, libertatea, proprietatea, progresul social sau esenţa umană. Deşi unele
dintre ele pot fi regăsite în toate sistemele de drept, ca, de pildă, justiţia, totuşi specificul şi
particularităţile istorice ale societăţii îşi pun amprenta asupra lor. Este important de reţinut pe de
o parte, că legiuitorul în procesul de legiferare, ghidându-se după aceste valori le transpune în
normele juridice, iar pe de altă parte, odată „legiferate", aceste valori sunt apărate şi
promovate în forma specifică reglementării juridice.
Norma juridică, devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea
socială respectivă, cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigentelor acestei valori şi de
predicţie a evoluţiei viitoare a societăţii. In ce priveşte identificarea şi clasificarea valorilor
promovate de drept, părerile autorilor nu coincid deşi ele se cantonează în general în sfere
apropiate sau chiar suprapuse. Paul Roubier, de exemplu, enumera ca valori justiţia,
securitatea juridică (înţeleasă ca valoare ce asigură autoritatea, pacea, ordinea) şi progresul
social [225, p.127].
Alţi autori precum Jean-Louis Bergel, adaugă la aceste valori, considerate finalităţi
tradiţionale şi alte valori consacrate de revoluţia franceză: libertatea, egalitatea şi fraternitatea
[84, p.29]. Profesorul francez de filozofia dreptului Michel Villey enumera patru mari finalităţi ale
dreptului: justiţia, buna conduită (purtare), servirea oamenilor şi servirea societăţii, pe când,
Francois Rigaux vorbeşte de două categorii şi anume: cele primordiale denumite de el formale
(deci, statice) - ordinea, pacea şi securitatea juridică şi cele materiale-egalitatea şi justiţia.
Valoarea incontestabilă ce defineşte finalitatea dreptului în concepţia celor mai de seamă
gânditori încă din antichitate este justiţia. Conceptul de justiţie a fost abordat, explicat şi
definit de numeroşi gânditori - moralişti, filosofi, jurişti, sociologi. Aristotel, Cicero şi apoi
Augustin şi Thomas d'Aquino pornesc în definirea acestuia de la ideea de just, echitabil, ideea
înţeleasă în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine, (suum cuique tribuere).

31
 Renumitul jurist francez din prima jumătate a secolului XX - F. Geny, mergând pe
aceeaşi idee arată că regulile de drept vizează în mod necesar şi ... exclusiv, de a realiza justiţia
pe care o concepem cel puţin sub forma unei idei, „ideea de just".
Totodată, acesta mai precizează, că în fond dreptul nu-şi găseşte conţinutul său
propriu şi specific decât în noţiunea de just, noţiune primară, ireductibilă şi indefinibilă,
implicând în mod esenţial nu numai perceptele elementare de a nu face rău, de a nu
dăuna altei persoane (neminem laedere) şi de a-i da fiecăruia ce-i al său dar şi stabilirea unui
echilibru între interesele conflictuale, în vederea asigurării ordini esenţiale, menţinerii şi
progresului societăţii umane. Sub acest aspect justul se distinge cu uşurinţă, de alte concepte de
factură religioasă sau morală, bine, adevărat, divin [102, p.74].
Referindu-se la valorile sociale ale dreptului, în prezent, este de sublimat că ele decurg
din idealurile Revoluţiei din decembrie 1989, din România şi a mişcării de independenţă şi
eliberare naţională a poporului din Republica Moldova. Alături de justiţie asemenea valori
sunt: democraţia, cu tot ceea ce implică ea, demnitatea umană, securitatea (siguranţa) juridică,
statul de drept, proprietatea în formele ei multiple, societatea civilă, suveranitatea naţională.
Prezentând doar unele considerente cu privire la aceste valori, arătăm că: democraţia
presupune necesitatea instaurării puterii liber alese a poporului în societate, asigurarea
egalităţii, drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu prevederile documentelor
internaţionale, respectul persoanei umane, libera dezvoltare a personalităţii sale, omul în
centrul preocupărilor văzut ca scop nu ca mijloc. Securitatea juridică presupune respectul
drepturilor şi libertăţilor persoanei împotriva oricăror abuzuri, încrederea cetăţeanului că
drepturile sale legitime sunt respectate iar statul de drept, este apreciat ca valoare
socială,ceea ce presupune instaurarea unei puteri bazate pe domnia legii, a justiţiei, principiile
separaţiei puterilor şi pluralismului politic.
Fiecare dintre aceste principii sunt ele însele valori sociale. În legătură cu proprietatea,
trebuie menţionată excluderea monopolului ca formă de proprietate şi, a dominaţiei proprietăţii
de stat. Între formele multiple ale proprietăţii, afirmarea proprietăţii private, realizarea
procesului de privatizare, făurirea economiei de piaţă constituie o necesitate a progresului
societăţii noastre. Societatea civilă este un concept tot mai des evocat, desemnează în
principal, organizarea societăţii pe baze democratice, distinctă de puterea politică.
Descetatizarea într-un anumit sens a societăţii, înlocuirea dominaţiei politicului, a dominaţiei
atotputernice a statului, trebuie redus la dimensiunile sale fireşti. Nu statul este în centrul
atenţiei şi preocupărilor, ci cetăţeanul, dispunând de drepturile sale fundamentale [102, p. 81].

32
 Dreptul, afirma Savigny, nu este produsul al arbitrarului, ci un produs al trecutului
întregii naţiuni; el nu se formează în mod accidental, ci în mod natural. Dreptul trebuie să
fie astfel cum este şi nu altfel, adică este rezultatul necesar al organizaţiei interioare a naţiunii
însăşi şi a istoriei sale. Adevărul ca valoare este implicat în lumea morală a individului, în
întemeierea raţională a acţiunii, în continuitatea şi discontinuitatea contradictorie a vieţii
sociale, în umanizarea individului şi a societăţii.
Cunoaşterea adevărului este idealul spre care aspiră omul; dar ceea ce putem şti sigur nu
este că am atins adevărul, ci doar - precum alpinistul în faţa unui perete de stâncă - faptul că
am greşit şi că suntem în situaţia de a elimina o eroare, moment esenţial în procesul
cunoaşterii. Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, noţiunea de adevăr, deşi prezentă
în discuţii de la începuturile filozofiei, ni se înfăţişează încă acoperită de numeroase obscurităţi
şi perplexităţi [92, p.46].
În procesul complex al elaborării normativităţii juridice, corespondenţa între
demersurile eoretice reţinute pentru fundamentarea noului act normativ şi „laturile sociale" joacă
un rol semnificativ care contribuie la viabilitatea noii reglementări, sau dimpotrivă, la o revoltă a
faptelor contra legilor [125, p.96].
Ca toate regulile care ţin de disciplina socială, remarca J. Dabin, dreptul este chemat să
fie realizat efectiv, perceptele sale fiind destinate să îndrume conduita subiecţilor, dreptul trebuie
să fie aplicabil, practicabil, să corespundă condiţiilor tehnice specifice, care să asigure punerea
sa în execuţie. In procesul „construirii" şi fasonării regulilor de drept conceptual, legiuitorul
simplifică, schematizează, prezumă.. Această „deformare" tehnică este un artificiu care să permită
adevărului ştiinţific să fie pus în practică [116, p. 118-159].
Platon, ridică justiţia la rangul de principiu regulator al vieţii individuale, de virtute
universală, respingând toate concepţiile care tindeau să-i determine o funcţie specifică sau o sferă
particulară de aplicare. După Platon, justiţia este proporţia între activităţi diferite într-un tot
organic: fiecare dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară (curajul, temperanţa) dar
fiecare rămâne totuşi subordonată unui principiu, forma, care leagă nu numai activităţile dar şi
virtuţile.
Aristotel, face distincţie între justiţia distributivă şi cea comutativă. Justiţia distributivă se
aplică la repartizarea de onoruri bunuri şi tinde ca fiecare dintre membrii să primească conform
meritului său, iar justiţia comutativă determină formarea raporturilor de schimb după o anume
măsură. „Meritul cel mare al teoriei aristotelice indiferent de imperfecţiunile particulare este
elementul de intersubiectivitate sau de corespondenţă în relaţiile dintre mai mulţi indivizi care se
regăseşte în ultimă analiză şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare. Dacă Aristotel nu a împins

33
analiza spre determinarea caracteristicilor distinctive ale juridicităţii este pentru că în mintea sa era
încă viu celălalt concept al justiţiei, mai larg, sinonim cu virtutea în general"[143, p. 57-59].
„Legea este destinată să asigure ordinea juridică într-o societate dată; scopul ei este Justiţia,
adică reglementarea echitabilă pe cale raţională şi obiectivă a relaţiunilor juridice
individuale"[124, p. 136-142].
Justiţia însă nu se confundă cu juridicitatea. Caracterul ideal al justiţiei poate explica
însă şi antiteza justiţie-drept. Este posibil ca date ale experienţei juridice să intre în conflict cu
exigenţa absolută a justiţiei prin care conştiinţa nu o poate atinge altundeva decât în sine însăşi.
De aici, rezultă clasica distincţie între dreptul în sens restrâns (justul, pozitiv sau legal) şi justul
absolut sau ideal, care constituie dreptul natural; de aici rezultă şi posibilitatea unor legi injuste
-drept injust[124, p.143-149].
Paul Roubier, spune că legile injuste sunt legi care rănesc sentimentul justiţiei.
Moraliştii şi teologii au elaborat teoria unei rezistenţe legitime la astfel de legi: mai întâi
există o rezistenţă natural pazivă prin care subiectul se limitează să nu se supună legii; apoi, o
rezistenţă defensivă prin care subiectul se apără contra măsurilor luate împotriva lui de către
autorităţi, în final apare şi o rezistenţă activă prin care subiectul singur sau cu alţii va trece la
atac pentru a obţine fie abrogarea legii, fie demisia guvernului [124, p.137-140].
P. Roubier, consideră că se opun două concepţii despre ordine: ordinea pozitivă sau
legală şi ordinea fondată pe justiţie. „O ordine fondată pe forţă care nu se inspiră din justiţie,
nu reprezintă un ideal, dar nu trebuie uitat că Justiţia fără ordine e un lucru inimaginabil (...) o
injustiţie e mai suportabilă decât dezordinea" [124, p.138-142].
Justiţia, este izvor nesecat care serveşte la acoperirea inevitabilelor lipsuri ale legalităţii
şi care apare în acest caz, ca şi cuprinsă în ordinea pozitivă. Aceasta reprezintă în formă
autonomă pozitivă, de exemplu, în raporturi internaţionale sau alte situaţii neprevăzute, unde
ordinea pozitivă existentă a fost suspendată şi neînlocuită cu alta. Justiţia este valabilă şi în
contra unui sistem pozitiv în vigoare, ceea ce J. Locke denumeşte „lupta contra legilor scrise
pe numele celor nescrise"[143, p.102].
Această luptă impune acceptarea unor îndatoriri mai mari, căci justiţia este depăşirea
individualităţii - protejarea eului sub aspectul unui altul, o subordonare proprie la o măsură
transsubiectivă. „Nimic nu se poate pretinde în numele Justiţiei, fără supunerea proprie la
obligaţiile pe care ea le impune, aceasta constituind un corectiv radical al egoismului”[143,
p.57-59].
Pentru că, aşa cum aprecia profesorul E. Speranţia, pe lângă pregătirea ştiinţifică,
inteligenţă ascuţită, pe lângă probitate şi imparţialitate cel care aplică dreptul trebuie să aibă o

34
mare iubire de oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o clară conştiinţă a rolului pe care îl
are între oameni. „Dacă iubirea de oameni e dublată de sentimentul viu al răspunderii proprii şi
de cel al Justiţiei, niciodată clemenţa sa nu va aluneca în slăbiciune îngăduitoare care
încurajează încălcările de lege. Dacă sentimentul propriei răspunderi şi al Justiţiei riguroase
este retuşat pus şi la punct printr-o mare iubire de oameni şi printr-o subtilă înţelegere pentru
sufletul omenesc niciodată judecătorul nu va lovi cu prea multă asprime acolo unde este o
posibilă îndreptare şi vindecare, niciodată nu va lăsa să triumfe răutatea sau perfidia îmbrăcate în
forme legale. Juristul nu lucrează cu materie neînsufleţită ca zidarul sau mecanicul, ci are de-a face cu
frământările şi furtunile simţirii omeneşti, cu dezlănţuirile tuturor suferinţelor şi tuturor patimilor,
cu susceptibilitatea şi sensibilitatea celor mai variate caractere, cu aspiraţiile dar şi cu mizeriile
nenumărate ale vieţii de om [ 243, p. 167].
Conştiinţa juridică, ca formă specifică de manifestare a conştiinţei sociale, se constituie ca
ansamblu de idei, sentimente, voliţiuni, referitoare la dreptul existent, inclusiv la atitudinea faţă de
acest drept, precum şi în privinţa modului în care acesta ar trebui să fie modificat în viitor. Sub aspect de
categorie juridică, conştiinţa juridică este definită de o serie de autori în mod diferit, cu toate că esenţa este
aceeaşi. În acest sens, profesorul rus V.V. Lazarev, defineşte conştiinţa juridică ca „ sferă” sau „domeniu
al conştiinţei” care reflectă realitatea juridică sub formă de cunoştinţe juridice şi relaţii de apreciere faţă de
drept şi practica realizării lui, directivele social-juridice şi orientările de valoare ce reglementează
comportamentul oamenilor în situaţii juridice determinate [277, p.194].
O opinie aparte a expus savantul rus L.I. Petrojiski, fondatorul teoriei psihologice a dreptului prin
care el a redus conştiinţa juridică şi dreptul în vigoare la suma diferitelor retrăiri sufleteşti (emoţii). După
părerea lui, evenimentele juridice reprezintă nişte procese psihice emoţional-intelectuale, deosebit de
complicate care se produc în psihicul individului, iar conştiinţa juridică – nişte retrăiri individuale ale
unor persone particulare care sunt chemate de „glasul” intern al conştiinţei [284, p.84].
La rândul său, Gheorghe Avornic, consideră că, conştiinţa juridică este o „parte componentă a
conştiinţei sociale apărută în procesul de elaborare şi de realizare a dreptului în societate vizând un
ansamblu de reprezentări, idei, concepţii, tradiţii, emoţii, retrăiri, iluzii şi, în special cunoştinţe cu privire
la drept ca fenomen social” [79, p. 360].
Conştiinţa juridică are un rol recunoscut în selectarea şi configurarea relaţiilor de
reglementat, în baza „judecăţilor de valoare" cu privire la actele şi faptele juridice dintr-
o etapă sau alta a desfăşurării relaţiilor sociale, în conformitate cu normele dreptului, şi în
acest fel, conştiinţa juridică se reflectă în realizarea dreptului, în acel proces complex de
transpunere în viaţă a normelor, dreptului, prin adoptarea unei atitudini pozitive, de înfăptuire

35
conştientă a prevederilor normelor juridice, şi a unei atitudini critice faţă de anumite
comportamente sociale, care contravin exigenţelor stipulate în aceste norme [190, p.86-92].
Relaţia dintre drept şi politică trebuie construită şi menţinută pe
fundamente trainice, care sunt măsura şi echilibrul. Pasiunile trebuie strunite, p o r n i r i l e
p r i p i t e t r e b u i e s c e l i m i n a t e , i a r l o c u l u r i i ş i r ă z b u n ă r i i trebuie luat de înţelegere şi
toleranţă. Numai atunci când opţiunile politice ale guvernanţilor vor lua în considerare voinţa
comună şi interesele generale ale cetăţenilor, normele juridice elaborate şi aplicate vor
răspunde nevoii acute de măsură şi echilibru, atât de importante într-o societate a
democraţiei, libertăţii şi demnităţii, evidenţiate cu atâta insistenţă în revoluţiile anilor 1989-
1990 din Centrul şi Estul Europei. Concepţia potrivit căreia coerciţia este factorul determinant al
menţinerii şi
consolidării ordinii sociale, pune accentul pe autoritatea normelor juridice şi pe
sancţiunile impuse de factorii de putere, pe când concepţia consensului, pune accentul pe
acţiunea consonantă a indivizilor, în efortul de promovare şi apărare a unor valori şi interese
comune - ca fundamente ale ordinii sociale. Profesorul Dan Banciu subliniază că „orice societate îşi
întemeiază structura şi funcţionalitatea pe baza unui model etic, normativ şi cultural, constituit dintr-
un ansamblu de valori, norme, reguli, îndatoriri, cutume şi uzanţe, care asigură atât stabilitatea
şi continuitatea societăţii, cât şi evitarea tensiunilor, disfuncţionalităţilor şi conflictelor dintre
indivizi şi grupurile sociale ce o alcătuiesc" [91, p.77].
Actul normativ-juridic în general, formează principala sursă a dreptului, iar acesta apare ca o
creaţie a unor organe componente ale statului, a parlamentelor în primul rând. Dreptul apare ca o
voinţă a poporului, a membrilor unei societăţi date, exprimată prin intermediul organelor de stat,
voinţă ce ia forma unor reguli general obligatorii. Aceste reguli, fiind orientate în direcţia apărării
societăţii şi a armonizării intereselor generale cu cele individuale, a intereselor naţionale cu cele locale,
sunt asigurate în aplicarea lor atât prin metode educativ-preventive cât şi prin metode coercitive.
Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce organizează relaţiile sociale, le dă o
finalitate, în conformitate cu un interes public.
Normele de drept - laturi componente ale conţinutului dreptului - se înfăţişează în
calitate de premise şi condiţii sine qua non ale ordini, precum şi ca instrumente de control
social.
Dreptul pozitiv (obiectiv), este constituit din totalitatea normelor obligatorii
elaborate de organele competente ale statului sau sancţionate de acestea, norme ce pot fi
realizate la nevoie prin intermediul coerciţiei statale.

36
 Dreptul subiectiv, este puterea individului de a trăi într-o societate organizată în stat de
a se comporta într-un anumit fel (de a avea o anumită conduită) potrivit normelor juridice în
vigoare, sau de a pretinde unei alte persoane un anume comportament – să dea, să facă sau să
nu facă ceva - putând apela la nevoie la ajutorul organelor de stat [264, p. 124].
Cunoscutul teoretician şi filosof Ioan Humă face distincţie între subiectivitatea raţională
şi cea emoţională: ”Teoreticianul dreptului ca om de ştiinţă nu este un motostivuitor de fapte; el
cristalizează travaliul analitic asupra fenomenului juridic în semnificaţii ştiinţifice, nu odată de
ordin valoric”. Poţi de pildă se întreabă autorul, examina problematica răspunderii numai în
articulaţiile ei tehnico – procedurale?. ”Chiar fixarea lor riguroasă, răspunde Ioan Humă, reclamă
repere transtehnice de ordin valoric, în funcţie de care abia cunoaşterea , şi mai ales înţelegerea
realizării dreptului se configurează dincolo de orice automatism de gândire ca un act de evaluare,
de căutare a justiţiei, a dreptăţii, într-un cuvânt – a valorilor socialmente consacrate” [157 A,
p.25].
Justiţia constă în necesitatea coordonării activităţii libere a oricui şi a tuturor, în
ocrotirea dezvoltării raţionale, în promovarea creaţiilor spirituale, condiţia ei fundamentală
fiind libertatea conştiinţei [103, p.16].
Făcând distincţie între sfera moralei şi sfera dreptului, Kant apreciază că moralitatea
constă în conformitatea intenţiilor noastre cu cerinţele imperativului categoric iar legalitatea
constă în conformitatea faptelor noastre cu cerinţele imperativului categoric. Dreptul permite
convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind „o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia
poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii" [169,
p.129].
Dreptul, este produsul forţelor sociale şi voinţei omului, un fenomen material şi un
ansamblu de valori morale şi sociale, un ideal şi o realitate, un fenomen istoric şi un ordin
normativ, un ansamblu dialectic de voinţe şi acte, de libertăţi şi de constrângeri. Dreptul poate fi
explicat mai mult prin raţiunile şi finalităţile sale şi, mai puţin, prin originile sale, care ar avea,
deopotrivă, valenţele necesare explicării nevoii de drept în societate.
Configurarea soluţiilor legislative, caracterul practic operaţional al instituţiilor legale
înregistrează, variate influenţe din partea factorilor sociali; aceste influenţe nu trebuie însă să
anuleze specificul acţiunii dreptului şi să ducă dreptul în starea de criză asupra căreia avertiza J.
Carbonnier [214, p.54].
Societatea se înfăţişează ca o reţea complexă de relaţii între membrii ei, relaţii de rudenie,
de cooperare, de schimb, de afaceri, etc. - care lăsate să se desfăşoare la voia întâmplării ar
degenera rapid, cu consecinţe asupra existenţei societăţii şi membrilor săi [113, p. 20 ].

37
 Paul Roubier remarca faptul că regula de drept pozitiv ce aspiră să guverneze societăţile
umane este necesar să fie conformă cu un cert ideal de justiţie, astfel ea nu va fi nici respectabilă, nici
respectată, dacă respinge prea mult acest ideal. Dreptul, formulează judecăţi de valoare fondate pe
ideea unei finalităţi. Există o noţiune care comandă şi unde imperativele dreptului îşi au izvorul,
aceasta, fiind „valoarea”. „Problema constă că, pentru a stabili regulile juridice, în căutarea valorilor
sociale care trebuie să fie incluse în drept şi pentru ca acesta să-şi realizeze finalităţile, trebuie a
şti să stabilim o ordine armonioasă şi să soluţionăm diferendele între oameni. În acest sens,
Roubier propune ca valori ce ghidează dreptul:securitatea juridică - care comandă o serie
de consecinţe avantajoase în societate (autoritate, pace, ordine), justiţia ca valoare esenţială a
bunei ordini, a raporturilor umane, cu calităţile sale proprii de egalitate şi de generalitate şi
progresul social -bunăstarea, abundenţa, cultura [225, p. 187 – 194].
Eugeniu Speranţia remarca faptul că „dreptul este garanţia progresivei noastre
spiritualităţi", viaţa juridică fiind cerută de cea mai profundă exigenţă specială a omului, exigenţa
de a trăi ca om, ca fiinţă spirituală [243, p. 178-179].
In societăţile contemporane, dreptul nu poate fi conceput „ca un instrument de tutelă a
societăţii de către stat", atitudine ce generează în cadrul societăţii civile apatie şi recursul
sistematic la statul salvator şi arbitru, ci ca un „mod de relaţie şi o regulă de partaj a
competenţelor între diverşi actori ai societăţii civile". Pentru emanciparea dreptului şi scoaterea
sa din starea de tutelare măruntă, este nevoie de curăţirea acestor legături, de eliminarea
accentelor de hegemonie (economică, politică, ideologică). Dreptul, într-o societate cu
adevărat democratică şi liberă, trebuie să se supună unei cenzuri proprii, înseşi scopurile,
valorile necesităţile practice imediate şi considerentele de oportunitate [214, p. 54].
Dreptul tinde să devină „un mecanism de autocenzură ce asigură moralitatea societăţii de
piaţă, dreptul încadrând politica şi vehiculând revendicările într-un univers în care ea - societatea
şi nu statul - este motorul schimbărilor"[113, p. 32].
După Stammler, dreptul este justificat în măsura în care scopurile urmărite de el sunt juste.
Dreptul just trebuie să fie întotdeauna în acord cu aspiraţiile sociale, în această concepţie,
conţinutul unei norme e just atunci când, în condiţiile sale determinate, corespunde idealului
social. Iar idealul social este concepţia unei comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere,
comunitatea sau societatea în care fiecare individ îşi însuşeşte scopurile obiective şi generale ale
celorlalţi.
Liber înseamnă, aici, liber de orice interes personal. Este condiţia pe care o îndeplineşte
fiecare dintre noi, atunci când respectă acea formulare kantiană a legii morale: „fiecare om să
fie pentru noi scop în sine, nu un mijloc pentru interesele noastre subiective" [113, p.38].

38
 Cadrul social politic influenţează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare
cu acţiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă şi constructivă
relaţie cu interesele structurilor sociale. Evoluţia actuală a raporturilor sociale produce o
înstrăinare a individului, conducând la o treptată degradare a relaţiei dreptului cu societatea
[214, p. 53].
Este important de reţinut pe de o parte, că legiuitorul, în procesul de legiferare, valorile
sociale, le transpune în norme juridice, iar pe de altă parte, odată „legiferate", aceste valori
sunt apărate şi promovate în forma specifică reglementării juridice. Norma juridică
devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea socială respectivă,
cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigenţelor acestei valori şi de predicţie a evoluţiei
viitoare a societăţii [102, p.102-103].
În acest sens, putem spune ca alături de justiţie asemenea valori sunt: democraţia, cu tot
ceea ce implică ea, demnitatea umană, securitatea (siguranţa) juridică, statul de drept,
proprietatea în formele ei multiple, societatea civilă, suveranitatea naţională. Prezentând doar
unele considerente cu privire la aceste valori, exemplificăm că: democraţia presupune
necesitatea instaurării puterii liber alese a poporului în societate, asigurarea egalităţii,
drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu prevederile documentelor
internaţionale, respectul persoanei umane, libera dezvoltare a personalităţii sale, omul în
centrul preocupărilor văzut ca scop nu ca mijloc.
Securitatea juridică presupune respectul drepturilor şi libertăţilor persoanei împotriva
oricăror abuzuri, încrederea cetăţeanului că drepturile sale legitime sunt respectate. Statul de
drept, apreciat ca valoare socială, presupune instaurarea unei puteri bazate pe domnia legii, a
justiţiei, principiile separaţiei puterilor şi pluralismului politic. Ordinea constituţională putem
spune că este o sinteză a tuturor acestor valori, exprimată în existenţa Constituţiei ca lege
supremă, ce consfinţeşte principiile şi trăsăturile fundamentale ale statului şi societăţii noastre, ale
orânduirii social-politice şi economice.
Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viaţa socială, fiind în acest sens
un model cultural, al cărui specific constă în „propunerea" (în caz de nevoie
„impunerea") unui model de conduită, considerată utilă din punct de vedere social. In acest proces
de adaptare a omului, dreptul are o cauză eficientă, un fond (sistemul social); o formă şi o cauză
finală (instaurarea justiţiei şi a moralităţii). In fiecare din aceste momente prezenţa omului este de
nerepudiat, în măsura în care dreptul tinde să aibă nu numai o pozitivitate juridică, dar şi eficienţă
socială (practicabilitate).

39
 Din perspectiva social-politică, în termeni exacţi şi penetranţi, cu semnificaţii deosebit
de actuale pentru contemporaneitate, J. J. Rousseau, exprimându-şi crezul, argumenta: „Când
fiecare face ce-i place se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate.
Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrei, cât a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a
nu supune voinţa altuia voinţei noastre..., în libertatea comună, nimeni nu are dreptul să facă
ceea ce îi interzice libertatea altuia, căci adevărata libertate nu se distruge niciodată pe sine
însăşi. De aceea, libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie, căci, oricum am face
totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate. Prin urmare, nu există libertate acolo
unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor....; un popor liber se supune dar nu ca
o slugă; el are conducători, nu stăpâni... într-un cuvânt, soarta libertăţii este legată totdeauna
de soarta legilor: ea domneşte sau piere o dată cu ele"[ 234, p.86-87].
Imperativ, dreptul cuprinde în propria structură un ordin, o dispoziţie, un comandament
ce se defineşte prin relaţia cu puterea publică de la care emană, cu forţa coercitivă a statului
care o garantează, o anumită capacitate de a antrena o reacţie colectivă constrângătoare,
elementele care par a se opune ideii de libertate. „Dreptul este ceva în genere sfânt - afirma
Hegel - numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut a libertăţii conştiente de
sine" [151, p.79].
Paul Roubier spune că legile injuste sunt legi care rănesc sentimentul justiţiei.
Moraliştii şi teologii au elaborat teoria unei rezistenţe legitime la astfel de legi: mai întâi
există o rezistenţă natural pasivă prin care subiectul se limitează să nu se supună legii; apoi
intervine o rezistenţă prin care subiectul se apără contra măsurilor luate împotriva lui de către
autorităţi.
In final apare şi o rezistenţă activă prin care subiectul singur sau cu alţii va trece la atac
pentru a obţine fie abrogarea legii, fie demisia guvernului [225, p.184]
În abordarea dreptului la insurecţie, P. Roubier consideră că se opun două concepţii
despre ordine: ordinea pozitivă sau legală şi ordinea fondată pe justiţie. „O ordine fondată pe
forţă care nu se inspiră din justiţie, nu reprezintă un ideal, dar nu trebuie uitat că Justiţia fără
ordine e un lucru inimaginabil (...) o injustiţie e mai suportabilă decât dezordinea" [225, p.194].
Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea prescripţiilor
acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confirmând concordanţa voinţei legiuitorului şi
individului care respectă norma juridică în cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Normele juridice
reprezintă în acest caz „o modalitate specifică de transmisie şi conservare a valorilor".
Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranţă a indivizilor şi a societăţilor
conferită de normativitatea juridică prin respectarea prescripţiilor sale. Ea este rezultatul

40
protecţiei juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane şi a acţiunilor sale legitime, a
climatului social care să permită „coexistenţa libertăţilor"[125, p. 127].
Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale conducătoare sau
conduse - de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social
indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să i se
poată spune eficient-anumite standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi înlăturată
tensiunea între cei care acceptă aceste standarde şi cei care se abat. Norma juridică la rândul ei, ca
reflectare conştientă a conţinutului raporturilor sociale, nu este decât o sinteză între ceea ce este
(sein) şi ceea ce trebuie să fie (sollen), între necesitate şi libertate, între real şi ireal [214, p. 45-50].
Dreptul poate fi considerat ca un mod de existenţă a ordinii publice, un real factor de
calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese. Dreptul
realizează echilibrul şi armonia prin jocul a doi factori, a căror importanţă variază după epoci: un
factor de ordin moral, ideal, ideea de justiţie; un factor de ordin practic, utilitar, ideea de ordine.
Dreptul nu este altceva decât o tranzacţie între aceste două elemente. Ordinea învinge în
cele din urmă, integrându-şi sau nu elemente de justiţie, în afară de epocile de anarhie, fenomen
patologic în istoria societăţii. Aceasta nu poate exista fără ordine şi de mai multe ori ordinea
triumfa în detrimentul justiţiei, în interesul societăţii.
În condiţiile societăţii contemporane, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor
totalitare, comuniste, care au durat câteva generaţii şi care au introdus modificări radicale în
toate structurile societăţii - economice, politice, culturale, ideologice –şi în viaţa oamenilor,
reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat în mod deosebit conceptul
statului de drept ca unică alternativă a dezvoltării fostelor ţări socialiste în conformitate cu
valorile sociale autentice ale societăţilor contemporane din statele democratice
dezvoltate. Referindu-se la problema statului de drept, Documentul Reuniunii de la
Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunilor umane a CSCE, subliniază că statele
participante sunt hotărâte să susţină şi să promoveze principiile de justiţie care constituie
baza statului de drept.
În acest sens, statul de drept nu înseamnă, o simplă legătură formală ce asigură
regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci chiar
justiţia fondată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane,
garantată de instituţiile ce oferă un cadru pentru expresia sa cea mai completă. În ceea ce
priveşte trăsăturile definitorii ale statului de drept, problema respectivă în literatura juridică
e reflectată în mod diferit.

41
 Profesorul rus A. Kovalenko, de exemplu consideră că „statul de drept se
caracterizează prin următoarele trăsături”; este fundamentat pe supremaţia legii; presupune
exercitarea şi respectarea fermă a legilor statului de către toţi cetăţenii, funcţionarii,
organele de stat şi organizaţiile sociale; prevede răspunderea reciprocă a cetăţenilor şi
statului în limitele legislaţiei în vigoare; asigură drepturile şi libertăţile cetăţenilor necesare
pentru funcţionarea societăţii civile de drept [273, p. 9].
În viziunea profesorului V. Nerseseanţ, statului de drept sunt caracteristice:
recunoaşterea şi respectarea drepturilor inalienabile ale omului, respectiv, comportamentul
umanitar-juridic; organizarea juridică adecvată a însuşi sistemului puterii de stat, pe baza
principiului de repartizare a puterilor, în cea legislativă, executivă şi judecătorească,
componentul instituţional juridic [282, p.376].
Autorul rus P. Navgorodţev, analizând esenţa statului de drept, bazat pe libertatea şi
drepturile omului, menţionează expres că în această calitate statul şi-a păstrat valoarea sa
organizatorică necesară şi constructivă, care oferă omenirii cele mai elementare şi
indispensabile servicii [283, p.388].
Profesorii Elena Aramă şi Iuliana Savu, consideră că „statul de drept este idealul spre
care tinde toate statele în tranziţie -inclusiv Republica Moldova şi România- şi el nu poate fi
edificat fără libera dezvoltare a personalităţii umane, fără asigurarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor prin apel la echitate şi umanism al dreptului” [77, p.4].
În acest context, statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce
defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor
dintre stat şi drept dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii. Prin Drept puterea statală capătă
oficialitate, legitimitate şi capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de
armonizare a intereselor diverse din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de
promovare a siguranţei civice, a justiţiei sociale, cât şi a progresului social.
În acest sens, suntem solidari cu profesorul Universităţii de Stat din Moscova, Mihail
Marcenko, care precizează faptul că, caracterizând statul de drept, trebuie sa ţinem seama de
faptul ca neluând în calcul trăsăturile specifice ale acestei instituţii, el (statul) este şi va rămâne
stat. De aici rezultă că statul nu se aseamănă şi nu se dizolvă în societate sau în sistemul altor
organizaţii social-politice [286, p. 343].

42
 1.3. Statul de drept prin prisma globalizării
De-a lungul istoriei societatea umană niciodată nu s-a aflat în faţa atâtor probleme
complexe ca în prezent precum: explozia demografică în ţările slab dezvoltate, scăderea
natalităţii în statele superindustrializate, criza economicã, conflictele religioase, terorismul,
expansiunea crimei organizate, accentuarea decalajului dintre bogaţi şi săraci, creşterea violenţei
în rândul tinerilor, dispariţia sistemelor de valori.
Oamenii se simt fără apărare, sunt catapultaţi într-o lume pe care nu o înţeleg şi care nu îi
înţelege, sunt copleşiţi de multitudinea de fenomene care vin din toate părţile şi asistă
neputincioşi la avalanşa de pseudosoluţii pe care guvernanţii le oferă într-o epocă în care
conceptele de globalizare , universalizare, mondializare sunt rostite cu o frecvenţă sporită.
Statele puternice, cu legi şi structuri democratice, violează legea internaţională, ori de câte ori se
pune problema intereselor lor naţionale directe. Deseori, religiile servesc ca scuză pentru lupta
fracticidă (Irlanda, Kosovo, Liban, Indonezia) alimentată de ambiţiile celor puternici.
Pentru cele mai multe ţări principiu suveranităţii este din ce în ce mai incompatibil cu
realităţile globalizării şi interdependenţelor. Guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare politic
pe termen scurt, neglijând sistematic perspectiva pe termen lung.
O zonă periculoasă o constituie cea legată de justeţea luării deciziilor importante, în
condiţiile descentralizării şi autonomiei locale (Iugoslavia), în contrapondere cu ambiţiile de
centralism promovate de unele guverne. Aceasta accentuează neîncrederea în guverne, oamenii
se simt abandonaţi de autorităţi, impunându-se o reformă a statului şi, implicit, a dreptului, o
reformă reală care să facă din oameni partenerii reali, activi şi conştienţi în procesul de
conducere democratică.
Societatea de mâine, indiferent cum îi vom spune: globală, universală sau mondială, nu
poate fi reală şi nu poate fi mai bună decât cea de astăzi dacă nu accede la valorile morale şi
spirituale care-i pot asigura dinamica necesară. Persoanele sunt confundate cu contradicţii
culturale, suferă de lipsa identităţii, nu au conturată motivaţia muncii, sunt obsedate şi îngrijorate
de decăderea religiei, a valorilor şi cerinţelor tradiţionale. Această stare conduce la instaurarea
supraconsumului, a individualismului, a egoismului, a înstrăinării individului.
Omul simte că nici statul şi nici dreptul nu-l mai consideră figura centrală a realităţii
sociale, se consideră ignorat într-o lume din ce în ce mai străină lui, o lume imorală în care elitele
sfidează marea masă a indivizilor. Dreptul riscă să instituţionalizeze sărăcia, lăcomia, dispreţul
faţă de om, comportamente abuzive, precum şi un sistem penal care să acţioneze la baza
societăţii şi nu la vârful acesteia. Potrivit concepţiei lui Thomas Mathiesen, sistemul penal
acţionează „la baza” şi nu „la vârful” societăţii.[268, p.129-134].

43
 Acţiunile pe care oamenii situaţi în afara legii – cei nevoiaşi şi asupriţi - le comit de cele
mai multe ori sunt şi cele care au cele mai mari şanse de a figura în codul penal. Jecmănirea unor
ţări mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin dezvoltate, de resurse şi materii prime se
numeşte „promovarea comerţului liber” ; jecmănirea unor familii şi comunităţi întregi de
mijloacele de trai se numeşte „disponibilizare” sau doar „raţionalizare”. În schimb nici unul din
aceşti termeni nu au fost şi nu fac parte din gategoria „infracţiunilor”. Mai mult, actele ilegale
comise la „vârf” sunt din ce în ce mai greu de detectat în reţeaua densă de afaceri zilnice
„obişnuite”.
Închisorile sunt ticsite cu oameni aparţinând straturilor inferioare ale societăţii care au
furat sau au comis alte infracţiuni „tradiţionale”. În schimb infracţiunile „la vârf” sunt greu de
detectat, dar înfloresc într-un cerc restrâns de persoane, unite printr-o complicitate reciprocă şi
loialitate faţă de organizaţiile criminale. Pentru descoperirea acestor „organizaţii” este necesară o
experienţă financiară şi juridică din partea autorităţilor statului cel puţin la nivelul făptaşilor.
„Infracţiunile în afaceri” ajung în instanţă sau în atenţia opiniei publice doar în cazuri foarte rare
şi extreme deoarece, „superioritatea puterilor globale” se manifestă atât la nivel local cât şi la
nivel regional sau chiar continental. Infracţiunile la „vârf extrateritorial” constitue principala
cauză a insecurităţii societăţii acestui inceput de mileniu sporind şi întreţinând nesiguranţa
personală. Totodată, elita globală se bucură de un avantaj uriaş când se confruntă cu apărătorii
legii, deoarece, „ordinea” este locală, în timp ce elita şi legile pieţei libere de care ascultă sunt
translocale/transfrotariere. „Globalitatea” elitei înseamnă mobilitate, iar mobilitatea presupune
abilitatea de a „evada”. Un termen consacrat în ultimii douãzeci ani este şi cel de „legalitate”,
ceea ce înseamnă respectarea legii, în sens general.
Gaius definea legea ca fiind „ceea ce poporul roman porunceşte şi rânduieşte”.
Respectarea legii exprimă atitudinea cetăţenilor, a organelor de stat, a organismelor
sociale şi organizaţiilor de orice fel faţă de actele normative în vigoare, faţă de normele juridice.
Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea prevederilor
dreptului şi pentru crearea ordinii de drept. Nici un tip de stat, nici un sistem de drept nu se poate
lipsi de respectarea prevederilor care exprimă voinţa de stat, care fixează măsurile principale ale
statului în conducerea vieţii economice, sociale, culturale etc. O cerinţă a legalităţii este şi
respectarea ierarhiei actelor normative, în special respectarea supremaţiei legii.
Ori, legislaţia ultimilor ani este paralizată de o mulţime de instrucţiuni, norme
metodologice, ordine şi alte asemenea acte care, contrar principiului supremaţiei legii statuat în
Constituţie, sunt emise cu depăşirea competenţei, adaugă completări la lege sau sunt contrar
prevederilor legii. Aşadar, în practică se constată o inversare a ierarhiei actelor normative, pe

44
primul loc fiind plasate instructiunile de aplicare şi nu legea. Locul legii, în România, ca act
normativ elaborat de Parlament, este luat de multitudinea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă
emise de Guvern, cea mai mare parte a acestora adoptate în grabă sau chiar la comanda unor
organisme internaţionale.
Procesul globalizării, generează reacţii dintre cele mai contradictorii, dominant fiind
sentimentul de schimbare, de răsturnare a principiilor şi valorilor tradiţionale, însoţit de o
puternică stare de teamă şi nesiguranţă.
În această perioadă de timp, când toate problemele capătă o natură esenţialmente globală,
putem concluziona următoarele aspecte de interes, astfel;
- globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital,
decât de controlul populaţiei şi a teritoriului său;
- globalizarea transferă statului obligaţia de a asigura protecţia socială a populaţiei
dezavantajate, în condiţiile în care aceasta nu poate strânge, prin impozite şi taxe, fondurile
financiare necesare, pentru simplul motiv că statul nu poate controla capitalul care se
concentrează dincolo de jurisdicţia sa;
- statul naţional este complet derutat, el priveşte neputincios ce se petrece dincolo de
teritoriul său şi operează în zona sa de responsabilitate cu un instrumentar atipic, ce contravine
turbo-capitalismului, fiind practic obligat să răspundă la comenzile corporaţiilor transnaţionale,
băncilor instituţiilor financiare internaţionale;
- globalizarea, ca şi regionalizarea, este un fenomen preponderent economic şi financiar,
care are forţa de a subordona statele şi sistemele de drept;
- globalizarea presupune triumful de reglementării în locul supravegherii de către stat,
înseamnă deplina liberalizare a comerţului şi circulaţie a capitalurilor, înseamnă privatizarea
întreprinderilor de stat şi realizarea marilor imperii din principalele domenii de activitate;
- globalizarea înseamnă triumful doctrinei politicii economice a neoliberalismului, a cărei
teză fundamentală este „ piaţa este bună, intervenţia statului este proastă”. Cu alte cuvinte se
poate spune „ acţiune în afara unor legi şi reglementări clare”, „confuzie sau egalitate între legal
şi ilegal, între moral şi imoral”;
- statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării, el pierde orice
control asupra economiei şi finanţelor. În acest sens, mecanismele statale de reglementare nu mai
sunt capabile să facă faţă realităţilor economice transnaţionale;
- globalizarea obligă statele să cedeze masiv din atribuţiile sale ce ţin de independenţa şi
suveranitate în sus (entităţile regional-comunitare globale) şi în jos (entităţi precum comunităţi
etnice, zone, micro-regiuni, cantoane);

45
 - putem afirma că globalizarea presupune şi un fel de „colonialism modern” în cadrul
căruia economiile naţionale se subordonează, unei reţele transnaţionale, asupra cărora statele nu
au nici un control;
- globalizarea, nu numai că dezavantajează pe cei slabi, dar rănesc pe cei neatenţi,
încăpăţânaţi, neinspiraţi şi nepregătiţi să accepte fenomenul ca atare.
În opinia noastră, globalizarea nu este preocupată de asigurarea ordinii de drept, de modul
în care este aplicată legea în interiorul statelor, de felul în care arată edificiul juridic al statelor,
de potenţa acestora de a stăvili criminalitatea, de a menţine ordinea, de a asigura educaţia şi
asistenţa sanitară, de a proteja mediul înconjurător.
Referitor la globalizare, diplomatul italian, Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei
Europene, preciza: „lumea în care trăim se schimbă cu rapiditate, globalizarea economică face ca
ţările să devină din ce în ce mai dependente, iar frontierele naţionale să fie din ce în ce mai lipsite
de relevanţă. În acelaşi timp, revoluţia în domeniul tehnologiei informaţiei face ca lumea să se
transforme într-un stat planetar digital, iar comerţul mondial să crească în mod exponenţial. Cu
toate acestea, forţele care tind să unească planeta ameninţă să adâncească diviziunea dintre ţările
bogate şi cele sărace. În minţile multor oameni termenul – globalizare - a devenit sinonim cu
capitalism economic – noul imperialism promovat de statele bogate. Aşa ceva nu trebuie să se
întâmple. Trebuie să vedem globalizarea nu ca pe o ameninţare, ci ca pe o oportunitate de care
trebuie să profităm. Avem nevoie de un nou mod democratic de control al globalizării – un nou
tip de guvernare globală - pentru managementul economiei globale. Lumea afacerilor devine
transnaţională, tot aşa trebuie să se petreacă lucrurile şi în cazul politicii”[23, p.42]. În opinia
oficialului european, globalizarea face ca economia şi politica să nu mai poată ţine pasul una cu
alta. Din punct de vedere economic, lumea a devenit deja un „global village”, iar din punct de
vedere politic lumea este extrem de fragmentată.
Comisia Europeană, ne avertizează că un sistem de guvernare globală esenţial pentru
prevenirea sau rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor globale care pot apare ca rezultat al
schimbărilor climatice, migraţiilor, proliferării nucleare, lipsei de resurse sau a altor probleme cu
caracter global, trebuie să includă trei elemente principale, precum:
- instituţii puternice, bazate pe legi care să oblige la respectarea legislaţiilor
internaţionale;
- cooperare inter-regională şi integrare regională, care presupune integrare economică şi
integrare politică;
- puterea să fie exercitată doar pentru popor, instituţiile internaţionale vor funcţiona doar
dacă poporul va sprijini ceea ce ele sunt pe cale să realizeze.

46
 Faţă de cele prezentate putem concluziona următoarele:
- Statul şi Dreptul există şi încearcă să reziste şocului globalizării;
- Statul şi Dreptul atât în România cât şi în R. Moldova, abia obişnuiţi cu regulile şi
neregulile democraţiei trebuie să accepte că guvernarea nu mai constituie monopolul
executivului, structurilor inter-guvernamentale şi parlamentare;
- Democraţia, aşa cum este practicată astăzi, nu mai corespunde problemelor globale, iar
inconsecvenţa, algoritmurile politice, excluderea rolului societăţii civile în actul de guvernare,
constituie pericole pentru o stare de normalitate;
- Problema economică a prevalat în detrimentul statului şi a politici sale;
- Rapida privatizare a întreprinderilor de stat atât din Romania cât şi din R.Moldova, nu
se mai derulează nici după indicaţiile statului şi nici după prevederile legilor existente;
- Cascada falimentelor bancare şi nebancare care s-au înregistrat şi încă mai persistă în
cele două ţări dovedeşte clar unde poate duce rolul exagerat de discret al statului, totalul lui
neamestec în treburile economice şi financiare ale celor două societăţi;
- România a fost guvernată şi încã mai este, potrivit unei „ordonanţe dure” elaborată de
FMI şi BM, la care se adaugă şi „indicaţiile” UE. Pe acest fond, Parlamentul României, este
„practic eliminat” de pe scena politică, pentru faptul că se guvernează prin ordonanţe de urgenţă
şi ordonanţe simple, contrar principiilor unei societăţi democratice;
- Mecanismul guvernamental de reglementare este „supraîncălzit” pentru că funcţionează
la „o turaţie mare”, situaţie care generează tensiune în raporturile dintre cele trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească;
- Suntem foarte aproape de declanşarea revoltei faptelor şi a realităţilor împotriva
dreptului şi statului, ca semnal al unei profunde crize a globalizării;
- Un stat modern nu poate fi considerat, democratic decât în măsura în care el se preocupă
de reducerea inegalităţilor celor mai evidente domenii ale viţii sociale;
- Fără a nega realitatea care ne înfăţişează liberalizarea schimburilor comerciale şi
fluxurile financiare, trebuie să recunoaştem, că statul de mâine este obligat să recupereze, într-o
formă nouă, funcţiile lui regulatoare, de supraveghere şi control.
Susţinem acest lucru fie şi numai pentru că şomajul (situat în România şi în R. Moldova
la peste 11%), marginalizarea socială, sărăcia şi criminalitatea sunt pericole explosive, pe care nu
le rezolvă legile pieţei şi nici conferinţele regionale şi mondiale organizate pe această temă. În
acest sens, merită menţionată „ Conferinţa internaţională cu tema – Guvernarea modernă în
secolul XXI”, ce a avut loc la Berlin in perioada 2-3 iunie 2000 [259, p. 321-331].

47
 2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONSTITUIREA ŞI DEZVOLTAREA
COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI A DREPTULUI COMUNITAR

2.1. Consideraţii generale

Primele idei consacrate noţiunii de identitate europeană în sensul posibilităţii
fiinţării unei Europe Unite apar încă din perioada medievală.
Primele idei politice de acest tip le găsim în Divina Comedia", opera lui Dante Alighieri,
urmată de o serie de precursori precum;
• ducele de Suly, care în secolul al - XVII- lea a imaginat "un corp politic al tuturor Statelor
Europei care să poată realiza între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuum" [72,
p.22];
• în secolul al- XVIII- lea, abatele de Saint-Pierre propune o confederaţie condusă de
reprezentanţi ai puterilor suverane;
• în anul 1795, Immanuel Kant vorbea despre un proiect de pace eternă, având la bază o
federaţie de state libere grupate într-un sistem republican;
• Napoleon Bonaparte încearcă în războaiele duse intre 1796 si 1814 să făurească o Europă
sub conducerea Franţei;
• Congresul de la Viena din anul 1815 se arată a fi pentru prima dată în istorie momentul
politic ce instituie o adevărata cartă politico-teritorială a Europei, "un adevărat sistem permanent de
garanţie comună şi echilibru general" (Talleyrand);
• utopicii grupaţi în jurul lui Saint-Simon visau o Europă clădită pe pilonii franco-englezi,
condusă de un monarh care trebuie să fie un lider ştiinţific şi politic;
• tot în această manieră se înscriu şi propunerile de unificare gen "proletari din toate ţările
uniţi-vă" promovată de către curentul Marxist începând cu anul 1848;
• Europa, rezultată în urma păcii de la Versailles, a determinat apariţia unor noi planuri de
reconstruire (ex. Confederaţia europeană a contelui Richard Nicolas Coudenhov-Kalergi);
• spre sfârşitul celui de al doilea război mondial reprezentanţi de seamă ai mişcării de
rezistenţă reuniţi în Elveţia au elaborat un program în care se statua că "este imposibil de
construit o Europă prosperă, democratică şi pacifică sub forma unei reuniuni de state suverane,
separate prin frontiere politice şi vamale" [73, p. 25];
• motorul păcii pe continent a fost forma de unitate europeană exprimată fie prin prisma
declaraţiilor politice ( discursul lui W.Churchill din 19.09.1946 la Universitatea din Zurich,
apariţia Mişcării Socialiste pentru Statele Unite ale Europei sau Uniunea Parlamentelor

48
Europene), fie prin măsuri economice, (implementarea planului Marshall la 07.06.1947, sau
disputele între Monnet şi Schuman) care au dus la înfiinţarea autorităţii supranaţionale cu
competenţa în dirijarea producţiei de cărbune şi oţel.
Comunităţile Europene au apărut după război grupate în jurul unor alianţe:
• militare, Uniunea Europei Occidentale fondată la Bruxelles la 17.03.1948 de către
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, apoi Spania, Portugalia şi
Grecia, iar, ulterior, Organizaţia Atlanticului de Nord fondată la Washington la 04.04.1949.
• economice, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică înfiinţată la 16.04.1948,
pentru a gestiona planul Marshall;
• politice, Consiliul Europei înfiinţat prin Tratatul de la Londra din 09.05.1949.
Acestor organizaţii de cooperare occidentale, în timp li s-au adăugat şi altele mai restrânse,
care nu sunt altceva decât Comunităţile Europene.
Uniunea Europeană, aşa cum o cunoaştem astăzi este încununarea eforturilor oamenilor
politici europeni prin tratatele de la Maastricht (07.02.1992), Amsterdam (02.10.1997), Nisa
(07.ll.2000) şi Roma (oct.2004).
Intrat în vigoare cu o întârziere de 11 luni, tratatul de înfiinţare a Uniunii Europene şi-a
început aplicabilitatea la 01.11.1993 si a creat un cadru general pe trei direcţii principale (137, note
introductive):
- economică, privind C.E.C.A, C.E.E şi EURATOM;
- politică externă şi securitate comună;
- justiţie şi afaceri interne.
În 1997, tratatul de la Maastricht este modificat în esenţă, apărând noi sarcini sau domenii
de cooperare, mărindu-se caracterul democratic al instituţiilor sau crescând rolul cetăţeanului.
O etapă importantă în evoluţia Uniunii europene a fost aceea a parafării, la 7 februarie
1992, a Tratatului de la Maastricht, semnat de miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe
ai celor 12 state membre. Acest tratat privea instituirea Uniunii Europene, înglobând
Comunităţile deja create într-un ansamblu mai larg. Din acest punct de vedere, în doctrină a fost
exprimată opinia conform căreia tratatele care puneau bazele Comunităţilor europene au fost
înlocuite la 1 ianuarie 1993 de Tratatul de la Maastricht. Această opinie nu este fundamentată pe
baze reale, tratatele institutive nefiind înlocuite, ci modificate de acesta, Uniunea europeană
bazându-se pe Comunităţile europene, care funcţionează conform tratatelor institutive modificate
prin Tratatul de la Maastricht.
Tratatul de la Maastricht a fost ratificat de statele membre, acestea trebuind să se încheie
la 31 decembrie 1992, pentru ca tratatul să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993. Această dată nu a

49
fost respectată datorită rezultatului negativ al referendumului din Danemarca, de la 2 iunie 1992.
Acest referendum a fost reorganizat în mai 1993, având, de această dată, un rezultat pozitiv.
Tergiversarea intrării în vigoare s-a datorat şi amânărilor guvernului britanic şi revizuirilor
constituţionale din Germania din acea perioadă. Astfel, Tratatul de la Maastricht a intrat în
vigoare abia la 01.11.1993.
Acest tratat a creat un cadru general pentru exercitarea funcţiilor sale, cadru organizat pe
trei direcţii principale, privind: C.E.E., CECA, şi EURATOM, având un caracter supranaţional;
politica externa şi de securitate comună (PESC), justiţia şi afacerile interne (JAI), domenii nou
create, cu caracter preponderent interguvernamental.
În afară de aceste ultime două direcţii, Comunitatea şi-a extins competenţele: a fost
introdusă cetăţenia europeană, s-a stabilit trecerea la Uniunea monetară, au fost modificate, în
mod considerabil, procedurile decizionale, etc.
În cadrul conferinţei interguvernamentale stabilită prin Tratatul de la Maastricht, şi
inaugurată la Torino la 26 martie 1996, a fost adoptat Tratatul de la Amsterdam, la 2 octombrie
1997, fiind semnat de miniştrii de externe ai celor 15 state membre. Negocierile privind
elaborarea acestuia au fost îngreunate de Marea Britanie, care nu a acceptat nici o concesie până
în momentul când alegerile au fost câştigate de către Partidul Laburist.
Tratatul de la Amsterdam revizuieşte Tratatul de la Maastricht, introducând conceptul
flexibilităţii, prin care statele dezvoltate îşi vor accentua cooperarea în anumite direcţii, fără ca
progresul în aceste direcţii să mai fie condiţionat de aşteptarea celorlalte state membre mai slab
dezvoltate. De asemenea, în cadrul tratatului este introdus Protocolul şi Acordul asupra politicii
sociale, şi a fost încorporat în Uniunea Europeană (U.E) acquis-ul Schengen.
Documentele constitutive elaborate la Tratatul de la Roma şi până la cele ale Tratatului
de la Nisa nu au prevăzut expresis verbis faptul că Uniunea ar avea personalitate juridică fiind
subiect distinct al Dreptului Internaţional.
În această perioadă personalitatea juridică a Uniunii a existat în fapt, în acest sens, art. 1 al
Tratatului Uniunii Europene postulând menţinerea comunităţilor ale căror tratate constitutive au
fost modificate prin acesta.
Personalitatea comunităţilor este menţinută la fel şi competenţele lor internaţionale, ce au
devenit competenţe comunitare. Situaţia în prezent a fost lămurită astfel încât nu se mai poate
pune problema unor nuanţări sau interpretări [17, art. 6].
Tratatul de la Maastricht arată; "Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe
comune şi a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau
acţiunilor comune, să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice

50
în ansamblul comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul, un grad înalt
de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi de
protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi
solidaritatea între statele membre" [12, art.II].
Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a statelor
membre, în raport cu dreptul intern al acestora. „Prioritatea, superioritatea sau supremaţia”
dreptului comunitar implică două aspecte [268, p.47 şi următoarele]:
- legile naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate, dispoziţiile normative
comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
- normele comunitare posterioare modifică sau fac inaplicabile norme juridice naţionale.
Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa implacabile, dacă
este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului
naţional de abrogare a acestora.
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a jucat un rol covârşitor în conturarea acestei
trăsăturii a dreptului comunitar, de referinţă fiind deciziile Costa c. E.N.E.L., şi Simmenthal,
considerate a fi „piatra de hotar în dezvoltarea principiului priorităţii”. [115, p.50].
Având în vedere aceste aspecte, doctrina comunitară consideră că supremaţia dreptului
comunitar este o condiţie esenţială a existenţei acestuia şi că ea poate fi invocată atât în faţa
justiţiei comunitare , cât şi în faţa justiţiei naţionale [150, p. 178].

2. 2. Conceptul şi Izvoarele dreptului comunitar european

Dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice, amplificarea comerţului, extinderea
schimbului de mărfuri şi servicii între ţările europene au determinat un proces de integrare, care
s-a accentuat pe parcursul ultimelor decenii, îmbrăcând forme complexe pe planul relaţiilor
economice, politice şi juridice.
Astfel, a luat naştere un drept instituţional al comunităţilor europene, care are; izvoare
proprii, principii definitorii şi reglementări de natură a contura o ordine juridică, cu trăsături
specifice. Cercetarea dreptului comunitar duce la concluzia că suntem în prezenţa unui tip de
drept deosebit, care nu se confundă cu dreptul intern al statelor membreşi nici cu sistemul juridic
internaţional. Este un tip de drept care dă expresie unităţii şi diversităţii reglementărilor
existente, atât în planul relaţiilor social-economice, cât şi în cel al relaţiilor politico-juridice la
nivel naţional şi comunitar.
Dreptul comunitar desemnează normele juridice care se aplică în ordinea juridică a
Uniunii Europene, cuprinse în tratatele institutive ale Comunităţilor europene – Paris şi Roma, în

51
tratatele care au adus mdificări tratatelor institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, precum şi în actele
comunitare adoptate de instituţiile comunitare – decizii, directive, regulamente etc. [115,p. 94-
95].
Dreptu comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă de ordinea juridică
internaţională şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre. Dreptul comunitar
primar este considerat a fi format din cele trei tratate institutive şi din tratatele modificatoare, în
timp ce prin dreptul comunitar derivat se înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza tratatelor
comunitare. Într-un sens larg, în dreptul comunitar pot fi încadrate şi regulile nescrise aplicabile
relaţiilor comunitare, jurisprudenţa C.E.J: şi principiile de drept comune statelor membre.
La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare a voinţei
suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internaţionale clasice, au acceptat
să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor unor organe supranaţionale.
Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor norme de drept comunitar,
apicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar. Noile state care s-au alăturat primelor şase au
semnat tratate internaţionale clasice de aderare la o organizaţie internaţională , din acel moment
intrând în sfera de acţiune a dreptului comunitar derivat, al acquis-ului comunitar.
Dreptul comunitar se diferenţiază de dreptul internaţional public prin următoarele
caracteristici;
- este într-o mai mare măsură un drept „intern” al statelor membre, decât un drept
„extern”, între aceste state;
- în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar drepturile şi obligaţiile
statelor în raporturile dintre ele, dreptul comunitar reglează şi raporturile juridice stabilite între
persoane juridice sau/şi persoane fizice, precum şi între acestea şi statele membre;
- instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale, rodul voinţei suverane
a statelor semnatare; dreptul comunitar conferă instituţiilor comunitare puterea de a adopta
norme juridice obligatorii, în conformitate cu interesul comunitar, care se plasează, deasupra
intereselor naţionale, ale statelor membre;
- tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizării internaţionale nu se ocupă
suficient de latura jurisdicţională a funcţionării organizaţiei, în timp ce dreptul comunitar
reglementează mijloace de control jurisdicţional strict asupra gradului de respectare a normelor
cuprinse în tratate sau adoptate de instituţiile comunitare, în care rolul primordial îl are Curtea de
Justiţie.

52
 Putem concluziona că dreptul comunitar tinde să se apropie mai mult de un drept intern,
naţional, decât de dreptul internaţional clasic, fiind o construcţie atipică, originală şi, destul de
viabilă. Totodată, dreptul comunitar, fiind, direct – prin tratatele comunitare sau indirect – prin
actele comunitare, o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub următoarele aspecte: este un
drept supranaţional, comunitar; este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre; este un
drept integrat în dreptul intern al statelor membre, în ordinea juridică naţională.
Analizând aceste trăsături, putem concluziona că dreptul comunitar este în acelaşi timp
un drept propriu fiecărui stat membru, dar şi comun tuturor statelor membre. Acest lucru explică
aplicarea directă şi imediată a dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre.[115,
p.97].
În sens larg, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor aplicabile în ordinea
juridică comunitară, unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept sau
jurisprudenţa Curţii de justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii
juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor; dreptul complementar
provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor [135,
p.31].
În doctrina de specialitate s-au formulat mai multe criterii de clasificare a normelor
juridice comunitare, însă criteriul cu cea mai largă susţinere este cel al forţei juridice a normelor
comunitare astfel: dreptul originar sau izvoarele primare, dreptul derivat sau izvoarele
secundare, normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor, izvoarele
complementare şi izvoarele nescrise [135, p.32-33].
a). Dreptul primar comunitar european
Dreptul primar comunitar european cuprinde, în primul rând, tratatele europene institutive
ale Comunităţilor europene, respectiv:
Tratatul privind stabilirea Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma la 25 martie
1957; Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma la
25 martie 1957 - ambele tratate au intrat în vigoare la 01 ianuarie 1958, după ratificarea lor de
statele părţi: Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului, adoptat la 18
aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952 – mai este cunoscut şi sub denumirea de Tratatul
de la Paris, fiind lansat la 09 mai 1950 prin Planul Şchumann.[189, p.58-59].
Acestea - în prezent, numai două din cele trei tratate sunt în vigoare, tratatele au fost
permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi.Toate acestea au condus la apariţia
unui număr mare de instrumente convenţionale, proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune
celor trei.

53
 Izvoarele primare includ şi acordurile de aderare la Comunităţile Europene, deoarece – în
urma negocierilor privind aderarea – prin aceste acorduri s-au adus o serie de completări şi
dezvoltări textelor originare. Acestora li se adaugă diferite protocoale care le-au fost anexate,
precum şi tratatele modificatoare ale tratatelor institutive. Vocaţia tratatelor europene nu se
limitează la dimensiunea contractuală a oricărei convenţii internaţionale, a cărei funcţie este de a
crea drepturi şi obligaţii pentru statele semnatare, ci, după modelul cartelor constitutive ale
organizaţiilor internaţionale şi îşi asumă o forţă constituantă.
Tratatele constitutive au funcţia unei Constituţii în fiecare din cele trei comunităţi
înfiinţate, în măsura în care prevăd instituţii cărora le atribuie şi între care fixează raporturi de
competenţe şi puteri între instituţiile Comunităţilor europene şi statele membre [139, p.126].
Curtea de justiţie a pus în evidenţă această caracteristică într-o formulă devenită clasică,
potrivit căreia, tratatele constitutive sunt desemnate ca fiind “Carta Constituantă de bază a
Comunităţilor”. Tratatele determină câmpul de aplicare a dreptului comunitar ratione materiae,
ratione loci şi ratione temporis, atribuie competenţe instituţiilor şi enunţă principiile şi
procedurile ce trebuie respectate în vederea realizării finalităţilor şi obiectivelor prevăzute,
asigurând respectarea acestora printr-un control jurisdicţional, putând sancţiona “încălcarea
acestora”.
În ceea ce priveşte aplicarea ratione loci, tratatele sunt aplicabile teritoriilor europene ale
statelor membre, precum şi teritoriilor europene în care un stat membru îşi asumă relaţiile
externe. După cum se observă, noţiunea de teritoriu desemnează spaţiul în care Comunităţile sunt
competente, astfel înţeles, teritoriul comunitar este o noţiune funcţională.
Ratione temporis, tratatele de la Roma sunt încheiate pe o perioadă nedeterminată, în
timp ce tratatul de la Paris este încheiat pe o perioadă de 50 de ani, de la data intrării sale în
vigoare la 23 iulie 1952. Jurisprudenţa comunitară a stabilit caracterul ireversibil al
Comunităţilor, statuând că statele membre au convenit să instituie o Comunitate de durată
nelimitată, dotată cu instituţii permanente, investite cu puteri reale, izvorâte dintr-o limitare a
competenţelor sau dintr-un transfer de atribuţii de la state la această Comunitate. De aceea, o
desesizare de atribuţii, astfel conferite, şi o întoarcere a obiectivelor la care se referă numai
domeniul competenţei statelor membre nu ar putea interveni decât în baza unei dispoziţii exprese
din tratat.
Ca o dovadă a funcţionării principiului autonomiei tratatelor comunitare, afirmat de Guy
Isaac, Tratatul de fuziune a executivelor - încheiat la Bruxelles, în 1965 - a unificat instituţiile
celor trei Comunităţi, prevăzând ca acestea să-şi exercite, fiecare, puterea în cadrul Comunităţii
căreia îi aparţine, conform dispoziţiilor fiecărui tratat [150, p.86].

54
 În prezent, dispoziţiile celor trei tratate privind armonizarea, independenţa şi autonomia
aplicării tratatelor comunitare sunt considerabil restabilite.
Toate actele alcătuind dreptul comunitar european primar, pot fi socotite ca un adevărat
“corpus” constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi
beneficiind de o prezumţie de legalitate.
Aşa cum am subliniat, regulile din tratate se situează în vârful ierarhiei ordinii juridice
comunitare. Aceasta înseamnă că, independent de regulile fundamentale pe care le conţin şi care
sunt aplicabile prin ele însele, dreptul primar, încredinţează instituţiilor sarcinile de a urmări
realizarea obiectivelor prevăzute, furnizându-le în acest scop o gamă variată de instrumente
juridice.
Întâietatea tratatelor constitutive explică de ce dispoziţiile pe care le conţin nu sunt
supuse controlului jurisdicţional în dreptul comunitar şi faptul că nici un act nu ar putea să le
aducă derogări.
Curtea de justiţie asigură respectarea constituţiei comunitare în ordinea internă, cât şi în
cea externă a Comunităţilor, un control preventiv, fiind prevăzut de tratat în ceea ce priveşte
compatibilitatea acordurilor internaţionale, înainte de încheierea lor, cu dispoziţiile din tratat.
Dacă acordul face obiectul unui aviz negativ al Curţii, atunci nu poate intra în vigoare decât după
revizuirea tratatului, aşa cum stipulează tratatul asupra Uniunii Europene.
Procedurile de revizuire a tratatelor prevăzute şi organizate de acestea, stabilesc că
modificările acestora nu pot fi rezultatul decât a unei revizuiri operate conform procedurii
stabilite. Se subliniază că regulile din aceste tratate nu sunt nici la dispoziţia instituţiilor şi nici a
statelor membre.
Procedura normală de revizuire a fost stabilită prin tratatul asupra Uniunii europene,
căpătând un caracter instituţionalizat şi se caracterizează prin asocierea unei faze care să asigure
participarea instituţiilor cu o fază diplomatică, presupunând intervenţia statelor urmate de
ratificarea modificărilor adoptate potrivit regulilor constituţionale naţionale [200, p.276].
Din punct de vedere al structurii, tratatele comunitare cuprind, în general, părţile şi
categoriile de clauze comune tratatelor internaţionale. Una din cele mai evidente deosebiri ale
celor trei tratate supuse analizei, este cea legată de locul conferit instituţiilor comunitare.
Din sistematizarea lor rezultă intenţia de regres a concepţiei supranaţională pe care o
relevă tratatul de la Paris. Întrepătrunderea acestor tratate este dată de obiectul lor, de realizarea
procesului de integrare economică prin instrumentul instituţiilor, ceea ce explică şi structura
dualistă a acestora.

55
 Preambulurile acestor tratate pun în evidenţă convingerea necesităţii de a angaja statele
europene în făurirea unui destin comun, care să le permită să se impună în viitor. Proiectul de
unitate se justifică prin necesităţi economice, prin cerinţe etice fundamentale de realizare a unei
strânse unităţi între popoarele Europei. Clauzele preliminare se regăsesc într-o serie de articole
care definesc obiectivele Comunităţilor ca şi acţiunile ce urmează a fi întreprinse de instituţiile
lor.
Clauzele instituţionale definesc organizarea, funcţionarea, competenţele şi raporturile
dintre instituţiile comunitare. Specificitatea dispoziţiilor tratatelor de la Paris şi Roma constă în
aceea că se stabilesc o serie de structuri instituţionale, adică o societate organizată în vederea
unui scop comun. Ea este dotată cu organisme investite într-o anumită măsură cu autonomie şi
capabilă să acţioneze în vederea interesului comun.
Clauzele materiale reprezintă elementele fundamentale ale regimului economic şi social
pe care aceste instituţii urmează să le realizeze în mod concret. Uneori, tratatele se limitează la
enunţarea principiilor, alteori ele intră în detaliul reglementării.
Clauzele finale privesc modalităţile de angajare a părţilor, intrarea în vigoare şi revizuirea
lor.
b). Dreptul derivat comunitar european (izvoarele secundare)
Cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din ansamblul
actelor unilaterale ale instituţiilor, nemaifiind în prezenţa unui drept convenţional, ci a unui grup
de reguli ce alcătuiesc un “drept legiferat”. Aceste acte le adoptă instituţiile comunitare şi sunt
emise în vederea aplicării prevederilor instrumentelor juridice originare şi nu pot contraveni
regulilor stipulate în aceste documente.
Termenul “derivat” este utilizat pentru a identifica realizarea obiectivelor prevăzute în
tratate, dar şi subordonarea lor faţă de acestea, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că dispoziţiile din
dreptul derivat nu pot deroga de la tratatele constitutive, iar, pe de altă parte, că instituţiile
abilitate nu pot adopta decât actele necesare îndeplinirii misiunii lor şi în condiţiile prevăzute în
tratat, cadrul şi limitele puterilor normative ale instituţiilor. Sursele derivate ale dreptului
comunitar le constitue actele comunitare.
Prin act comunitar, în sens larg, înţelegem orice manifestare de voinţă provenită de la
instituţiile comunitare. În sens restrâns, în această categorie sunt incluse numai manifestările de
voinţă realizate în scopul producerii de efecte juridice în spaţiul comunitar, în sensul conferirii
unor drepturi sau impunerii unor obligaţii. Actele comunitare poartă diferite denumiri şi iau
diferite forme precum; regulamentele, deciziile şi directivele care au un caracter obligatoriu,
respectiv recomandările şi avizele au un caracter facultativ [ 115, p.108-109].

56
 Caracteristica principală Comunităţilor europene este reprezentată de capacitatea de a
crea reguli într-un mod instituţionalizat, prin conferirea puterii “legislative” unor anumite organe
(instituţii) ce o exercită după o procedură stabilită în prealabil.
Astfel, tratatul Comunităţii europene, aşa cum a fost modificat prin tratatul de la
Maastricht, pentru îndeplinirea misiunilor lor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Parlamentul
european împreună cu Comisia şi Consiliul adoptă regulamente, directive, iau decizii,
formulează recomandări şi dau avize. O enumerare identică a actelor unilaterale ale instituţiilor
sunt prezentate şi în tratatul CEEA. Cele trei tratate cuprind, pe lângă listă diferitelor categorii de
acte, şi o prezentare cu caracter sistematic a efectelor specifice fiecăruia dintre ele.
Rezultă că natura unui act nu depinde de denumirea lui, de autoritatea care l-a adoptat, ci
de obiectul său şi de conţinutul privind definiţiile furnizate astfel prin tratat. Curtea de justiţie îşi
rezervă dreptul de interpretare.
Izvoarele derivate au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau
recomandări ce sunt folosite, de regulă, în dreptul internaţional. Dreptul derivat nu poate
contraveni dreptului primar, ale cărui izvoare le-am menţionat. În acelaşi timp, dreptul derivat
trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale ale Comunităţilor şi obiectivelor cu
caracter specific ce sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă
tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi
deduse prin interpretare.
În tratatele de la Roma sunt, menţionate cinci feluri de acte: regulamentele, directivele,
deciziile, recomandările şi avizele.
- Regulamentul,
Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Acesta operează prin generalizare şi
abstractizare; este obligatoriu în toate elementele sale şi orice aplicare incompletă este interzisă.
El este obligatoriu cu privire la scopul final de atins şi la formele şi mijloacele prin intermediul
cărora se ajunge la îndeplinirea acestuia. Regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de
drept intern din toate statele membre ale Uniunii Europene [139, p.123].
Este principalul izvor al dreptului comunitar derivat. În clasificarea operată de art. 189
CE ocupă primul loc, ceea ce este de natură să sublinieze caracterul său legislativ, definiţia
completă şi fără de ambiguitate, oferindu-i natura şi eficacitatea unei legi naţionale.
Potrivit textului menţionat, regulamentul are caracter general. El este obligatoriu în toate
elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru. Din această definiţie se desprind
trăsăturile regulamentului şi anume; are caracter general, forţă obligatorie şi aplicabilitate
directă.

57
 Ca şi legea, situată în fruntea piramidei sistemului normativ naţional, regulamentul are o
influenţă generală. El conţine prescripţii generale şi impersonale, statuând prin abstracţie.
Aceasta este condiţia sine qua non a funcţiei normative pe care regulamentul trebuie să o
îndeplinească în sistemul tratatului. “Regulamentul nu este aplicabil unui număr limitat de
membri, desemnaţi şi care pot fi identificaţi, ci unor categorii considerate în mod abstract şi, în
ansamblul lor, caracteristică prin care regulamentul se deosebeşte de decizie ale cărei trăsături
esenţiale rezultă din limitarea destinatarilor cărora ea se adresează”.
Regulamentele se disting de recomandări şi avize care au un caracter îndrumător şi sunt
obligatorii numai în ceea ce priveşte scopul care urmează a fi atins. Spre deosebire de acestea din
urmă, nu obligă, regulamentul nu poate fi aplicat în mod incomplet, iar nerespectarea sa de către
un stat membru constituie neexecutarea uneia din obligaţiile sale.
În acest sens, Curtea de justiţie a arătat că s-ar admite ca un stat membru să aplice în mod
selectiv sau incomplet dispoziţiile unui regulament comunitar, astfel încât să înlăture unele
elemente ale legislaţiei comunitare, faţă de care ar fi manifestat opunerea sa, ori pe care le-ar
considera contrare unor interese naţionale.
Regulamentul este singura categorie de acte pentru care tratatul prevede în mod expres
aplicabilitatea directă. Aceasta se traduce prin faptul că el are o validitate autonomă în
Comunitate, fără interpunerea puterii normative naţionale, fiind apt să confere drepturi şi să
impună obligaţii statelor membre, organelor lor şi particularilor
Tratatul Comunităţii europene stabileşte, condiţia publicării regulamentului, în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor europene, sub rubrica “Acte a căror aplicare este o condiţie a
aplicabilităţii lor”. Regulamentul intră în vigoare la data fixată prin aceasta sau după 20 de zile
de la publicarea sa. Respectarea întocmai a acestei îndatoriri este o condiţie indispensabilă a
aplicării simultane şi
uniforme a regulamentelor comunitare în ansamblul Comunităţii. Aplicabilitatea directă a
regulamentului nu exclude, însă, orice intervenţie a măsurilor destinate să asigure aplicarea sa, ca
de exemplu, atunci când însuşi textul regulamentului abilitează instituţia comunitară sau un stat
membru, să ia măsuri de aplicare.
- Directiva,
Directiva, spre deosebire de regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul final
propus, lăsând la dispoziţia statelor membre acele forme şi mijloace prin intermediul cărora se
poate ajunge la îndeplinirea sa. Regula generală este că ea se adresează anumitor state membre,
iar când se adresează tuturor statelor membre, acest lucru este precizat în conţinutul ei [138,
p.123-124].

58
 În clasificarea operată de Tratatul C.E. directiva ocupă locul al doilea. În doctrină s-a
subliniat că directiva este un instrument de acţiune indirectă, a cărui tehnică evocă legile-cadru
sau de principiu cunoscute în sistemele juridice federale. Asemănarea nu este perfectă, întrucât
directivele impun statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat.
Potrivit Tratatului C.E., “directiva impune oricărui stat membru rezultatul care trebuie
atins, lăsând instanţelor naţionale competenţe legate de forma şi mijloacele utilizate în acest
scop”. Deci, directiva leagă fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care
urmează să fie atins, dar lasă autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor
necesare atingerii acestui obiectiv.
Aşa cum am spus, directiva reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se
aseamănă tehnicii aplicării legii – cadru, completată prin decretele de aplicare. Se circumscrie
voinţei redactărilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de
uniformizare juridică, o formulă fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea între nivelul
comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă particularităţilor naţionale, special
adoptată pentru a asigura funcţia de apropiere a legislaţiei comunitare de legislaţiile naţionale.
Conform dispoziţiilor Tratatului C.E., “Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului, adoptă directive care sunt adresate statelor membre în vederea armonizării
dispoziţiilor legale care influenţează în mod direct funcţionarea Pieţei comune”. Dacă legislaţia
naţională a unui stat membru produce distorsiuni în funcţionarea Pieţei comune, Comisia iniţiază
procedura consultării statului membru vizat. În cazul în care această consultare nu se dovedeşte a
fi suficientă, Comisia propune Consiliului adoptarea de directive, care vor fi adoptate cu
majoritate calificată.
- Decizia,
Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi, este obligatorie atât în ceea ce
priveşte scopul propus, cât şi cu privire la formele şi mjloacele prin care se ajunge la el [139,
p.123-124].
Potrivit Tratatului CE, decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii
pe care îi desemnează. Deşi nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple
în sistemul tratatelor, decizia are următoarele caracteristici:
Caracter individua;l
În vreme ce regulamentul este un act prin esenţă normativ, decizia are incidenţă numai
asupra destinatarilor cărora li se adresează.

59
 Caracter obligatoriu;
Acest caracter depinde, în exclusivitate, de conţinutul deciziei susceptibil de a produce
efecte juridice obligatorii, şi nu forma acesteia.
Când este vorba despre acte sau decizii a căror elaborare se efectuează în mai multe faze,
în special în cadrul unei proceduri interne, jurisprudenţa Curţii consideră că, în principiu, nu
constituie un act atacabil decât în măsura în care defineşte poziţia Comisiei sau a Consiliului în
cadrul procedurii, cu excluderea măsurilor intermediare, al căror obiectiv este acela de a pregăti
decizia finală.
Rezultă, deci, că un act nu poate fi decizie decât dacă produce efecte juridice, depăşind
sfera internă a instituţiilor comunitare.
Caracter obligatoriu în toate elementele sale;
Din acest punct de vedere, decizia, este asimilată regulamentului şi se distinge de
directivă. Deciziile trebuie să fie notificate destinatarilor lor şi produc efecte numai prin această
notificare.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu modifică regimul deciziilor prevăzute în tratatele
CECA şi EURATOM, dar în cadrul Tratatului CE, prin modificarile aduse, se prevede că
„deciziile adoptate conform procedurii, de către Parlamentul european şi de către Consiliu,
trebuie să fie publicate, la fel ca şi regulamentele şi directivele, în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene”.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale, nu numai în ce priveşte rezultatul propus
a fi atins. Ea poate să prevadă mijloacele prin care să se aducă la îndeplinire acest rezultat, statele
având libertatea de a alege numai forma juridică a punerii în aplicare în interiorul lor.
Situaţia juridică este modificată prin incidenţa deciziei, ea aplicându-se direct
particularilor sau situaţilor nou apărute.
- Recomandarea şi avizul,
Acestea se caracterizează prin faptul că sunt lipsite de efectul obligatoriu, ele “nealiniind”
statele la o anume conduită, nu au o forţă de constrângere şi, deci, nu constitue izvoare de drept
în adevăratul sens al cuvântului. Ele au un rol orientativ.
Recomandările şi avizele sunt excluse din Tratatul CE, de la controlul Curţii de Justiţie.
Doctrina a interpretat acste dispoziţii, „stabilind că lipsa efectului obligatoriu nu conduce la
absenţa efectelor juridice. Astfel, nu se poate confunda actul lipsit de forţă obligatorie cu actul
fără efecte din punct de vedere juridic” [173, p.11].
Recomandările şi avizele constituie instrumente foarte utile de orientare a
comportamentelor şi legislaţiilor, o sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor naţionale. În

60
jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a considerat că recomandările nu sunt lipsite de orice efect
juridic şi că judecătorii naţionali sunt ţinuţi să le ia în considerare dacă lămuresc interpretarea
dispoziţiilor naţionale, pentru a asigura deplina aplicare sau dacă au drept să completeze
dispoziţiile de drept comunitar având în vedere un caracter constrângător. După unele păreri, o
distincţie între aviz şi recomandare este greu de făcut. Se consideră însă, că avizul este, mai
degrabă, expresia unei păreri asupra unei probleme date, în timp ce recomandarea este un
instrument de acţiune indirectă urmărind apropierea legislaţiilor şi nu diferă de directivă decât
prin absenţa forţei obligatorii. Nerespectarea de către un stat membru a unui aviz motivat al
Comisiei, îi permite acesteia să sesizeze Curtea de Justiţie pentru constatarea neexecutării.
c). Izvoarele complementare
Izvoarele complementare sunt cele care rezultă din acordurile încheiate între statele
membre în domeniile de competenţă naţionale. În măsura în care obiectul lor se situează în sfera
obiectivelor definite de tratate ele poartă denumirea de „drept complementar” şi pot fi
considerate norme de drept comunitar, în sens larg. Acestea sunt: convenţia comunitară; deciziile
şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite în cadrul
Consiliului; declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor europene, care sunt
adoptate de comun acord cu statele membre. [139, p. 124].
Spre deosebire de convenţiile constitutive ale majorităţii organizaţiilor internaţionale,
tratatele de la Paris şi Roma nu au optat, în general, pentru recurgerea la acorduri încheiate între
statele membre pentru a realiza obiectivele lor. Consacrarea legală a existenţei acestora este
făcută în Tratatului CE. Acesta consacră regula de drept internaţional, potrivit căreia drepturile şi
obligaţiile rezultând din convenţiile anterior intrării în vigoare, între unul sau mai multe state
membre, pe de o parte şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte , nu sunt afectate de
dispoziţiile tratatului. Se afirmă, de asemenea, obligaţia statelor membre de a elimina
incompatibilităţile existente între tratatele anterioare şi dreptul comunitar.
Având în vedere că pentru crearea uniunii depline se cere omogenitate, sistemul de
integrare este hotărâtor. De aceea, statele terţe nu pot revendica în beneficiul lor, pe baza clauzei
naţiunii celei mai favorizate sau a interdicţiei discriminării, avantajele inerente participării la
Comunitate.
În opinia Curţii de Justiţie, statele membre nu pot opune Comunităţii drepturi care le sunt
recunoscute de statele terţe în convenţii anterioare pentru a se sustrage de la angajamentele lor.
În concluzie, Comunitatea nu este legată de o convenţie internaţională încheiată de statele
membre anterior intrării în vigoare a tratatului C.E.E., decât dacă sunt reunite criteriile:
atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi a particularităţilor instituţiilor,

61
acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii statelor membre. În celelalte cazuri,
acordul este numai opozabil instituţiilor comunitare de către statul membru care este parte pentru
a-i permite să se conformeze obligaţiilor sale faţă de statele din afara Comunităţii.
Dacă acordurile între statele membre se situează în prelungirea obiectivelor definite în
tratate, ele intră în categoria dreptului complementar şi pot fi considerate ca drept comunitar, în
sens larg, dar, datorită regimului lor interstatal, ele întreţin relaţii specifice cu ordinea juridică
comunitară. Categoria acordurilor complementare grupează, „pe de o parte, convenţiile încheiate
de către statele membre în aplicarea tratatelor, iar, pe de altă parte, deciziile reprezentanţilor
guvernelor acestor state în cadrul Consiliului”.
- Convenţiile comunitare,
Potrivit prevederilorTtratatului CE, statele membre vor angaja între ele, de câte ori este
necesar, negocieri pentru a asigura aplicarea dreptului comunitar în favoarea resortisanţilor lor.
Pe baza acestui text, statele membre au încheiat:
- Convenţia de la Bruxelles, din 27 septembrie 1968, privind competenţa juridică şi
executarea deciziilor în materie comercială civilă şi Protocolul din 3 iunie 1971, referitor la
interpretarea acesteia;
- Convenţia din 29 februarie 1968 pentru recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi
persoanelor juridice, completată de un Protocol privind interpretarea sa;
- Convenţia din 23 iulie 1990, privind eliminarea diblei impuneri în caz de corectare a
beneficiilor întreprinderilor asociate.
În acest sens, s-a pregătit Convenţia referitoare la faliment pentru fuziunea internaţională
a societăţilor anonime. Deşi intervenţia instituţiilor comunitare la încheierea acestor acorduri
este, întotdeauna, limitată şi, adesea, chiar inexistentă, cel puţin formal, o mare parte a doctrinei
le consideră, cu unele nuanţări, că se integrează în dreptul comunitar „lato sensu”.
Admiţând că aceste acorduri fac parte din ordinea juridică comunitară, acordurile nu pot
face, însă, obiectul unui recurs în anulare, căci nu sunt acte ale instituţiilor. De asemenea, ele nu
intră în competenţa interpretativă a Curţii de Justiţie, întrucât Tratatul C.E.E. nu permite să se
utilizeze procedura pe care o prevede decât pentru interpretarea propriilor sale norme şi a actelor
instituţiilor.
S-a considerat că nimic nu interzice statelor membre, în cadrul competenţei lor
internaţionale reziduale şi chiar dacă tratatele nu prevăd, să faciliteze buna executare a
convenţiilor care au fost încheiate, fără să aibă în mod direct fundamentul juridic, încheind
convenţii în oricare alte domenii conexe.

62
 Iniţiativa elaborării unor astfel de convenţii este luată în general de statele implicate, de
comun acord cu Consiliul şi Comisia. Proiectul astfel elaborat de către experţi este transmis
Consiliului şi Comisiei, care indică public opinia lor într-un aviz formal şi, la limită, cu obiecţiile
pe care le au.
- Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite
în cadrul Consiliului
Cea de-a doua categorie de acte convenţionale încheiate între statele membre rezultă
dintr-o practică ce s-a dezvoltat în cadrul Consiliului, cunoscută sub denumirea “deciziile
reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului”.
Acestea sunt acorduri în formă simplificată, care urmăresc să realizeze un obiectiv al
tratatului în situaţiile în care instituţiile nu dispun de o putere de decizie. Aceste acorduri nu pot
deroga de la tratate. Dispoziţia finală a acestor acte prevede ratificarea sau aprobarea de către
statele membre potrivit procedurilor de drept intern necesare pentru a le asigura aplicarea.
Natura convenţională este confirmată prin tratatele de aderare în care, dacă referitor la
actele adoptate de către instituţii se stipulează că acestea “leagă noile state membre”, în schimb,
în privinţa deciziilor şi a acordurilor, convenite de reprezentanţii statelor membre reuniţi în
cadrul Consiliului, se arată că noile state membre aderă la acestea.
Domeniile în care pot interveni aceste acorduri şi decizii sunt: domeniile pe care
însuşi tratatul le-a rezervat statelor; problemele care sunt guvernate de tratate; problemele
care nu sunt guvernate decât parţial prin tratat, cazul tipic fiind acela al acordurilor
intervenite cu ocazia încheierii acordurilor externe mixte.
Legalitatea acestor acte nu ar putea fi examinată de către Curtea de Justiţie, decât
considerând că o asemenea decizie, în caz de incompatibilitate cu dreptul comunitar, ar putea
constitui o neîndeplinire a obligaţiilor de către state.
- Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative
Acestea se deosebesc de categoria deciziilor mai sus menţionată prin faptul că nu
comportă nici o procedură de angajament şi traduc numai voinţa politică a actelor care le conferă
numai valoare de orientare pentru a programa acţiunile lor. Programarea acţiunilor fiecărei ţări
este una globală, relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor. Analizând raportul dintre
dreptul complementar şi ordinea juridică comunitară, în doctrină s-a considerat că, deşi rămâne
în exterior, dreptul complementar rămâne strâns legat de ordinea juridică comunitară. Neavând
fundamentul său în tratatele constitutive, nu ar putea să se găsească faţă de acesta într-un raport
de compatibilitate.

63
 S-a subliniat, de asemenea, că statele, acţionând pe calea convenţiilor complementare sau
a deciziilor luate în cadrul Consiliului, trebuie să fie totdeauna prezumate că nu au derogat de la
tratat.
d). Normele care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor Europene
Extinderea continuă a sferei de relaţii pe care le desfăşoară Comunităţile cu un număr
crescând de state şi organizaţii internaţionale, a dus la crearea unor izvoare de drept comunitar.
Acestea, fără a avea această putere normativă cu cele analizate până acum, nici nu le înlocuieşte
şi nici nu le completează, dar obligă Comunităţile la respectarea lor în cadrul ordinii juridice
comunitare.
Dintre aceste angajamente externe ale Comunităţilor cele mai semnificative sunt:
- acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale;
- actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale
Comunităţilor;
- unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu statele terţe.
Fiecare dintre cele trei Comunităţi este dotată cu personalitate juridică internaţională,
având, deci, capacitatea juridică necesară pentru a încheia acorduri cu terţe ţări sau cu organizaţii
internaţionale.
Comunităţile sunt abilitate, să încheie, după procedura obişnuită, acorduri cu diverse
entităţi statale sau organizaţii internaţionale. Paşii obişnuiţi ai încheierii acordurilor
internaţionale au căpătat o reglementare specială şi precisă în noua redactare a tratatului de la
Maastricht. Negocierea este un atribut în special, al Comisiei, dar nu în mod discreţionar [15,
art.228, parag.1].
Încheierea acordului este realizată de către Consiliu, afară de cazurile în care se cere
unanimitatea. Acordurile sunt încheiate după consultarea Parlamentului european, cu excepţia
cazului în care acestea sunt dintre cele prevăzute pentru adoptarea unor reguli interne.
Uneori Parlamentul european este chemat să-şi dea acordul de principiu la încheierea
unor astfel de acte. În categoria acestora pot fi amintite: acordurile de asociere cu terţi; acordurile
care creează un cadru instituţional specific în care sunt ordonate procedurile de cooperare şi
acordurile care implică o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii respective [15, art.228,
parag.2].
Prin această prevedere a tratatului asupra Uniunii Europene, se instituie un control apriori
al compatibilităţii acordurilor externe cu normele dreptului originar.
Această procedură are scopul de a evita dificultăţile pe care o asemenea situaţie ar risca
să o creeze, nu numai în ordinea comunitară, ci şi în relaţiile internaţionale.

64
 Acordurile încheiate în condiţiile şi cu respectarea procedurilor enunţate mai sus,
dezvoltă legăturile dintre instituţiile Comunităţii şi statele membre. Aceste acorduri se
integrează în ordinea juridică comunitară şi devin izvor de drept, subordonându-se tratatelor .
În măsura în care acordurile leagă instituţiile, ele trebuie să fie respectate de către acestea,
în special în exercitarea puterii normative, ceea ce antrenează întâietatea acordurilor asupra
dreptului comunitar derivat şi, în special, al regulamentelor.
e). Izvoarele nescrise
Jurisprudenţa ocupă un rol important între izvoarele dreptului comunitar. Este la
latitudinea odinii juridice comunitare de a primi dreptul jurisprudenţial între celelalte izvoare ale
dreptului comunitar. Acestei aptitudini îi corespunde aceea a Curţii de Justiţie de a crea dreptu.
Exercitarea de către Curte a acestei misiuni normative se singularizează, prin utilizarea
metodelor de interpretare dinamică ca şi printr-o largă recurgere la principii generale de drept
[139, p.161].
- Cutuma comunitară
În dreptul internaţional public cutuma ocupă un loc deosebit de important, fiind cel mai
vechi izvor atât al dreptului internaţional, cât şi al dreptului în general [138, p.24]. Cutuma
internaţională reprezintă, aşadar, conform Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie anexat
Cartei ONU, „o dovadă a unei practici general acceptate ca drept”.
Elementele procesului cutumiar sunt următoarele: cutuma trebuie să constituie o practică
generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită
cu forţă juridică obligatorie; cutuma reprezintă o sursă nescrisă şi poate fi definită, în lumina
dreptului comunitar ca fiind o practică urmată şi acceptată, devenind astfel obligatorie din punct
de vedere legal, practică ce adaugă sau modifică legislaţia primară sau secundară/derivată a
Comunităţii Europene. Trebuie spus faptul că dreptul comunitar nu cuprinde cutume în sensul
celor prezentate mai sus cu referire la cutuma din dreptul internaţional. Contrar dreptului
internaţional public, unde ea reprezintă o sursă fundamentală de drept, cutuma este quasi-
inexistentă în dreptul comunitar [100, p.89].
Pot fi enumerate unele argumente pentru evidenţierea obstacolelor care există în calea
formării unor asemenea surse. În primul rând, este vorba despre existenţa unei proceduri
speciale de amendare a Tratatelor; aceasta nu exclude posibilitatea apariţiei unei cutume, însă
stabileşte anumite criterii foarte exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească
pentru a fi aplicabilă [12, art.48].
Un alt obstacol ar fi acela ca validitatea oricărei acţiuni a instituţiilor este verificată în
raport cu tratatele şi nu cu practica acestora, ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al

65
Tratatelor, cutuma în nici un caz nu poate fi creată de instituţiile comunitare, cel mult, statele
membre pot face acest lucru, şi numai cu îndeplinirea strictă a condiţiilor menţionate. Totuşi,
anumite practici repetate, care se înscriu pe linia textelor tratatelor comunitare, ar putea avea
vocaţia de a forma pe termen lung reguli cutumiare. C.J.C.E. nu a exclus această posibilitate,
amintind că, „în orice caz, o simplă practică nu poate prevala asupra normelor Tratatelor” [53, p.
3641-3680].
O practică contra legem nu ar putea în nici un caz fi sursă de drept. Din contră, o practică
praeter legem care să intervină în completarea textelor în vederea rezolvării unui aspect
neprevăzut de Tratate ar putea duce la crearea unei reguli cutumiare. Este, astfel, demn de
menţionat faptul că, la nivel comunitar, se află în proces de formare o singură cutumă,
deocamdată, este vorba despre practica recurgerii din ce în ce mai dese la acorduri informale
stabilite între instituţiile comunitare.
- Ordinea juridică comunitară
Ordinea juridică comunitară, prin exigenţele sale impune o serie de limitări suverane ale
statelor semnatare ale tratatelor de aderare la Uniune. În aceste condiţii, exigenţa unui drept scris,
cu norme clare şi precise a căror interpretare să nu ducă la situaţii echivoce, este întemeiată.
Cu toate acestea, pe măsura consolidării dreptului comunitar, practicile instituţiilor şi
solicitarea frecventă a aplicării principiilor generale de drept au determinat includerea acestora în
noua ordine juridică. Caracteristica recurgerii de către Curtea de Justiţie la principiile generale
constă în faptul că-i permite să aleagă, în deplină independenţă, în celelalte sisteme juridice şi, în
special, în sistemele juridice ale statelor membre, principiile şi regulile pe care decide să le
aplice, adică să le raporteze în ordinea juridică comunitară. Din examinarea jurisprudenţei Curţii
de Justiţie se constată că aceasta a primit principiile originare de drept internaţional care se
conciliază cu exigenţele dreptului comunitar.
2.3. Principiile dreptului comunitar
Cooperarea dintre ţările membre este guvernată – în baza actelor constitutive - tratatelor -
de o serie de idei, care configurează principiile dreptului comunitar. În analiza pe care o face cu
privire la Dreptul instituţional al Comunităţilor europene, J. Boulois face distincţie între
principiile comune dreptului statelor membre şi principiile Comunităţilor europene. [84, p.191 şi
următoarele]. Examinarea acestor categorii de principii scoate în evidenţă nu numai asemănări,
ci şi suprapuneri, menţinându-se unele elemente distincte ce rezultă din natura şi particularităţile
Comunităţilor europene. Principiile ordinii comunitare se reflectă în principiile de drept ale
statelor membre , fiind încorporate în legile fundamentale, în legi organice sau regăsindu-se în
practica judecătorească din aceste state. Atât în doctrină, cât şi în practica comunitară sunt

66
enunţate ca principii definitorii ale acestui tip de drept: principiu egalităţii în faţa reglementărilor
economice; principiul proporţionalităţii; principui responsabilităţii puterii publice pentru daunele
cauzate particularilor prin acte normative; principiul păstrării secretului economic; principiul
solidarităţii statelor membre; principiul loialităţii; principiul protecţiei şi garantării drepturilor
omului; principuil respectării dreptului la apărare etc.
Tratatele comunitare conţin regulile generale care direcţionează activitatea de aplicare a
reglementărilor pe care le stipulează . În cazul în care nici o prevedere contrară nu este cuprinsă
în tratate , se vor aplica principiile generale ca parte a ordinii juridice comunitare [183, p. 14-25].
Tratatul de la Roma reglementează „ Politicile Comunităţii”, care călăuzesc acţiunile
comunitare, pe baza a patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie
a persoanelor, libera circulaţie a capitalului şi plăţilor şi libera circulaţie a serviciilor. Toate
aceste libertăţi au fost stipulate şi în acordurile de asociere la Uniunea Europeană. Drepturile
fundamentale ale persoanelor constitue o superegalitate comunitară, superegalitate a cărei
respectare o impune Curtea de Justiţie, ca fiind o autoritate superioară celei din dreptul derivat.
Principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie impune respect instituţiilor
comunitare sunt:
- Principiul securităţii juridice – sub diverse denumiri: prescrierea şi decăderea din
drepturi; inopozabilitatea unui act care nu a făcut obiectul unei publicaţii adecvate;
neretroactivitatea; increderea legitimă;
- Principiu dreptului la apărare - impune respectarea caracterului contradictoriu al
procedurii, nu numai în faţa organelor jurisdicţionale, ci şi în faţa organelor administrative, chiar
pur consultative şi când este vorba de sancţiuni disciplinare sau administrative sau chiar simple
decizii care afectează interesele persoanelor vizate;
- Principiul egalităţii – pentru care interzicerea discriminării după naţionalitate sau sex nu
este decât o expresie specifică, aplicându-se reglementări economice edictate de instituţiile
comunitare;
- Principiul proporţionalităţii – pretinde că orice obligaţie impusă destinatarului de către
regulile comunitare trebuie să fie limitată la strictul necesar pentru atingerea obiectivului cercetat
şi impune numai sacrificiul suportabil de către operatorii pe care îi grevează.
Principiile cu caracter tehnic, care nu au decât o valoare supletivă, în cazul lacunar în care
ar putea, să fie îngrădită voinţa prin dispoziţii exprese ale dreptului derivat, ca de ex; principiul
responsabilităţii extracontractuale a Comunităţilor; principiul retragerii retroactive a actelor
ilegale; principiul neplăţii zilelor de grevă; principiul distincţiei impozitelor, taxelor şi a
redevenţelor [139, p.163].

67
 a). Principiile dreptului comunitar, consacrate de Curtea de Justiţie
- Principiul egalităţii persoanelor supuse unor autorităţi administrative în
faţa unor reglementări economice
Potrivit unei formule clasice, Curtea “consideră că discriminarea constă în a trata în
mod identic situaţii care sunt diferite sau de manieră diferită, ca situaţii care sunt identice”.
Conceptul de discriminare nu acoperă aceleaşi situaţii în care tratamentul inegal al
naţionalităţilor diferitelor state este datorat diferenţelor între legislaţiile statelor membre.
El ar deveni aplicabil numai dacă acest tratament poate să fie imputat unui subiect de
drept, în măsura în care aceste diferenţe afectează toate persoanele supuse lor.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornice în
cadrul teritoriului comunitar, în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi
produc efectele.
- Principiul respectării drepturilor dobândite
Curtea a delimitat condiţiile de natură să permită recunoaşterea drepturilor dobândite.
Rigoarea manifestată în consacrarea acestui principiu se explică prin dorinţa de a nu se împiedica
excesiv în exercitarea atribuţiilor instituţiilor comunitare.
- Principiul îmbogăţirii fără justă cauză
Aplicarea acestui principiu se face pentru lămurirea relaţiilor stabilite în cadrul
raporturilor juridice între autorităţile comunitare sau între state şi cei administraţi.
- Principiul revocabilităţii actelor administrative
După consacrarea acestui principiu în majoritatea legislaţiilor europene el şi-a găsit
aplicarea şi în cadrul relaţiilor intervenite între particulari şi Comunitate. Actele administrative
legale, în măsura în care produc efecte prejudiciabile, urmează să fie desfiinţate cu efecte
retroactive.
- Principiul securităţii juridice
Curtea de justiţie asociază acest principiu cu acela al încrederii legitime şi al respectării
drepturilor dobândite. Acest principiu se opune ca punctul de plecare al unui act comunitar să fie
fixat la o dată anterioară publicării sale, afară de cazul în care, în mod cu totul excepţional,
scopul ce trebuie atins o cere şi când încrederea legitimă a celor interesaţi este pe deplin
respectată. Acest principiu se opune, de asemenea, aplicării retroactive a unui regulament, afară
de cazul în care, fie din textul acestuia, fie din obiectivele sale, rezultă cu claritate că nu dispune
numai pentru viitor.

68
 Aplicarea principiului securităţii juridice face necesară stabilirea într-un mod clar şi
precis a drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului pentru ca acesta să poată răspunde în
consecinţă.
- Principiul încrederii legitime
Câmpul de aplicare al acestui principiu nu ar putea fi extins peste limitele normale, astfel
încât o reglementare nouă să se aplice efectelor viitoare ale situaţiilor născute sub imperiul
reglementării anterioare, în absenţa unor obligaţii stabilite faţă de autoritatea publică.
- Principiul proporţionalităţii
Instituţiile trebuie să vegheze, în executarea atribuţiilor lor, ca sarcinile impuse agenţilor
economici să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a se atinge scopurile pe care autoritatea
este ţinută să le realizeze.
Pentru a se stabili dacă o dispoziţie de drept comunitar este conformă principiului
proporţionalităţii, este necesar să se verifice, în primul rând, dacă mijloacele pe care acea
dispoziţie le pune în aplicare, sunt în concordanţă cu importanţa acesteia şi, în al doilea rând,
dacă sunt necesare pentru a-l realiza.
- Principiul legitimei apărări
Este întâlnit în numeroase hotărâri ale Curţii de justiţie. Legitima apărare nu poate fi
invocată împotriva unei autorităţi publice acţionând împotriva altei autorităţi publice, acţionând
în mod legitim în cadrul legal al competenţelor sale şi nici împotriva actelor comercianţilor
loiali.
- Principiul forţei majore
Existenţa unui principiu general de drept privind cazul de forţă majoră este consacrat de
Curtea de Justiţie, exigenţele reţinute fiind cele care sunt cerute şi în dreptul intern al statelor
membre.
- Principiul dreptului la apărare
Existenţa respectării dreptului de apărare se impune de fiecare dată când administraţia ia
o măsură de natură să lezeze grav interesele individuale. Acest principiu se impune, chiar în
absenţa oricărei reglementări. În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în
sistemul juridic comunitar. Hotărârile obligatorii pentru cazurile ce ar surveni în viitor, ele
având, în principiu, efecte erga omnes.
Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare,
normele fiind perfecţionate şi suplimentate, astfel că sunt impuse reguli noi care, deşi obligă
părţile aflate în litigiu, au valoare generală. Extinderea rolului Curţii de justiţie prin acordarea

69
unei influenţe jurisprudenţei este menită acoperirii creanţelor celorlalte instituţii. Interpretările la
care are dreptul să recurgă Curtea, trebuie să fie sistematice, teologice şi autentice.
b). Principiile generale ale dreptului comunitar
Principiile generale ale dreptului comunitar cuprind următoarele categorii: unele principii
ale dreptului internaţional public, principiile sistemelor juridice ale statelor membre, principiile
rezultate din dispoziţiile tratatelor comunitare, drepturile fundamentale ale omului. Trebuie
precizat faptul că toate aceste principii sunt trecute prin filtrul obiectivelor comunitare, adică sunt
“comunitarizate”, astfel încât, uneori, pot suporta anumite limitări pentru a fi în conformitate cu
dreptul comunitar [140, p.141-146].
Pentru ca principiul să fie apt ,trebuie să intre în ordinea juridică comunitară, adică să nu
fie în contradicţie cu valorile care stau la originea tratatelor.
Se poate afirma că sursa naturală a principiilor generale de drept comunitar ar trebui să fie
principiile generale ale dreptului internaţional, deoarece Comunităţile sunt fondate pe baza unor
tratate internaţionale. Totuşi, C.J.C.E. manifestă o oarecare rezervă cu privire la aceste principii
în măsura în care ele corespund unei organizaţii internaţionale fondate pe raporturi de egalitate
între subiectele de drept. Ordinea juridică comunitară este fondată pe ierarhie şi nu pe egalitate.
Statele şi indivizii sunt destinatarii şi nu autorii normelor adoptate de instituţii. Respectarea
acestor norme este asigurată de un control jurisdicţional centralizat şi nu, cum se întâmplă în
dreptul internaţional, prin intermediul reciprocităţii. În această privinţă, ordinea juridică
comunitară se aseamănă mai mult cu ordinea juridică internă, decât cu cea internaţională clasică.
Este motivul pentru care C.J.C.E. a refuzat să transpună în dreptul comunitar principiul
reciprocităţii care se traduce în exceptio non adempleti contractus. Statul nu are dreptul să îşi
facă dreptate singur. Recunoaşterea unui asemenea drept ar pune în discuţie unitatea pieţei
comune deoarece regulile aplicabile indivizilor ar varia în funcţie de aplicarea principiului de
către statele membre [54, Rec.1217].
Dimpotrivă, C.J.C.E. acceptă aplicarea principiilor generale ale dreptului internaţional în
materiile care aparţin prin natura lor acestuia din urmă: raporturile între tratate contradictorii [55,
Rec. 22], interdicţia pentru un stat de a refuza cetăţenilor săi dreptul de acces şi de sejur pe
teritoriul său [56, Rec. 1227], pacta sunt servanda [57, Rec.I-3688], principiul bunei-credinţe
[58, Rec.II – 39].
Majoritatea acestor principii sunt aplicabile în dreptul comunitar pentru că fac parte din
dreptul cutumiar internaţional care leagă Comunităţile în relaţiile cu statele terţe.
Sursa privilegiată a principiilor generale rămâne dreptul intern al statelor membre, în acest
domeniu C.J.C.E. având o anumită libertate. Este semnificativ faptul că în materie de

70
responsabilitate extracontractuală, C.J.C.E. a creat un sistem autonom de cel al răspunderii, în
timp ce tratatul face referire în mod expres la principiile generale comune statelor membre. În
acest sens, C.J.C.E. nu urmează un demers mecanic care ar duce la reţinerea doar a principiilor
consacrate în toate statele membre. Exerciţiul ar fi, de altfel, dificil într-o comunitate din ce în ce
mai extinsă. În fapt, pe baza unei analize comparative, C.J.C.E. încearcă, cu anumită marjă de
libertate, să stabilească tendinţele fără să se simtă totuşi legată de o tendinţă majoritară. A ajuns
astfel să reţină principii care nu erau consacrate expres decât într-un singur stat membru, ca de
exemplu, proporţionalitatea sau încrederea legitimă. Este adevărat că nu exista nici o opoziţie
faţă de aceste principii în celelalte state membre în care ele existau sub o formă cutumiară. În
orice caz, nu este suficient ca un principiu să fie comun statelor membre pentru a putea fi aplicat
în dreptul comunitar; el trebuie să treacă testul compatibilităţii cu „cadrul şi structura
obiectivelor Comunităţii”. Este vorba despre autonomia dreptului comunitar [59, Rec.1125].
Există şi anumite principii legate de structura instituţională a comunităţii care sunt sau nu
consacrate în tratate. Este vorba astfel de principiul echilibrului instituţional sau de competenţa
de auto-organizare a instituţiilor, pe care nu le putem califica drept principii generale de drept,
deoarece ele se aplică cu privire la funcţionarea instituţională a Uniunii şi îşi găsesc sursa în
dispoziţiile instituţionale ale tratatelor.
Conţinutul principiilor generale
Este dificil de prezentat în mod sistematic jurisprudenţa C.J.C.E. în domeniul principiilor
generale de drept. Având ca scop acoperirea lacunelor dreptului comunitar, C.J.C.E. a făcut
dovada unei creativităţi deosebite. Tratatele nu prevedeau nimic în domenii esenţiale ca:
protecţia drepturilor fundamentale, regimul actelor juridice, procedura administrativă
necontencioasă etc. În toate aceste domenii, recurgerea la principiile generale a permis
construirea unei comunităţi de drept. Dacă lăsăm la o parte principiile structurale, se pot distinge
trei mari categorii: drepturile fundamentale, principiile legate de respectarea securităţii juridice
şi limitarea puterii discreţionare a legislativului.
Drepturile fundamentale
Având în vedere că U.E. nu dispune de un catalog al drepturilor fundamentale, sursele
esenţiale sunt constituite de principiile constituţionale comune statelor membre şi de CEDO. Aşa
cum afirmă C.J.C.E., „drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de
drept a căror respectare o asigură judecătorul comunitar. În această privinţă, judecătorul
comunitar se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre precum şi din
indicaţiile furnizate de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care

71
statele membre sunt părţi. În acest cadru, CEDO … la care T.U.E. face referire are o importanţă
considerabilă”[60, Rec.I-1759].
Importanţa CEDO rezidă în faptul că, ratificată fiind de toate statele membre, constituie
expresia valorilor lor comune. Având în vedere că CEDO este un instrument viu interpretat de
Curtea de la Strasbourg, nu este surprinzător că instanţa jurisdicţională de la Luxembourg acordă
mare atenţie jurisprudenţei primeia, ceea ce nu împiedică unele discordanţe. Carta drepturilor
fundamentale a U.E., proclamată la Nisa în decembrie 2000, constituie un catalog al drepturilor
fundamentale aplicabile în Uniune, însă, deocamdată, nu este integrată în dreptul primar. Pornind
de la această bază, C.J.C.E. a avut deseori ocazia să consacre unele drepturi fundamentale în
ordinea juridică comunitară: protecţia vieţii private, libertatea de exprimare, dreptul la un recurs
efectiv, libera exercitare a activităţilor economice şi profesionale, dreptul de proprietate,
neretroactivitatea dreptului penal, principiul egalităţii, interdicţia discriminării etc. Bineînţeles,
drepturile astfel recunoscute pot fi exercitate în anumite limite care să nu aducă atingere înseşi
substanţei dreptului respectiv. Limitele trebuie să răspundă unui interes general urmărit de
Comunitate şi nu trebuie să constituie o intervenţie disproporţionată prin raportare la scopul
urmărit. Între drepturile fundamentale, o atenţie specială trebuie acordată respectării dreptului la
apărare. În cadrul controlului pe care C.J.C.E. îl exercită cu privire la procedurile în materie de
concurenţă şi anti-dumping, C.J.C.E. pune accentul pe principiul contradictorialităţii şi pe
posibilitatea părţilor de a-şi expune punctul de vedere.
Principiul securităţii juridice
Acest principiu presupune ca fiecare persoană să cunoască regulile care i se aplică şi să
îşi întemeieze cu toată încrederea acţiunile pe aceste reguli, ceea ce implică elaborarea unei
legislaţii comunitare clare şi previzibile. „Principiul securităţii juridice cere ca legislaţia
comunitară să fie sigură şi aplicarea sa previzibilă şi ca orice act comunitar care produce efecte
juridice să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa celui interesat astfel încât acesta să poată şti cu
certitudine momentul de la care acel act produce efecte juridice. Această cerinţă se impune mai
ales în cazul actelor susceptibile de a avea consecinţe financiare.”[61, Rec.II-39]. De aici decurg
o serie de reguli protectoare pentru particulari în materie de publicitate a actelor, de
retroactivitate. O altă formă a aceluiaşi principiu este aceea a încrederii legitime care implică
faptul că particularii sunt protejaţi împotriva unei modificării fără preaviz a legislaţiei. Condiţia
pentru aplicarea principiului este ca încrezându-se în stabilitatea legislaţiei comunitare
particularul să-şi facă speranţe legitime în legătură cu orice tip de activitate. Pentru a fi legitime,
aceste planuri trebuie să se bazeze pe declaraţii precise ale administraţiei fără ca acestea să fie
contrare legislaţiei în vigoare şi fără ca particularul să acţioneze ilegal. Particularul este protejat

72
şi împotriva efectelor unei modificări a legislaţiei în vigoare dacă se dovedeşte că un operator
avizat nu ar fi putut prevedea această schimbare legislativă sau dacă CE n-a dat de înţeles că
intenţionează să opereze o modificare. Astfel, principiul încrederii legitime nu este aplicabil în
numeroase cazuri în care este evident că legislaţia comunitară este în mod regulat adaptată în
funcţie de evoluţia situaţiei economice, lucru care se întâmplă frecvent în domeniul agriculturii
sau al siderurgiei unde este necesară adaptarea la fluctuaţiile pieţei. În plus este necesar ca aceste
măsuri, chiar previzibile, să fie anunţate în timp util dacă au repercusiuni asupra investiţiilor
efectuate de particulari [62, Rec.I-3695].
Limitarea puterii discreţionare
Tratatele lasă instituţiilor comunitare o marjă largă de apreciere, mai ales în materie
economică. Dacă obiectivul politicilor comune este definit de tratate, nu acelaşi lucru se
întâmplă cu instrumentele ce trebuie utilizate pentru realizarea lui. C.J.C.E. este foarte
„respectuoasă” faţă de această putere de apreciere. Totuşi, principiul proporţionalităţii, inspirat
din dreptul intern german, constituie unul dintre mijloacele de a limita această putere. Conform
definiţiei date de T.P.I., „în virtutea principiului proporţionalităţii … legalitatea unei
reglementări comunitare este subordonată condiţiei ca mijloacele pe care le pune în aplicare să
fie apte să realizeze obiectivul legitim urmărit prin reglementarea în cauză şi să nu meargă
dincolo de ceea ce este necesar pentru a-l atinge, fiind înţeles că, dacă se poate alege între mai
multe măsuri adecvate, trebuie aleasă cea mai puţin constrângătoare”[63, Rec.II-427]. Principiul
proporţionalităţii a devenit o regulă de drept primar prin incorporarea sa în T.C.E.. Totuşi, chiar
dacă sunt posibile mai multe căi, C.J.C.E. nu va substitui aprecierea sa celei a legislativului dacă
măsurile nu sunt în mod evident disproporţionate sau dacă nu se bazează pe o apreciere manifest
eronată a faptelor [64, Rec.I-4973].
Aplicabilitatea principiilor generale de drept
Principiile generale de drept constituie unul dintre elementele legalităţii comunitare şi se
impun cu această calitate instituţiilor comunitare. Ele ocupă, în ierarhia normelor un rang
superior dreptului derivat. Însă principiile în discuţie se impun şi statelor membre atunci când
acestea acţionează în domeniul dreptului comunitar. Această situaţie nu este valabilă doar pentru
drepturile fundamentale, ci pentru toate principiile. Deoarece principiile generale fac parte din
legalitatea comunitară, este firesc să se aplice în orice situaţie guvernată de dreptul comunitar, fie
la nivel comunitar, fie la nivel naţional. Altă soluţie ar aduce atingere uniformităţii dreptului
comunitar şi ar consacra discriminări între particulari, în funcţie de statul membru în care acest
drept este aplicat.

73
 3. PROBLEME TEORETICE ŞI PRACTICE ALE INTERACŢIUNII DREPTULUI
NAŢIONAL ŞI DREPTULUI COMUNITAR ÎN PROCESUL DE INTEGRARE
EUROPEANĂ A ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA
3.1. Aplicarea dreptului internaţional în ordinea juridică internă a României şi
Republicii Moldova
a). Consideraţii generale
Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, deosebirile existente între normele
acestor două sisteme distincte de drept reprezintă una dintre cele mai acute şi actuale probleme
frecvent discutate în literatura de specialitate de drept internaţional public şi de drept constituţional.
Problema complexă a raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor a
preocupat specialiştii în domeniu, fapt care a condus la cristalizarea mai multor curente de gândire şi,
respectiv, construcţii teoretice cu privire la această problemă [160, p. 116-130 şi 272-284].
Reacţiile doctrinare au fost variate faţă de aceste teorii. Cert rămâne faptul că în teoria şi în
practica aplicării dreptului internaţional contemporan, în ordinea juridică internă a statelor
democratice s-a statornicit şi este practic unanim recunoscut conceptul „priorităţii normelor de drept
internaţional în procesul de interacţiune cu normele de drept intern al statului” [272, p.192-195].
În lumea contemporană prioritatea normelor de drept internaţional public în procesul de
interacţiune a normelor de drept se manifestă ca una din garanţiile juridice incontestabile în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cooperării reciproc avantajoase şi corecte a statelor,
precum şi a garantării, respectării şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Dreptul internaţional nu este un fenomen impus de unele state în detrimentul altor state, ci este
rezultatul acordului de voinţă a statelor, expresia înţelepciunii colective şi a valorilor general umane.
Deci putem spune că, prioritatea dreptului internaţional public în raport cu dreptul naţional este o
reflectare normativă a supremaţiei valorilor şi intereselor general umane asupra tuturor celorlalte
valori şi interese naţionale, de clasă.
Prin natura şi trăsăturile sale, dreptul internaţional public reprezintă o adaptare a conceptului
general de drept la domeniul relaţiilor internaţionale, în general, şi, prioritar, la relaţiile interstatale.
Obiectivul urmărit de dreptul internaţional este acelaşi ca al dreptului intern: de a introduce un
anumit grad de ordine în relaţiile dintre subiectele sale, prin stabilirea unor norme care sa
reglementeze conduita lor. Dar, mijloacele prin care se urmăreşte realizarea acestui obiectiv sunt
diferite, deosebirea fiind determinată de particularităţile societăţii internaţionale [119, p.38].
Prin urmare, este necesar un proces de implementare a normelor de drept internaţional în
ordinea juridică naţională, de stabilire a unei armonii între cele două ordini juridice. Problema nu este

74
doar una pur teoretică, ci şi una practică, de o importanţă majoră. Poziţia adoptată de stat în această
problemă determină modul în care se soluţionează, în practică, următoarele probleme:
a). modalităţile concrete prin care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică
a statului;
b). soluţiile care se vor da în cazul unui eventual conflict sau concurenţe între normele
juridice interne şi cele internaţionale.
Totodată, trebuie precizat că, Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai
1969 prevede că neexecutarea unui tratat nu poate fi justificată prin invocarea dispoziţiilor de drept
intern ale statelor părţi [35, p.53].
Pornind de la doctrina dreptului pozitiv, se poate constata o tendinţă certă a practicii statelor
şi a organelor lor de a aplica prioritar normele de drept internaţional în raport cu cele ale dreptului
intern în caz de conflict sau de concurenţă între ele. Pentru a evita problema conflictului a două
norme de drept intern şi de drept internaţional, legile fundamentale ale majorităţii statelor
democratice conţin norme de preluare sau receptare generală a dreptului internaţional, ca parte
organică a dreptului intern, sau norme constituţionale, conform cărora, în caz de conflict, normele de
drept intern se aplică în conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional sau ale tratatelor la care statul este parte.
În acest sens vom analiza câteva exemple:
Constituţia Republicii Bulgaria din 1991, prevede: „Tratatele Internaţionale ratificate
conform ordinii constituţionale, promulgate şi intrate în vigoare pentru Republica Bulgaria, sunt
parte a dreptului intern al statului. Ele au prioritate faţă de normele legislaţiei interne, care sunt în
contradicţie cu ele”[65, p.120-420].
Constituţia Cehiei din 1992, prevede: „Tratatele internaţionale ratificate şi promulgate,
privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale, a căror obligaţie a fost acceptată de Republica
Cehia, sunt de aplicaţie directă şi au avantaje faţă de legislaţia internă” [47, art.10].
Constituţia Republicii Polonia, prevede „tratatele internaţionale ratificate prin lege şi
publicate, sunt parte componentă a ordinii de drept a statului şi se aplică direct, având prioritate faţă
de lege, când legea nu este în concordanţă cu tratatul” [ 50, art. 91].
Constituţia României, prevede: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern”, iar art. 20 consacră prioritatea tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului faţă de legislaţia naţională, dacă există neconcordanţă între legi
şi tratate la care România este parte [ 40, art.11].

75
 Constituţia Republicii Slovenia din 1991, prevede că „legile şi alte acte normative trebuie
să corespundă principiilor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi tratatelor la care Slovenia
este parte. Tratatele ratificate şi promulgate se aplică direct” [49, art.8].
În Constituţia Republicii Croaţia din 1990, se prevede: „Tratatele internaţionale încheiate,
ratificate şi promulgate conform Constituţiei sunt parte componentă a dreptului intern al Republicii
cu putere juridică superioară în raport cu legile”.
Constituţia Federaţiei Ruse din 1993, în art. 15, stabileşte: ”Principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, precum şi tratatele Federaţiei Ruse sunt parte componentă a
sistemului naţional de drept. Dacă tratatul la care Federaţia Rusă este parte stabileşte alte reguli decât
cele prevăzute de lege, se aplică prevederile tratatului internaţional ”.
Din exemplele prezentate putem concluziona că legile fundamentale ale statelor care au făcut
parte din sistemul totalitar socialist, au fost adoptate în spiritul tendinţelor internaţionale în evoluţia
dreptului constituţional – democratizarea şi internaţionalizarea, inclusiv prin recunoaşterea
constituţională a valorii dreptului internaţional public şi a priorităţii sale faţă de legislaţia internă,
când aceasta vine în contradicţie cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional public sau cu tratatele la care statele sunt parte.
Analiza acestor prevederi constituţionale, care se referă la raportul dintre dreptul internaţional
şi dreptul intern, scot în evidenţă faptul că, legile fundamentale pornesc de la o serie de idei comune
ceea ce ne permite să identificăm, în mod convenţional, trei direcţii principale, astfel:
a). Recunoaşterea dreptului internaţional ca parte componentă a dreptului intern, tratatele
internaţionale având o aplicare directă şi fiind superioare normelor de drept intern – Constituţia
Croaţiei.
b). Recunoaşterea dreptului internaţional ca parte componentă a dreptului intern, tratatele
internaţionale având o aplicare directă şi prioritate faţă de normele dreptului intern dacă există
neconcordanţă între legile interne şi tratatele internaţionale – Constituţia Federaţiei Ruse, a Poloniei,
a Bulgariei şi a Sloveniei.
c). Recunoaşterea dreptului internaţional ca parte componentă a dreptului intern, fără a
specifica posibilitatea aplicării directe, dar cu recunoaşterea priorităţii tratatelor internaţionale în
domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dacă normele dreptului intern vin în
contradicţie cu ele – Constituţia României şi a Slovaciei.
În toate cazurile mai sus menţionate, putem constata că legile fundamentale au implementat
în linii generale dreptul internaţional, normele şi principiile fundamentale unanim recunoscute,
precum şi tratatele la care statele sunt parte, în dreptul intern. Devenind parte componentă a dreptului
intern, normele de drept internaţional sunt direct aplicabile de toate organele statului, posedă calitatea

76
şi capacitatea de a reglementa raporturi juridice cu participarea persoanelor fizice şi juridice. Fiind
parte a dreptului intern, normele de drept internaţional reglementează şi activitatea organelor de stat.
b). Statutul dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale în ordinea juridică a
Republicii Moldova
Statutul Republicii Moldova, ca stat cu o democraţie tânără, în tranziţie spre o societate
democratică şi integrare în comunitatea internaţională, în general, şi în comunitatea europeană, în
special, impune ca obiectiv – intensificarea relaţiilor internaţionale şi stabilirea unui număr tot mai
mare de colaborări atât bilaterale cât şi multilaterale. Unul din principiile fundamentale ale dreptului
internaţional este „îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor internaţionale – PACTA SUNT
SERVANDA- prevăzut Carta ONU [56, p.107]..
Tratatul se încheie pentru a fi respectat şi oricare altă situaţie ar fi în fond lipsită de sens.
Necesitatea respectării angajamentelor internaţionale implică o comunicare şi o corelare între ordinea
juridică internaţională şi cea naţională.
În ordinea juridică internă rangul şi statutul tratatelor, normelor şi principiilor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional sunt variate şi multiple. Fiecare stat, în virtutea suveranităţii
sale, dispune de dreptul de a decide liber şi de sine stătător nivelul cu care va fi investit tratatul
internaţional în ordinea sa juridică internă, consfinţind această autoritate în Constituţie.
În acest sens, se impune examinarea legislaţie naţionale a Republicii Moldova visa-vis de
această problemă sub trei aspecte, astfel:
a). Fundamentarea în Constituţie a aplicării tratatelor, principiilor şi normelor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional în ordinea de drept a Republicii Moldova.
b). Puterea juridică a tratatelor în ordinea juridică a Republicii Moldova.
c). Probleme legate de practica aplicării tratatelor în ordinea juridică a Republicii Moldova.
Sistemul de drept al Republicii Moldova, stabilit prin Constituţia, adoptată la 29 iulie 1994,
intrată în vigoare la 27 august, acelaşi an , este clădit pe ideile consacrate în art. 8 şi în art. 4, din
Legea fundamentală [29, p.12] care prevede: ” Republica Moldova se obligă să respecte Carta ONU,
şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional”.
Acesta este un angajament general de a respecta dreptul internaţional – în sens larg principiile
şi normele unanim recunoscute. Respectate sunt şi tratatele internaţionale la care statul este parte - în
sens restâns, dar fără a recunoaşte aceste norme internaţionale în calitate de parte componentă a
dreptului naţional cu aplicare directă , aşa cum se prevede în constituţiile altor state, care, în afară de
aceasta, acordă prioritate normelor dreptului internaţional. Specialiştii au ales această variantă de
editare a Constituţiei, deoarece la momentul adoptării ei, Parlamentul Republicii Moldova, a

77
considerat că textul respectiv este varianta optimă şi corespunde cel mai bine intereselor naţionale, în
condiţiile în care urma să fie supus reformei şi sistemul de drept. O altă variantă, risca să fie
ineficientă şi depăşită de evenimente. Apreciem că la momentul respectiv a fost o soluţie pozitivă, în
deplină concordanţă cu spiritul dreptului internaţional, cu atât mai mult cu cât, se recunoaşte indirect
prioritatea tratatului internaţional. Interpretând această dispoziţie, concluzia este că „ un tratat
internaţional care conţine prevederi contrare Constituţiei poate fi încheiat de Republica Moldova, el
fiind un document juridic pe plan internaţional, însă intrarea lui în vigoare în ordinea internă juridică
este condiţionată de modificarea Constituţiei, care va fi făcută mai devreme sau mai târziu, astfel că
statul de drept Republica Moldova, „să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele
unanim recunoscute ale dreptului internaţional”, unul din ele fiind Pacta sunt Servanda. Acest
proces nu va putea fi unul simplu şi rapid, dar va fi, dacă Republica Moldova îşi va exprima voinţa sa
politică suverană de a fi legată printr-un asemenea tratat.
Al doilea articol din Constituţia Republicii Moldova, consacrat raportului dreptului
internaţional şi dreptului intern, prevede:
„(1). Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se
aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate
la care Republica Moldova este parte;
(2). Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile interne, prioritate au reglementările
internaţionale”.
În acest caz, se poate concluziona:
- dacă se admite o posibilă discordanţă între tratatele internaţionale în materia drepturilor
omului şi legislaţia Republicii Moldova şi se stabileşte ordinea soluţionării acestei neconcordanţe în
favoarea normelor din tratat care sunt prioritare , putem constata consfiinţirea superiorităţii şi
priorităţii dreptului internaţional, dar numai în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
- în materia drepturilor omului tratatele internaţionale au prioritate chiar în raport cu
prevederile constituţionale care se aplică şi se interpretează în conformitate cu normele de drept
internaţional.
Formularea, este prezentată, în diferite variante, în majoritatea statelor „postcomuniste”,
„postsovietice”, sau „posttotalitare”. Urmând prevederile constituţionale, majoritatea actelor
legislative ale Republicii Moldova, indiferent de ramura de drept, recunosc supremaţia dreptului
internaţional. În acest sens putem exemplifica; Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal,
Codul de procedură penală, Codul familiei etc.

78
 Astfel, în Codul civil la ”Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale” se prevede că „Dacă prin
tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sunt stabilite alte dispoziţii decât cele
prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional”.
Codul de procedură civilă , fiind instrument practic de bază într-o serie de domenii de drept,
indică tratatele la care Republica Moldova este parte ca fiind unul din izvoarele de drept utilizate de
instanţele judecătoreşti la soluţionarea cauzelor: „Dacă prin tratatul internaţional la care Republica
Moldova este parte sunt stabilite alte norme decât cele prevăzute de legislaţia procesuală civilă a
Republicii Moldova, se aplică normele tratatului internaţional dacă din acesta nu rezultă că pentru
aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale”. Principiul priorităţii actelor internaţionale a
fost confirmat şi de Curtea Supremă de Justiţie, care, stabilind practica aplicării acestor prevederi
constituţionale şi concretizate în legislaţia curentă, obligă instanţele judecătoreşti ca „ în cazurile în
care legislaţia naţională contravine actului internaţional, să aplice dispoziţiile actului internaţional la
care Republica Moldova este parte”[38, p. 120-122].
Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova precizează prioritatea aplicării
directe a tratatelor internaţionale în dreptul intern: „Dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după
modul formulării, sunt susceptibile de a le aplica în raporturile de drept fără adoptarea de acte
normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct aplicate în sistemul juridic al Republicii
Moldova. Pentru realizarea celorlante dispoziţii ale tratatelor se adoptă acte normative
corespunzătoare”.
c). Puterea juridică a tratatelor în ordinea juridică a Republicii Moldova
Din cele mai sus analizate rezultă concluzia: „Conform prevederilor constituţionale şi a
legislaţiei în vigoare, tratatele internaţionale la care R. Moldova este parte sunt direct aplicabile şi
izvoare de drept în ordinea juridică internă. Dacă prevederile tratatului sunt în conformitate cu legile
Republicii Moldova, se aplică regula generală: ambele acte au o forţă juridică egală, ambele fiind
aplicabile. Situaţia este mai dificilă în cazul unui conflict între norma internă şi cea internaţională. În
dreptul naţional orice conflict de lege se soluţionează în favoarea normei ierarhice superioare.
” Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un act juridic
care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică” iar, „Intrarea în vigoare a unui tratat
internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”.
Teoretic, Republica Moldova poate încheia un tratat cu unele prevederi care ar veni în
contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova. Un asemenea tratat va intra în vigoare pentru
Republica Moldova, după modificarea Constituţiei, urmată de ratificarea şi promulgarea acesteia.

79
 Pentru ca tratatul să intre în vigoare, Constituţia urmează să fie revizuită şi modificată.
Iniţiativa de revizuire va fi supusă examinării Curţii Constituţionale. Astfel, este consfiinţită garanţia
juridică şi supremaţia Constituţiei ca Lege Fundamentală a Statului.
Cu toate acestea, se prevede: „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale”. Prioritate se înţelege ca „dreptul de a ocupa primul loc ca
importanţă, ca valoare, ca demnitate”. Astfel, Constituţia proclamă prioritatea nu a întregului drept
internaţional public, ci numai a actelor şi normelor de drept internaţional ce vizează doar un domeniu
concret şi special acela – al drepturilor fundamentale ale omului. Dispoziţia citată lasă
nesoluţionată problema raportului dintre norma de drept internaţional în materia drepturilor omului şi
cea constituţională.
„ Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se
aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate
la care Republica Moldova este parte”. Deci, putem spune că este recunoscută prioritatea normelor
de drept internaţional în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului şi asupra normelor constituţionale,
ele însuşi devenind constituţionale.
Dispoziţiile tratatelor privind drepturile omului sunt incluse în aşa numită partea rigidă a
Constituţiei Republicii Moldova, modificarea prevederilor constituţionale şi convenţionale din acest
domeniu fiind supuse unui regim special [29, art.141].
În domeniul drepturilor omului regimul special este şi mai rigid. „Nici o revizuire nu poate fi
făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau o
garanţie a acestora”. Pactele şi tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului, în concordanţă
cu, care se interpretează şi se aplică dispoziţiile constituţionale sunt tratate internaţionale multilaterale
universale. Ele nu sunt încheiate pentru un termen determinat concret. Aşadar, în acţiunea lor aceste
acte nu au limite în timp şi spaţiu. Ele nu prevăd posibilitatea pentru stat de a se retrage din tratat prin
denunţare. Un tratat în materia dreptului omului poate fi doar modificat printr-o procedură extrem de
complexă şi complicată, este foarte greoaie dacă nu chiar imposibilă.
Aşadar, tratatele privind drepturile omului reprezintă nu numai declaraţii ale drepturilor
omului, dar şi garanţii ale respectării lor. Dar, şi prevederile constituţionale pot fi modificate doar în
măsura în care aceaste modificãri nu exclud şi nu limitează acţiunea acestor tratate. Rezultă, că
tratatele respective rămân un izvor permanent şi eficient de protecţie juridică, consfinţită la nivel
constituţional.

80
 d). Aspecte legate de practica aplicării tratatelor internaţinale
În Republica Moldova, la fel ca şi în România, una dintre cerinţele de bază cerute de actele
normative pentru ca ele să devină sursă de drept aplicabil este aducerea lor la cunoştinţă populaţiei
prin publicaţiile oficiale ale statului. Conform legii, actele oficiale se publică în Monitorol Oficial al
Republicii Moldova, în limba de stat cu traducere în limba rusă şi în alte limbi conform legislaţiei.
Nerespectarea acestei proceduri este sancţionată prin inopozabilitatea actului nepublicat şi
deci prin imposibilitatea utilizării ca argument de către părţi şi a fondării deciziilor judecătoreşti pe
acest act.
Legea privind tratatele internaţionale, prevede:
„(1) Tratatele internaţionale intră în vigoare, pentru Republica Moldova, în conformitate cu
modul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor.
(2) Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova notifică celeilalte părţi contractante
sau depozitarului tratatului internaţional îndeplinirea condiţiilor necesare intrării în vigoare a
tratatului, efectuează schimbul de documente corespunzătoare sau le transmite depozitarului”.
Obligaţia de a publica textul integral al tratatului nu apare decât parţial: „Textele tratatelor
internaţionale ale Republicii Moldova care au intrat în vigoare ….se publică, în termen de o lună
după intrarea lor în vigoare, în ediţii oficiale speciale ale Monitorului Oficial”.
Urmare a analizei textului legislativ, putem concluziona că publicarea textelor tratatelor nu
este o condiţie a valabilităţii acestora: legea reglementează modul de publicare a textelor „ tratatelor
internaţionale ale Republicii Moldova care au intrat în vigoare”.
Constituţia Republicii Moldova prevede:
„ Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop
statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative”.
Dar, Republica Moldova a dat publicităţii un număr foarte mic de tratate pe care le-a ratificat.
În ceea ce priveşte practica aplicării directe a tratatelor internaţionale de către instanţele judecătoreşti
din Republica Moldova, acesta este extrem de mică. În cazul concursului dintre tratatul internaţional
şi legea internă, judecătorii, la soluţionarea cauzelor preferă legea internă.
Motivele invocate sunt de cele mai multe ori de ordin practic precum:
- Judecătorul este obligat să aplice legislaţia ţării sale, cu excepţia cazurilor menţionate în
mod expres de lege; dacă aceasta nu este clară, atunci prezumţia este în favoarea dreptului naţional.
- Judecătorul nu întotdeauna are la îndemână textul final şi autentic al tratatului internaţional;
aceasta nu numai din cauza nepublicării lui, ci şi pentru că instanţele aplică în mod tradiţional
legislaţia ţării lor şi doar ocazional pe cea internaţională, pe care o cunoaşte şi mai puţin.

81
 - Aplicarea şi interpretarea unui tratat internaţional de către instanţele judecătoreşti de diferite
niveluri conduce la o potenţială diferenţiere în înţelegerea unor prevederi ale sale; este greu să se
menţină o practică judiciară uniformă în aplicarea tratatului, chiar şi în interiorul aceluiaşi stat.
Competenţa de interpretare oficială a unui tratat şi obligatorie pentru state este Curtea
Internaţională de Justiţie (C.I.J) a ONU. Cea mai dificilă problemă în aplicarea tratatelor în
Republica Moldova pare a fi totuşi a celor care trebuie să facă uz de ele. Subiectele de drept intern –
persoanele fizice şi juridice pe de o parte, nu au practica necesară aplicării tratatelor internaţionale, în
special a celor ce vizează drepturile omului, iar, pe de altă parte, manifestă pesimism şi neîncredere
faţă de efectul aşteptat.
3.2. Aculturaţia juridică: concept, tipuri, efecte
a).Conceptul de aculturaţie
Un grup social, nu trăieşte izolat, şi întotdeauna, din raţiuni economice, culturale, el intră
în raporturi cu alte grupuri vecine sau chiar mai îndepărtate. Una dintre cele mai interesante şi
complexe forme de manifestare a acestei legături o reprezintă procesul de aculturaţie.
Conceptul de aculturaţie provine din sfera antropologiei sociale şi culturale unde a fost
utilizat în legătură cu interacţiunile dintre culturile unor societăţi primitive. Intrat definitiv în
terminologia sociologiei, conceptul de aculturaţie defineşte procesul de interacţiune a două
culturi sau tipuri de cultură, precum şi modificările care se produc ca urmare a comunicării dintre
ele.
„Aculturaţia” reprezintă mai mult decât simplul „contact” cultural; aculturaţia presupune
interacţiunea dintre cele două culturi, întrepătrunderea acestora şi efectul lor sintetic, nu o simplă
„întâlnire”, „atingere” a celor două entităţi culturale. De aceea, aculturaţia se prezintă ca un
proces social complex, care include aspecte privind „înlocuirea unor elemente culturale,
combinarea unor elemente în complexe culturale noi, respingerea totală a unor elemente”[280,
p.18].
În acest sens, cultura europeană reprezintă, rezultatul interacţiunilor care s-au produs între
cultura mediteraneană şi cultura nordică. O cultură pentru a se menţine şi dezvolta ca o entitate
de sine stătătoare are nevoie de comunicare, cu alte culturi. De aceea, culturile deschise, care au
beneficiat de schimburi de valori cu alte sisteme culturale, au fost mai bogate , mai dinamice
decât acelea care s-au manifestat într-o relativă izolare, cum a fost, cazul culturii indienilor de pe
platourile andine.
Pornindu-se de la adevărul că orice cultură are ca dimensiune fundamentală dreptul, s-a
ajuns, la interacţiunile culturale în plan juridic, la ceea ce se numeşte aculturaţia juridică. Istoria
dreptului dispune de multiple exemple cu privire la acest proces. „În antichitate au rămas

82
renumite Legile lui Solon, prin care acesta a reformat constituţia Atenei, împărţind populaţia
statului după avere în patru mari clase sociale. Drepturile şi obligaţiile publice au fost stabilite
funcţie de clasa socială de apartenenţa cetăţenilor, limitându-se foarte mult puterea eupatrizilor
atenieni. Legile lui Solon, au reprezentat rezultatul unor studii şi cercetări ale filozofilor,
arhonţilor şi juriştilor timpului asupra dreptului altor state-cetăţi, al altor popoare. Se consideră
că aceste legi au pus bazele statului democratic-sclavagist atenian”[108, p.39].
În Roma antică, asimilarea regulilor juridice străine, mai cu seamă a celor greceşti, a fost,
de asemenea, destul de intensă. Amintim în acest sens „Constituţia lui Caracalla”, element
legislativ de referinţă al antichităţii romane, rezultat al unui amplu proces de aculturaţie juridică.
Prin constituţia sa, Caracalla a instituit un regim autoritar de o rară cruzime. În anul 212 e.n., el a
acordat cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. La sfârşitul secolului al XI-lea,
asistăm la fenomenul, renaşterii dreptului roman în Europa occidentală pe seama dreptului feudal
care nu mai corespundea nevoilor unei societăţi în care, activitatea economică luase amploare
[265, p.85-86].
De remarcat, cã ca Germania şi Grecia, dreptul roman s-a aplicat direct, până în zilele
noastre, iar în Franţa, amendat şi completat cu cutumele locale, a dat substanţă dreptului francez
actual [156, p.119-120].
Începând cu secolul al XIV-lea, în Moldova şi Muntenia îşi face simţită prezenţa dreptul
bizantin, iniţial prin intermediul pravilelor. Inspirându-se din aceeaşi sursă, actele normative din
această perioadă au reuşit să realizeze o anumită unitate legislativă. În perioada următoare s-au
făcut paşi şi mai semnificativi în receptarea dreptului bizantin [265, p.9].
În epoca modernă, cazurile de aculturaţie juridică sunt destul de, numeroase şi se prezintă
fie ca împrumuturi parţiale, fie ca împrumuturi totale [265, p.88-90].
Cea mai mare parte a acestora privesc ţările care şi-au câştigat relativ recent independenţa
şi care s-au văzut confruntate cu problemele vieţii moderne pe care vechile reguli de drept nu
mai aveau puterea să le soluţioneze. Este şi cazul pătrunderii dreptului francez în ţara noastră în
secolul al XIX-lea. Trebuie remarcat faptul că recepţia dreptului francez în Principatele române
nu s-a făcut pe un teren gol, întrucât, în acele timpuri, „dreptul nostru privat se înscria în aria
dreptului romano-germanic, originile sale găsindu-se în dreptul roman clasic şi în vechiul drept
dac”[156, p. 185-186].
Fenomenul aculturaţiei juridice se produce şi în ţări cu puternice tradiţii, cum ar fi, de
exemplu Japonia. Unul dintre cele mai interresante fenomene de aculturaţie juridică s-a produs
prin receptarea „quasi in corpore” a codurilor elveţiene în sistemul juridic al societăţii turce, în

83
timpul lui Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne. Şi în zilele noastre
fenomenele de aculturaţie juridică prezintă un mare interes pentru cercetătorii în domeniu.
În Africa, Asia şi în multe alte zone ale lumii, multe popoare îşi pun problema trecerii de
la structurile juridice arhaice la acelea ale civilizaţiei dreptului contemporan. Fenomene de
aculturaţie juridică se derulează în prezent şi în Europa centrală şi de est, în ţările în care, după
căderea regimurilor totalitare, tranziţia spre un regim politic democratic şi economia de piaţă este
însoţită de renunţarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la vechile sisteme juridice şi
înlocuirea cestora cu sisteme de drept moderne, compatibile cu standardele juridice ale
începutului mileniului trei.
În general, sistemele juridice se află în permanentă schimbare, mai lentă sau mai rapidă,
mai superficială sau mai profundă. Dinamica sistemelor juridice îşi află originea fie în jocul
factorilor interni, fie în acţiunea celor externi, sau, de cele mai multe ori, în interacţiunea dintre
cele două categorii de factori. „Totuşi, aprecia Henri-Lévi Bruhl inovaţiile cele mai importante
aduse într-un sistem juridic provin cel mai adesea din elementele străine care au fost introduse în
acesta”[156, p.76]. Sistemele juridice nu se menţin şi nu se dezvoltă decât în contact unele cu
altele, comunicând între ele.
Aculturaţia juridică se poate produce atunci când două sisteme de drept naţionale se află
în contact permanent, fără ca unul să exercite asupra celuilalt o dominaţie militară, politică,
economică sau religioasă. În acest proces, fiecare sistem împrumută liber, unul de la celălalt,
elemente de drept pentru a şi le integra. De regulă, fenomenul se produce în cazul în care un grup
social se vede pus în situaţia că soluţiile juridice autohtone se dovedeasc a fi nesatisfăcătoare. În
acestă situaţie, grupul respectiv se poate afla în prezenţa unei soluţii străine, pe care, după caz, o
va adopta încorporând-o în propriul său sistem de drept sau, dimpotrivă, o va respinge. În cazul
în care, regula de drpt este importantă, şi vizează elemente fundamentale ale unei instituţii
juridice şi totodată contribuie la transformarea instituţiei în întregul său, fie că se limitează la
preluarea „mot à mot” a normei juridice străine, fie că, operează o sinteză, în care, alături de
elemente ale dreptului autohton sunt integrate şi elemente ale dreptului străin, dând naştere, la o
instituţie juridică de tip nou [156, p.119-121]. Caracteristicile fundamentale ale acestui proces
sunt: stabilitatea celor două sisteme juridice naţionale şi, de cele mai multe ori, îmbogăţirea lor
reciprocă. Acest proces poate merge mai departe, astfel încât să preia nu numai o regulă izolată
sau o instituţie, ci chiar un sistem juridic în întregime. Este vorba, de ceea ce se cheamă recepţia
unui drept [156, p.120].
În condiţiile în care interacţiunea dintre sistemele juridice este rezultatul unei cuceriri
militare sau al unei dominaţii politice, cazuri des întâlnite în istorie, procesul de aculturaţie, deşi

84
la prima vedere ar părea mai simplu, în realitate, este, mult mai complex. În acest caz pot să
apară, cel puţin teoretic, trei situaţii distincte.
Prima situaţie este aceea în care sistemul juridic al ocupantului este impus ţării ocupate în
dauna dreptului acesteia. Este de remarcat faptul că introducerea sistemului juridic al
cuceritorului nu va fi niciodată deplină. De exemplu, Imperiul Roman, alături de legile sale, a
menţinut mult timp în vigoare cutumele familiale şi comerciale ale teritoriilor ocupate în bazinul
mediteranean. În Dacia, odată cu instaurarea stăpânirii romane, alături de dreptul roman scris,
introdus de învingători, a funcţionat şi dreptul local nescris. „Potrivit concepţiei romane, cutuma
locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contracdicţie cu principiile generale ale
dreptului roman”[156, p. 83-84].
Cea de-a doua situaţie are în vedere posibilitatea ca cele două sisteme juridice, al
ocupantului şi al ţării ocupate, să fuzioneze şi să dea naştere unui sistem juridic nou, cu
caracteristici sincretice. Trăsăturile şi elementele juridice ale celor două sisteme se unesc într-o
nouă sinteză. Aşa cum s-a întâmplat în Dacia romană, unde „la început, cele două rânduieli
juridice, dacă şi romană, s-au aplicat paralel, pentru ca, apoi, în cadrul unui proces de
întrepătrundere şi influenţare reciprocă, să ia naştere un sistem de drept nou, daco-roman, în
cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi finalităţi”[265, p.11].
Cel mai edificator, însă, ni se pare cazul Indiei, unde s-a realizat un sistem de o deosebită
originalitate din fuziunea dreptului hindus tradiţional cu cel britanic (Common-law), care –
pentru prima dată în lume – a fost codificat [197, p. 24-25].
A treia posibilitate este aceea a respingerii dreptului ocupantului de către societatea
ocupată. În acest sens, istoria a consemnat respingerea de către spanioli a constituţiei pe care
Napoleon a dorit sa le-o impună, deşi aceasta era o lege fundamental mai raţională decât aceea
pe care ei o aveau [265, p.12].
Aculturaţia juridică se poate materializa fie în planul legislativ, fie în planul practicii
judiciare, pentru ca, nu de puţine ori, să atingă ambele paliere. Fenomenul de aculturaţie juridică
vizează cel mai adesea, preocuparea practică a autorităţilor publice de a îmbunătăţii sistemul
legislativ, chiar dacă această acţiune nu reprezintă întotdeauna rezultatul unui proiect ca acela al
lui Kemal Atatürk. În ceea ce priveşte producerea fenomenelor de aculturaţie în domeniul
practicii judiciare, este elocvent exemplul magistraţilor francezi trimişi în Algeria franceză
pentru a aplica musulmanilor dreptul islamic, dar care, prin interpretările lor, au deviat un mare
număr de instituţii ale acestui drept spre cele ale Codului civil francez [99, p.238-239].
Dar aculturaţia juridică nu se rezumă doar la domeniile legislaţiei şi practicii judiciare, ci
vizează şi o schimbare la nivelul conştiinţei juridice, la nivelul ideilor, concepţiilor şi teoriilor

85
juridice, al sentimentelor şi voliţiunilor cu privire la drept. Aculturaţia juridică, la fel ca şi în
procesul de creare a dreptului, are un caracter determinant. În cadrul acestui proces determinativ
interacţionează factorii obiectivi cu cei subiectivi, factorii naturali cu cei sociali, cu cei care
privesc psihologia individului, cu cei de grup şi nu în ultimul rând, cu cei care privesc psihologia
popoarelor.
În concepţia etnologului francez Michel Alliot, aculturaţia juridică asigură trecerea de la
societăţile arhaice, care se caracterizează printr-o „lume juridică a mitului”, mai simplă, la
societăţile moderne, cărora le este proprie o „lume juridică a legii”, mai complexă, dar care
deschide fiinţei umane calea spre libertate [192, p.1181-1884].
b). Tipurile aculturaţiei juridice
Analiza fenomenelor de aculturaţie juridică a oferit cercetătorilor în domeniu posibilitatea
de a distinge mai multe tipuri ale acestui complex proces. Astfel, Jean Carbonnier, face distincţie
între aculturaţia juridică organizată şi aculturaţia juridică spontană.
Aculturaţia juridică organizată reprezintă rezultatul actelor conştiente, planificate ale
autorităţii publice în vederea perfecţionării, modernizării şi eficientizării unui sistem juridic.
Sunt edificatoare în aceast sens, reformele legislative iniţiate de Caracalla, Cuza şi
Atatürk. Astfel, „în vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa au fost eloaborate Codul
civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Prin adoptarea
acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic
necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducându-se norme şi
instituţii juridice dintre cele mai evoluate”[197, p.21].
Printre actele de autoritate publică ce servesc aculturaţiei juridice organizate, cel mai
important este legea; ea este aceea care prin solemnitatea şi forţa juridică superioară de care
dispune poate să asigure, în condiţiunile cele mai bune, succesul operaţiunii.
Spre deosebire de aculturaţia juridică organizată, aculturaţia juridică spontană este
rezultatul acţiunii agenţilor privaţi. Aceasta se poate întâmpla mai ales pe calea contractului, care
poate fi un instrument eficient al aculturaţiei juridice în condiţiile existenţei unor legi permisive
în această materie. După 1960, în dreptul civil francez s-au dezvoltat leasing-ul, cartea albastră,
oferta publică de cumpărare, combinaţii anglo-saxone preluate pe calea voinţei private [99,
p.184-196].
În acest domeniu, nu întotdeauna operează o voinţă conştientă ci, de regulă, agenţii
privaţi acţionând dezorganizat, nu iau decizii privind înprumutul unor norme sau instituţii
juridice, ci mai degrabă, ceează un climat de influenţă favorabilă penetrării elementelor de drept
străine.

86
 Tot, Jean Carbonnier consideră că aculturaţia juridică poate fi globală sau parţială [99,
p.239]. Aculturaţia globală este, din punct de vedere sociologic, cea mai semnificativă, pentru că,
prin intermediul ei se realizează o mutaţie în peisajul juridic al unei ţări. În acest context, se
înscriu reformele lui Caracalla şi Ataturk, în care intenţia de aculturaţie era totală: sistemul
juridic străin a fost adoptat în totalitate. În przent, mai frecventă este aculturaţia juridică parţială,
care se materializează prin mici ameliorări legislative, - un element izolat fiind împrumutat dintr-
o legislaţie străină după estimarea avantajelor şi dezavantajelor.
Din punct de vedere etnologic, Michel Alliot, distinge trei tipuri de aculturaţie juridică:
- aculturaţia specifică societăţilor ce trec de la mit la lege – acest tip este caracteristic
societăţilor care încearcă să renunţe la mit, adoptând o lege străină, al cărei caracter divin nu le
permite s-o pună în discuţie sau să o concilieze cu vechile tradiţii. În această situaţie se află
societăţiile primitive care au fost înglobate în marile imperii religioase.
- aculturaţia caracteristică societăţilor care abandonează instituţiile lor juridice
tradiţionale pentru un drept pe care îl consideră preferabil tuturor celorlante – deoarece îşi
trage valoarea din conformitatea sa cu ordinea naturală sau raţională. Este cazul romanilor care
au adoptat metoda juridică a grecilor, al recepţiei dreptului roman în Europa Occidentală sau al
preluării Codului Civil Francez de sistemele de drept dintr-un mare număr de ţări:
- aculturaţia juridică care se manifestă în societăţile care aleg între mai multe ideologi şi
diversele sisteme juridice care le realizeză – aceasta este specifică societăţilor care aleg dintre
toate ordinele posibile pe aceea care pe care ele o consideră corespunzătoare modelului de
societate pe care şi-au propus să-l construiască. Acest tip de aculturaţie este specific sistemelor
juridice contemporane din o serie de ţări ale lumii care, dobândindu-şi independenţa, caută să
realizeze într-un mod propriu, structurile juridice adecvate modelului de societate ales. Fiecare
fenomen de aculturaţie comportă trăsăturile unui tip sau altul. „ Peisajul juridic al societăţilor din
Africa, Asia, Oceania, care au început marea lor mutaţie juridică sub efectul conjugat al gândirii
şi prezenţei dreptului occidental, este ilustrativ pentru modul sincretic în care se realizează
procesul de aculturaţie juridică”[192, p.1184-1186].
După, amploarea schimbărilor produse, întâlnim următoarele tipuri de aculturaţie
juridică: recepţia, fuziunea, împrumutul şi respingerea.
c). Efectele aculturaţiei juridice
Interacţiunea dintre două sisteme juridice întotdeauna se soldează cu efecte de o mai mică
sau mai mare amploare, cu schimbări atât la nivelul universului juridic, cât şi la acela al corpului
social, al grupurilor umane şi al indivizilor.

87
 „Astfel, orice aculturaţie a dreptului – menţiona Jean Carbonier – se traduce în instituţii şi
indivizi, prin fenomene de psihologie socială, care sunt fenomene juridice”[99, p.94].
Efectul principal al aculturaţiei juridice este strâns legat de elementul de drept străin care
se încearcă să fie implementat sistemului juridic autohton. Elementul juridic străin poate fi
acceptat sau, respins, operaţiunea fiind o reuşită sau un eşec.
Reuşita se prezintă, sub forma unor împrumuturi parţiale, a unor sinteze rezultate în urma
fuziunii elementelor juridice străine cu cele autohtone şi, mai rar, sub forma recepţiei unui sistem
juridic. În ceea ce priveşte unele elemente juridice de mai mică amploare, cum ar fi instituţiile, în
istoria modernă, se întâlnesc cazuri de aculturaţie juridică perfectă. De regulă, instituţia
implantată pe un alt sistem juridic va suferi la rândul ei influenţa acestuia; ea îşi pierde unele
caracteristici originale şi va căpăta altele noi, ce provin din particularităţile noului mediu juridic
în care intră, ceea ce va face, să apară o structură juridică hibridă, o sinteză a elementelor intrate
în contact.
Dacă se cumulează trăsăturile pozitive ale celor două elemente juridice şi există condiţii
propice funcţionării, structura nou apărută poate fi benefică. Însă, analiza unor fenomene de
aculturaţie juridică a pus în evidenţă faptul că, în anumite situaţii, sinteza a degenerat,
dovedindu-se ineficientă. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă concluzia dreptului comparat
potrivit căreia regimul prezidenţial preluat din SUA şi transplantat în Ţările Americii Latine, n-a
dat naştere decât la „caricaturi ale acestuia”.
Dacă reuşita unei acţiuni de aculturaţie poate fi un împrumut, o fuziune sau chiar recepţia
unui întreg sistem de drept, eşecul acesteia îl reprezintă respingerea elementului juridic străin. În
istoria contemporană au existat respingeri, precum aceea a Codului Napoleon, care, după
destrămarea imperiului, a fost imediat abrogat de numeroasele state italiene Sicilia şi Sardinia se
opuseseră adoptării lui încă de la început, iar ducatul Luca a fost singurul care a păstrat codul în
vigoare [265, p.70].
Respuingerile de mai mică amploare, cele care se produc la nivelul unor norme juridice
sau instituţii, au fost şi mai numeroase. Spre exemplu, după introducerea Codului civil elveţian
în Turcia, s-au manifestat unele fenomene de respingere cum ar fi reducerea limitei de vârstă în
ceea ce priveşte căsătoria, deşi acestea fuseseră încheiate în dispreţul căsătoriei civile obligatorii
[99, p.241].
Şi în ceea ce priveşte recepţia Codului civil francez din 1804 în dreptul românesc s-au
manifestat unele fenomene de respingere. Astfel, legiuitorul autohton a eliminat o serie de
instituţii din codul francez, precum: separaţia de corp, tutela oficioasă, instituţia lui curator
ventrix, instituţia tutorelui subrogat, moartea civilă, etc.[241, p. 46-47].

88
 Dacă efectul direct al aculturaţiei juridice se regăseşte în modificările care se produc la
nivelul sistemului de drept care „importă” anumite elemente juridice, nu este mai puţin adevărat
că, aculturaţia juridică acţionează şi indirect, asupra grupurilor umane şi indivizilor. La nivelul
grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate genera cooperare, coeziune, creşterea gradului de
organizare a acestora, adeziune, entuziasm sau, dimpotrivă, conflicte, dezorganizare socială,
fenomene de respingere, de dezaprobare, etc. Fenomenele de aculturaţie pot duce la
dezintegrarea vechilor structuri sociale, oferind posibilitatea apariţiei unor grupuri sociale de tip
nou.
„Societăţile primitive supuse procesului de aculturaţie juridică, aşa după cum remarca
Michel Alliot, tind să ignore diviziunile tradiţionale care sunt pe de-a-ntregul incompatibile cu
noul drept. Aceste societăţi încearcă să renunţe tot mai mult la etnii, triburi, caste, etc. În acelaşi
timp, ele se orientează spre grupuri sociale noi care nu puteau funcţiona în vechea societate, fiind
incompatibile cu structurile şi principiile de funcţionare a acesteia”[192, p.876].
Ulterior însă, în procesul aculturaţiei ele vor dispărea, lăsând locul puternicelor
întreprinderi, sindicatelor, organizaţiilor profesionale sau de clasă. Printre grupurile care apar ca
urmare a procesului aculturaţiei juridice, trebuie semnalate acelea care au drept scop sprijinirea
individului în lupta sa pentru o viaţă pe care grupurile tradiţionale (triburile, castele, etc.) nu i-o
mai pot asigura. Este vorba de grupuri de cooperare, de colaborare, constituite, de regulă, în mod
voluntar, pentru a produce, vinde, cumpăra, pentru a obţine un credit. Aceste grupuri moderne
sunt în întregime eliberate de regulile eredităţii, nu mai sunt grupuri de rudenie sau descendenţă:
ele sunt grupuri de indivizi care hotărăsc în deplină libertate participarea la un mod sau altul de
organizare a semenilor lor. Membrii acestora fiind egali în drepturi şi îndatoriri, spre deosebire
de cele primitive care erau ierarhizate. În acelaşi timp, aculturaţia juridică favorizează,
fărâmiţarea grupurilor familiale, fie că fraţii capului de familie se separă de acesta, fie că, atunci
când ajung majori, copii părăsesc părinţii, astfel încât unitatea de viaţă devine familia conjugală.
Totodată, fenomenele de aculturaţie antrenează abolirea regulilor endogamiei etnice şi
endogamiei de castă. Coabitarea în oraşe, la şcoală sau la locul de muncă facilitează apariţia unor
căsătorii care prin tradiţie erau interzise; noile norme de drept abolesc alianţele între caste
diferite. Regulile de castă sunt foarte stricte şi adânc înrădăcinate în conştiinţa membrilor lor
pentru ca ele să dispară imediat, dar, cu fiecare generaţie, sistemul se alterează puţin câte puţin.
Tot sub impactul aculturaţiei juridice, în cadrul societăţii, pot să apară şi conflicte între
diferite grupuri umane, pături sau categorii sociale. Referindu-se la astfel de fenomene generate
de introducerea Codului civil francez în ţara noastră, C.G. Dissescu vedea un inconvenient în
spiritul de legalitate promovat de noul cod, deoarece necunoaşterea noii legislaţii de către pături

89
largi ale populaţiei a permis apariţia unei adevărate oligarhii a cunoscătorilor legii, întreaga ţară
văzându-se împărţită în două categorii de oameni: „cei care sufereau de pe urma bruştei
schimbări a legislaţiei şi cei care profitau de aceasta: avocaţii, mai ales, deveniră stăpânii ţării,
împărţindu-se între bară şi tribună, funcţionarea vieţii juridice devenind cea mai importantă
dintre activităţi în România”[122, p. 863].
O opinie asemănătoare cu privire la aceste aspecte le întâlnim mai târziu şi la J.
Carbonnier, care va pune în evidenţă faptul că, „atunci când în Balcani, ca şi mai târziu în Africa,
înmulţirea rapidă a unei clase juridice instruită în Franţa şi care deţinea cheia textelor esoterice,
avocaţi nevoiaşi, parazitari făceau să abunde procesele şi prelevau dijma dreptului asupra unei
economii de sărăcie” [99, p. 243].
Modificările generate de fenomenele aculturaţioniste nu se opresc la nivelul instituţiilor
juridice şi grupurilor sociale; ele pătrund şi mai adânc în corpul social, ajungând la statutul social
şi universul spiritual al indivizilor. Efectul unei reguli sau instituţii juridice împrumutate dintr-un
alt sistem de drept este strâns legat de impactul pe care acestea îl au asupra conştiinţei lor. Un
impact pozitiv care se concretizează, în adeziunea populaţiei autohtone la noile structuri juridice
introduse va avea ca efect reuşita „transplantului juridic” iniţiat. În caz contrar, fenomenul de
aculturaţie va fi un eşec, reglementările de drept „transplantate”, chiar dacă nu vor fi ignorate,
vor pluti undeva la suprafaţa conştiinţei indivizilor, rămânând neputincioase în influenţarea
acţiunilor şi comportamentelor lor cotidiene.
J.P. Charnay consideră că „aceste atitudini şi comportamente ale grupurilor sociale de
diferite religii îşi află sorgintea în faptul că, în pofida precauţiilor luate de administraţie în scopul
de a conferi actului o prezentare pur laică, în mediul musulman acesta a fost uşor perceput ca o
veritabilă abjuraţie. De unde şi apariţia unor traumatisme psihologice care, uneori, ajungeau în
pragul dramei” [105, p. 261-269].
În condiţiile existenţei a două modele normative, a celui străin şi a celui autohton,
individul poate adera la modelul normativ străin, poate să-l elimine şi să rămână la vechiul model
sau poate să reţină elementul juridic de „import” numai ca mijloc de reinterpretare a modelului
autohton, care se va perpetua în forma modificată. Viaţa juridică a demonstrat că , de multe ori,
legislaţiile împrumutate, concepute prin şi pentru mentalităţi străine, rămâneau fără priză reală
asupra populaţiilor cărora căutau să le fie impuse. De aceea, pentru a „prinde rădăcini”, în
prealabil, ele trebuiau analizate, interpretate şi adaptate particularităţilor economice, politice,
religioase, morale şi culturale ale ţării care îşi propune să le „importe”.
Totodată, prin succesiunea proceselor de aculturaţie se realizează, pas cu pas, răsturnarea
raporturilor dintre grup şi individ. Dacă în societăţile primitive se manifesta dominanţia grupului

90
în detrimentul individului, sub impactul multiplelor fenomene aculturaţioniste asistăm la
afirmarea tot mai clară a individului ca realitate fundamentală, ca entitate socială ce se situează
deasupra grupurilor tradiţionale.
M. Alliot constată că „drepturile colective ale triburilor şi chiar ale familiilor tind să
dispară, indivizii devenind subiecte de drept. În acest context are loc, de asemenea, emanciparea
tinerilor şi a femeilor care, în noile condiţii, se vor bucura de consideraţia pe care cea mai mare
parte a societăţilor trecute o revărsa numai asupra bătrânilor şi bărbaţilor [192, p.1676].
În acelaşi timp, noile norme juridice preluate în procesul aculturaţiei favorizează şi
emanciparea femeilor căsătorite. Astfel, se poate spune că un efect important al fenomenelor de
aculturaţie în planul dreptului îl reprezintă realizarea cadrului juridic propice afirmării libere a
individului în societate.
Sub efectul revoluţiei industriale, Occidentul a abandonat în mod progresiv credinţa într-
o ordine naturală imuabilă, recunoscându-şi puterea de a defini modelul de societate pe care
doreşte s-o construiască. Acum omul devine nu numai creatorul instituţiilor sale, ci şi acela al
propriului său viitor. Aceasta este în principal şi obiectul planurilor de reformă juridică pe care
le-au adoptat şi le adoptă un număr mare de naţiuni. Ca urmare a unor astfel de proiecte
legislative, ce presupun intensificarea fenomenelor de aculturaţie, peisajul juridic contemporan
se remodelează continuu, se află într-o perpetuă transformare.
Pornind de la unele simptome ale „unificării progresive a dreptului pe care le sesizează în
zilele noastre lumea dreptului, H.Levi-Bruhl merge mai departe, considerând că, fără a fi taxaţi
ca utopişti, putem lua în calcul posibilitatea edificării unui drept comun al umanităţii viitoare”
[156, p.124-127].
Din cele spuse, putem exemplifica faptul că viitorul progres, de altfel ca şi viitorul regres,
sunt determinate de procesul globalizării. În această ordine de idei, ne socializăm cu profesorul
rus V. Cervoniuk, care, abordând problema respectivă constată că ”extrem de principiale sunt
întrebările care se referă la faptul dacă se vor schimba caracteristicile esenţiale ale dreptului şi
statului în condiţiile globalizării şi până unde aceste schimbări vor ajunge. Cu alte cuvinte, în
condiţiile globalizării, poate dreptul să devină nedrept iar statul o organizaţie nestatală a
puterii?. Ipotetic, pot fi prezumate răspunsuri diferite la aceste întrebări. E clar doar faptul că în
faţa ştiinţei juridice, sau chiar a ştiinţelor umaniste, în general, stă o problemă practică dificilă şi
o problemă teoretică, ce rezultă din aceasta, nu mai puţin complexă, cercetarea cărora devine o
direcţie prioritară a investigaţiilor fundamentale” [289 A, p. 699].

91
 3.3. Influenţa dreptului comunitar asupra dreptului naţional
Caracterul autonom al ordinii juridice a Comunităţilor europene se dovedeşte a fi
determinant, atât pentru a asigura aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea juridică internă a
statelor membre, cât şi pentru a-i stabili locul şi rolul în cadrul dreptului naţional.
Autonomia ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu sistemele juridice
naţionale, cooperare care este nu numai utilă, dar şi necesară şi care se exprimă, în principal,
printr-o participare a autorităţilor statale la punerea în aplicare a dreptului comunitar.
Relaţia dintre dreptul comunitar şi sistemele de drept naţionale ale statelor membre este
guvernată de două principii importante: principiul integrării, şi principiul primordialităţii.
Aceste două principii conduc la rezolvarea celor mai importante probleme care se pun în
legătură cu aplicarea dreptului comunitar: aplicabilitatea imediată; aplicabilitatea directă;
prioritatea normelor de drept comunitar faţă de normele de drept interne contrare.
a) Aplicabilitatea imediată.
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului comunitar european nu-i este
indiferentă natura relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi dreptul naţional
El postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către statele membre [135,III, p. 54].
O analiză atentă a diferitelor dispoziţii comunitare nu face altceva decât să conducă la
consacrarea teoriei moniste, în privinţa relaţiei dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al
statelor membre ale Comunităţii. Monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor, din
“ansamblul sistemului tratatului”, după cum a subliniat Curtea de Justiţie. Sistemul comunitar nu
poate funcţiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare.
“Prin instituirea unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii, cu
personalitate, cu capacitate juridică (…) şi, mai ales, cu puteri reale, rezultate dintr-o limitare a
competenţei sau dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre Comunitate, acestea şi-au
limitat, drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor
înşile”[135, III, p.72].
Afirmaţia este cât se poate de clară: “diferit de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul
C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la
intrarea în vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora”.
Deci, dreptul comunitar se aplică în ordinea juridică internă aşa cum a fost adoptat, fără
să fie necesară recepţia sau transformarea lui în drept intern.
Normele de drept comunitar se integrează în dreptul intern al statelor membre, care nu au
posibilitatea să aleagă între concepţia monistă sau dualistă, prima fiind obligatorie. Prin hotărârea
din 3 aprilie 1968, în cauza Firma Molkerei, Curtea de Justiţie a consacrat concepţia monistă,

92
statuând că “dispoziţiile penetrează în ordinea juridică internă, fără ajutorul nici unei măsuri
naţionale”. Astfel, în relaţiile Comunităţi – state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul
comunitar, fie originar, fie derivat este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a statelor
membre sau, potrivit Curţii de Jusitţie, el face parte integrantă (…) din ordinea juridică aplicabilă
pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre.
Acest fapt are următoarele consecinţe: dreptul comunitar este integrat în mod firesc în
ordinea juridică internă a statelor, fără să fie necesară vreo formulare specială de introducere;
normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept comunitar; judecătorii
naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar.
b) Aplicabilitatea directă.
O altă particularitate a dreptului comunitar european o constituie faptul că acesta nu
numai că se integrează automat în ordinea juridică a statelor membre, dar el are şi capacitatea
generală de a completa, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu noi
drepturi şi/sau obligaţii, atât în raporturile cu alte persoane, cât şi în relaţiile lor cu statul căruia îi
aparţin.
Aplicabilitatea directă sau efectul direct reprezintă “dreptul oricărei persoane de a cere
judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Judecătorul are
obligaţia de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine” [227, p. 248].
Concret, aplicabilitatea directă înseamnă că dreptul comunitar conferă drepturi şi impune
obligaţii în mod direct nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre ale Uniunii Europene,
ci şi resortisanţilor acestora, cetăţeni ai U.E. Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea
statutului juridic al cetăţeanului european.
Potrivit lui P. Manin, efectul direct al normelor comunitare reprezintă teoria elaborată de
Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene pe bază pretoriană, în cadrul căreia sunt stabilite
condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate invoca o dispoziţie a dreptului comunitar în
scopul apărării unui drept conferit de acesta şi, dacă este necesar, condiţiile în care judecătorul
naţional face abstracţie de o dispoziţie contrară din dreptul intern [226, p. 232].
Aplicarea teoriei efectului direct depinde de izvorul aflat în cauză.
Astfel, se deosebesc următoarele situaţii: efectul direct necondiţionat şi complet, cu
aplicabilitate generală; efectul direct condiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală; efectul
direct condiţionat şi restrâns.

93
 1). Efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală.
Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiţie de către
orice persoană fizică sau morală, atât în litigii cu autorităţile publice (litigiul vertical), cât şi în
litigii cu alte persoane fizice sau morale (litigiul orizontal).
Actele care se bucură de efect direct necondiţionat şi complet sunt:
-Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă,
ele creând drepturi şi obligaţii şi pentru subiectele de drept intern din toate statele membre.
-Deciziile, care, deşi nu au aplicabilitate directă, pot fi surse de drepturi şi obligaţii pentru
particulari, persoane fizice sau juridice, deoarece acestea (deciziile) se adresează şi subiectelor de
drept intern din anumite state comunitare. Deciziile care se adresează particularilor stabilesc
pentru aceştia drepturi şi obligaţii îndeosebi în domenii, precum: concurenţa, libera circulaţie,
nediscriminarea din cauză de naţionalitate, egalitatea între sexe.
-Principiile generale pot fi invocate de persoane fizice sau juridice în orice litigiu,
întrucât, prin gradul lor de generalitate, trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod
necondiţionat.
2). Efectul direct condiţionat şi complet.
În această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice litigiu, dar
este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu caracter
convenţional: tratatele de instituire a Comunităţilor şi tratatele internaţionale. Astfel, efectul
direct condiţionat şi complet este propriu acestor norme, dacă ele îndeplinesc anumite condiţii:
- Pentru tratatele constitutive:
Tratatele constitutive au primit efect direct în trei etape [137, p.233]: prima etapă este
dată de obligaţiile de a nu face.
În acest sens, Curtea de justiţie a statuat, în hotărârea Van Gend en Loos, că art. 12 al
tratatului C.E.E., care interzice statelor membre să stabilească noi taxe vamale sau să le mărească
pe cele deja existente, a impus o interdicţie clară şi necondiţionată de a nu face, care nu necesită
intervenţia legislativă a statelor membre, astfel încât “această prohibiţie se pretează perfect, prin
natura sa, să producă efecte directe în relaţiile juridice dintre statele membre şi justiţiabilii
acestora”.
A doua etapă o reprezintă caracterul irevocabil al unei obligaţii de a face. Prin hotărârile,
în cauza Lutticke, Curtea a admis caracterul irevocabil de a face, statuând că aceasta nu permite
statelor membre nici o posibilitate de apreciere.
Cea de a treia etapă de lărgire a efectului direct al tratatelor a fost marcată de hotărârile
Curţii, în cauza Reyners şi în cauza Vin Binsbergen.

94
 În aceste cauze, Curtea a stabilit că dispoziţiile tratatului au efect direct şi atunci când
acestea enunţă doar un principiu care trebuie pus în aplicare prin normele de drept derivat, care
încă nu au fost adoptate de instituţiile comunitare. În schimb, dispoziţile care enunţă obligaţii cu
caracter general pentru statele membre nu produc efect direct pentru persoanele fizice şi juridice,
acestea neputându-le invoca în faţa instanţelor.
- Pentru tratatele internaţionale:
Acordurile internaţionale la care Comunitatea este parte pot fi invocate de către
particulari, persoane fizice şi juridice, dacă stabilesc drepturi pentru acestea. În hotărârea
Demirel, Curtea a subliniat că o “dispoziţie a unui acord încheiat de Comunitate cu un stat terţ
trebuie să fie considerată ca având aplicabilitate directă când ea impune o obligaţie clară şi
precisă care nu depinde, în privinţa executării sau a producerii efectelor sale, de intervenţia unui
act ulterior”.
Efectul direct al dispoziţiilor cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de
Comunitate are trei consecinţe [150, p. 143-145]: persoanele pot cere judecătorului naţional să
asigure respectarea unui drept conferit prin acordul internaţional; în cazul neîndeplinirii de către
un stat membru a măsurilor de executare, efectul direct reprezintă o sancţiune pentru acesta,
persoanele având astfel posibilitatea să declanşeze acţiunea bazată pe neîndeplinirea obligaţiei de
către stat; aplicabilitatea directă a prevederilor acordului nu s-ar putea manifesta decât în absenţa
unei dispoziţii contrare în dreptul naţional, dar principiul primordialităţii permite producerea
efectului direct.
3). Efectul direct, condiţionat şi restrâns.
Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi deciziile
adresate statelor membre. Pentru susţinerea aplicabilităţii directe a acestor izvoare comunitare,
Curtea a adus argumente de natură principială, conform cărora efectul util al dreptului comunitar
presupune necesitatea ca judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al
directivelor presupune că particularii pot să le invoce.
- Directiva,
Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, efectul direct al unei directive poate fi invocat,
dacă sunt îndeplinite următoarele două cerinţe:
- să expire termenul stabilit pentru punerea în aplicare a directivei;
- statul membru să nu o fi pus în aplicare sau să o fi pus în aplicare în mod greşit.
Persoana poate invoca efectul direct al directivei în două situaţii [137, p.236]:

95
 - când este necesară îndepărtarea de către judecătorul naţional a normei de drept intern,
care nu este conformă cu dispoziţiile directivei invocate. În acest caz, se va cere ca dispoziţia de
drept intern să nu fie luată în considerare în soluţionarea procesului;
- când ea este privată de un drept datorită absenţei sau neluării măsurilor naţionale
necesare pentru aplicarea directivei respective. Într-o asemenea situaţie, persoana va cere
judecătorului recunoaşterea dreptului conferit de directivă.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se desprind următoarele concluzii cu privire la
producerea efectului direct în cazul directivei:
- directiva trebuie să conţină dispoziţii necondiţionate şi suficient de precise;
- directivele nu creează obligaţii pentru particulari, astfel încât aceştia nu pot să le
invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce împotriva unor persoane particulare;
- efectul direct al directivei poate fi invocat împotriva “organismelor sau entităţilor
supuse autorităţii sau controlului statului, sau care dispun de puteri exorbitante în raport de cele
care rezultă din regulile aplicabile în relaţiile între persoane” [66, Rec.1667].
Sintetizând diferitele interpretări care au fost date Tratatului C.E. [219, p. 65], se disting
două concepţii [200, p. 287]:
- o concepţie “internaţională” şi “politică” a directivei;
- o concepţie “tehnică”, dar mai ales “comunitară”.
Antagonismul acestor concepţii se cristalizează, în special, asupra aptitudinii de a
produce efecte directe.
Pentru susţinătorii primei concepţii, directiva nu este un instrument de integrare şi de
unificare a dreptului, aşa cum este regulamentul, ci un instrument de cooperare şi apropiere a
legislaţiilor. Directiva este un instrument tipic interstatal, întrucât are întotdeauna drept
destinatari statele membre şi nu obligă decât aceste state. Directiva nu produce efecte de drept în
ordinea internă decât prin intermediul regulilor naţionale.
În cadrul acestei concepţii, alţi autori consideră că directiva nu poate fi decât
instrumentul unei legislaţii mediatizate. Deci, directivele nu ar constitui numai un izvor indirect
de dispoziţii normative ce vor fi adoptate de către statele membre pentru a i se conforma. Dar,
prin ele însele, directivele nu au caracter normativ, întrucât le lipseşte caracterul obligatoriu
general şi direct.
Pentru partizanii concepţiei “internaţionale” este de neconceput ca directiva să poată
produce efecte directe, deosebindu-se radical de susţinătorii unei interpretări “tehnice” a
tratatului.

96
 Interpretarea “tehnică” pleacă de la autoritatea recunoscută directivei, punând accentul pe
funcţia directivei, aşa cum Curtea de Justiţie a definit-o în mod progresiv în jurisprudenţa sa.
În opinia unora dintre autori, consideraţiile practice sunt cele care par să justifice
recurgerea la această categorie de acte care, în mod asemănător cu ceea ce se întâmplă în dreptul
intern cu legile cadrul sau de orientare, descompun şi descentralizează procesul de decizie, ceea
ce tinde să demonstreze că noţiunea de directivă nu trimite în mod necesar la un concept
“internaţional”, ci este perfect compatibilă cu cel de “integrare”.
Constatând vocaţia directivei de a fi un instrument de legislaţie indirectă, alţi autori
subliniază că, pentru acest motiv, ea nu este în mod necesar lipsită de existenţă juridică în
ordinea internă a statelor membre. Directivele nu numai că nu fixează obligaţii pentru statele
destinatare, dar, mai mult, ele prevăd explicit intervenţia unor măsuri naţionale pentru a le pune
în practică. Directivele nu fixează decât obligaţii de rezultat.
Totodată, obligaţiile pe care aceasta le conţine nu pot fi invocate decât de către însuşi
instituţiile comunitare însele şi că, fiind vorba de justiţiabili ai statelor, “efectul util” al unor
astfel de acte ar fi diminuat dacă aceştia ar fi împiedicaţi să se prevaleze de ele în justiţie, iar
jurisdicţiile naţionale ar fi împiedicate să le ia în considerare ca elemente de drept comunitar.
Înlăturând incapacitatea acestor acte de a produce efecte directe, Curtea nu proclamă
aplicabilitatea directă a directivei în sine, ci doar că “trebuie să analizăm în fiecare caz dacă
natura, economia şi termenii dispoziţiei în cauză sunt susceptibili să producă efecte directe în
relaţiile dintre destinatarul actului şi terţi”. Criteriile de aplicare directă care se degajă în legătură
cu dispoziţiile tratatului ţin aici de aplicare, de unde rezultă că nu toate directivele sunt direct
aplicabile şi, în general, nici chiar toate dispoziţiile aceleiaşi directive [164, p.186].
Nu trebuie omis faptul că doar utilizarea abuzivă de către instituţii a tehnicii directivelor
explică înmulţirea dispoziţiilor acestora, care completează condiţiile de aplicabilitate directă. O
revenire la respectarea tratatelor le-ar reda un caracter absolut excepţional [135,II, p. 68].
Deci, directivele sunt lipsite de efect direct, doar dacă, prin decizia termenilor, claritatea
şi caracterul necondiţionat al obligaţiei pe care o conţin ele nu lasă loc unei abordări deosebite.
Spre deosebire de regulamente sau alte dispoziţii ale tratatelor care au o aplicabilitate
directă deplină şi totală, directivele nu pot fi niciodată opuse ca atare justiţiarilor care nu pot fi
niciodată obligaţi, prin efectul lor, faţă de stat sau faţă alţi subiecţi de drept.
În lipsa măsurilor de aplicare, care se iau în caz de amânare, dispoziţiile unei directive
care completează condiţiile de aplicabilitate directă pot fi invocate împotriva tuturor dispoziţiilor
naţionale neconforme directivelor sau ca fiind creatoare de drepturi pe care persoanele
particulare sunt în măsură să şi le apere faţă de stat.

97
 Directiva nu are o aplicabilitate directă limitată, în sensul că ea n-ar putea fi folosită de
un stat membru ca justificare pentru a se dispensa de adoptarea, în timp util, a unor măsuri de
aplicare adecvate obiectivului fiecărei directive, mai ales sub pretext că legislaţia sa (sau practica
administrativă) ar fi conformă cu scopurile comunitare.
Spre deosebire de regulamente, a căror transpunere în dreptul naţional este formal
interzisă, introducerea directivelor în practica naţională este, deci, obligatorie chiar dacă ele sunt
aplicabile în mod direct.
- Decizia şi efectele aplicabilităţii direct,
Din punctul de vedere al efectului direct, deciziile sunt asimilate directivelor. În cazul
deciziilor sunt valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu, cu
excepţia faptului că ele nu presupun adoptarea unor reglementări pentru aplicarea lor, fie pentru
faptul că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu sunt adresate
particularilor.
Aplicabilitatea directă comportă un efect pozitiv, în favoarea justiţiabililor, cu posibilitatea
de a apăra drepturile acestora în faţa judecătorilor din statele membre. Concret, aplicabilitatea
directă permite particularilor să solicite judecătorilor naţionali asigurarea respectării drepturilor
conferite de către norma comunitară care are această calitate.
Aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de statele membre care nu au
luat măsurile de executare necesare aplicării dreptului comunitar. Efectul direct permite
particularilor să se situeze, în ciuda inerţiei statului, pe aceeaşi poziţie ca şi cum acesta şi-ar fi
îndeplinit efectiv obligaţiile comunitare.
Noţiunea de aplicabilitate directă, permite dreptului comunitar să dezvolte efectele de mai
sus numai în absenţa oricărei dispoziţii contrare de drept naţional şi nimic mai mult. Numai
datorită consolidării priorităţii, aplicabilitatea directă îşi produce efectele, chiar şi în prezenţa – şi
pofida – oricărei norme naţionale contrare, fapt ce asigură dreptului comunitar o forţă de
penetraţie irezistibilă în ordinea juridică a statelor membre [ 135,II, p. 71].
c.) Aplicarea prioritară a normelor comunitare.
Datorită faptului că dreptul comunitar european este aplicabil în mod direct şi imediat în
ordinea juridică internă a statelor membre, norma comunitară se întâlneşte, în mod firesc, cu
norma internaţională. În ciuda “principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice
comunitare”, modalităţile de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul comunitar şi dreptul
statelor membre, reţinute de diversele sisteme juridice ale ţărilor membre, sunt de departe a fi
uniforme.

98
 Deoarece în tratate nu este prevăzută nici o menţiune explicită cu privire la prioritatea
dreptului comunitar, există pericolul ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul internaţional,
fiecare stat membru să-şi atribuie un rang de drept comunitar în propria ordine juridică, cu riscul
ca transferul de competenţă către Comunităţi şi unitatea dreptului comunitar să rămână literă
moartă. Acestei teze “internaţionaliste”, Curtea i-a opus teza “comunitară”, conform căreia nu
dreptul naţional, ci însuşi dreptul comunitar soluţionează această problemă [135,II, p. 95-100].
Curtea de justiţie este cea căreia i-a revenit sarcina de a se pronunţa pentru eliminarea
acestor posibile consecinţe negative, în ciuda opoziţiei unor state membre, consacrând astfel
principiul priorităţii normei comunitare, ca element esenţial al ordinii de drept comunitar. Acesta
constituie, împreună cu efectul direct, un element fundamental al construcţiei juridice care
reglementează activităţile la nivelul Uniunii Europene. Fundamentarea acestui principiu a fost
făcută de către Curte, prin interpretarea globală a normelor juridice comunitare.
În decizia sa, Curtea a făcut două precizări importante cu privire la raportul dintre dreptul
comunitar şi cel naţional:
- statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor suverane către o
Comunitate creată prin propria lor voinţă. Prin urmare, ele nu pot să inverseze acest proces,
revenind la drepturile cedate, prin intermediul unor măsuri unilaterale subsecvente şi care nu sunt
compatibile cu dreptul comunitar;
- în tratatul C.E.E. există un principiu, preluat apoi de Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam, potrivit căruia nici un stat membru nu poate pune în discuţie statutul de sistem
unitar şi general aplicabil al dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Concluzia care se desprinde din aceste două observaţii este că dreptul comunitar, creat în
conformitate cu atribuţiile/competenţele pe care instituţiile U.E. le-au primit prin tratatele
constitutive, are prioritate în conflictul cu legea naţională a unui stat membru.
Principiul primordialităţii se referă la toate sursele dreptului comunitar, acestea având o
forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin. Dreptul intern
al tuturor statelor membre trebuie să fie în concordanţă deplină cu dreptul comunitar, indiferent
de ierarhia internă a normelor respective. În acest sens, statul nu poate invoca nici chiar
dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu se aplica o normă comunitară.
Primordialitatea se aplică, în mod corespunzător, în cazul revizuirii tratatelor institutive
sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor constituţionale, astfel încât,
în aceste situaţii, este vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite, supuse unor
proceduri specifice de adoptare.

99
 Principiul primordialităţii trebuie respectat şi de legislatorul naţional, “urmărind să
împiedice formarea valabilă a noi acte legislative naţionale, în măsura în care acestea ar fi
incompatibile cu normele comunitare” [67, Rec. 1117].
Consecinţele aplicării principiului primordialităţii sunt:
- regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând de la data
intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale incompatibile;
- neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale competente,
inclusiv celor ale administraţiei;
- statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin violarea
dreptului comunitar, judecătorul naţional având posibilitatea să stabilească în ce măsură aceste
prejudicii sunt imputabile acestora;
- există o legătură între principiul primordialităţii şi principiul integrării dreptului
comunitar, deoarece aplicarea primului depinde de efectul direct al dreptului comunitar;
- judecătorul naţional este obligat să suspende aplicarea unei măsuri naţionale, chiar dacă
este o lege, când există o îndoială serioasă asupra compatibilităţii acesteia cu normele dreptului
comunitar, până la soluţionarea problemei incompatibilităţii. Curtea de justiţie a stabilit că o
instanţă naţională poate suspenda o dispoziţie naţională, luată în vederea aplicării unei norme
comunitare a cărei validitate este contestată;
- statele membre ale Comunităţilor au obligaţia să verifice aplicarea normelor de drept
comunitar şi să sancţioneze neaplicarea lor cu “sancţiuni eficace, disuasive şi proporţionale cu
cele aplicate în cazul violării de o natură şi o importanţă comparabilă a dreptului naţional” [68,
Rec.18].
3.4. Relaţiile şi politica Republicii Moldova în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană
Fluiditatea Europei caracterizeazã nu numai Uniunea Europeană, ci şi regiunile adiacente,
iar în următorii ani nu numai viitorul UE este în joc, ci şi viitorul vecinilor săi.
Balcanii de Vest intră din nou într-o fază de incertitudine. Aceasta este cauzată de
declararea independenţei Muntenegrului de Statul Unional Serbia - Muntenegru, şi de finalizarea
procesului de definire al statutului provinciei Kosovo, care poate avea implicaţii pentru
stabilitatea internă în Serbia şi Macedonia. Faptul că respingerea constituţiei europene este
interpretată drept un vot împotriva extinderilor complică şi mai mult procesul de re-trasare a
frontierelor în Balcani. În Estul Europei, Georgia şi Ucraina vor fi nevoite să treacă testul de
viabilitate al revoluţiilor şi să raspundă la intrebarea dacă acestea au schimbat calitativ sau nu
sistemele lor politice şi economice. Succesul revoluţiilor este departe de a fi asigurat. Republica

100
Moldova va trebui să treacă testul de credibilitate a propriilor transformari ne-revoluţionare -
transformare care are aceleaşi scopuri declarate ca şi revoluţiile colorate din Georgia şi Ucraina.
Viabilitatea acestor schimbări este principalul fenomen pe agenda est - europeana. Succesul
transformărilor în Ucraina şi Republica Moldova în perioada urmãtoare va determina viitorul
relaţiei acestor state cu UE.
În acest context european, Republica Moldova este ancorată destul de bine prin planul său
de acţiuni cu Uniunea Europeană. Singurul test pe care va trebui sa îl treacă Republica Moldova
va fi voinţa politică internă de a implementa prevederile acestui plan.
Implementarea Planului de Acţiuni (P.A.) va fi destul de dificilă şi, probabil, va dura mai
mult decât perioada prevăzută în document. Cu toate acestea, există cateva probleme referitoare
la planul UE-Republica Moldova.
În primul rand, Republica Moldova a fost în primul val al statelor care au negociat
Planurile de acţiuni, ceea ce a însemnat că aceasta nu s-a putut baza pe experienţa altor state şi
nu a avut timpul necesar de a se pregăti pentru aceste negocieri.
În al doilea rând, acest plan a fost slab pregătit în vederea negocierii lui - mai degrabă din
cauza instituţiilor europene, decât din cauza guvernului de la Chişinău, deoarece este unul dintre
cele mai voluminoase. În acelaşi timp, dintre toate statele care au negociat planul în primul val,
Republica Moldova are cea mai scazută capacitate de implementare. Problema e că Republica
Moldova şi-a asumat cele mai multe angajamente în faţa UE avand cele mai puţine posibilităţi de
a le implementa.
În al treilea rând, cea mai importantă problema a documentului este faptul că majoritatea
punctelor din plan sunt obligaţii pentru Republica Moldova, în timp ce responsabilităţile UE sunt
sumare şi vagi. Alinierea Republicii Moldova la standardele democratice şi la obligaţiile politice
asumate în cadrul Politicii Europene de Vecinatate (PEV) nu necesită decât voinţă politică din
partea autorităţilor de la Chisinău. Orice asociere a Republicii Moldova la UE va depinde de
implementarea prevederilor politice ale acestui plan, în special cele ce ţin de independenţa
justiţiei, drepturile omului şi democraţie.
În pofida celor prezentate, P.A este şi un succes. Este cel mai detaliat la compartimentul
cooperării în probleme de securitate şi a reglementării conflictelor. Diferendul transnistrean
ocupă un loc aparte, dar, nu stabileste limitele implicarii UE în reglementarea transnistreană, ci
doar punctul de pornire al acestei implicări. Oricât de modest ar parea de la Chişinău rolul UE în
reglementarea transnistreană, această prezenţă nu este una statică, ci una dinamică. După Balcani
şi Orientul Mijlociu, Republica Moldova începe să devină una din principalele preocupări ale UE

101
în eforturile sale de a contribui la soluţionarea conflictelor. Este o conjunctură internaţională care
favorizează Republica Moldova şi eforturile de reglementare a cauzei transnistreane.
Contributia la reglementarea transnistreană a fost întotdeauna un proces cauzat de
interesul UE de a elimina acest conflict care constitue o problemă de securitate zonală.
Integrarea europeană a Republicii Moldova depinde în primul rand - de reformele
democratice, de climatul investiţional şi de reformele economice. Însă Republica Moldova va
trebui să corespundă celor mai stricte criterii de aderare. Orice gest ambiguu în politicile interne
la capitolul democraţie, investitori străini sau lipsa de reforme economice va avea un impact
negativ asupra perspectivelor europene ale Republicii Moldova. Cerinţele U.E. faţă de Republica
Moldova nu vor fi exagerate, însă progresele realizate de Chişinău vor fi analizate mult mai
minuţios.
Prioritatea principală a Republicii Moldova trebuie să fie implementarea cat mai
completă şi exhaustivă a prevederilor planului. Această implementare nu trebuie şi nici nu poate
fi rapidă, deoarece documentul este o listă de reforme şi obligaţii foarte complexă. În opinia
specialiştilor, seriozitatea, nu rapiditatea implementarii prevederilor planului este principalul test
pentru Republica Moldova.
A doua prioritate a Republicii Moldova este sa obţină sprijin extern în implementarea
prevederilor planului. Cooperarea bilaterală cu statele membre UE este hotărâtoare în acest sens.
Documentul include necesitatea de "consolidare a supremaţiei legii prin sporirea eficienţei
puterii judecătoresti şi a organelor de drept" şi "revizuirea legislaţiei existente în scopul
asigurării independenţei şi imparţialităţii sistemului judecătoresc, inclusiv asigurarea
imparţialităţii şi eficienţei procuraturii, în scopul consolidării capacitaţii justiţiei". În acest sens,
este necesar ca UE sa lanseze o misiune de supremaţie a legii în Republica Moldova, idee deja
agreată de Bruxelles. Aceasta ar implica direct UE în implementarea planului într-un domeniu
foarte sensibil pentru reuşita acestuia în Republica Moldova.
A treia prioritate pentru Republica Moldova ţine de consolidarea capacităţilor
administrative a instituţiilor statului. În acest sens, planul precizează necesitatea "consolidării
capacităţii administrative, iar în particular având în vedere asigurarea unui control eficient al
originii mărfurilor". Fară respecterea aceastei clauze, Republica Moldova nu va putea beneficia
de dreptul de comert asimetric cu UE şi nici nu se va putea alinia la practicile europene.
A patra prioritate trebuie să fie o deschidere cât mai mare a Republicii Moldova faţă de
UE. Invitarea unei misiuni a UE de supremaţie a legii în Republica Moldova va arăta deschiderea
ţarii spre importul practicilor europene. Cu cat mai multe vor fi canalele de comunicare dintre
Republica Moldova şi UE acum, cu atât mai strânse vor deveni relaţile Republica Moldova –

102
UE, atunci cand viitorul european al Republicii Moldova se va discuta cel mai probabil în 2010-
2011.
Republica Moldova se bucură de sprijin constant din partea statelor lumii, a structurilor
internaţionale, din care acestea fac parte, în eforturile sale de reglementare a problemei
transnistrene şi a retragerii forţelor armate ruseşti de pe teritoriul ţării, precum şi a armamentului
şi muniţiilor ce le aparţin. Totodată, pe lângă aceste evoluţii dinamice pe plan extern, în prezent
există o serie de probleme cu care se confruntă Republica Moldova, precum; prezenţa unei
regiuni secesioniste, subdezvoltarea economică, nivelul scăzut de viaţă, în acest sens, fiind
necesară o implicare mai activă a politicii externe în asigurarea celei interne.
În contextul actual al sistemului internaţional, când raporturile interstatale evoluează atât
ca formă, cât şi ca conţinut, în evoluţia acestor relaţii capătă o importanţă tot mai mare
caracteristicile de ordin economic, politic, ştiinţific, cultural, etc. Una din priorităţile politicii
externe a Republicii Moldova este canalizarea eforturilor în vederea conectării economiei şi
comerţului ţării la circuitul internaţional, obţinerea încrederii în faţa investitorilor occidentali,
inclusiv prin consolidarea mecanismului de promovare a imaginii ţării.Luând în considerare
tendinţele de grupare concentrică a actorilor internaţionali în jurul polilor de putere, precum şi
avansarea proceselor de globalizare, Republica Moldova pledează pentru o lume multipolară,
respectând valorile şi identitatea culturală a fiecărui stat.
Republica Moldova promovează o politică de neutralitate, menţinându-şi angajamentul
de a nu lua parte la conflicte armate, la alianţe politice, militare sau economice, care ar fi avut
drept scop pregătirea războiului, de a nu permite folosirea teritoriului său pentru amplasarea
bazelor militare străine, de a nu deţine sau prolifera arme nucleare.
În relaţiile cu alte state Republica Moldova nu acceptă politica dictatului şi a
constrângerii politice sau economice, se pronunţă împotriva consacrării politicii sferelor de
influenţă şi consideră egalitatea suverană a statelor şi opţiunea liberă a căilor lor de dezvoltare un
drept inalienabil al fiecărui popor.
Pornind de la interesele naţionale ale Republicii Moldova direcţiile de bază ale politicii
externe sunt orientate spre atingerea unor obiective fundamentale.
Unul din aceste obiective este consolidarea independenţei şi suveranităţii Republicii
Moldova, restabilirea integrităţii sale teritoriale, continuarea procesului de reglementare paşnică
a problemei transnistrene şi retragerea forţelor armate străine de pe teritoriul naţional.
Printre paşii concreţi făcuţi de oficialii moldoveni în această direcţie se numără şi
propunerea de a restabili spaţiul vamal unic şi a întări controlul vamal pe segmentul transnistrean
al frontierei moldo-ucrainene. Totodată Comunitatea europeană salută deciziile adoptate în

103
cadrul OSCE şi anume angajamentul Federaţiei Ruse de a finaliza retragerea forţelor sale de pe
teritoriul Republicii Moldova.
Alt obiectiv al politicii externe îl constituie protejarea intereselor de securitate naţională a
Republicii Moldova. În acest sens, Chişinăul promovează o politică externă ce are la bază
consolidarea încrederii şi cooperării în regiune, a valorilor democratice, încurajarea relaţiilor
între vest şi est. Republica Moldova se implică activ în cooperarea subregională iar, calitatea de
membru sau de participant al organizaţiilor şi iniţiativelor europene răspunde şi obiectivului de
securitate al acesteia.
Totodată, contextul actual al evoluţiei situaţiei politice şi economice internaţionale,
plasează pe prim plan următoarele obiective prioritare:
- Integrarea europeană a Republicii Moldova, inclusiv, aderarea la UE;
- Promovarea unei imagini politice şi economice favorabile Republicii Moldova pe plan
extern, în scopul atragerii investiţiilor de capital, al creării unei economii competitive;
- Asigurarea politico-diplomatică a promovării potenţialului de export al Republicii
Moldova;
Integrarea europeană este unul dintre principalele obiective strategice pentru politica
externă a Republicii Moldova.
În condiţiile în care noua orânduire mondială se configurează în jurul marilor poli de
putere, este evident că Republica Moldova nu poate rămâne în afara lor, devenind vitală
necesitatea orientării şi integrării sale într-unul din aceşti poli pentru a-şi asigura perspectivele
dezvoltării şi securitatea naţională. În acest context, polul recomandabil pentru Republica
Moldova îl constituie Uniunea Europeană, a cărei pondere politică şi economică în comparaţie
cu cea a altor organizaţii regionale nu se pune la îndoială şi de aceea, Republica Moldova
promovează ideea Europei Unite, unei Europe fără linii de divizare.
În prezent, relaţiile Republicii Moldova cu UE şi statele ei membre sunt reglementate de
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) semnat la 28.11.1994 şi intrat în vigoare la 1 iulie
1998.
Integrarea europeană a Republicii Moldova este un obiectiv strategic prioritar major,
atât pentru politica externă, dar şi pentru politica internă. Procesele integraţioniste ce au luat
amploare pe continentul european în ultimul deceniu se combină perfect cu necesitatea de
consolidare a statalităţii Republicii Moldova şi de modernizare a ţării în diverse domenii, printre
care domeniului tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii. Prin încheierea la 1 mai 2004, a
unuia dintre cele mai masive valuri de extindere ale Uniunii Europene s-au produs şi schimbări
istorice pentru întreaga regiune, deschizându-se noi oportunităţi de colaborare şi interacţiune la

104
nivel regional, iar odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, ce a avut loc la 1 ianuarie
2007, Republica Moldova a devenit vecin direct al Uniunii Europene.
Priorităţile Republicii Moldova pe termen scurt este implementarea cu succes a Planului
de Acţiuni (P.A.), pe termen mediu trebuie să fie legată de Procesul de Cooperare în Europa de
Sud-Est, prin aderarea la CEFTA, iar pe termen lung să fie aderarea la UE în acelaşi val de
extindere cu ţările Balcanilor de Vest.
Programul comun Republica Moldova – Uniunea Europeană prevede urmatoarele:
a) "Asigurarea dezvoltării supremaţiei legii, conform standardelor europene”;
b) "Consolidarea democraţiei locale”;
c) "Asistenţa în ceea ce priveşte asigurarea eficientă a bunăstarii sociale, în
special, pentru cele mai vulnerabile grupuri ale populaţiei”;
d) "Consolidarea protecţiei drepturilor omului la nivel naţional, mai ales, in
instanţele naţionale de judecată”.
a) Supremaţia legii şi reforma judiciară.
În pofida unei îmbunatăţiri remarcabile a cadrului legal, reformele legislative ramân a fi
incomplete şi nu corespund în întregime standardelor europene. Nu toate recomandările existente
elaborate de catre experţii Consiliului Europei au fost implementate pană la capăt. Astfel,
cooperarea şi colaborarea cu institutiile U.E. a fost preluată de Ministerul Justiţiei în ceea ce
priveşte reformele legislative - în special, procedurile civile şi penale, organizarea judiciară,
statutul judecătorilor, executarea deciziilor judecătoreşti şi organizarea Baroului. Reformele
instituţionale au scopul de a asigura implementarea corespunzătoare şi efectivă a cadrului
legislativ în conformitate cu standardele europene. Un alt scop este de a imbunatăţi mediul de
lucru în cadrul sferei judiciare, inclusiv implementarea politicilor dure de combatere a corupţiei
în cadrul sistemului judecatoresc, care ramâne o dificultate pentru dezvoltarea stabilă a
supremaţiei legii în Moldova.
b) Dezvoltarea guvernarii locale.
În Republica Moldova au fost efectuate unele reforme legislative în domeniul auto-
guvernarii, în special, prin adoptarea, în consultaţie cu Consiliul Europei, a unui nou cadru
legislativ "Privind Administratia publica locala" în anul 2003. Noua legislaţie trebuie, să fie
implementată şi monitorizată eficient cu ajustările necesare în legislaţia locală ce reglementează
numeroase funcţii de guvernare locală. În plus, situaţia financiară a autorităţilor locale trebuie să
fie consolidată, iar relaţiile dintre autorităţile locale şi centrale să fie dezvoltate în conformitate
cu standardele europene.

105
 În prezent, funcţionează o Strategie Naţională de Instruire (S.N.I) şi un Program al celor
mai Bune Practici pentru guvernarea locală. Strategia Naţională de Instruire va crea un mediu
profesional de instruire pentru a administra mai bine investiţiile în acest domeniu şi a spori
calitatea instruirii guvernării locale. Ca un prim pas, este în curs de elaborare Analiza
Necesităţilor de Instruire. Programul celor mai Bune Practici este elaborat în cooperare cu
Proiectul de promovare a reformei administraţiei publice locale.
c) Imbunătăţirea accesului grupurilor vulnerabile la servicii sociale.
Sistemul protecţiei sociale se afla inca în proces de reformă şi numărul persoanelor care
au nevoie de protecţie socială şi, în special, de asistenţă socială a crescut în ultimul deceniu. Este
dificil de stabili corect beneficiarii respectivi; resursele disponibile limitate nu ajung întotdeauna
la cei care au cel mai mult nevoie de ele. Această componentă a Programului Comun are drept
scop dezvoltarea abilităţii managerilor de servicii sociale pentru a stabili mai eficient persoanele
vulnerabile şi pentru a le oferi acestora serviciile de care au nevoie prin îmbunatatirea cooperarii
şi coordonării dintre agenţiile de protecţie socială, precum şi cu ONG-urile şi cu organizaţiile
comunitare.
În ceea ce priveste politica de sanatate mintală, coordonarea efectivă şi cooperarea
eficientă vor contribui la acordarea unor servicii de calitate superioară. Legislaţia în vigoare cu
privire la sănătatea mintală trebuie să fie ajustată şi modificată. În ceea ce priveste sistemele de
transplant de organe, cadrul juridic este examinat în scopul oferirii experţilor din acest domeniu a
recomandărilor cu privire la modalitatea de a îmbunătăţi aceste sisteme. Consiliul Europei şi
Comisia Europeană doresc să invite autorităţile moldoveneşti pentru a semna Protocolul
Adiţional al Convenţiei pentru Drepturile Omului şi Biomedicina, pentru Transplantul de organe
şi ţesuturi de origine umană.
d) Consolidarea protecţiei drepturilor omului.
Consiliul Europei lucrează deja de 10 ani în stransă cooperare cu autorităţile
moldoveneşti pentru a asigura tranziţia democratică şi integrarea standardelor europene ale
Drepturilor Omului în cadrul legislativ al ţării. Această activitate a evidenţiat permanent
importanţa oferirii instruirii continue pentru diferite grupuri sociale, selectate în scopul
promovării aplicării Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. În cadrul acestui Program,
sunt organizate seminare de instruire în parteneriat cu categoriile sociale abilitate în acest sens.
Instruirea de tip cascadă este prevazută pentru a disemina abilităţile în toată Republica Moldova.

106
 4. ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA CU
ACQUIS-UL COMUNITAR
4.1.Armonizarea legislaţiei României cu acquis – ul comunitar
a). Demersurile României în domeniul armonizării legislative
Analiza efectuată asupra dreptului comunitar, ne permite să constatăm că acesta exprimă
raportul dintre unitatea şi diversitatea reglementărilor la nivelul statelor membre şi cel
continental. În sensul unificării normelor juridice comunitare, la nivel naţional se menţin
reglementările specifice, care ţin nu numai de un proces normativ în raport de particularităţile
locale, ci, şi în raport de tradiţii.
În plan juridic – între ţările asociate şi comunităţile europene – s-au prevăzut modalităţi şi
procedee de apropiere legislativă, pe baza angajamentului de adaptare a reglementărilor naţionale
la cerinţele ordinii de drept comunitare. Având în vedere dimensiunile acestui proces, precum şi
durata sa în timp, s-au prevăzut măsuri pentru înfăptuirea sa graduală, pe măsura parcurgerii
etapelor fireşti ale integrării.[ 189, p.61-63].
Procesul de armonizare a legislaţiei românesti cu reglementãrile comunitare a reprezentat
un obiectiv esenţial, care se regãseşte în strategia de aderare a tuturor statelor candidate la
calitatea de membru al Uniunii Europene şi, în acelaşi timp, o obligaţie juridicã ce decurge din
Acordul European de asociere România-Uniunea Europeanã, ratificat prin Legea nr. 20/1993.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este totodatã una din condiţiile
care a determinat progresul în procesul de negocieri pentru aderare, angajamentele asumate de
România în documentele de bazã referindu-se în mare mãsurã la adoptarea de acte normative
pentru domeniul respectiv. În anul 1997, la doi ani după ce România îşi depunea cererea de
aderare la Uniunea Europeană, Comisia Europeană a început monitorizarea anuală pentru a
vedea în ce măsură aceasta îndeplineşte criteriile de aderare stablite în 1993 la Copenhaga.
Aceste raportări ale Comisiei Europene au devenit esenţiale pentru a determina deciziile
Consiliului European în ceea ce priveşte procesul de extindere al UE. În plus, rolul rapoartelor
anuale a fost şi acela de a oferi recomandări necesare pentru a recupera decalajele existente şi de
a accelera pregătirea României, pentru aderare.
Pentru România, rapoartele Comisiei Europene au servit ca un veritabil ghid pe calea
procesului de reformă la nivel politic, economic şi legislativ. Comisia Europeană a încercat ca
prin aceste instrumente să încurajeze şi să impulsioneze România pentru a accelera procesul de
aderare. Rapoartele Comisiei Europene scot în evidenţă progresele înregistrate de România, cât
şi obstacolele ce au persistat în timp în ultimii ani. Din punct de vedere metodologic, urmărirea
îndeplinirii obiectivelor de aderare au fost, împărţite în trei secţiuni importante, corespunzătoare

107
criteriilor de aderare: criteriul politic, criteriul economic şi capacitatea de a-şi asuma obligaţiile
de stat membru.
Procesul de compatibilizare a legislaţiei românesti cu normele comunitare, s-a derulat în
anii anteriori pe baza Programului National de Aderare a României (P.N.A.R) la Uniunea
Europeanã, care cuprindea şi un program de armonizare legislativã pentru perioada 2002–2005.
Acest program conţine responsabilitãţi clare, pe capitole de acquis comunitar şi era actualizat
anual. Începând cu anul 2003, acest program a fost înlocuit cu alte documente programatice
interne ale României, astfel.
Începând din anul 2001, România a accelerat, în mod substanţial, procesul de armonizare
a legislaţiei naţionale cu cea comunitarã. Astfel, au fost adoptate acte normative cu relevanţã
comunitarã, iar majoritatea lor se transpun în mod direct prevederi din acquis-ul comunitar
legislativ.
Lista actelor normative cu relevanta comunitara, adoptate în anul 2001, ilustreazã
procesul legislativ alert, şi poate fi un element de pornire în evaluarea progreselor înregistrate în
domeniul armonizarii legislative pentru anumite capitole de acquis comunitar. În acest sens,
putem exemplifica: libera circulaţie a mãrfurilor, dreptul societãţilor comerciale, transporturi,
protecţia şi sãnãtatea consumatorilor, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
uniune vamalã.
În anul 2002, procesul de armonizare legislativã s-a desfãsurat într-un ritm mult mai
rapid.
Lista actelor normative cu relevanta comunitara, adoptate in cursul anului 2002, oferã o
imagine mai clarã asupra procesului armonizãrii legislative, care a determinat o serie de progrese
esenţiale, îndeosebi în urmãtoarele domenii: criteriile politice şi cele economice, libera circulaţie
a mãrfurilor, libera circulaţie a serviciilor, agricultura, politica socialã şi ocuparea forţei de
muncã, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, protecţia mediului, justiţie şi afaceri interne.
În anul 2003, procesul de armonizare legislativã a fost derulat pe baza Programului
legislativ pentru susţinerea procesului de aderare la Uniunea Europeana, pentru perioada
noiembrie 2002 – decembrie 2003, care constituia parte componentã a Planului de mãsuri
prioritare pentru integrare europeanã. Programul a urmãrit, în mod esenţial, îndeplinirea
cerinţelor exprimate de Comisia Europeanã în Raportul de ţarã pe anul 2002.
Efortul legislativ de compatibilizare a legislaţiei româneşti cu acquis-ul comunitar în anul
2003 a fost superior anilor precedenţi şi se înscrie în aceeaşi tendinţã pronunţat ascendentã
începând cu anul 2001. Progresele înregistrate în anul 2003 în directia transpunerii legislaţiei
comunitare privesc îndeosebi urmãtoarele domenii: criteriile politice şi cele economice, libera

108
circulaţie a mãrfurilor, libera circulaţie a serviciilor, agricultura, politica socialã şi ocuparea
forţei de muncã, telecomunicaţii si tehnologia informaţiei, protecţia mediului, justiţie si afaceri
interne.
Lista actelor normative cu relevanta comunitara publicate în 2004 reflectă ritmul
legislativ susţinut pentru armonizarea cu normele Uniunii Europene, în acest context, o
importanţă aparte prezentând actele normative care asigura transpunerea directă a acquis-ului
în sistemul de drept românesc.
Anul 2004 a marcat progrese importante în procesul de armonizare a legislaţiei româneşti
cu legislaţia comunitară. În vederea asigurarii unui proces legislativ fluid şi eficient, care sa
permită respectarea termenelor de finalizare a măsurilor asumate în cadrul pregătirii României
pentru aderare, Ministerul Integrarii Europene a elaborat Programul legislativ prioritar (la nivel
de lege) pentru integrarea în Uniunea Europeană, pe semestrul I.
Pentru a doua jumătate a anului 2004, a fost elaborat Programul legislativ prioritar (la
nivel de lege) pentru integrarea în UE, pe semestrul II, 2004.
Cele doua programe au cuprins legile relevante atât pentru capitolele de negociere, cât şi
pentru criteriile politice şi economice pe care a trebuit să le îndeplinească România. Adoptarea
acestor legi a fost necesară pentru finalizarea negocierilor până la sfârşitul anului 2004.
La, 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit
confirmarea politicã a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã. României i se
recomandã sã continue reformele si sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul
comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi Afaceri Interne, Concurenţã şi Mediu. Uniunea
Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã România va fi
capabilã sã-si asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul
European recomandã semnarea Tratatului de aderare comun pentru România şi Bulgaria în
aprilie 2005, dupã primirea avizului Parlamentului European, şi aderarea efectivã la 1 ianuarie
2007.
Procesul a continuat şi în anul 2005, iar la propunerea Ministerului Integrarii Europene,
Guvernul a adoptat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru integrarea în
Uniunea Europeana, pe semestrul I, 2005.
Concomitent cu continuarea acţiunilor întreprinse de România în vederea integrării,
Parlamentul European (P.E) a dat undă verde aderării României şi Bulgariei la Uniunea
Europeană.
Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi 71 de abţineri, a fost adoptată rezoluţia referitoare
la aderarea României la Uniunea Europeană la 01.01.2007.

109
 b.) Aprecierile Comisiei Europene, privind îndeplinirea criteriilor de aderare a
României la Uniunea Europeană
Încă din 1997, în Opinia Comisiei Europene cu privire la cererea de aderare a României
la Uniune Europenă, se arată că instituţiile româneşti sunt democratice şi stabilitatea lor pare a fi
garantată, dar trebuie susţinute de un respect mai mare pentru supremaţia legii. De atunci,
România a continuat să consolideze şi să aprofundeze stabilitatea instituţiilor care garantează
democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi respectul pentru minorităţi şi protecţia
acestora. S-au înregistrat progrese în domeniul reformelor administrative şi judiciare. În mai
2004, a fost lansată strategia de reformă a administraţiei publice în domeniile reformei
serviciului public, al descentralizării şi deconcentrării, şi al coordonării politicilor
guvernamentale. Reforma serviciului public a înregistrat un start pozitiv. Înfiinţarea Cancelariei
Primului Ministru a dus la îmbunătăţirea coordonării şi coerenţei politicilor guvernamentale.
Recurgerea la promovarea ordonanţele de urgenţă a fost limitatã la „împrejurări extraordinare”.
Legile referitoare la libertatea informaţiei şi transparenţa procesului legislativ trebuie să fie
aplicate în totalitate. Revizuirea Constituţiei, în octombrie 2003, a contribuit la raţionalizarea
procesului parlamentar, conferind ambelor Camere responsabilitatea primară pentru diferite
tipuri de legislaţie. Au fost necesare eforturi sporite de întărire a guvernării la nivel local şi
regional pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a acquis-ului la aceste niveluri.
Studii oficiale confirmă posibilitatea influenţării de către executiv a deciziilor rezultate
din procedurile judiciare. Cu toate acestea, schimbările legislative şi de organizare introduse în
sistemul judiciar din România trebuie să sprijine independenţa şi eficientizarea acestuia, iar
punerea lor în practică a reprezentat şi reprezintă o prioritate.
Corupţia în România continuă să fie un fenomen grav şi larg răspândit. Legislaţia anti-
corupţie este în general bine elaborată, însă capacitatea acesteia de a ţine sub control corupţia va
depinde de punerea sa efectivă în practică. În mod particular, este nevoie de eforturi suplimentare
pentru a asigura independenţa, eficacitatea şi responsabilitatea Parchetului Naţional Anticorupţie,
care ulterior a fost transformat în Direcţia Naţionalã de Anticorupţie. România continuă să
respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale, înregistrând în continuare progrese în mai
multe domenii.
Opinia Comisiei, din 1997 confirmă eforturile din partea autorităţilor române în vederea
transformării economiei într-o economie de piaţă. De la data publicării Opiniei, structura şi
performanţele economice s-au îmbunătăţit în mod semnificativ. A fost realizată stabilitatea
macroeconomică, au fost finalizate reforme economice profunde, iar autorităţile române au

110
demonstrat un angajament susţinut pentru îndeplinirea criteriilor economice din procesul de
aderare.
Din acest motiv, s-a concluzionat că România îndeplineşte criteriul unei economii de
piaţă funcţionale. Punere hotărâtă în practică a programului său de reforme structurale a permis
României să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii.
Procesul de privatizare trebuie finalizat, disputele post-privatizare încheiate, iar
întreprinderile non-viabile desfiinţate în mod mai activ. În sectoare cheie, precum cel energetic,
minier sau de transport, perseverenţa în restructurare trebuie să meargă mână în mână cu o
orientare cât mai evidentă către privatizare. Sunt necesare progrese substanţiale în domeniul
funcţionării sistemului judiciar şi al administraţiei publice, inclusiv în ceea ce priveşte o aplicare
egală şi previzibilă a legislaţiei, pentru a crea un mediu de afaceri atractiv oferind aceleaşi
oportunităţi tuturor actorilor interni şi externi.
România a înregistrat progrese în adoptarea acquis-ului şi în ceea ce priveşte dezvoltarea
progresivă a capacităţii administrative pentru punerea în practică şi aplicarea efectivă a acestuia.
În decursul ultimilor 2 ani, România a înregistrat progrese în cazul marii majorităţi a
capitolelor de acquis şi a fost în grafic cu finalizarea procesului necesar de transpunere
legislativă, până la data aderării.
Pe ansamblu, alinierea cu acquis-ul comunitar a atins un nivel bun în marea majoritate a
domeniilor. Capacitatea administrativă a fost consolidată în majoritatea domeniilor, dar există
încă loc pentru îmbunătăţiri, având în vedere că nu toate instituţiile necesare au fost deja create.
Trebuie acordată atenţie punerii în practică pe deplin şi la timp a strategiilor şi planurilor de
acţiune pentru consolidarea capacităţii administrative deja acceptate din aceste domenii.
În domeniul pieţei interne, România a continuat să înregistreze progrese în transpunerea
legislaţiei comunitare din domeniul liberei circulaţii a mărfurilor. În acest sens, transpunerea
legislaţiei referitoare la achiziţiile publice a fost de asemenea finalizată. În plus, trebuie stopate
practicile care pun sub semnul întrebării angajamentul României de a desfăşura proceduri de
achiziţie publică deschise şi transparente.
A continuat alinierea legislaţiei din domeniul liberei circulaţii a persoanelor, în special în
ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale şi libera circulaţie a
lucrătorilor.
În timp ce alinierea cu acquis-ul referitor la libera circulaţie a capitalului a continuat să se
îmbunătăţească, mai există restricţii împotriva circulaţiei capitalului şi a realizării plăţilor care
trebuie îndepărtate, şi este nevoie ca bilanţul de activitate al Oficiului Naţional pentru Prevenirea

111
şi Controlul Spălării Banilor să fie îmbunătăţit. Totuşi, gradul de punere in practica a acestor
norme nu a ţinut pasul cu armonizarea legislativă.
În timp ce legislaţia română în domeniul concurenţei este în mare măsura în concordanţă
cu reglementările anti-trust ale Uniunii Europene, propunerile de completare a armonizării
legislative în domeniul ajutoarelor de stat sunt, în prezent, în curs de desfăşurare. Aplicarea
efectivă a legislaţiei relevante de către autoritatea română pentru concurenţă trebuie încă să fie
îmbunătăţită în domeniul ajutoarelor de stat. România a trebuit să se asigure că ajutorul pentru
restructurare acordat companiilor din domeniul siderurgic este în concordanţă cu prevederile
Acordului European.
România a făcut progrese semnificative în transpunerea acquis-ului agricol, veterinar şi
fitosanitar şi şi-a consolidat capacitatea administrativă din domeniu. Totuşi, pe ansamblu,
capacitatea administrativă şi cea de aplicare a legislaţiei trebuie îmbunătăţite în continuare. O
atenţie deosebită trebuie acordată consolidării agenţiei Sapard, precum şi creării elementelor
necesare unui Sistem Integrat de Administrare şi Control (SIAC) funcţional, necesar gestionării
fondurilor comunitare. România a continuat să facă progrese în transpunerea legislaţiei
comunitare din domeniul transportului şi în dezvoltarea structurilor administrative din sectoarele
transportului rutier, feroviar şi aerian.
România a înregistrat progrese în armonizarea legislaţiei sale cu acquis-ul privind
impozitarea, iar acum ar trebui acordată o atenţie deosebită finalizării procesului de armonizare
şi consolidării capacităţii administrative. A continuat transpunerea acquis-ului referitor la
politica socială şi din domeniul ocupării forţei de muncă.
Eforturile trebuie să se concentreze asupra finalizării armonizării legislative în domeniul
dreptului muncii, pentru a asigura punerea în practică in mod adecvat a reglementărilor din
domeniul sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă. În acest sens, a fost adoptat noul Cod al
muncii şi legile conexe acestuia care se armonizează cu legislaţia comunitară din domeniu.
Trebuie să fie acordată atenţia cuvenită promovării dialogului social şi îmbunătăţirii stării de
sănătate a populaţiei, care se află la un nivel mai scăzut decât standardele UE.
Protecţia mediului este un domeniu în care România a ajuns la un nivel bun de
armonizare cu acquis-ul în majoritatea sectoarelor, însă se înregistrează întârzieri privind
aplicarea sa.
Continuarea procesului de transpunere trebuie să se concentreze pe finalizarea
armonizării în domeniul legislaţiei orizontale, calităţii aerului, gestionării deşeurilor, calităţii
apei, protecţiei naturii, precum şi într-o serie de alte sectoare.

112
 Aplicarea efectivă a acquis-ului transpus rămâne principala provocare şi, de aceea, este
necesară intensificarea eforturilor în această privinţă. Este extrem de important ca instituţiile din
domeniul protecţiei mediului de la toate nivelele să obţină suficiente resurse pentru a putea face
faţă nevoilor crescute de personal, instruire şi echipament. Serviciile publice din domeniul
protecţiei mediului trebuie să acorde o deosebită atenţie planificării strategice, investiţiilor şi
planurilor de finanţare adecvate.
Armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorului şi al sănătăţii este pe calea
cea bună şi România a înregistrat progrese importante în ceea ce priveşte îmbunătăţirea
capacităţii administrative şi coordonarea generală a activităţilor de supraveghere a pieţei. Aceste
eforturi trebuie menţinute, iar organizaţiile de protecţie a consumatorilor trebuiesc consolidate.
Progrese legislative au fost înregistrate în multe domenii din sectorul justiţie şi afaceri
interne, în mod special în ceea ce priveşte migraţia, azilul şi cooperarea judiciară pe aspecte
civile şi penale. Totuşi, capacitatea de aplicare a legislaţiei ar trebui consolidată în aproape toate
domeniile, la fel ca şi cooperarea inter-agenţii. Multe agenţii şi instituţii implicate în aplicarea
legislaţiei sunt încă afectate de crize de personal, acest lucru implicând şi o capacitate sporită de
formare profesională.
Independenţa sistemului juridic trebuie asigurată în termeni practici. În ceea ce priveşte
lupta împotriva corupţiei, capacitatea de punere în practică trebuie semnificativ consolidată, iar
legislaţia existentă trebuie aplicată în mod riguros. România trebuie să pună în aplicare planurile
sale de soluţionare definitivă a problemelor menţionate mai sus şi în mod particular trebuie să
îmbunătăţească capacitatea administrativă a instituţiilor relevante din domeniu, să pună în
practică o reformă efectivă a sistemului juridic, să recruteze şi pregătească personalul necesar, şi
să ia măsuri cu impact semnificativ asupra corupţiei.
Au fost înregistrate progrese limitate în sectorul vamal, iar alinierea legislativă a fost
finalizată. Coordonarea internă trebuie şi ea îmbunătăţită. În plus, toate taxele vamale sau
echivalentele lor, care au efecte asupra exporturilor către şi importurilor din Uniunea Europeană,
au fost eliminate odată cu aderarea României, respectiv de la 01.01.2007. România şi-a continuat
eforturile în domeniul controlului financiar. Cu toate acestea, cadrul legal trebuie să fie
completat cu reglementări în ceea ce priveşte auditul extern şi protecţia intereselor financiare ale
Uniunii Europene. Capacitatea administrativă trebuie să fie consolidată astfel încât să poată pune
în practică un sistem financiar riguros.
Într-o serie de sectoare importante, precum, capacitatea administraţiei publice, în
ansamblul ei, de a pune în practică şi aplica legislaţia nou adoptată trebuie să fie îmbunătăţită.
România a început să acţioneze în acest sens prin intermediul procesului de reformă al propriei

113
administraţii publice. Semnele de întrebare din domeniu nu se referă doar la procesul de adoptare
al acquis-ului, ci includ şi administrarea asistenţei financiare din partea UE. România îşi
îndeplineşte, pe ansamblu, angajamentele luate în procesul de aderare, deşi mai există întârzieri
într-un număr de domenii specifice. Luând în considerare progresele înregistrate, nivelul de
aliniere legislativă şi capacitatea administrativă pe care România le are în acest moment, bilanţul
punerii în practică a angajamentelor luate în procesul de negociere, precum şi pregătirile de
aderare, Bucureştiul, a fost gata să-şi asume obligaţiile de stat membru potrivit calendarului
agreat, respectiv de la 01.01.2007.
4.2. Strategia Europeană a Republicii Moldova, privind procesul de armonizare a
legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar
Doctrina juridică subliniază necesitatea armonizării legislaţiei, punând accentul pe cerinţa
integrării ordinii juridice comunitare în cele naţionale. Noul tip de drept, cel comunitar, nu
înseamnă dispariţia ordinilor juridice naţionale, ci adaptarea lor la o formă de cooperare
modernă, eficientă economic, în cadrul unui sistem economic şi politico-juridic integrat, în care
îşi găsesc expresia ideile, gândirea şi acţiunea, tradiţiile şi particularităţile existente în statele
candidate, viitoare state membre.
Dreptul comunitar – ca expresie a raportului dintre unitatea şi diversitatea reglementărilor
juridice ale Continentului – evoluează în sensul consolidării normelor unitare în domeniile
examinate, fără a subaprecia normele care se menţin la nivel naţional sau chiar şi la nivel local.
Dreptul comunitar nu respinge, ci încurajează autonomia locală, în toate domeniile recunoscând
dreptul suveran al statelor membre de a participa la adoptarea deciziilor care ţin de problemele
Uniunii.[189, p.60-61].
Strategia Europeană a Republicii Moldova a fost elaborată în conformitate cu Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin nr. 957-III din 13.XI.2002 privind
instituirea Comisiei naţionale pentru integrare europeană. Acelaşi obiectiv, de elaborare a
Strategiei europene a fost formulat şi în Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 351 din 02
aprilie 2004 privind rezultatele activităţii economiei naţionale, executarea bugetului în anul 2003
şi sarcinile autorităţilor administraţiei publice pentru anul 2004.
Concepţia constituie un mesaj politic şi o confirmare a opţiunii europene a Republicii
Moldova şi va servi drept călăuză în activitatea de realizare a obiectivului integrării europene,
activitate în care vor fi implicate atît autorităţile centrale şi locale, cît şi instituţiile societăţii
civile.
Concepţia integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană a fost aprobată la 16
septembrie 2003 şi transmisă Uniunii Europene.

114
 Strategia Europeană a Republicii Moldova este un document intern cu privire la
realizarea Concepţiei integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, care are drept scop
pregătirea ţării pentru aderare în viitorul apropiat.
Această strategie se bazează pe faptul că integrarea Republicii Moldova reprezintă un
interes naţional fundamental, precum şi pe cunoaşterea şi acceptarea principiilor fundamentale
ale uniunii, respectiv:
- principiul statului de drept şi al respectării legii, cu stabilirea unui sistem
legislativ uniform şi asigurarea protecţiei drepturilor în baza reglementărilor
comunitare;
- principiul respectării dreptruilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- principiul statului social;
- principiul pluralismului cultural;
- principiul subsidiarităţii.
La elaborarea structurii Strategiei Europene a Republicii Moldova, s-a ţinut cont de
experienţa ţărilor membre sau a celor care se află în stadii diferite de aderare la UE, inclusiv a
României şi Bulgariei din imediata vecinătate. De asemenea, s-a luat în considerare faptul că
structura şi elementele de bază ale oricărei strategii de preaderare sunt definite în general de
reglementările UE care se referă la procesul de extindere. Strategia desfăşurată de preaderare este
adoptată de Comisia Europeană pentru fiecare ţară candidată, după semnarea şi intrarea în
vigoare a acordului de asociere la UE. Deşi Republica Moldova, care încă nu are un acord de
asociere semnat cu UE, are dreptul să elaboreze unilateral Strategia, iar la elaborarea ei s-a ţinut
cont de următoarele momente.
I. Elaborarea strategiei, a fost efectuată în baza analizei profunde şi obiective a evoluţiei
relaţiilor Republicii Moldova cu UE.
II. Structura strategiei, a pornit de la criteriile, cărora trebuie să le corespundă ţara
candidată la integrarea în UE. Aceste criterii, cunoscute ca criteriile de la Copenhaga, sunt:
1. Criteriul politic,
2. Criteriul economic,
3. Capacitatea de asumare a obligatiunilor de stat-membru al UE,
4.Reforma administraţiei publice.
După lansarea consultărilor asupra Planului de Acţiuni, structura Strategiei Europene a
fost modificată astfel ca să fie coordonată cu cea a planului. De asemenea s-a ţinut cont de faptul,
că Planul de Acţiuni formulează, obiectivele cooperării dintre Republica Moldova şi UE, precum
şi enumără acţiunile ce trebuiesc întreprinse pentru îndeplinirea acestui scop. Perioada de

115
implementare a Planului este de 3 (trei) ani, ceea ce înseamnă că după expirarea aceasteia va fi
nevoie de un nou acord şi un nou plan de acţiuni sau o nouă strategie. Indiferent de poziţia
ulterioară a UE, faţă de Republica Moldova, acest nou document va trebui să se bazeze pe
analiza situaţiei în toate domeniile de cooperare. Acest rol îl are Strategia Europeană, care pe
măsura implementării Planului de Acţiuni va fi revizuită periodic, ceea ce va permite ca Strategia
să fie utilizată şi ca instrument de monitorizare a implementării prevederilor planului.
Strategia Europeană a Republicii Moldova include pentru fiecare domeniu de activitate
următoarele elemente de bază:
- analiza cadrului legislativ al Republicii Moldova;
- analiza cadrului instituţional;
- formularea problemelor existente;
- formularea priorităţilor pe termen scurt şi mediu.
Structura aceasta este caracteristică şi pentru strategiile de asociere ale fostelor şi
actualelor ţări candidate pentru aderare la UE. Datorită structurii sale, Strategia Europeană a
Republicii Moldova permite nu numai să fie formulate sarcinile şi obiectivele de activitate, dar
reprezintă şi documentul de bază de la care poate fi pornită elaborarea Planului naţional de
armonizare legislativă, dat fiind faptul că fiecare paragraf conţine o informaţie despre cadrul
legislativ în domeniul respectiv. De asemenea, Strategia permite să se tragă concluziile necesare
cu privire la modificarea cadrului instituţional, necesar pentru integrarea Republicii Moldova în
UE.
Aderarea Republicii Moldova este un proces de lungă durată. Pe parcursul acestei
perioade vor avea loc schimbări atît în situaţia internaţională, cît şi cea internă, iar, din acest
motiv, Strategia Europeană va necesita revizuiri şi adaptări permanente la zi, cu reformularea
obiectivelor pe termen scurt şi mediu.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar a fost iniţiată în Republica
Moldova în anul 1999, prin implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) dintre
CE şi Statele sale Membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte. Armonizarea
legislaţiei în cadrul acestui proiect se limitează la proiectele de acte legislative noi ce urmau a fi
elaborate.
Proiectul a creat un mecanism intern de armonizare a legislaţiei care constă din:
- un sistem de monitorizare a proiectelor de acte legislative;
- un sistem de verificare a proiectelor de acte legislative;
- un sistem de avizare a proiectelor de acte legislative.

116
 Proiectul APC a elaborat avize de armonizare a legislaţiei naţionale cu acquis-ul
comunitar şi a întocmit studii comparative în diverse domenii.
UE finanţează şi alte proiecte de asistenţă tehnică ca de exemplu, proiectul în domeniul
standardizării şi evaluării conformităţii, lansat în 2003, proiectul în domeniul proprietăţii
industriale, lansat la mijlocul anului 2004, etc.
La rândul său, Guvernul în toamna anului 2003 a întreprins o evaluare a cadrului juridic
intern prin prisma criteriilor de la Copenhaga. Cu toate acestea, putem spune că, armonizarea
legislaţiei în etapa actuală nu se efectuează într-un mod sistematic şi coordonat. Doar în
Ministerul Justiţiei există un nucleu de specialişti iniţiaţi în tehnica de armonizare a legislaţiei
naţionale cu acquis-ul comunitar.
Deşi merită recunoaştere şi apreciere încercările de armonizare a legislaţiei naţionale ale
unor ministere şi instituţii precum, Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Ministerul
Ecologiei şi Resurselor Naturale, Agenţia de Stat pentru Reglementări în Telecomunicaţii şi
Informatică, Banca Naţională, o asemenea abordare a armonizării legislaţiei naţionale nu este
nici pe de parte suficientă pentru crearea cadrului de preaderare la UE.
Cu toate acestea, armonizarea legislaţiei constituie unul din obiectivele primordiale ale
executivului şi legislativului în procesul de preaderare a Republicii Moldova la UE.
Pe termen scurt, armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar aduce
numeroase beneficii interne care se materializează într-un cadru legislativ-normativ modern care
promovează principiile şi valorile economiei de piaţă şi ale unui stat bazat pe drept, precondiţii
inerente dezvoltării unui stat european modern. Alinierea la un standard european de legiferare
bazat printre altele pe reglementare limitată, discreţie, birocraţie redusă, va favoriza considerabil
dezvoltarea sectorului privat, factor important pentru asigurarea unei creşteri economice
durabile, demonstrat de experienţa statelor central şi est europene. Pe lângă aceasta, legislaţia
armonizată contribuie semnificativ la crearea unui mediu investiţional atractiv pentru investitorii
străini, care vor regăsi în Republica Moldova un mediu juridic cunoscut, stabil şi previzibil,
factor important pentru creşterea investiţiilor străine directe.
Mai mult, regulile, conceptele şi principiile armonizate vor facilita comerţul cu statele
membre şi candidate, ceea ce este important în special pentru producătorii locali în căutare de noi
pieţe de desfacere. Totodată, unul din obiectivele planului îl constitue „promovarea comerţului şi
investiţiilor, precum şi relaţiilor economice armonioase între Părţi pentru a încuraja astfel
dezvoltarea lor economică durabilă”. În acelaşi context, Studiul de Fezabilitate cu privire la
crearea unei zone de liber schimb dintre UE şi Republica Moldova, efectuat de Comisia
Europeană, indică clar domeniile în care armonizarea legislaţiei şi crearea (modernizarea)

117
instituţiilor corespunzătoare este a priori necesară pentru a putea începe negocierile cu UE în
acest sens.
Pe termen mediu, legislaţia naţională armonizată cu acquis-ul comunitar va facilita
considerabil apropierea de UE, iniţial în contextul Politicii europene de vecinătate. Astfel, oferta
uniunii inclusă în Politica Europeană de Vecinătate de a participa la Piaţa Internă a UE impune
cu prioritate armonizarea legislaţiei naţionale şi dezvoltarea capacităţilor instituţionale de
implementare a legislaţiei armonizate.
Abilitatea autorităţilor de la Chişinău, de a transpune şi aplica acquis-ul comunitar este o
condiţie de aderare la UE, aşa cum este consfinţit în Tratatul UE, reiterat şi explicat de Consiliul
UE de la Copenhaga din 1993.
Având în vedere că Republica Moldova, doreşte să fie parte a procesului de apropiere de
UE, Chişinăul, va iniţia şi întreprinde în mod sistematic şi prioritar armonizarea legislaţiei
naţionale actuale şi viitoare. Această strategie pune bazele juridice, metodologice şi instituţionale
necesare pentru demararea procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu acquis-ul
comunitar.
Iniţirea procesului armonizării legislaţiei are un dublu efect:
- efect politic: Republica Moldova trimite un semnal clar şi lipsit de ambiguităţi al
dorinţei sale de a accepta standardele Europei Unite, ceea ca va accelera procesul de apropiere de
Uniunea Europeana;
- efect juridic: pe de o parte, armonizarea legislaţiei va crea pre-condiţiile necesare
stabilirii unui cadru juridic armonizat cu cel al UE, iniţial, în domeniul Pieţei Interne pentru
a putea beneficia de cele patru libertăţi de circulaţie. Ulterior, procesul de armonizare a legislaţiei
va permite, identificarea şi înlăturarea inconsistenţelor cadrului juridic intern, rezultate din
activitatea de legiferare intensă şi pe alocuri necoordonată cu perioada relativ scurtă de
independenţă a Republicii Moldova.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară reprezintă un obiectiv esenţial,
care se regăseşte în strategia de aderare a tuturor statelor asociate, şi concomitent, o obligaţie
juridică a Republicii Moldova ce decurge din Acordul Parteneriat şi Cooperare.
Republica Moldova şi-a asumat obligaţia unilaterală de a asigura creşterea graduală a
compatibilităţii legislaţiei sale cu legislaţia comunitară. Armonizarea legislaţiei Republicii
Moldova cu acquis-ul comunitar, nu vizează doar legislaţia naţională viitoare, dar şi legislaţia
existentă.
Republica Moldova, în viitorul apropiat va proceda la extinderea domeniilor de
armonizarea legislaţiei naţionale, precum; dreptul vamal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul

118
bancar, contabilitatea şi impozitarea societăţilor comerciale, proprietatea intelectuală, protecţia
muncitorilor la locul de muncă, serviciile financiare, concurenţa, achiziţiile publice, protecţia
sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor, mediul ambiant, protecţia consumatorilor,
impozitarea indirectă, regulile tehnice şi standardele, legile şi regulamentele nucleare,
transportul.
Stabilirea bazei juridice interne pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul
comunitar constituie urgenţa absolută a momentului. În acest sens, este prioritară modificarea
legislaţiei interne care să permită derularea procesului de armonizare a legislaţiei naţionale de la
faza incipientă a elaborării proiectelor actelor legislative şi normative. Astfel, vor fi operate
modificări în legile şi actele normative care vizează elaborarea actelor legislative.
În acelaşi sens, sunt necesare modificări în cadrul legislativ şi normativ care vizează
elaborarea actelor normative ale Guvernului şi altor autorităţi centrale, pentru a asigura în mod
imediat un instrument de lucru şi a demonstra UE voinţa politică a executivului de a armoniza
legislaţia internă în totalitatea sa.
Astfel, vor fi efectuate orice alte amendamente legislative necesare pentru ca armonizarea
legislaţiei naţionale prezente şi viitoare cu acquis-ul comunitar să devină parte componentă a
procesului intern de legiferare.
Armonizarea legislaţiei este un proces multi-dimensional. Acquis-ul comunitar este
impunător ca volum, cuprinde cele mai diverse domenii ale vieţii economice şi sociale şi, mai
mult, este supus unei evoluţii continue şi constante. De aceea, doar stabilirea priorităţilor în
armonizarea legislaţiei, care se impune şi din considerente interne (resurse umane şi financiare
limitate pentru moment), va garanta consecvenţă şi eficienţă în abordarea acestui proces
complex.
La stabilirea priorităţilor în procesul de armonizare a legislaţiei naţionale se va ţine cont
de următoarele criterii.
În primul rând, se va ieşi din costul economic al armonizării legislaţiei naţionale, precum
şi din consecinţele sociale şi politice ale implementării legislaţiei armonizate. În acest sens,
Guvernul va trebui să identifice dispoziţiile comunitare pentru care îşi va asuma unilateral
responsabilitatea unor perioade de tranziţii şi excepţii bine fundamentate. Totuşi el va garanta un
minimum de protecţie în domeniile în care armonizarea deplină a legislaţiei nu poate avea loc în
termen scurt (de exemplu, politica socială, agricultura, mediul ambiant, justiţia şi afacerile
interne). Din aceste motive, se va efectua analiza impactului economic şi social al acquis-ului
care urmează să fie preluat în legislaţia naţională înainte de începerea consultărilor cu societatea
civilă, comunitatea de afaceri şi alte părţi interesate.

119
 În al doilea rând, se va acorda prioritate domeniilor în care legislaţia naţională lipseşte
sau domeniilor care necesită modificări esenţiale, fiind vorba în special de legislaţia menită să
contribuie la dezvoltarea economiei de piaţă şi consolidarea statului de drept în Republica
Moldova. De asemenea, se va ţine cont de faptul că armonizarea legislaţiei într-un domeniu
poate conduce la incompatibilităţi cu legislaţia existentă în alte domenii, pentru a adopta
măsurile menite să prevină, evite şi să înlăture eventualele inconsistenţe.
În al treilea rând, priorităţile trebuie să reflecte stadiul relaţiilor Republicii Moldova cu
UE, în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Pe măsura avansării relaţiei cu UE,
armonizarea legislaţiei va cuprinde treptat acquis-ul comunitar în totalitatea sa.
În al patrulea rând, se va ţine cont şi de domeniile în care armonizarea legislaţiei,
similară cu cerinţele UE, este necesară în virtutea angajamentelor internaţionale pe care şi le-a
asumat Republica Moldova (de exemplu, în cadrul, Consiliului Europei, Pactului de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est).
Luând în consideraţie noua situaţie internaţională şi Politica Europeană de Vecinătate, din
totalitatea acquis-ului comunitar, pe termen scurt (2-3 ani), în procesul de armonizare a
legislaţiei naţionale executivul Republicii Moldova va acorda prioritate domeniilor:
-legislaţiei primare, respectiv conţinutului, principiilor şi obiectivelor economice, sociale
şi politice cuprinse în Tratatele Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare;
-legislaţiei secundare, respectiv legislaţiei adoptate de către instituţiile UE pentru punerea
în practică a prevederilor Tratatelor UE (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);
-jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă;
-convenţiilor, tratatelor, acordurilor europene şi internaţionale.
În calitate de documente de referinţă, în acest sens vor servi Cartea Albă privind
Pregătirea statelor asociate ale Europei Centrale şi de Est pentru integrare în Piaţa Internă a
Uniunii Europene, precum şi aranjamentele instituţionale precizate în Anexa la Cartea Albă;
Strategiile de Aderare şi Programele naţionale ale statelor care au aderat sau vor adera la UE.
Rapoartele periodice ale Comisiei cu privire la progresul înregistrat de statele care au aderat şi
vor adera la UE, precum şi alte documente atât naţionale, cât şi comunitare relevante.
Pe lângă acquis-ul Pieţei Interne a UE, Guvernul va continua ajustarea la standardele
europene cuprinse de criteriul politic de aderare, şi anume: garantarea şi promovarea
democraţiei, statului de drept, independenţa sistemului judecătoresc, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi minorităţilor naţionale. Toate aceste standarde îşi vor găsi reflectarea
adecvată în legislaţia şi activitatea instituţiilor naţionale existente sau nou create.

120
 Pe termen mediu şi/sau în completarea domeniilor acoperite în termen scurt, odată cu
demararea negocierilor de aderare, armonizarea legislaţiei naţionale se va extinde la toate
celelalte capitole, pentru a cuprinde acquis-ul comunitar în totalitatea sa.
Pe lângă stabilirea bazei juridice interne adecvate, la această etapă este necesară şi
instituţionalizarea procesului de armonizare a legislaţiei naţionale prezente şi viitoare, însoţită de
metodologii de lucru corespunzătoare.
În acest sens, funcţiile în domeniul armonizării legislaţiei, urmează a fi introduse în
regulamentele de funcţionare ale ministerelor şi departamentelor implicate în acest proces.
Evaluarea compatibilităţii legislaţiei naţionale existente cu acquis-ul comunitar şi
armonizarea acesteia va fi efectuată în etape succesive astfel:
Etapa 1. Revizuirea legislaţiei existente pe domenii, confruntarea acesteia cu acquis-ul
comunitar şi reflectarea gradului armonizării legislaţiei naţionale. Aceasta va conţine toată
informaţia cu privire la statutul legislaţiei naţionale şi gradul ei de armonizare la un anumit
moment în timp, precum şi proiectele de legi noi şi cele de modificare ale legislaţiei naţionale
necesare de a fi adoptate, dacă este cazul.
Etapa 2. Elaborarea şi adoptarea Programului Naţional de Adoptare a Acquis-ului
(PNAA), aprobat de Parlament, de preferinţă prin lege. PNAA conţine informaţia cu privire la
toate reglementările comunitare şi legile naţionale,precum şi autorităţile naţionale responsabile
pentru armonizare şi termenele de finalizare.
Etapa 3. Elaborarea şi adoptarea actelor legislative şi normative noi şi a celor de
modificare pentru armonizarea legislaţiei interne cu acquis-ul comunitar.
Etapa 4. Crearea şi/sau consolidarea instituţiilor şi mecanismelor de implementare a
legislaţiei armonizate. Armonizarea legislaţiei nu se va limita la simpla transpunere a acquis-
ului comunitar în legislaţia naţională, ci va avea drept finalitate aplicarea legislaţiei armonizate
prin instituţii şi mecanisme naţionale efective şi eficiente.
Concomitent, Guvernul va elabora metodologii de lucru specifice în special pentru:
- activitatea grupurilor de lucru interministeriale (sectoriale) mandatate cu revizuirea şi
analiza legislaţiei naţionale prin prisma acquis-ului comunitar,
- elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative cu relevanţă comunitară;
- avizarea proiectelor de acte legislative şi normative.
În relaţiile cu UE, Guvernul va pezenta progresul în domeniul armonizării legislaţiei şi
consolidării capacităţii administrative şi judiciare de aplicare a legislaţiei armonizate prin
intermediul PNAA. Aceste comunicări vor fi transmise periodic în timpul întrunirilor în cadrul
instituţional sau în orice alt mod stabilit de părţi.

121
 Concomitent, Guvernul va purta discuţii cu UE privind posibilitatea includerii
rezultatelor armonizării legislaţiei naţionale în baza de date creată special pentru politica
europeană de vecinătate a uniunii.
Dacă va fi necesar, executivul va face apel şi la alte state precum România şi Bulgaria
pentru a convinge Comisia de necesitatea unui asemenea instrument de monitorizare din partea
UE, prin care aceasta din urmă va evalua gradul de pregătire a ţărilor beneficiare ale Politicii
Europene de Vecinătate, pentru a putea avansa negocierile în vederea obţinerii accesului la Piaţa
Internă şi beneficierii de cele patru libertăţi de circulaţie.
În acelaşi context, Guvernul va discuta cu UE posibilitatea obţinerii unei „Foi de
parcurs” (Road Map) individuale pentru deplina participare în Piaţa Internă, după modelul
„foilor de parcurs” elaborate pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, pentru a evalua
progresul realizat de Republica Moldova, dar şi vulnerabilitatea sectoarelor economiei ca urmare
a deschiderii pieţelor. O asemenea „foaie de parcurs” va permite printre altele stabilirea de
comun acord cu UE, a mecanismelor de monitorizare, a acţiunilor pentru informarea şi
implicarea consumatorilor şi a producătorilor atât în procesul de armonizare, cât şi în cel de
implementare a legislaţiei naţionale armonizate.
Totodată, prin Planul de Acţiune, UE va acorda Republicii Moldova asistenţa tehnică
necesară pentru realizarea măsurilor de armonizare a legislaţiei, care include: schimb de experţi,
transmiterea rapidă a informaţiilor, organizarea seminarelor, activităţi de pregătire a
specialiştilor, ajutor în traducerea legislaţiei comunitare.
Prioritare pentru moment sunt activităţile de instruire şi schimbul de specialişti, în special
ai instituţiilor care vor armoniza şi implementa legislaţia armonizată cu acquis-ul comunitar
(inclusiv, la instanţe judecătoreşti, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale). În
paralel, se vor stabili contacte de lucru cu Institutul European Român pentru a asigura accesul
deplin la baza de date a acquis-ului tradus în limba română.
De asemenea, Guvernul va face demersurile necesare pe lângă UE pentru a putea
beneficia de serviciile oficiului TAIEX (Unitatea de Asistenţă Tehnică şi Schimb de Informaţii),
care cuprinde toate domeniile acquis-ului comunitar şi organizează asistenţa atât la nivel bilateral
cât şi multilateral, posibil şi într-un cadru transfrontalier, care va spori cooperarea cu statele
vecine membre ale uniunii.
Concomitent, executivul va discuta cu Banca Mondială şi alte instituţii şi organizaţii
disponibile, posibilitatea extinderii parteneriatului în domenii precum asistenţă, dialog şi credite,
pentru promovarea reformelor şi dezvoltarea instituţiilor necesare pentru adoptarea şi
implementarea acquis-ului comunitar în procesul de preaderare şi ulterior de integrare în UE.

122
 5. CONCLUZII
Extinderea Uniunii Europene presupune cea mai mare provocare a începutului de
mileniu, iar Europa îşi merită cu prisosinţă numele de "leagăn al omenirii", "al civilizaţiei" şi al
„democraţiei.”
Ca ţari central-europeane şi de răsărit, opţiunea României şi a Republicii Moldova, pentru
integrarea în organizaţiile vest-europene este absolut naturală şi se bazează pe un consens cvasi-
general atât la nivelul clasei politice, cât şi al opiniei publice. Această opţiune este consecinţa
schimbărilor fundamentale ce au avut loc în cele două ţări după 1989, integrarea în structurile
politice, economice şi de securitate ale occidentului reprezintă revenirea, după aproape o
jumătate de secol, în familia naţiunilor democratice. În planul relaţiilor cu Uniunea Europeană,
principalele repere din ultimii douãzeci de ani arată evoluţia României şi a Republicii Moldova,
spre integrare.
Pentru a afla natura dreptului, trebuie avut în vedere influenţele pe care le exercită dreptul
internaţional asupra dreptului naţional, atât în plan teoretic cât şi practic.
Analiza raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul comunitar ne-a permis să formulăm
următoarele concluzii:
• Statul de drept este statul în care domneşte dreptul, în care toţi cetăţenii sunt egali în
faţa legii, în care nimeni, nici chiar statul nu este mai presus de lege. Dreptul îşi aduce
contribuţia directă la atingerea valorilor fundamentale ale unei societăţi democratice – Dreptate,
Echitate, Stat de Drept;
• Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor, deoarece
dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi
chiar de a transforma socialul;
• Actul normativ-juridic în general constituie principala sursă a dreptului, iar aceasta
apare ca o creaţie a unor organe competente ale statului, a parlamentelor în primul rând şi apoi a
guvernelor;
• Premisele apariţiei Comunităţilor Europene au fost de natură militare, economice şi
politice. Înfiinţarea Uniunii Europene, are la bază cronologia celor mai importante evenimente,
de la declaraţia lui Robert Şchuman, din 1950 şi până la lansarea monedei euro la 1 ianuarie
1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est;
• Construcţia europeană sa realizată prin Tratatul de la Maastricht, pe următorii piloni:
comunităţile europene, politica externă şi de securitate comună, cooperarea poliţiei şi cea
juridică, ulterior aceşti piloni au suferit modificări;

123
 • Uniunea Europeană a creat un cadru general de acţiune pe trei direcţii: economică,
politică externă şi securitate comună, justiţie şi afaceri interne;
• Izvoarele dreptului comunitar cuprind: tratatele europene institutive ale comunităţilor
europene, ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor în drept, regulamentul, directiva, decizia,
acordurile între statele membre, acordurile complementare, convenţiile comunitare, declaraţiile,
rezoluţiile şi luările de poziţie relative, normele şi izvoarele nescrise;
• Deşi există numeroase deosebiri între ordinea juridică internaţională şi cea naţională,
acestea nu sunt separate în totalitate, între ele existând relaţii de influenţare reciprocă, intracţiune
şi intercondiţionare. Pentru a produce efecte în ordinea juridică internă, normele internaţionale
trebuie puse în aplicare, iar simplul fapt al legiferării lor la nivel internaţional nu produce nici un
efect. Atingerea obiectivelor stipulate în tratatele internaţionale poate fi asigurată numai prin
încorporarea normelor internaţionale în dreptul intern;
• Nu există normă sau o reglementare de drept internaţional prin care să se reglementeze
modul în care să se facă încorporarea reglementărilor internaţionale în dreptul intern. Modul de
aplicare al tratatelor internaţionale în Republica Moldova este reglementată prin Constituţie;
• Statele stabilesc, în mod suveran, rangul pe care-l obţine o reglementare internaţională
în dreptul intern. În Republica Moldova, acest lucru este realizat, la modul general;
• În Republica Moldova toate tratatele internaţionale fac parte din ordinea juridică
internă, fiindu-le stabilit un loc în ierarhia izvoarelor de drept-acela de prioritate în raport cu
legislaţia internă. În mod particular, tratatele privind drepturile omului în Republica Moldova au
un statut special în raport cu alte categorii de tratate: acestea sunt de nivel constituţional, acţiunea
lor nu poate fi exclusă sau limitată;
• Relaţia dintre dreptul comunitar şi sistemele de drept naţionale ale statelor membre este
guvernată de principiul integrării şi principiu primordialităţii, care conduc la aplicarea imediată,
directă şi cu prioritate a normelor de drept comunitar faţă de normele de drept intern contrare
acestora;
• Normele comunitare pot fi invocate fără nici o condiţie de către orice persoană, atât în
litigiile cu autorităţile publice, cât şi în litigiile cu alte persoane fizice;
• Principiul primordialităţii se referă la toate sursele dreptului comunitar, acestea având o
forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin. Dreptul intern
al statelor membre trebuie să fie în concordanţă deplină cu dreptul comunitar, indiferent de
ierarhia internă a normelor respective;
• În procesul anevoios al Republicii Moldova de creare a premiselor de aderare la
Comunitatea Europeană, precum şi la crearea statului de drept, premisele au fost instituite;

124
 • În planul practico-aplicativ, Legea fundamentală a Republicii Moldova, este concepută
şi realizată în baza respectării drepturilor fundamentale ale omului. În schimb, realizarea practică
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, remodelarea statutului juridic al
personalităţii umane este anevoioasă şi dificilă. Adaptarea Constituţiei Republicii Moldova,
impune realizarea unei reforme, care să aibă la bază o serie de principii unanim recunoscute.Dar,
reforma poate fi aplicată la adevărata ei valoare nu numai Constituţiei, ci şi din perspectiva
legilor speciale. În lipsa unor asemenea reglementări şi mecanisme aceste drepturi şi libertăţi vor
rămâne simple dorinţe.
• Pentru Republica Moldova, această problemă este una acută deoarece conştiinţa juridică
a populaţiei este afectată de nivelul scăzut privind cultura juridică al funcţionarilor din
administraţie şi chiar a clasei politice.În prezent, atitudinea cetăţenilor faţă de justiţie este destul
de reţinută, situaţie în care justiţia nu poate avea un impact major asupra conduitei indivizilor.
• Un rol deosebit în asigurarea respectării normelor de drept, îi revine şi mass-mediei,
care, constitue a patra putere în stat şi care trebuie să aducă la cunoştinţa cetăţenilor realitatea
obiectivă existentă în ţară, inclusiv din domeniul justiţiei, fără a face jocurile unor grupuri de
interese sau ale unor partide politice.În acest sens, lipseşte aproape în totalitate o minimă
şcolarizare a populaţiei, în ceea ce priveşte cunoaşterea legislaţiei naţionale şi cu atât mai puţin a
celei internaţionale.
• Se impune, ca justiţia să joace şi rolul de mediator cu cetăţeanul de rând, depăşind
bariera care deja există între dorinţele cetăţenilor şi rolul instanţelor de judecată. Considerăm, că
instanţele de judecată sunt principali promotori ai cunoaşterii legii.
• În contextul actual, când, reformele instituţionale la nivel mondial se multiplică,
respectiv: reforma Naţiunilor Unite, a Consiliului de Securitate, reforma instituţiilor europene,
România şi Republica Moldova trebuie să se adapteze noului statut european. Cele două state
trebuie să fie pregătite să se poziţioneze pentru a descoperi noi oportunităţi şi pentru a pleda
propriile interese pe plan internaţional.

• Odată cu stabilirea priorităţilor externe în context global actual România va acţiona

pentru relansarea diplomaţiei, prin întărirea alianţelor strategice cu partenerii din Uniunea
Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică, să formuleze poziţia ţării noastre pe principalele tematici
care preocupă astăzi statele lumii: lupta împotriva terorismului şi a criminalităţii organizate,
proliferarea armelor de distrugere in masă, protecţia mediului înconjurător.

• Avem interesul de a contribui la consolidarea relaţiei trans-atlantice din prisma dublului

interes al României, acela de a dezvolta o relaţie privilegiată cu SUA şi a ne defini un rol

125
important în NATO, respectiv de a ne afirma identitatea europeană prin integrarea în Uniunea
Europeană. Prioritatea actuală a României a fost aderarea la Uniunea Europeană, eveniment ce a
avut loc la 01.01.2007.

• După semnarea Tratatului de Aderare, România a beneficiat de o modificare

fundamentală de statut, din cel de „candidat” la cel de „ţară în curs de aderare” care ulterior (din
01.01.2007) s-a transformat în „stat membru”. Toate aceste transformări de statut reclamă o
reaşezare pe criterii de eficienţă şi competenţă a sistemului naţional de gestionare a afacerilor
europene care să permită obţinerea maximumului de beneficii şi calitate instituţională internă de
pe urma participării la activităţile Uniunii Europene.

• Miza europeană a României depăşeşte simpla prosperitate, fiind una culturală în sens
larg, România va contribui la campaniile europene pentru promovarea Tratatului Constituţional
şi va promova conţinutul acestui document fundamental în plan intern.

• Vom utiliza statutul de membru în structurile Consiliului European pentru a face

cunoscută si a promova poziţia României în legătură cu noul cadru financiar pentru 2007-2013,
de care va beneficia şi ţara noastră ca membră a Uniunii, în special cu privire la modul de alocare
a fondurilor structurale.

•Intrăm într-o etapă calitativ nouă în execuţia politicii externe, care se raportează la noul
statut european şi euro-atlantic al României. In primul rând, vor fi priorităţi interne, legate de
reforma instituţională începută şi pe care va trebui să o finalizăm potrivit angajamentelor
asumate.

• Vom asigura o coordonare directă cu Oficiul pentru Relaţia cu Republica Moldova şi cu

Departamentul pentru relaţia cu românii din afara graniţelor. Vom avea un profil mai implicat în
problematica afacerilor europene. Politica externă românească a avut şi are priorităţi care "intră
la categoria zero". Prima dintre acestea a fost integrarea României în Uniunea Europeană.
Tot în pachetul de priorităţi zero pentru politica externă romanească intra şi soluţionarea
definitivă a conflictelor din Balcanii de Vest. Necesitatea unei implicări româneşti în Transnistria
şi Balcanii de Vest este reprezentată de apropierea acestor doua zone instabile de graniţele
României.

126
 6. BIBLIOGRAFIE
A). IZVOARE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; Union

Europeenne. Recueil des traites, tome I, Volume II, Office des publications officielles des
Communautes europeennes, Luxembourg, 1995.
2. Tratatul instituind Comunitatea Europeană; Documente de bază ale Comunităţii şi
Uniunii Europene, ed. Îngrijită de Valentin Constantin, Iaşi, Polirom, 1999.
3. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice; Union Europeenne.
Recueil des traites, tomeI, Volume II, Office des publications officielles des
Communautes europeennes, Luxembourg, 1995.
4. Tratatul de fuziune din 1965; Union Europeenne. Recuil des traites, tome I, Volume II,
Office des publications officielles des Communautes europeennes, Luxembourg, 1995.
5. Decizia privind resursele propriiale Comunitatilor Europene din 21 aprilie 1970;
Journal officiel des Communautes europeennes, nr.194/28.04.1970.
6. Tratatul si actele relative la aderarea Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii la
Comunitati din 22 ianuarie 1972; Journal officiel des Communautes europeennes, nr. L
73/27.03.1972.
7. Tratatul si actele relative la aderarea Greciei la Comunitati din 24 mai 1979; Journal
officiel des Communautes europeennes, nr. L 29/19.11.1979.
8. Tratatul si actele relative la aderarea Spaniei si Portugaliei din 12.06.1985; Journal
officiel des Communautes europeennes, nr. L 302/15.11.1977.
9. Actul Unic European; Documente de baza ale Comunitatii si Uniunii Europene, Editie
ingrijita de Valentin Constantin, Iasi, Ed. Polirom.
10. Conventia de aplicare a Acordului de la Shangen din 14 iunie 1985 privind eliminarea
graduala a controalelor la frontierele comune; Documentele de baza ale Comunitatii si
Uniunii Europene, Editie ingrijita de Valentin Constantin, Iasi, Polirom, 1999.
11. Protocolul de integrare a acquis-ului Shengen in cadrul Uniunii Europene;
Documentele de baza ale Comunitatii si Uniunii Europene, Editie ingrijita de Valentin
Constantin , Iasi, Polirom, 1999.
12. Tratatul privind Uniunea Europeană; Documente de bază ale Comunităţii Europene,
Editie ingrijită de Valentin Constantin, Iaşi, 1999.
13. Tratatul si actele relative la aderarea Austriei, Finlandei si Suediei la Uniunea
Europeana; Journal officiel des Communautes europeennes, nr. L1/01.01.1995.

127
14. Tratatul de la Amsterdam; Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii
Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de Tratatul
de la Amsterdam, introducere, selecţie şi traducere de Theodor Tudoroiu, Bucureşti, Ed.
Lucreţius, 1999.
15. Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului asupra Uniunii Europene, a
Tratatelor ce constitue Comunitatile Europene si a altor acte conexe; Vese V., Ivan A.,
Tratatul de la Nisa, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001.
16. Tratatul si actele relative de aderarea Republicii Cehe, Republicii Cipru, Republicii
Estonia, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Malta, Republicii Polone,
Republicii Slovace, Republicii Slovenia si Republicii Ungare la Uniunea Europeana;
Journal officiel de I Union europeenne, nr. L 236/23.09.2003.
17. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa; Official Journal of the European
Union C 310, Volume 47, 16 December 2004.
18. Acord de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene şi statele lor
membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 28
noiembrie 1994; Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte, Ed.
Oficială, Volumul X, Chişinău, 1999.
19. Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile
Europene şi statele membre, pe de altă parte. Ratificat de România prin Legea nr. 20 din
06 aprilie 1993.
20. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor; Popescu D., Nastase A., Drept internaţional
public, Bucureşti, Casa de Editura si Presa „Şansa” SRL, 1997.
21. Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1991.
22. Carta Naţiunilor Unite; Miga-Beşteliu R., Drept internaţional public. Introducere în
drept internaţional public, Bucureşti, Ed. All Beck,1998.
23. Declaraţia „ Viitorul Uniunii Europene” adoptată la întâlnirea Consiliului European
de la Laeken din 15 decembrie 2001; Dragoman I., Popescu E., Drept european
constituţional, Târgu Jiu, Ed. Mapamond, 2004.
24. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
25. Proiectul de Tratat instituind o Uniune Europeană, adoptat la 14 februarie 1984;
Journal officiel des Communautes europeennes, nr. 77,/ 19.03.1984.
26. Protocolul adiţional la Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile
Europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte,

128
luindu-se in considerare aderarea Republicii Cehe, Republicii Cipru, Republcii Estonia,
Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii
Slovace, Republicii Slovenia si Republicii Ungare la Uniunea Europeana: www.mfa.md.
27. Raportul Comisiei Europene privind Moldova cu privire la Politica Europeană pentru
Vecinătate, din 12 mai 2004; http:europa.eu.int/com/world.
28. Acordul dintre Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana pentru
Energie Atomica si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind comertul si
colaborarea comerciala si economica semnat la 18 decembrie 1989; www.mfa.md.

B). IZVOARE ALE DREPTULUI REPUBLICII MOLDOVA ŞI

STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE,
29. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare;
xiv.parlament.md/legalfoundation/constitution/.
30. Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr.11-12.
31. Legea cu privire la tratatele internationale a Republicii Moldova nr. 595-XIV/24
septembrie 1999/Monitorul Oficial al Republicii Moldova/02 martie 2000/nr. 24-26.
32. Hotărârea Parlamentului privind Concepţia politicii externe a Republicii Moldova nr.
368-XIII din 8 februarie 1995/ Monitorul Oficial al Republicii Moldova/6 aprilie 1995/
nr.20.
33. Hotararea Guvernului privind Programul de activitate a Guvernului Republicii
Moldova pentru anii 1999-2002 „Suprematia legii, revitalizarea economica, integrare
europeana”, nr.270/08 aprilie 1999/Monitoul Oficial al Republicii Moldova/22 aprilie
1999/nr. 39-40.
34. Planul de acţiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova/ Moldova Suverană din 25
februarie, 2005.
35. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte, Chişinău.
36. Declaratia Comuna a fractiunilor partidelor parlamentere ale Republicii Moldova
privind aderarea la Uniunea
Europeana/www.parlament.md/news/pressrealise/arhive/noiembrie2003.
37. Decretul Presedintelui Republicii Moldova privind crearea Comisiei nationale pentru
integrare europeana, nr. 957-III din 13 noiembie 2002/Monitorul Oficial al Republicii
Moldova/14 noiembrie 2002/nr. 151-153.

129
38. Hotărârile Plenului Curţii Supreme de Justitie a Republici Moldova cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti ale unor prevederi constituţionale, Ed.
Cartier, Chişinău, 2002, 280p.
39. Legea privind modul de aplicare şi de intrare în vigoare a actelor oficiale, nr. 173 –
XIII, din 06. 07.1994.
40. Constituţia României, adoptată în 21 noiembrie 1991, ulterior a fost revizuită prin
Legea nr.429 / 2003,şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003.
41. Proclamaţia Revoluţiei Române din 1989, adoptată la 22 decembrie 1989.
42. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969, Monitorul Oficial al R. S.
României, nr. 64, din 05 martie 1969.
43. Legea nr. 590, din 22 decembrie 2003, privind tratatele internaţionale ale României,
Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
44. Arhiva pentru stiinta si reforma sociala, Ed. Institutului Social Roman, sub directia
Profesorului Dimitrie Gusti, Anul XI, 1933.
45. Din gindirea politico juridica din Romania, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974.
46. Istoria Legislatiunii Romane, Biblioteca Academiei Romane, Ms. 3758.
47. Constituţia Republicii Cehe din 16.12.1992, cu modificările ulterioare; http/
www.usoud.cz/pages/prav-uprava/ustava.html.
48. Constituţia republicii Slovace, din 03.09.1992, cu modificările ulterioare; http/
www.nrsr.sk/main.aspx sid=nrsr/dokumenty.
49. Constituţia Republicii Slovene, din 23.12.1991, cu modificările ulterioare; http/ www.
Us-rs.si/index.php sv-path=6.
50. Constituţia Republicii Polone din 02 aprilie 1997, cu modificările ulterioare;
http://www.sejm.gov.pl/prawo/konstztucja/kon1.htm.
51. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, New-
York, august 1998.
52. European treaties, Coucil of Europe Publishing, 1998, Vol. II.
53. Hotărârea CJCE din 09.01.1994, Rep. Franceză c/Comisia, cauza C-327/91, Rec. I.
p.3641-3680.
54. Hotărârea CJCE din 13.11.1964, Luxembourg et Belgique, cauzele 90-91/63,
Rec.1217.
55. Hotărârea CJCE din 27.02.1962, Comisia c/italia, cauza 10/62, Rec.22.
56. Hotărârea CJCE din 04.12.1974, Van Duyn, cauza 41/74, Rec. 1227.
57. Hotărârea CJCE din 16.06.1998, Racke, cauza C- 162/96, Rec. I-3688.

130
58. Hotărârea CJCE din 22.01.1997, Opel Austria, c/Consiliu, T-115, Rec.II-39.
59. Hotărârea CJCE din 17.12.1970, Internaţionale Handelsgesell-schaft, cauza 11/70,
Rec.1125.
60. Avizul CJCE din 28.03.1996, 2/94, Rec. I-1759.
61. Hotărârea TPI din 22.01.1997, cauza Opel Austria, c/Consiliu, Rec. II-39.
62. Hotărârea TPI din 11.07.1991, Crispoltini, cauza C-368/89, Rec.I-3695.
63. Hotărârea TPI din 05.06.1966, NMB, c/Comisia, cauza T-162/94, Rec. II-427.
64. Hotărârea TPI din 05. 10. 1994, Germania, c/Consiliu, cauza C. 280/93, Rec. I-4973..
65. Κонституңии центральныҳ и востоҹныҳ стран Европы, Москва, 1997, 420 п.
66. Hotărârea TPI din 12.07. 1990, cauza Foster, c/Consiliu, Rec. 1667.
67. Hotărârea TPI din 09.03.1978, cauza Simmenthal c/Consiliu, Rec.1117.
68. Hotărârea CJCE din 02.02. 1977, cauza Amsterdam Bulb, Rec.18.
69. Drepturile omului. Acte legislative internaţionale şi regionale, Ed. Cartier, Chişinău,
2005, 275p.
C). TRATATE, MANUALE
70. Alexandru Arseni, Creangă Ion, Negru Boris, Constituţia Republicii Moldova.
Comentată articol cu articol, Vol. I, Principii generale, Chişinău, 2000, 238p.
71.Alexandru Arseni, Drept constitutional si institutiile publice, Volumul I, Tratat
elementar, CEP USM, Chisinau, 2005, 502p.
72. Abatele de Sully, Le Grant Dessin, citat de Năstase A. în Europa Qua Vadis, Ed.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, 223p.
73. Amescu Sandu, Bolintineanu Alexandru, Dreptul internaţional contemporan,
Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, 225 p.
74. Andrei Petre, Filosofia Valorilor. Valorile juridice, în „Axiologie românească.
Antologie”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982, 432p.
75. Aluaş Ion Drăgan, Sociologia franceză contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1971,
216p.
75 A. Apostol Pavel, Normă etică şi activitate normată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1968,
246p.
76. Aramă Elena, Istoria dreptului românesc, Chişinău, Ed. S.A. Reclama, 2003, 202p.
77. Aramă Elena, Savu Iuliana, Controverse teoretice şi aspecte practice ale interpretării
dreptului, Chişinău, Tipografia Bons Offices, 2005, 284p.
78. Arnull, A., Dashwood, A., European Union Law, Sweet & Maxwell, 2000, 267p.
79. Avornic Gheorghe, Teoria generală a dreptului Chişinău, Ed. Cartier, 2004, 656p.

131
79 A. Baltag Dumitru, Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice, Chişinău, ULIM,
2007, 437p.
80. Baltag Dumitru, Guţu Alexei, Ursan Igor, Teoria generală a dreptului, Chişinău,
Tipografia Centrală, Chişinău, 2002, 315 p.
81. Barac Lidia, Elemente de teoria dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2002, 274 p.
82. Baun, M.J., An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the New Politics of
European Integration, Westview Press, Colorado-Oxford, 1996, 312p.
83. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană,
Ed. Trei, Bucureşti, 2001, 242p.
84. Bergel, J.L., Theorie generale du droit, Dalloz, 1989, 218p.
85. Bîrsan, Corneliu, Drept instituţional comunitar, note de curs predate în anul
universitar 1993-1994, studenţilor de la Facultatea de Drept, Bucureşti.
86. Bîrsan, Maria, Integrarea economică europeană, Vol. I, Introducere în teorie şi
practică, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, 312p.
87. Bârzea, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Ed. Corint, Bucureşti, 2001,
265p.
88. Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Bucureşti, Ed. All Beck, 1999,
239p.
89. Bibere, Octav, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, 322p.
90. Bibere, Octav, Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene, Ed. Lucreţius, Bucureşti, 1997, 412p.
91. Bonciu Dan, Sociologie juridică, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1995, 277p.
92. Botezatu Petre, Adevăruri despre adevăr, Iaşi, Ed. Junimea, 1981, 249 p.
93. Botez, A., Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie, vol.
Epistemologia ştiinţelor sociale, Bucureşti, 1979, 362p.
94. Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan. Ediţia a
II-a, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, 464p.
95. Booker, C., North, R., Uniunea Europeană – marea amăgire. Istoria secretă a
construcţiei europene. Filipeştii de Târg, Ed. Antet XX Press, 2004, 366p.
96. Burban, Jean Louis, Le Parlement europeen, Presses Universitaire de France,
Paris,1998, traducere în limba română - Parlamentul European, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1999, 147p.

132
97. Cairns, Walter, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, traducere în limba română
la Ed. Universal Dalsi, 2001, 188p.
98. Caporaso, J.A., The European Union: dillemas of regional integration, Wesview Press,
Colorado-Oxford, 2000, 285p.
99. Carbonier, J., Pour une sociologie du droit sans rigueur, ed. a VI-a, Paris, 1988, 384p.
100. Carton, L., Clergerie, J-L., L Union Europeenne, Ed. Dalloz, Paris, 2000, 289 p.
101. Călinoiu, Constanţa, Vedinaş, Verginia, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, 210p.
102. Ceterchi, Ioan, Craiovan, Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti,
Ed. Academiei Universitare Athenaem, 1992, 228 p.
103. Ceterchi, Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, 348 p.
104. Cernea, Emil Molcuţ, Emil Curs de istoria vechiului drept românesc, Bucureşti, Ed.
Athenaeum, 1991, 285 p.
105. Charnay, J.P., La vie musulmane en Algerie d apres la jurisprudence de la premiere
moitie du XX siecle, Paris, 1993, 364p.
106. Chilea, D., Dreptul Uniunii Europene, Constanţa, Ed. Europolis, 1998, 214p.
107. Chilea, D., Dreptul Uniunii Europene, Constanţa, Ed. Muntenia & Leda, 2001, 376p.
108. Ciucă,Valeriu; Lecţii introductive de sociologie juridică generală, Iaşi, Curs
litografiat, 1991, 128 p.
109. Constantinesco, L-J., Tratat de drept comparat, Vol.II, - Metoda comparativă,
Bucureşti, Ed. All Educational, 1998, 470p.
110. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex, 2002, 258p.
111. Costachi, Ghe., Statul de drept: între teorie şi realitate, Chişinău, Ed. Bons Offices,
2000, 243p.
112. Costachi, Gheorghe, Gugeac, Ion, Fenomenul Costituţionalismul în evoluţia
Republicii Moldova spre statul de drept, Chişinău, 2003, 326p.
113. Craiovan, Ion, Introducere în filozofia dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2003, 234
p.
113 A. Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucure ti, Ed. Universul
Juridic, 2007, 533 p.
114. Creţu, Vasile, Avornic, Gheorghe, Baeş, Sergiu, Gugeac, Ion, Negru, Boris, Negru,
Tudor,

133
Negru, Cătălina, Zabunov, Dumitru, Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova,
Chişinău, Ed. Cartier, 1997, 249 p
115. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii, Mecanisme, Ed. C.N. Beck,
2007, Bucureşti, 151p.
116. Dabin, J., Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, 240p.
117. Dauses, M., Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al
statelor membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul nr. 6/2003.
118. Delumeanu, Ştefan, Geneza Europei continuare, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999,
312p.
119. Diaconu, Ion, Tratat de drept internaţional public, Vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei,
1999, 380 p.
120. Diaconu, N., Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
2001, 278p.
121. Diaconu, N., Marcu, V., Drept comunitar. Partea specială. Politicile comunitare,
Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2003, 312p.
122. Dissescu, C.G., L influence du Cod Civil francais eu Romanie – în Livre du
centenaire, Paris, 1986, Vol. II, 960p.
123. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare de drept
pozitiv, Bucureşti, Ed. All Beck, 1999, 570 p.
124. Djuvara, Mircea, Eseuri de filozofie juridică, Bucureşti, ed. Europa Nova, 1997, 219
p.
125. Dobrinescu, Ion, Dreptatea şi valorile culturii, Bucureşti, Ed. Academiei Române,
1992, 184 p.
126. Duculescu, Victor, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, 256p.
127. Duculescu, Victor, Tratatul de la Amsterdam-instrument juridic de referinţă în
procesul integrării europene, Revista Dreptul comercial nr. 2/1999.
128. Duculescu, Victor, Tratatul de la Nisa şi reforma instituţională a Uniunii Europene,
Revista Dreptul comercial nr. 3/2001.
129. Duculescu, Victor, Călinoiu, Constanţa, Duculescu, Georgeta, Constituţia României-
comentată şi adnotată, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, 176p.
130. Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, Justiţia europeană, mecanisme, deziderate
şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 188p.

134
131. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi
internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, 347p.
132. Duguit, Leon, Traite de droit constitutionnel, T.1, Paris, 1921, 146p.
133. Dragoman, I., Popescu, E., Drept european constituţional, Târgu – Jiu, Ed.
Mapamond, 2004, 364p.
134. Drăganu, Tudor, Consideraţiuni cu privire la sfera raporturilor sociale rezervate
reglementării legislative, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Jurisprudenţia,
Cluj-Napoca, 1965, 268p.
134 A. Dvoracek M., Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Iaşi, Ed. Junimea,1996,
384p.
135. Filipescu Ion, Fuerea Agustin, Drept instituţional comunitar european. ediţia I, a II-a,
a III-a, a IV-a, a V-a, Bucureşti, Ed. Actami, 1994, 1996, 1997, 1999, 2000. 283 p, 351
p,198p, 224p, 320p.
136. Fontaine, P., Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Institutul
European, 1998, 76p.
137. Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Universul Juridic,
2002, 320p.
138. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a I-a, Bucureşti, Ed. Universul
Juridic, 2004, 320 p.
139. Fuerea Augustin, Mnualul Uniunii Europene, Ediţia a II a, Bucureşti, Ed. Universul
Juridic,2006, 430p.
140. Fuerea, Augustin, Dreptul comunitar european. Ed. All Beck, Bucureşti, 2003. 264p.
141. Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, 224p.
142. Geamănu, Grigore, Drept internaţional public, vol.I, II, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, 194p.
143. Georgio, Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Bucureşti, Ed. Europa Nova,
1993. 284 p.
144. Geny, F., Science et tehnique en droit prive positif – Paris, Sirey, 368p.
145. Gâlea, I., Dumitraşcu, M.A., Morariu , C., Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, Bucureşti, Ed. All Beck, 2005, 403p.
146. Gheorghiu, L., Evoluţia sistemelor juridice contemporane: privire specială asupra
tipologiei dreptului comunitar, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2004, 271p.

135
147. Gheorghe Lupu, Avornic, Ghe., Teoria generală a dreptului, Chişinău, Ed. Bonus
Offices, 2004, 247 p.
148. Gugeac, Ion, Curs elementar de drept costituţional, Vol.II, Chişinău, Tipografia
Centrală, 2004, 496p.
149. Gulian, Constantin Ionescu, Problematica omului, Ed. Politică, Bucureşti, 1966,
310p.
150. Guy, Isaac, Droit communautaire general, Paris, Ed. Masson, 1994, 279p.
151. G.V.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului sau elementele de drept natural şi de
ştiinţă a statului, Bucureşti, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1969, 347p.
152. Gyula, Fabian, Curtea de Justiţie Europeană. Instanţă de judecată supranaţională, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2002, 284p.
153. Gyula, Fabian, Primordialitatea dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional
al statelor membre din perspectiva statelor care vor să adere la această uniune, Revista
Dreptul nr. 3/1996.
154. Hanga, Vladimir, Istoria generală a statului şi dreptului, Litografia şi tipologia
învăţământului, Bucureşti, Ed. Politică, 1958, 148p.
155. Hartley, T.C., The foundations of European Community Law – anintroduction to the
Constitutional and Administrative Law of the European Community, fourth edition,
Oxford University Press, 1998, 410p.
156. Henri, Levi Bruhl, Sociologie du droit, Paris, 1971, 286p.
157. Humă, Ioan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 1995, 186p.
157 A. Humă Ioan, Cunoaşterea şi interpretarea în drept – Accente axiologice, Bucureşti,
Ed. Academiei române, 2005, 218 p.
158. H.L.A., Hart, Conceptul de drept, Chişinău, Ed. Bonus Offices,1999, 172p.
159. Hans, Kelsen, theorie pure du Droit, Paris, 1962, 216p.
160. Ion, M. Anghel, Tratatul internaţional de drept intern. Analiza conceptelor şi
teoriilorde drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, 320 p.
161. Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente 1741-
1991, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998, 911p.
162. Ionescu, Cristian, Derpt constituţional şi instituţii publice. Sistemul constituţional
românesc, Vol.II, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1997, 399p.
163. Ion, Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, 231p.
164. Jinga, Ion, Uniunea Europeană, relaţii şi perspective, Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
1993, 232 p.

136
165. Jinga, I., Popescu, A., Integrarea Europeană – Dicţionar de termeni comunitari, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, 674p.
166. Jacque, J.P., Parlement europeen, Dalloz, Paris, 1993, 189p.
167. Jacque, J.P., Droit institutionnel de l Union Europeenne, Dalloz, 2001, 310p.
168. Jorion, E., De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967, 265p.
169. Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1969,
428 p.
170. Kant, Immanuel, Conflictul facultăţilor, în „La philosophie de l historie”, Paris,
1947, 375p.
171. Klebes, H, Diplomaţia parlamentară, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
1998, 273p.
172. Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000, 162p.
173. Kovar, R., Ordre juridique communautaire, Juris-Classeurs Europe, Bruxelles, 1990,
188 p.
174. Leş, Ioan, Sisteme juridice contemporane, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, 576p.
175. Lefter, C., Drept comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, 244p.
176. Leicu, C., Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, 224p.
177. Leicu C., Leicu I., Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, 1996, 198p.
178. Leonard, D., Guide to the European Union, The Economist Newspaper Ltd,1998,
tradus de Ed. Teora în 2001, 286p.
179. Legrand, P., Dreptul comparat, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001, 127p.
180. Luţaş, Mihaela, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999,
181. Malaurie, Phillippe, Antologia gândirii juridice, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997,
376p.
182. Manolache, O., Drept comunitar. Instituţii comunitare. Ediţia a II-a, Bucureşti, Ed.
All Beck, 1999, 248p.
183. Manolache, O., Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici
comunitare. Ed. a II-a, Bucureşti, Ed. All Beck, 1999, 424p.
184. Manolache, O., Drept comunitar. Justiţia comunitară. Bucureşti, Ed. All Beck, 1999,
200p.
185. Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Drept comunitar general. Tratat, Bucureşti, Ed.
Lumina Lex, 2002, 436 p.
186. Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Drept comunitar. Partea specială. Politicile
comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, 254p.

137
187. Marcu, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1997, 375p.
188. Marga, Andrei, Filozofia unificării europene, Colecţia Studii Europene, Biblioteca
Apostrof, Cluj-Napoca, 1995, 322p.
189. Maziliu, Dumitru, Tratat de Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2004, 542p.
190. Maziliu, Dumitru Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti,1999, 234p.
191. Maziliu, Dumitru, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituşii europene,
Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001, 542 p.
192. Michael Alliot, L acculturation juridique, Paris, Vol. IV, 2341 p.
193. Miga - Beşteliu, Raluca, Drept internaţional public. Introducere în drept
internaţional public. Bucureşti, Ed. All Beck, 1998, 433 p.
194. Mihai,Gheorghe, Motica, Radu Fundamentele dreptului Teoria şi filozofia dreptului,
Bucureşti, Ed. All Beck, 1997, 250 p.
195. Moca, Gheorghe, Dreptul organizaţiilor internaţionale, editat de Fundaţia
Universitară Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, Bucureşti, 1997, 287p.
196. Moca, Gheorghe, Drept internaţional public, Vol. I, Ed. Universităţii Române de
Ştiinţe şi Arte ANEX A-Z, Bucureşti, 1992, 367p.
197. Molcuţ, Emil, Cernea, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Ed.
Şansa, 1992, 279 p.
198. Motica, Radu, Fundamentele dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 1999, 198 p.
199. Motica, Radu, Mihai, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. All
Beck, 2001, 280 p.
200. Munteanu, Roxana, Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1996, 448 p.
201. Muraru Ioan, Tănăsescu Simona, Drept constituţional şi instituţii publice, Bucureşti,
Ed. Lumina Lex, 2001, 703 p.
202. Muraru Ioan, Constantinescu, M., Drept parlamentar românesc, Bucureşti, Ed.
Actami, 1999, 448p.
203. Negru, Boris, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Ed. Academiei de Administrare
Publică, 1999, 316p.
203 A. Negru Boris, Negru Alina, Teoria generală a dreptului i statului, Ed. Bons
Offices, Chi inău, 2006, 520 p.
204. Negulescu, P.P., Istoria filozofiei moderne, Problema ontologică, Scrieri inedite, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1972, 446p.

138
205. Năstase, Adrian, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român
pentru drepturile omului, Bucureşti, 1992, 289p.
206. Nugent, N., The Government and Politics of the European Union, Fourth Edition.
Durham, Duke University Press, 1999, 567p.
207. Octavian Manolache, Drept comunitar, Bucureşti, Ed. All Beck, 1995, 234 p.
208. Pascariu, Gabriela Carmen, Uniunea Europeană. Politci şi pieţe agricole, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, 197p.
209. Păuş, Viorica A., Probleme actuale ale integrarii culturale, Bucureşti, Ed. Semne,
2000, 169p.
210. Păun, Nicolae, Păun, Adrian-Ciprian, Istoria Construcţiei Europene, Cluj-Napoca,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000, 326p.
211. Popescu, A., Dinu, A.,Jinga I., Organizaţii europene şi euroatlantice, Bucureşti, Ed.
Economică, 2005, 231p.
212. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 1992, 215 p.
213. Popa, Nicolae Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii
din Bucureşti, 2003, 129 p.
214. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2002, 346 p.
215. Popa, Nicolae, Dogaru, Ion, Dănişor Ghe., Filosofia dreptului. Marile curente,
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2002, 345p.
216. Popa, V., Dreptul public, Chişinău, Ed. Concernul Presa, 1998, 460p.
217. Popa V., Bejan A., Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, Ed. All Beck,
1998, 160p.
218. Popescu Dumitru, Năstase Adrian, Drept internaţional public, Casa de editură şi
presă Şansa SRL, 1997, 410 p.
219. Popescu, Roxana-Mariana, Directiva – act comunitar, Ed. Ars Docendi, Bucureşti,
2002, 265p
220. Popescu, Sofia, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Bucureşti, Ed. All
Beck, 1998, 292 p.
221. Popescu, Sofia, Teoria generala a dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, 267p.
222. Pordea, G.A., Unificarea Europeană. Problematica Europei Unite, Bucureşti, Ed.
Europa Nova, 1995, 312p.
223. Predescu, Bianca, Drept instituţional comunitar, Craiova, Ed. Cardinal, 1995, 214p.

139
224. Profiroiu, G., Marius, A., Introducere în realităţile europene, Bucureşti, Ed.
Economică, 2000, 153p.
225. P. Roubier, Theorie generale droit, Paris, Librairie Sirey, 1951, 320 p.
226. Philippe Manin, Les Communantes europeenues – I Union Europeennee, Pedone,
1988, 322p.
227. R. Lecourt, L Europe des Juges, Bruxelles, Ed. Bruylaut, 1976, 384 p.
228. Republica Moldova şi integrarea europeană. Elemente de strategie, Red. Şt. Arcadie
Barbăroşie, Valeriu Gheorghiu, Inst. de Politici Publice, Chişinău, Tipografia Centrală,
412 p.
229. Reid Karen, Ghidul specialistului în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Chişinău, Ed. Cartier, 2005, 672 p.
230. Rigaux, Fr., Introductionm ă la societe du droit, Bruxelles, Ed. Vieonvriere, 1974,
478p.
231. Rîbca Eugeniu, Zaharia Victor, Mărgineanu Valentin, Istoria Doctrinelor politice şi
de drept, Chişinău, Ed. Museum, 2005, 224 p.
232. Rusu Ion, Drept constituţional şi instituţii publice, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001,
543p.
233. Reid, Karen, Ghidul specialistului în Conversaţia Europeană a Drepturilor Omului,
Chişinău, Ed. Cartier, 2005, 672p.
234. Rifkin, J., The European Dream-How Europes Vision of the Future is Quietly
Eclipsing the American Dream, Penguin, 2004.
235. Savu, Dana Victoria, Integrarea europeană: dimensiuni şi perspective, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1997, 187p.
236. Scăunaş S., Uniunea Europeană. Construcţie – Instituţii - Drept, Bucureşti, Ed. All
Beck, 2005, 230 p.
237. Sâmbrian, Teodor, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Bucureşti, Ed.
Şansa SRL, 1994, 272 p.
238. Smochină, Andrei, Istoria Universală a statului şi dreptului. Epoca Antică şi
Medievală, Chişinău, Tipogr. Centrală, 2002, 224 p.
239. Smochină, Andrei, Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile
regimului totalitar, Chişinău, Ed. Prag 3, 2001, 192p.
240. Smochină, Carolina, Parlamentul European: de la primele construcţii la instituirea
Constituţiei pentru Europa, Chişinău, Ed. Bons Offices, 2006, 157 p.
241. Simion Florea, Curs de drept civil, Iaşi, Ed. Junimea, 1931, 186 p.

140
242. Speranţia, Eugeniu, Introducere în filozofia dreptului şi statului, Cluj Napoca,
Tipografia Cartea Românească, 1946, 379 p.
243. Speranţia, Eugeniu, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj Napoca,
Tipografia Cartea Românească, 1940, 321 p.
244. Stroe Constantin, Reflecţii filozofice asupra dreptului, Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
!998, 336p.
245. Suciu R., Principiu Subsidiarităţii în dreptul comunitar (articol), Revista Transilvană
de Ştiinţe Administrative nr. 1/2004, 86 p.
246. Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Ed. All
Beck, 1992, 317p.
247. Şterbeţ Valeria, Reforma judiciară şi de drept în Republica Moldova: Realizări,
probleme, perspective, Chişinău, Tipog. Centrală, 2005, 312 p.
248. Ştefănescu, Brânduşa, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979, 224p.
249. Titulescu, Nicolae, Discursuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, 320 p.
250. Taisne Jean Jacques, Institution Judiciares, Paris, Dolloz-Sirey Edition, 1992, 172 p.
251. Thatham A., Osmochescu E. , Dreptul Uniunii Europene, Chişinău, Ed Arc, 2003,
508 p.
252. Topan, A., The european integration process, a historical and comparative
institutional analysis, Edition LIT Vergal, Munster-Hamburg-Berlin-London, 2001, 420p.
253. Tudoroiu, Theodor, Tratatul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Lucreţius, 1997,
244p.
254. Ţinca, Ovidiu, Drept comunitar general, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1999, 230p.
255. Ungureanu, Ovidiu, Drept civil, Introducere, Bucureşti, Ed. Rossetti, 2002, 246 p.
256. Valentin, Constantin, Documentele de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
Bucureşti, Ed. Polirom, 1999, 533p.
257. Vase, Vasile, Ivan, Adrian, Tratatul de la Nisa, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001, 168p.
258. Vrabie G., Teoria generală a dreptului, Iaşi, Ed. Junimea, 1993, 197 p.
259. Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002, 408
p.
260. Voicu, Mrin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Bucureşti, Ed.
lumina Lex, 2005, 249p.

141
261. Voicu, Marin, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Constanţa, Ed. Ex Ponto,
2002, 221p.
262. Voican Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe, Curţi internaţionale de
Justiţie, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000, 334 p.
263. Voloshin I., Simkin L., The Judicial system in the URSS, Moscow, 1989, 69 p.
264. Vrabie, Genovieva, Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Iaşi, Ed. Ştefan
Procopiu, 2001, 276 p.
265. Zlătescu, Victor Dan, Mari sisteme de drept, în lumea contemporană, Bucureşti, Ed.
Oscar, 1992, 276 p.
266. Zlătescu, Irina Maria, Demetrescu, Radu C., Drept instituţional european, Bucureşti,
Ed. Olimp, 1999, 296p.
267. Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor. Bucureşti, ed.
Trei, 1998, 384p.
268. Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, Ed. Antet, 2001,
196 p.

269. Алексеев С.С. Общая теория права. Том 1. Том 2. - Москва: Юридическая
литература, 1981.357с.
270. Алексеев С.С. Проблемы теории государства и права. - Москва: Юридическая
литература, 1987.
271. Венгеров А.Б. Теория государства и права. - Москва: Новый Юристъ, 1998.
272. Каламкарян Р. А., Мигачев И., Международное право, Москва, Юристъ, 1997,
244 р.
273. Коваленко А.И. Правовое государство: Концепции и реальности, Москва,
1993, 264p.
274. Коваленко А.И. Общая теория государства и права. - Москва: ТЕИС, 1996.
275. Конституции Центральных и Восточных стран Европы, - Москва,1997,420 р.
276. Корельский В.М., Перевалов В.Д. Теория государства и права. - Москва, 1997.
277. Лазарев В.В. Общая теория государства и права. - Москва: Юристъ, 1996,
294p.
278. Лазарев В.В. Теория государства и права. - Москва, 1998.
279. Общая теория государства и права. Академический курс в 2-х томах., Т 1.
Теория государства . Отв. ред. проф. Марченко М.Н - Москва: Зерцало,2000,
416р.

142
280. Общая теория права. Учебник для юридических вузов. Под ред. проф.А. С.
Пиголкин, Москва, 1996, 384р.
281. Матузов Н.И., Малько А.В. Теория государства и права. - Москва: Юристъ,
1999.
282. Нерсесянц В.С., Общая теория права и государства, Учебник для вузов,
Москва: Норма, 1999, 562 р.
283. Новгоровцев П., Кризис современого правосознание, Москва: Юридический
Вестник 1990,428 р.
284. Петражицкий Л.И. Теория права и государства . т-1, Москва, 1909, 384р.
285. Пиголкин А.С. и др. Общая теория права. - Москва: МГТУ им. Баумана, 1996.
286. Проблемы общей теории государства и права. Учебник пособие Под ред. Проф
Марченко М.Н – Москва, Проспект, 1999, 504 р.
287. Хропанюк В.Н. Теория государства и права. - Москва, 1997.
288.Трубецкой Е. Н., Энциклопедия права, Юридический Институт, Санкт Петер-
бург, 1998, 183 р.
289. Черданцев А. Ф. Теория государства и права. Учебник, Москва, Юрайт, 432р.

D). ALTE SURSE - DICŢIONARE

290. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1987, 876 p.
291. Alexandru Vlădimărescu, Tratat de enciclopedie juridică, Bucureşti, Ed. All Beck,
1999, 542p.
292. Breban Victor, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987, 1156 p.
293. Barav, A., Dictionnaire juridique des Communautes europeennes, Paris, 1993.
294. Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului, Bucureşti Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1999, 435 p.
295. Costin, M.N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. I (A-C), Bucureşti,
Ed. Lumina Lex, 1996, 432p.
296. Costin, M.N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol II (D-O), Bucureşti,
Ed. Lumina Lex, 1998, 342p.
297. Costin, M.N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol III (P-Z), Bucureşti,
Ed. Lumina Lex, 1998, 319p
298. Deleanu Ion, Deleanu S., Mica enciclopedie a dreptului: adagii şi locuţiuni latine în
dreptul românesc, Clj Napoca, Ed. Dacia, 2000, 456 p.

143
299. Fereol, G., Dictionnaire de I Union europeene. Paris, Armand Colin, 2000, 192p.
300. Fereol, Giltes, Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, 192p.
301. Mică enciclopedie de politologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, -
396 p.
302. Jinga Ion, Popescu A. Integrarea europeană. Dicţionar de termeni comunitari.
Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2000, 208 p.

E). TEZE, STUDII, PUBICAŢII

303. Aramă Elena, Integrarea activităţii de interpretare a Constituţiei de către Curtea
Constituţională în procesul edificării statului de drept în Republica Moldova, Chişinău,
Analele Ştiinţifice ale USM, 1999, p 17-21.
304. Ballarino, T., Linementi di diritto comunitario e dell’Unione Europea, Cedam,
Padova, 1997, p. 26 - 41.
305. Barbăneagră A., Reforma judiciară şi drept, Chişinău, Revista de filozofie şi drept,
nr. 2/ 1993, p. 54-59.
306. Belostecinic A., Integrarea Republicii Moldova în structurile europene; probleme
avantaje şi perspective, Simpozionul Şt. Internaţ. Tradiţional, Materiale, „Chişinău”,
2000, p. 289-290.
307. Blumann, C., Dubouis, L., Droit institutionnel de I’Union europeenne, Litec, 2004,
p. 45–64.
308. Catalano, N., Scarpa, R., Principi di diritto communitario, Milan, 1984, p. 16 - 26.
309. Constantinesco, V., Jaques, J.P., Kovar, R., Simon, D., Traite instituant la CEE.
Commentaire article par article, Paris, 1992, p. 46 - 59.
310. Coptileţ Valentina, Incompatibilitatea instituţiilor juridice medievale cu conceptul
statului de drept – publicat în materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice,
„Edificarea statului de drept”, Chişinău, 26/27 septembrie 2003, p. 33 - 49.
311. Danilescu C., Evoluţia instituţiilor şi reglementarea Uniunii Europene prin Tratatul
de la Amsterdam, Rev. Palatul de Justiţie, nr. 11/1998, p.16 – 20.
312. Dragomir E., Constituţia Europeană, între deziderat şi realitate / www.europeana.ro,
6 p.
313. Edificarea statului de drept. Materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice,
Chişinău, 26-27 septembrie 2003, Ed. Bons Offices, 2003, p. 21 - 54.
314. Fornea, T., Aspecte juridice ale politicii sociale reflectate în Constituţia U.E.
Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice ”Dezvoltarea constituţională a

144
Republicii Moldova în etapa actuală”/23-24 septembrie 2004, Chişinău, Tipografia
Centrală, 2004, p 280-283.
315. Gheorghiu V. Moldova pe calea spre U.E: drumul parcurs şi paşii următori /
http:/www.ipp.md/public/biblioteca/83/ro/MoldovaWayEU.pdf.
316. Gyula Fabriciu, Primordialitatea dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional
al statelor membre din perspectiva statelor care vor să adere la această uniune, Rev.
Dreptul, nr.3/1996, p.3-8.
317. Munteanu R. , Elemente de noutate în cadrul Tratatului instituind o Constituţie
pentru Europa, cu specială privire asupra tipologiei actelor juridice. Dreptul românesc şi
Constituţia Europeană, Vol. III, 2005, Bucureşti, p. 101-113.
318. Osmochescu, E., Dezvoltarea integrării europene, Revista de Filozofie şi Drept,
Chişinău, nr.1-3/2002, p. 107-119.
319. Osmochescu, N., Ţurcan, S., Ratificarea tratatelor internaţionale ca procedură
legislativă specială, Avocatul Poporului, nr. 10-12/2002, p 31-39.
320. Osmochescu, N., Aplicarea dreptului internaţional în ordinea juridică internă a
Republicii Moldova: aspecte teoretico-practice, Revista Naţională de Drept nr.3/martie
2006, p.21-28.
321. Philip, Chr., La Cour de justice des Communautes europeenees, Paris, 1983, p. 184 -
216.

145
 State membre
în română în limba locală *
Austria Österreich AT
Belgia België/Belgique BE
Bulgaria Bălgarija BG
Cipru Kypros CY
Danemarca Danmark DK
Estonia Eesti EE
Finlanda Suomi FI
Franţa France FR
Germania Deutschland DE
Grecia Ellada GR
Irlanda Éire IE
Italia Italia IT
Letonia Latvija LV
Lituania Lietuva LT
Luxemburg Luxembourg LU
Malta Malta MT
Polonia Polska PL
Portugalia Portugal PT
Regatul Unit United Kingdom UK
Republica Cehă Česká republika CZ
România România RO
Slovacia Slovensko SK
Slovenia Slovenija SI
Spania España ES
Suedia Sverige SE
Ţările de Jos Nederland NL
Ungaria Magyarország HU
State candidate
FRIM** Republica Makedonija MK
Croaţia Hrvatska HR
Turcia Türkiye TR
Regiuni ultraperiferice ale Uniunii Europene

• Departamente franceze ultramarine: Guiana Franceză (GF) - Guadelupa (Franţa) (GP) -

Réunion (RE) - Martinica (MQ)
• Regiuni autonome în Portugalia: Madeira (Mad) - Azore (Azo)
• Comunitatea autonomă spaniolă Insulele Canare (Can)

(*) = Abreviere - Acronim - Siglă

(**) = FRIM = Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Este numele cu care UE a recunoscut
oficial Republica Macedonia (aceasta fiind denumirea oficială din Constituţia macedoneană,
nerecunoscută la insistenţele Greciei).
NOTE:
• Deşi oficial întregul Cipru este stat membru al Uniunii Europene, prevederile Uniunii se
aplică doar în partea de sud a insulei.
• Statele membre pot avea alte teritorii ultraperiferice în care nu se aplică prevederile
Uniunii
Extinderea Uniunii Europene
Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului a noi state la
Uniunea Europeană.

Cuprins
1 Istoricul procesului de extindere

2 Extinderi viitoare

Istoricul procesului de extindere

În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care şase membri fondatori din 1952:

• Franţa ,
• Germania ,
• Italia ,
• Ţările de Jos ,
• Belgia
• Luxemburg .

Alte nouă state au aderat succesiv:

• 1973:
o Irlanda ,
o Regatul Unit,
o Danemarca
• 1981:
o Grecia
• 1986:
o Spania ,
o Portugalia
• 1995:
o Finlanda ,
Uniunea Europeană înainte de extinderea din 1
o Suedia ,
ianuarie 2007
o Austria .

Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru 1 mai 2004. Negocierile
de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au aderat:

• Polonia ,
• Slovenia ,
• Ungaria ,
• Malta ,
• Cipru ,
• Letonia ,
 • Estonia ,
• Lituania ,
• Republica Cehă ,
• Slovacia .

La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană:

• România ,
• Bulgaria .

Bulgaria şi România au încheiat negocierile de aderare la UE şi au aderat împreună la

Uniunea Europeană în ianuarie 2007. Într-o ceremonie desfăşurată la 25 aprilie în
Luxemburg, România şi Bulgaria, împreună cu ţările membre ale UE, au semnat Tratatul
de aderare la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta
prevăzuse însă clauze de salvgardare ce ar fi putut întârzia amânarea cu un an. Cele mai
problematice capitole au fost Justiţia şi Afacerile Interne şi Politica în Domeniul
Concurenţei.

Vezi şi: Integrarea României în Uniunea Europeană, Integrarea Bulgariei în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană la 1 mai 2004

Extinderi viitoare

Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambiţiile europene ale
Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri
preliminare la 3 octombrie 2005. Totuşi, analiştii consideră ca această ţară nu va adera
mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice şi sociale care
trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat
reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit
drepturi culturale minorităţii kurde, şi a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuşi,
datorită diferenţelor religioase şi culturale în relaţie cu restul Europei, Turcia se loveşte de
o opoziţie puternică din partea guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre,
în special Franţa, Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.

Croaţia este un alt stat candidat la aderare. Aderarea ar putea avea loc până în 2010, deşi
procesul de aderare a fost încetinit printre altele de necooperarea Croaţiei cu Tribunalul
Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPI). La 9 noiembrie 2005, Comisia
Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat Macedoniei, devenind astfel cea
de a treia republică ex-iugoslavă care câştigă acest statut.

Vezi şi: Integrarea Croaţiei în Uniunea Europeană, Integrarea Turciei în Uniunea

Europeană, Integrarea Macedoniei în Uniunea Europeană
 Statele membre ale Uniunii Europene

Incepand cu data 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeana are 27 de state membre (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia,
Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta,
Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formeaza
impreuna un spatiu de peste 4 milioane kmp, cu o populatie totala de aproximativ 500 milioane de locuitori.

Austria
Anul aderarii: 1995
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Viena
Suprafata: 83.858 km2
Populatia: 8,18 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene în Austria:
http://europa.eu.int/austria/
Presedintele Austriei:
http://www.hofburg.at/
Cancelaria Federala a Austriei:
http://www.austria.gv.at/

Belgia
Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Bruxelles
Suprafata: 30.510 km2
Populatia: 10,29 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Belgia :
http://europa.eu.int/comm/represent/be/
Casa Regala a Belgiei:
http://www.monarchie.be/
Guvernul Belgiei:
http://www.belgium.be/eportal/index.jsp

Bulgaria
Acord de asociere: 1993
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Sofia
Suprafata: 110.994 km2
Populatia: 7,53 milioane locuitori
Linkuri: Delegatia Comisiei Europene în Bulgaria:
http://www.evropa.bg
Presedintia Bulgariei:
http://www.president.bg/en/index.php
Consiliul de Ministri al Bulgariei:
http://www.government.bg/English/
Parlamentul Bulgariei: http://www.parliament.bg/?lng=en
Cipru

Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Nicosia
Suprafata: 9.250 km2
Populatia: 771.651 locuitori
Linkuri: Republica Cipru :
http://www.cyprus.gov.cy/

Danemarca

Anul aderarii: 1973

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Copenhaga
Suprafata: 43.094 km2
Populatia: 5,38 milioane locuitori
Linkuri: Casa Regala a Danemarcei:
http://www.kongehuset.dk/
Parlamentul Danemarcei:
http://www.ft.dk/?/samling/20031/MENU/000000
05.htm

Estonia

Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Tallinn
Suprafata: 45.226 km2
Populatia: 1,4 milioane locuitori
Linkuri: Republica Estonia:
http://www.riik.ee/en/
Finlanda
Anul aderarii: 1995
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Helsinki
Suprafata: 337.030 km2
Populatia: 5,19 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Finlanda:
http://europa.eu.int/finland/?kielivalinta=eng
Presedintele Republicii Finlanda:
http://www.tpk.fi/
Guvernul Finlandei:
http://www.valtioneuvosto.fi/
Parlamentul Finlandei:
http://www.eduskunta.fi/

Franta

Anul aderarii: Membru fondator

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Paris
Suprafata: 547.030 km2
Populatia: 60,18 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Franta:
http://europa.eu.int/france/
Presedintia Republicii Franceze:
http://www.elysee.fr/
Adunarea Nationala:
http://www.assemblee-nat.fr/
Senat
http://www.senat.fr/
Germania
Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Republica Federala
Capitala: Berlin
Suprafata: 357.021 km2
Populatia: 82,4 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in
Germania:
http://www.eu-kommission.de/
Presedintia Germaniei:
http://www.bundespraesident.de/
Guvernul Germaniei:
http://www.bundesregierung.de/en
Parlamentul Federal al Germaniei:
http://www.bundestag.de/htdocs_e/index.html
Cancelaria Federala a Germaniei:
http://www1.bundesrat.de/coremedia/generator/Inhalt/DE/

Grecia
Anul aderarii: 1981
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Atena
Suprafata: 131.940 km2
Populatia: 10,66 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Grecia:
http://europa.eu.int/hellas/
Parlamentul Elen:
http://www.parliament.gr/

Irlanda
Anul aderarii: 1973
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Dublin
Suprafata: 70.280 km2
Populatia: 3,92 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Irlanda:
http://www.euireland.ie/
Guvernul Irlandei:
http://www.irlgov.ie/
Presedintia Irlandei:
http://www.irlgov.ie/aras/welcome.htm
Italia
Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Roma
Suprafata: 301.230 km2
Populatia: 57,99 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene la Milano :
http://www.uemilano.it
Parlamentul Italiei (numai in italiana):
http://www.parlamento.it/

Letonia
Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Riga
Suprafata: 64.589 km2
Populatia: 2,35 milioane locuitori
Linkuri: Presedintia Letoniei:
http://www.president.lv/index.php?pid=210
Parlamentul Letoniei:
http://www.saeima.lv/index_eng.html

Lituania

Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Vilnius
Suprafata: 65.200 km2
Populatia: 3,59 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Lituania
http://www.eudel.lt/en/
Presedintia Republicii Lituania:
http://www.president.lt/en/
Parlamentul Lituaniei:
http://www3.lrs.lt/pls/inter/w4_home.int_ang
Luxemburg

Anul aderarii: Membru fondator

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Luxembourg
Suprafata: 2.586 km2
Populatia: 454.157 locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in
Luxemburg:
http://europa.eu.int/luxembourg/
Guvernul Luxemburgului (numai in franceza):
http://www.gouvernement.lu/

Malta

Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Valletta
Suprafata: 316 km2
Populatia: 400.420 locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Malta
http://www.delmlt.cec.eu.int
Guvernul Maltei:
http://www.gov.mt/index.asp?l=2

Marea Britanie

Anul aderarii: 1973

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Londra
Suprafata: 244.820 km2
Populatia: 60,09 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Marea
Britanie:
http://www.cec.org.uk/
Casa Regala a Marii Britanii:
http://www.royal.gov.uk/output/Page1.asp
Guvernul Marii Britanii:
http://www.direct.gov.uk/Homepage/fs/en
Parlamentul Marii Britanii:
http://www.parliament.uk/
Olanda

Anul aderarii: Membru fondator

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Amsterdam
Suprafata: 41.526 km2
Populatia: 16,15 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Olanda:
http://www.eu.nl/
Parlamentul Olandei:
http://www.parlement.nl/

Polonia

Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Varsovia
Suprafata: 312.685 km2
Populatia: 38,62 milioane locuitori
Linkuri: Presedintia Poloniei:
http://www.prezydent.pl/x.node?id=82
Guvernul Poloniei:
http://www.kprm.gov.pl/english/index.html

Portugalia

Anul aderarii: 1986

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Lisabona
Suprafata: 92.391 km2
Populatia: 10,1 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Portugalia
:
http://www.ce.pt/
Presedintia Republicii Portugalia:
http://www.presidenciarepublica.pt/en/main.html
Guvernul Portugaliei:
http://www.portugal.gov.pt/Portal/EN/
Republica Ceha

Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Praga
Suprafata: 78.866 km2
Populatia: 10,25 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Cehia
http://www.evropska-unie.cz/eng/
Republica Ceha:
http://www.czech.cz/
Guvernul Republicii Cehe:
http://wtd.vlada.cz/eng/aktuality.htm

Romania

Acord de asociere: 1993

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Bucuresti
Suprafata: 237.500 km2
Populatia: 22,27 milioane locuitori
Linkuri: Presedintia Romaniei:
http://www.presidency.ro
Guvernul Romaniei:
http://www.guv.ro
Parlamentul Romaniei:
http://www.parlament.ro/
Ministerul Integrarii Europene: http://www.mie.ro
Slovacia
Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Bratislava
Suprafata: 48.845 km2
Populatia: 5,43 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Slovacia
http://www.evropska.sk/
Guvernul Slovaciei:
http://www.government.gov.sk/english/
Consiliul National:
http://www.nrsr.sk/default.aspx?lang=en
Slovenia
Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Ljubljana
Suprafata: 20.273 km2
Populatia: 1,93 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Slovenia
http://www.evropska-unija.si/
Republica Slovenia:
http://www.sigov.si/
Spania
Anul aderarii: 1986
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Madrid
Suprafata: 504.782 km2
Populatia: 40,22 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Spania:
http://www.europa.eu.int/spain/
Casa Regala a Spaniei:
http://www.casareal.es/casareal/home2i.html

Suedia
Anul aderarii: 1995
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Stockholm
Suprafata: 449.964 km2
Populatia: 8,87 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Suedia :
http://www.eukomm.se/ie.htm
Casa Regala a Suediei:
http://www.royalcourt.se/net/Royal+Court
Guvernul Suediei:
http://www.sweden.gov.se/

Ungaria
Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Budapesta
Suprafata: 93.030 km2
Populatia: 10,2 milioane locuitori
Linkuri: Reprezentanta Comisiei Europene in Ungaria
http://www.eu.hu/
Republica Ungaria:
http://www.magyarorszag.hu/angol/orszaginfo/alapadatok
 State candidate

Doua state candidate, Turcia si Croatia au deschis negocierile de aderare in 2005. Consiliul
European din 15-16 decembrie 2005 a decis acordarea statutului de tara candidata fostei Republici
Iugoslave a Macedoniei. Alte tari iau in considerare depunerea candidaturii lor in viitorul apropiat.

Croatia

Forma de guvernamant: Republica

Capitala: Zagreb
Suprafata: 56.542 km2
Populatia: 4,49 milioane locuitori
Linkuri: Delegatia Comisiei Europene in Croatia:
http://www.delhrv.cec.eu.int/
Presedintia Republicii Croatia:
http://www.predsjednik.hr/default.asp?jezik=2
Parlamentul Republicii Croatia:
http://www.sabor.hr/default.asp?jezik=2

Turcia

Acord de asociere: 1963

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Ankara
Suprafata: 773.452 km2
Populatia: 68,1 milioane locuitori
Linkuri: Delegatia Comisiei Europene in Turcia:
http://www.deltur.cec.eu.int/english/main-
e.html

Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei

Forma de guvernamant Republica

Capitala Skopje
Suprafata 25.713 km patrati
Populatia 2.054.800
Delegatia Comisiei Europene in Fosta
Linkuri
Republica Iugoslava a Macedoniei
http://www.delmkd.cec.eu.int/
Presedintia Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei
http://www.president.gov.mk/ustav_e.asp#top
Parlamentul Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei
http://www.sobranie.mk/en/default.asp
 State potential candidate

Bosnia-Herzegovina
Forma de
Republica
guvernamant
Capitala Sarajevo
Suprafata 51 066.3 km patrati
Populatia 4.000.000
Linkuri Delegatia Comisiei Europene in Bosnia-Herzegovina
http://www.delbih.cec.eu.int/
DG Extindere-Comisia Europeana
http://ec.europa.eu/enlargement/bosnia_and_herzegovina/index_
en.htm

Serbia
Forma de guvernamant Republica
Capitala Belgrad
Suprafata 102.173 km patrati
Populatia 8.148.576
Linkuri Delegatia Comisiei Europene in Serbia
http://www.eudelyug.org/en/
Guvernul Republicii Serbia
http://www.srbija.sr.gov.yu/
DG Extindere-Comisia Europeana
http://ec.europa.eu/enlargement/serbia/in
dex_en.htm

Muntenegru
Forma de guvernamant Republica
Capitala Podgorica
Suprafata 13,812 km²
Populatia 620.145
Delegatia Comisiei Europene in Republica
Linkuri
Muntenegru
http://www.delscg.cec.eu.int/
Presedintia Republicii Muntengru
http:www.predsjednik.cg.yu
DG Enlargement-European Commission
http://ec.europa.eu/enlargement/montene
gro/index_en.htm
Kosovo sub mandatul Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate ONU

Kosovo sub mandatul Rezolutiei 1244 a

Forma de guvernamant
Consiliului de Securitate ONU
Capitala Kosovo
Suprafata 10.887 km²
Populatia 2,473 milioane (2004)
Biroul de Legatura al Comisiei Europene in
Linkuri
Kosovo
http://www.delprn.ec.europa.eu/
DG Extindere - Comisia Europeana
http://ec.europa.eu/enlargement/serbia/k
osovo/index_en.htm
Procesul de stabilitate si asociere

Procesul de Stabilitate si Asociere (PSA) este politica cadru a Uniunii Europene pentru tarile din Balcanii de Vest, pe toata
perioada pana la o eventuala aderare.
Parteneriatul intre Uniunea Europeana si Balcanii de Vest este in interesul tuturor partenerilor; pace, stabilitate, libertate,
securitate si justitie, prosperitate, calitatea vietii pentru UE si tarile din Balcanii de Vest.
PSA are trei obiective, in special stabilitatea si o trecere rapida la economia de piata, promovarea cooperarii regionale si
perspectiva integrarii in Uniunea Europeana. Acest proces ajuta tarile din regiune sa isi construiasca capacitatea de a adopta si
implementa standarde europene, incluzand si acquis-ul comunitar, cat si standarde internationale.
PSA are la baza un parteneriat progresiv in care UE ofera o combinatie de concesii comerciale (Masuri Comerciale Autonome),
asistenta economica si financiara (Programul CARDS) si relatii contractuale (Acorduri de Stabilitate si Asociere). Fiecare tara
avanseaza la o alta etapa in functie de indeplinirea angajamentelor in cadrul PSA. Rapoartele de progres anuale evalueaza stadiul
de pregatire al tarilor din Balcanii de Vest de integrare in Uniunea Europeana.
Ca urmare a Strategiei Regionale a Uniunii Europene pentru Balcanii de Vest din 1997, Comisia Europeana a elaborat in 1999
fundamentul pentru elaborarea unei viziuni mai ambitioase pentru dezvoltarea regiunii – Pactul de Stabilitate si Asociere.
Instrumentele sale au fost formulate la Summitul de la Zagreb din noiembrie 2000. Summitul de la Tesalonic din iunie 2003 a
imbogatit PSA cu elemente inspirate de procesul de extindere, astfel incat sa faca fata mai bine noilor provocari. Agenda
Tesalonic a introdus o gama de noi instrumente pentru a spijini procesul de reforma in tarile din Balcanii de Vest si pentru a le
apropia mai mult de Uniunea Europeana. Dintre aceste noi instrumente, cel cu cel mai mare potential se refera la Parteneriatele
Europene, inspirat de Parteneriatele de Aderare. Primul set de Parteneriate Europene a fost aprobat in 2004; prin identificarea
prioritatilor pe termen scurt si mediu pe care tarile trebuie sa le abordeze, Parteneriatele Europene vor ajuta Balcanii de Vest sa
faca reforme si sa pregateasca pentru o viitoare integrare.
Toate tarile din Balcanii de Vest au perspectiva unei viitoare integrari in Uniunea Europeana, un obiectiv sustinut de Consiliul
European de la Feira din iunie 2000 si confirmat de Consiliul European de la Tesalonic din iunie 2003. Consiliul European din
iunie 2005 a re-confirmat ferm angajamentele precedente.
Croatia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, carora li s-a acordat statul de tari candidate, raman parte a PSA.
Celelalte tari din Balcanii de Vest potentiale tari candidate sunt: Albania, Bosnia si Hertegovina, Serbia, Muntenegru, inclusiv
Kosovo cu respectarea Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate a Natiunilor Unite.
In ianuarie 2006, Comisia Europeana a adoptat o Comunicare cu privire la “Balcanii de Vest pe calea spre UE: consolidarea
stabilitatii si cresterea prosperitatii”. Comunicarea evalueaza progresele realizate dupa Summitul de la Tesalonic si stabileste
masuri concrete pentru a consolida politica UE pentru Balcanii de Vest si instrumentele acesteia.

Albania
Forma de
Republica
guvernamant
Capitala Tirana
Suprafata 28.748 km patrati
Populatia 3.200.000
Linkuri Delegatia Comisiei Europene in Albania
http://www.delalb.cec.eu.int/
Presedintia Albaniei
http://www.president.al
DG Extindere-Comisia Europeana
http://ec.europa.eu/enlargement/albania/index_en.htm