Universitatea Spiru Haret

Centrul universitar Constanţa

Facultatea de Management Financiar Contabil

Disciplina : MODELAREA DECIZIEI FINANCIARE ŞI MONETARE

Anul II, ZI, FR
Specializarea: FINANŢE - BĂNCI

PROCESUL MODELĂRII

Cercetarea ştiinţifică a evoluat în timp şi se derulează faptic de la observare, la

descriere formală, la identificarea caracteristicilor măsurabile şi măsurarea lor, la
determinarea unor corelaţii cantitative şi formularea unor noi adevăruri de fond. Analiza
cantitativă poate furniza informaţii asupra stabilităţii caracteristicilor obiectului studiat, în
sensul:
• aprofundării cunoaşterii în limitele de stabilitate şi sesizarea,
eventual, a unor aspecte noi;
• studierii limitelor de stabilitate şi identificarea eventualelor
tendinţe în afara acestora limite;
• confirmării sau infirmării ca esenţiale a unora din
caracteristicile obiectului de studii.
Dificultatea sau imposibilitatea lucrului cu obiecte reale (sau cel puţin cu unele din
ele), a generat necesitatea reprezentării acestora. Concepută iniţial ca imitare, reproducerea
"în mic" a obiectului real, reprezentarea a devenit treptat simbolică şi apoi "de esenţă", proces
în care factorul cantitativ şi analiza cantitativă au jucat un rol important. Reprezentarea a
devenit model, iar procesul construirii acestuia a devenit modelare.
Procesul modelării este acceptat însă de alţi mulţi autori ca un proces de cunoaştere
prin care se studiază un obiect cu ajutorul altui obiect. Obiectul studiat este originalul (O), iar
obiectul cu care se studiază este modelul (M).
Modelarea a fost folosită în procesul gnoseologic atât de către marii filozofi şi
gânditori ai antichităţii (Aristotel, Euclid, Ptolemeu), cât şi de renumiţii cercetători ai evului
de mijloc (Copernic, Keppler, Descartes), dar conceptul ca atare a fost introdus recent.

1
 În economie, marile şcoli ale secolelor XVIII - XIX, ca şi şcolile clasică şi neoclasică,
şcoala keynesistă şi multe altele au elaborat modele ale fenomenelor economico-financiare
atât în macro cât şi în microeconomie.
1) Frangois Quesnay, fondatorul şcolii fiziocrate (sec.XVIII), formulează, sub
forma unui tablou economic, un model al echilibrului static într-o economie închisă
întemeindu-şi argumentaţia pe existenţa fluxurilor economice între participanţii la
activitatea economică.
2) Wasili Leontieff, elaborează în anii '30 ai sec. XX, pornind de la fluxurile
economice între diferite activităţi, modelul balanţei legăturilor dintre ramuri (BLR). Acest
model conduce la formularea unor categorii economice noi, dintre care amintim pe cea a
cheltuielilor totale reprezentând cuantumul cu care ar trebuie să crească produsul global al unei
ramuri în cazul în care s-ar produce creşterea cu o unitate a produsului final al unei alte ramuri.
Caracteristicile proceselor de legătură între ramurile economiei sunt exprimate prin următorii
indicatori:
Xij = fluxul economic între ramurile i şi j (i, j = 1,2,..., n) (valoarea pe care o furnizează ramura
i către j);
Xi(j) = produsul global al ramurii i(j);
aij = consumul specific al ramurii j din producţia ramurii i:

xij
aij =
Xj

Yi(j) = produsul final al ramurii i(j).

Cu acestenotatii modelul legaturilor intre ramuri devine :

n
Xi = ∑
j =1
xij + Yi ,

Care poate fi rescris cu ajutorul consumurilor specifice:

n
X i = ∑ aij X j + Yi ,
j =1

Sau ca forma matriciala : X=A*X+Y,

2
 In care X=|| Xi || n*1 A = ||aij || n*n Y = || Yi || n*1, de unde avem :

X = (E-A) -1 *Y,

In care (E-A) -1= || Aij || n*n,

unde Aij este cheltuiala totală a ramurii i în raport cu ramura j aşa cum a fost definită mai sus.
3) Jean Baptiste Say, reprezentant de seamă al şcolii clasice (sec. XIX), formulează
legea debuşeelor al cărei model îl reprezintă legătura dintre cerere (C) şi producţie (Q):
produsele se schimbă pe produse, astfel încât o producţie oarecare îşi generează propria
cerere, adică C = f (Q).
4) înving Fisher, reprezentant al şcolii neoclasice (finele sec. XIX - începutul sec.
XX), a sintetizat unul din primele modele ale masei monetare (M) în care ia în
consideraţie viteza de circulaţie a banilor (v), nivelul preţurilor (P) şi volumul
tranzacţiilor (T):
M*v=P*T
5) Reprezentanţii şcolii de la Cambridge, Alfred Marshal şi Frangois Pigou,
formulează modelul cererii de bani (Md) sub forma

Md = k*P*Y

unde k = coeficient de lichidităţi, Y = venitul real.

Ambele modele (4 şi 5) ilustrează legătura dintre bani şi economia reală, legătură
neacceptată până atunci de cercetarea ştiinţifică economică.
Privit formal, un model este o mulţime de relaţii între o mulţime de variabile şi parametrii.
Modelarea devine tot mai folosită în cercetarea ştiinţifică, iar în domeniile ştiinţelor
sociale şi în primul rând al celor economice deschide un nou orizont de investigare -
experimentarea, realizată prin tehnica simulării.
Simularea reprezintă o tehnică de cercetare a dinamicii unor evoluţii reale, bazată pe
similitudinea de proprietăţi sau relaţii ce există între obiectul (fenomenul, procesul) real şi modelul
lui. Simularea creează posibilitatea de a întrevede tendinţele dinamicii unui obiect studiat, ale
funcţionării unui sistem cercetat, fără a lucra efectiv în vivo, adică asupra "realului", ceea ce de
multe ori este imposibil sau, chiar dacă ar fi posibil, devine traumatizant, riscant sau extrem de
costisitor. Rezultatul practic cel mai important este că pot fi formulate recomandări privind ce
decizii ar fi cele mai bune şi când ar trebui luate. Procesul modelării presupune existenţa, alături
de cele două obiecte O şi M, a cercetătorului, înţeles ca subiect al cercetării (S). Astfel,
procesul modelării face referinţă la trei elemente: O, M şi S.
3
 Subiectul participă la acest proces cu o teorie T(O/S), adică un summum de
cunoştinţe pe care el le acceptă şi pe care se bazează în studierea obiectului cercetat.
Contribuţia subiectului este esenţială în procesul modelării şi are un accentuat caracter personal
(subiectiv). Ca urmare, rezultatul procesului nu este unic. De regulă, pornind de la un
acelaşi original (O) şi chiar cu o aceiaşi teorie (T), doi subiecţi diferiţi, (Si şi S2) pot
concepe modele diferite (M1 şi M2). De aceea modelul este înţeles ca Un model privind
originalul (O) în interpretarea subiectului (S), adică M (O/S), respectiv condiţionat de
subiect.
Reprezentarea procesului cunoaşterii pe baza unui model sugerează mai multe etape
ale procesului modelării:
(i) enunţarea de către subiect, pe baza teoriei acceptate de el, a
proprietăţilor originalului. Fie "o" numărul acestor proprietăţi, adică:

P1,(O),P2(O),...,P0(O)

(ii) transpunerea proprietăţilor în model:

P1(O) → P1(M), P2(O) → P2(M),..., P0(O) → P0(M)
(iii) formularea altor proprietăţi ale modelului, pe baza înţelegerii modului său de
funcţionare în acelaşi context al limitelor teoriei pe care subiectul se bazează. Fie "m"
numărul acestor proprietăţi, adică:
P0+1(M),Po+2(M),…,P0+m(M)
Etapa presupune relaţii de verificare a modelului cu teoria şi de ajustare a acesteia din
urmă în limitele acestuia,
(iv) verificarea noilor proprietăţi ale modelului asupra
originalului:
P0+1(M) → P0+1(O),P0+2(M) → P0+2(O),…P0+m(M) → P0+m(O)
Este o etapă a "întrebărilor" privind veridicitatea noilor proprietăţi şi presupune relaţii de
verificare model-orginal.
(v) concluzii, o etapă în care se formulează componente noi ale teoriei, fie argumente
care să confirme şi să consolideze ceea ce deja se ştia, fie argumente pentru ajustări ale
celor deja cunoscute. Una din direcţiile acestor concluzii este de a motiva de ce noile sau
unele din noile proprietăţi ale modelului nu se potrivesc originalului, de a selecta acele noi
4
 proprietăţi care ar putea fi valabile în cazuri particulare, de a caracteriza (descrie) aceste
cazuri particulare şi de a formula implicaţiile care survin în raport cu teoria.

Analiza mediului concurential

Intreprinderea, ca subsistem particular inclus în sistemul global al societăţii, funcţionează în

cadrul acestuia şi datorită lui întreţine raporturi constante cu diferiţi parteneri: cumpără
echipamente, materiale şi mărfuri de la furnizori; vinde produsele realizate sau mărfurile clienţilor
săi; împrumută sau plasează fonduri în alte întreprinderi sau bănci; plăteşte impozite sau
beneficiază de ajutor de la stat.
Toţi aceşti agenţi economici, ca elemente ale mediului global, se află în. relaţii de
intercondiţionare. Activitatea tuturor poartă amprenta contextului economic, social, politic specific
societăţii la un moment dat. Astfel, rezultatele întreprinderii sunt influenţate de activitatea
partenerilor direcţi (salariaţi, acţionari, furnizori, cumpărători, stat). Comportamentul acestora
este, la rândul său, influenţat de mediul imediat, specific, în care acţionează: cel al salariaţilor - de
sindicate, cel al administraţiei fiscale - de politica de stat etc. Mediul global, definit ca ansamblul
factorilor şi forţelor externe întreprinderii, în măsură să-i afecteze maniera de dezvoltare poate fi
structurat astfel1:

5
 şi indirect asupra întreprinderii.
Reglementările financiare, fiscale, sociale etc, ca expresie a voinţei politice în domenii
economico-social, financiar, monetar etc, influenţează practic activitatea tuturor actorilt
economici.
A realiza un studiu global al mediului este, pe de o parte, dificil şi complex, iar pe de al!
P
parte insuficient de selectiv în reflectarea influenţelor asupra întreprinderii analizate. Pentrui
rimul înţelege presiunile pe care le suportă întreprinderea este indicată disocierea diferitelor tipuri 4
nivel mediu în care aceasta evoluează: economic şi comercial, tehnologic, socio-cultural, politici
de administrativ ( fig. 2.2).
structu
rare a
mediul
ui redă
impact
ul
imedia
t al
întrepr
inderii
cu
furnizo
ri
clienţii
,
consu
matori
întreprinderea este un sistem deschis spre acest mediu general cu care întreţine doi
i
categorii de relaţii: de piaţă ( cu: clienţii, furnizorii, firmele concurente, consumatorii finali etc.)i în
finali,
afara pieţei ( cu: puterea publică, organizaţii financiare, grupări sociale etc). De aceea, eficiei
firmel
actului decizional este condiţionată de cunoaşterea operativă nu numai a realităţilor interne, ci şi
e
mediului economic în care aceasta acţionează. Analiza mediului presupune un studiu i
concur
principalelor tendinţe ale acestuia în scopul stabilirii oportunităţilor şi pericolelor externe,i
ente.
identificării şi dimensionării factorilor cheie ai succesului. Abordarea mediului ambiant într-
Cel
logică economică presupune cunoaşterea nevoilor consumatorilor şi a tendinţelor cererii,
dc-al
sectorului de activitate în care este implicată întreprinderea, a concurenţei prezente şi viitoare.
doilea
Investigarea acestor probleme necesită informaţii privind întreprinderea şi mediul în ca
nivel,
acţionează. Evaluarea potenţialului propriu se face pe baza întregului sistem de informaţii intern
mai
Pentru aprecierea forţei concurenţilor şi a sectorului de activitate se apelează la informaţii extern
îndepă
anuare statistice, presa de specialitate, bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere ale firmei
rtat,
concurente, studiile de piaţă elaborate de organismele de specialitate, informaţiile oferitei
influen
diferite organe centrale. O perioadă îndelungată studiul concurenţei s-a rezumat la analiza
ţei
cotei-părţi de piaţă a întreprinderii. Treptat, acest concept a fost înlocuit cu cel de pozii
asupra
concurenţială, iar analiza a fost orientată spre două direcţii esenţiale: contextul concurenţial şi
agenţil
avantajul concurenţial, îmbogăţindu-se cu noi modele de investigare în măsură să permită
or
cunoaşterea unui mediu concurenţial complex şi dinamic.
econo
Cunoaşterea mediului concurenţial necesită investigarea prioritară a:
mici
- cotei-părţi de piaţă;
din
- poziţiei concurenţiale;
primul
- structurii concurenţei;
nivel
6
-c naţional şi internaţional.
o
n
t
e
x
t Modele de analiză strategică a mediului concurenţial
u
l
u Nevoia de a avea un cadru conceptual şi instrumente adecvate fundamentării strategice a
ideciziilor, în condiţiile unei puternice competiţii interne şi internaţionale, a condus la apariţia unui
număr mare de modele de analiză strategică a mediului concurenţial. Modelele de referinţă sunt
ccele puse la punct de trei mari cabinete de consultanţă: modelul B.C.G. (Boston Consulting
oGroup), modelul A.D.L. (Arthur D. Little) şi modelul Mc Kinsey. Toate acestea se bazează pe
ndouă concepte fundamentale: starea, evoluţia pieţei în ansamblu şi poziţia concurenţială a
cîntreprinderii în domeniul său de activitate strategică. Dubla dimensionare a analizei permite
uutilizarea unei reprezentări de tip matricial pentru evaluarea poziţiei întreprinderii într-un domeniu
rdat, respectiv elaborarea unor strategii în consecinţă.
e Această evaluare nu se face global, ci prin segmentarea activităţii unei întreprinderi în aşa
nzisele "centre" sau "domenii" de activitate strategică şi respectiv poziţionarea acestora.
ţSegmentarea strategică permite identificarea cuplurilor omogene produs-piaţă în termeni de
icomportament concurenţial şi de tehnologie.
a Domeniul de activitate strategică (DAS) reprezintă ansamblul de produse având baze
ltehnologice (procedee şi echipamente de producţie), comerciale (clientelă, zonă geografică etc.) şi
;concurenţiale comune. Aceste "domenii" servesc ca bază în evaluarea poziţiei pe piaţă a unei
-întreprinderi
a şi a diagnosticului strategic. în prezent conceptul de DAS este înlocuit progresiv cu
vcel de segment strategic (vezi voi. 2).
a
n Modelul B.C.G.
t
a Modelul B.C.G. este cunoscut în literatura economică sub denumirea de „modelul curbei de
jexperienţă", după conceptul care stă la baza fundamentării lui. Curba de experienţă (curba
ucosturilor în funcţie de producţia cumulată) semnifică faptul că o dată cu dublarea producţiei
lcumulate a unui bun, costurile scad cu 10 - 30 %'. Această scădere a costurilor n-arc însă o cauză
uunică (dublarea producţiei), ci provine din acţiunea cumulată a unui complex de factori: gTadul de
idotare tehnică, calificarea şi experienţa lucrătorilor, organizarea şi productivitatea muncii,
economia de scară etc.
c Modelul B.C.G. implică două variabile strategice fundamentale:
o - rata de creştere a sectorului de activitate analizat;
n - partea de piaţă relativă a întreprinderii pe acest segment.
c Partea de piaţă relativă ( calculată prin raportarea la activitatea concurentului principal) dă
uo imagine a poziţiei întreprinderii pe scara costurilor, respectiv a situaţiei sale concurenţiale.
rîntreprinderea care deţine cea mai importantă cotă-parte de piaţă dispune de un avantaj
econcurenţial major. De aceea ea are interesul să-şi mărească partea de piaţă, independent de rata de
ncreştere a sectorului. Asigurarea ( prin partea de piaţă relativă ridicată) condiţiilor de realizare a
ţ„efectului de experienţă" conduce la costuri mai scăzute, la preţuri de vânzare mai competitive şi la
i
a
l
7
dominarea pieţei prin costuri. în ceea ce priveşte rata de creştere , aceasta este pentru B.C.G.
factorul esenţial al realizării „efectului de experienţă". Numai sectoarele dinamice, pieţele în
expansiune cunosc o scădere importantă de costuri şi permit crearea unor avantaje concurenţiale
durabile. în cazul sectoarelor stabile (cu o rată de creştere foarte redusă sau zero), costurile au
aceeaşi caracteristică, iar rentabilitatea este slabă.
Analiza corelată a aspectelor privind poziţia concurenţială a întreprinderii şi dinamica
sectorului se face cu ajutorul matricei strategice B.C.G.. Această matrice se construieşte
înregistrând pe ordonată rata de creştere a sectorului, pe o scală cuprinsă între 0 şi 20% (valoarea
medianei - 10%), iar pe abscisă, partea de piaţă relativă a centrului de activitate strategică, pe o
scală mergând de la 0 la 10. Mediana părţii de piaţă relative este egală cu 1 şi corespunde unei
părţi de piaţă egală cu cea a liderului. Valorile mediane ale celor doi indicatori strategici permit
construirea a patru cadrane, în care "domeniile" de activitate investigate sunt plasate după
caracteristicile lor.1

Fig. 2.6 Matricea strategică B.C.G.

Poziţia I, denumită de autori „Vedetă" sau „Stea" cuprinde produse sau domenii de
activitate strategică cu o solidă poziţie pe piaţă (partea de piaţă relativ mare) şi care acţionează
într-un sector dinamic, cu o puternică rată de creştere. Aceste produse înregistrează cele mai bum
costuri şi cea mai mare rentabilitate. Fiind plasate într-un sector în plină expansiune, întreprinderilt

8
sunt obligate să investească pentru a le menţine poziţia pe piaţă, ceea ce implică nevoi mari de
capital, ce pot fi asigurate preponderent prin autofinanţare.
Poziţia II, denumită „Vacă de muls", cuprinde produse cu o puternică parte de piaţă, dar
plasate într-un domeniu de activitate cu o rată mică de creştere sau în declin. Partea de piaţă
ridicată explică avantajele de cost şi poziţia dominantă a acestor produse în ce priveşte
rentabilitatea. Dinamica slabă a sectorului şi nevoile investiţionale reduse conduc la degajarea unor
fluxuri financiare pozitive. Domeniile (produsele) situate în cea de-a III poziţie, „Dilemă", deţin,
într-un sector dinamic, o parte redusă de piaţă. Aceasta explică desfăşurarea activităţii cu costuri
relativ ridicate şi cu o rentabilitate scăzută. Depăşirea acestei situaţii mediane necesită investiţii
importante industriale, comerciale şi financiare şi consolidarea poziţiei concurenţiale.
în poziţia a IV-a, „Povară", sunt plasate produse cu un slab potenţial de dezvoltare.
Rentabilitatea lor este scăzută, nulă sau chiar negativă, fiind situate nefavorabil pe curba de
experienţă în raport cu concurentul principal. Aceste produse prezintă interes redus pe piaţă şi vor
afecta în timp performanţele întreprinderii.
Orientarea strategică a unei întreprinderi este dependentă de poziţiile pe care domeniile sale
strategice (DAS-uri) le ocupă în această matrice.

Fig 2.7 Orientările clasice ale modelului B.C.G.

Astfel, pentru D.A.S-urile din cadranul I, întreprinderea trebuie să acţioneze pentru

menţinerea poziţiei lor de vedetă. în acest scop, ea trebuie să investească în acelaşi ritm cu
creşterea pieţei sau cu ritmul concurentului cel mai important. Pe măsura creşterii gradului lor de

9
 maturitate, aceste DAS-uri pot trece din poziţia de "Vedetă" în cea de "Vacă de muls". Pentru
produsele din cadranul II, "Vacă de muls", întreprinderea trebuie să asigure o gestiune riguroasă
potenţialului disponibil şi să-şi menţină o rentabilitate ridicată. In legătură cu produsele "Dilemă",
funcţie de competenţele proprii şi de capacitatea financiară, întreprinderile pot acţiona fie pent
ameliorarea poziţiei (ceea ce solicită importante investiţii), fie pentru o dezvoltare selectivă
consolidarea poziţiei pe un anumit segment. Pentru cadranul IV, "Povară", produsele care sunt în
rentabile pot să-şi menţină poziţia fără a investi însă în domeniul respectiv. în cazul unei rentabilit
nule sau negative este indicată abandonarea domeniului respectiv de activitate. Chiar dacă în preze
utilizarea modelului B C G este discutabilă datorită limitelor sale, el constituie totuşi o referinţă
domeniu De altfel, modelele strategice elaborate ulterior preiau conceptele de bază, îmbogăţind!
cu noi abordări şi puncte de vedere.
Modelul BCG este un model determinist, bazat pe supremaţia avantajului de cost t
aceea, el nu are valoare operaţională în domeniile în care cererea nu este sensibilă la varia
preţurilor. Modelul integrează numai funcţia comercială şi cea financiară. El ia în considerare
special pieţele din amonte. Ori, o poziţie privilegiată pe lângă un furnizor este adesea o sursă
avantaj concurenţial Relaţiile de cauzalitate sugerate de autorii modelului (rată de creştere - nev
financiare, parte de piaţă - resurse degajate) sunt forţate. O întreprindere poate fi rentabilă şi de»;
fluxuri pozitive de trezorerie fără să deţină o parte de piaţă mare. Însuşi conceptul de "efect
experienţă" are o serie de limite. Firmele recent implantate pe o piaţă pot să compenseze efectul
experienţă prin aplicarea unei tehnologii performante sau prin delocalizarea producţiei în zo
geografice unde costul manoperei este redus. De asemenea, reducerea conjuncturală a cererii &
apariţia ofertei unor produse de substituţie pot ruina în puţin timp întreprinderile care au contat
."'efectul de experienţă". In aceste condiţii, "efectul de experienţă" se transformă dintr-un avan1
într-un handicap. Din punct de vedere metodologic, aplicarea corectă a modelului BCG ridică
serie de probleme datorită dificultăţilor de identificare a domeniilor de activitate ale întreprinde
analizate şi mai ales ale concurenţilor.
Având în vedere criticile aduse modelului B.C.G., autorii acestuia au propus o variar
îmbunătăţită care integrează pe lângă factori cantitativi ai modelului clasic, o serie de variab
calitative1. Modelul BCG. actualizat introduce o nouă variabilă şi anume "prima de preţ" de ca
întreprinderea poate să beneficieze în măsura în care produsul sau serviciul său aduc un avan
cumpărătorului, în domeniul: calităţii, unicităţii, stilului, imaginii de marcă, serviciil post-
vânzare.
Noua matrice BCG. are două variabile explicative ale avantajului concurenţial:
- partea de piaţă, care asigură, ca şi în modelul clasic, un avantaj de cost;
- gradul de diferenţiere a produselor, care stă la baza primelor, deci avantajului de preţ
Cele 4 cadrane ale modelului BCG. actualizat corespund a patru tipuri de strategii specific
Cadranul A (strategia de fragmentare) este specific produselor, domeniilor de activitate s
întreprinderilor pentru care nu există nici o legătură între partea de piaţă si performan
Diversificarea este cea care asigură, mai ales în cadrul întreprinderilor mici si mijlocii din domen
confecţiilor, alimentaţiei publice, etc, nişe foarte rentabile.

10
 Cadranul B cuprinde domenii în care nu există nici un avantaj în termen de preţ sau de cost
(strategie de impas). Exemplul tipic este cel al industriei siderurgice.
Specializarea (cadranul C) este un tip de strategie ce asigură întreprinderii obţinerea unui
avantaj de preţ ( prin realizarea unor produse diferenţiate, de calitate deosebită), precum şi a unui
avantaj de cost, în măsura în care DAS-ul respectiv a obţinut o parte de piaţă importantă.
Cadranul D reprezintă cazul clasic al matricei B.C.G., unde avantajul în termeni de cost este
preponderent pentru întreprinderile care deţin o parte mare de piaţă. Este cazul produselor standard.
realizate în cantităţi mari, de regulă produsele de larg consum. Activităţile, domeniile specifice
strategiei de volum sunt cele la care posibilităţile de diferenţiere a produselor sau serviciilor sunt
reduse.
Orientările strategice recomandate în acest caz sunt:
- creşterea părţii de piaţă pentru activităţile de volum;
- consolidarea nişelor existente sau găsirea unor noi nişe pentru activităţile unde diferenţierea
e posibilă;
- abandonul, pentru domeniile în impas.
Diferenţiere

11
 Modelul A.D.L.

Modelul A.D.L. orientează investigarea strategică pornind de la două variabile

fundamentale: maturitatea activităţii (întreprinderii) şi poziţia concurenţială a întreprinderii într-un
anumit domeniu de activitate. Maturitatea unei activităţi (a unei întreprinderi) este o extensie a
conceptului de ciclu de viaţă al produsului. Ea se apreciază prin analiza unor factori calitativi şi
cantitativi şi cuprinde 4 stadii: demaraj, expansiune, maturitate, declin. Prin implicarea criteriului
maturităţii, modelul A.D.L. introduce, pe lângă rata de creştere a sectorului, şi alte elemente
calitative, prospective (ignorate de modelul B.C.G.), şi anume: gama de produse comercializate,
distribuţia părţii de piaţă, stabilitatea părţii de piaţă, stabilitatea clientelei, evoluţia tehnologică,
nivelul barierelor de intrare.
Maturitatea sectorului se stabileşte în funcţie de nivelul realizării unui sistem de indicatori,
aşa cum rezultă din fig. 2.9.

Fig 2.9. Factorii explicativi ai maturităţii unui sector

12
 Poziţia concurenţială măsoară forţa relativă a întreprinderii (faţă de concurenţii săi) prin
prisma factorilor cheie ai succesului. Autorii modelului ADL au sintetizat aceşti factori pe funcţii
ale întreprinderii, ca în figura 2.10:

Fig. 2.10 Factorii poziţiei concurenţiale (Modelul ADL)

După gradul de realizare a acestor factori cheie se disting următoarele poziţii

concurenţiale':
- dominantă - deţinută de DAS-urile pentru care întreprinderile sunt capabile să controleze
comportamentul concurenţilor săi, să-şi stabilească opţiunile strategice independent de aceştia;
- puternică - deţinută de produse pentru care se poate duce o politică strategică
independentă, fără să se pericliteze situaţia pe termen lung;
- favorabilă - care vizează DAS-uri ce dispun de atuuri strategice importante şi care au
şanse să şi le menţină pe termen lung;
- nefavorabilă - deţinută de produse cu performanţe suficient de satisfăcătoare pentru a
justifica continuarea activităţii şi care supravieţuiesc, în general, datorită toleranţei concurenţilor
principali. Acestea au şanse medii sau inferioare mediei de a-şi menţine poziţia pe termen lung;
- marginală - specifică produselor cu performanţe slabe, puţin satisfăcătoare. Acestea pot
rezista pe termen scurt, dar trebuie să-şi amelioreze poziţia pentru a avea şanse de supravieţuire pe
termen lung.
Evaluarea poziţiei diferitelor domenii de activitate strategică ale întreprinderii se face cu
ajutorul matricei A.D.L. care se prezintă sub forma unui tabel cu dublă intrare (fig. 2.11):
- pe abscisă se înregistrează maturitatea sectorului
- pe ordonată este indicată poziţia concurenţială.

13
 Fig 2.11 - Matricea A.D.L.

în cadrul acestui model se pot izola diferite cadrane, fiecare reprezentând cazuri distincte î
ceea ce priveşte cuplul maturitate-poziţie concurenţială. Astfel, un D.A.S. aflat în faza de demarc
sau creştere şi care ocupă o poziţie puternică sau dominantă se caracterizează economic printr-i
rentabilitate ridicată. Dar menţinerea acestei poziţii necesită investiţii mari, ce pot fi preponderer
autofinanţate. Şi D.A.S.-urile ce deţin o poziţie concurenţială mai puţin avantajoasă au nevoie d
investiţii importante, dar posibilitatea lor de a se autofinanţa este cu atât mai mică cu cât poziţia Io
tinde spre cea marginală. Orientările strategice sugerate de modelul A.D.L. sunt mai puţi
tranşante comparativ cu cele ale modelului B.C.G. şi se înscriu în zone al căror contur este ma
puţin precis.
Dezvoltarea naturală presupune angajarea tuturor resurselor spre produsele (sau activităţile
unde întreprinderea deţine o bună poziţie concurenţială şi spre cele aflate în faza de demara
Dezvoltarea selectivă presupune investirea într-o manieră selectivă pentru a reorienta activitate
sau a ameliora poziţia concurenţială, respectiv rentabilitatea. Abandonul vizează activităţii
(produsele) cu poziţie competitivă slabă sau produse noi, dar cu risc concurenţial prea ridicat. Se
poate conchide deci că succesul unei firme e dependent de capacitatea ei de a-şi alege domeniul d
activitate, cuplul produs - piaţă unde poate deţine cea mai bună poziţie concurenţială şi unde-s
poate valorifica cel mai bine propriile competenţe.

Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii în vederea luării deciziei

financiare

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea raporturilor dintre diferitele

clemente patrimoniale şi evidenţierea principalelor mutaţii calitative în situaţia mijloacelor şi
surselor, generate de schimbările interne şi de interacţiunea cu mediul economico-soeial. în
concordanţă cu acest obiectiv, problematica analizei financiare este circumscrisă următoarelor
aspecte:
1. Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a întreprinderii;
2. Sistemul de factori care acţionează asupra structurii patrimoniale;
3. Analiza ratelor de structură patrimonială.

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a întreprinderii

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a întreprinderii presupune investigarea

14
elementelor bilanţiere de activ şi de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul
întreprinderii.
Metodologic, caracterizarea generală a structurii financiare se face cu ajutorul mărimilor absolute, a
celor relative de structură şi a corelaţiilor cu dinamica şi structura activităţii. Sporirea valorii unei astfel
de analize necesită investigarea bilanţurilor pe mai multe exerciţii succesive.

15
16
17
Analiza ratelor de structură patrimonială

Metoda ratelor constituie, aşa cum s-a mai subliniat, un instrument operaţional şi eficient al
analizei financiare. Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de
posturi) din activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de
activ, respectiv de pasiv. în ciuda simplităţii sale tehnice, această metodă furnizează indicaţii
edificatoare privind situaţia financiară a întreprinderii, mai ales în cazul analizelor comparative în
timp şi spaţiu.

Analiza ratelor de structură a activului

în sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă şi

totodată mai frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata
stocurilor, rata creanţelor, rata disponibilităţilor. Toate acestea reflectă preponderent aspecte
privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenenţa sectorială, natura activităţii şi mai puţin
aspecte legate de politica sa financiară.
a) Rata activelor imobilizate (Rj), calculată ca raport între activele imobilizate şi totalul
lilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea
iermanent, în totalul patrimoniului.

18
 Anumiţi autori calculează rata imobilizărilor prin raportarea activelor imobilizate la cealaltă
componentă patrimonială, active circulante, fără ca acest aspect tehnic să-i schimbe conţinutul
economic.
Indiferent de sistemul de calcul, rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a
capitalului în întreprinderea respectivă. Conţinutul diferit al componentelor imobilizărilor, precum
şi reacţia nuanţată a acestor componente la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici justifică
utilizarea în teoria şi practica economică a unor rate complementare.
ai) Rata imobilizărilor corporale (Ric) care se calculează:

Mărimea acestui indicator e determinată, în primul rând, de natura activităţii. în ramurile

industriei grele şi în cele care solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare, această
rată înregistrează valori ridicate. Dimpotrivă, în ramurile cu o slabă dotare tehnică, rata
imobilizărilor corporale este relativ redusă. Pentru întreprinderile din acelaşi sector de activitate,
rata imobilizărilor corporale depinde de opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare,
de condiţiile concrete în care-şi desfăşoară activitatea. Datorită sistemului complex de variabile
care au incidenţă asupra acestui indicator, e foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de
referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că, pentru întreprinderi comparabile, rata activelor
imobilizate măsoară capacitatea acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la
schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei. La întreprinderile cu o pondere ridicată a
imobilizărilor corporale operează mai dificil o conversie a activelor sale în disponibilităţi.
da) Rata imobilizărilor financiare (Rif) exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor financiare
pe care întreprinderea analizată le-a stabilit cu alte unităţi mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere
externă.

Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea întreprinderii. Aceasta explică valorile mici
ale ratei imobilizărilor financiare în cazul întreprinderilor mici, respectiv valorile foarte ridicate în
cazul holdingurilor.

19
 b) Rata activelor circulante (RAC) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
bilanţului:

Ca şi în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operaţional se recomandă

ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanţelor comerciale, rata
disponibilităţilor şi plasamentelor.

Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai
ridicată la întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzute în
sfera serviciilor. Durata ciclului de exploatare se reflectă direct în această rată. La întreprinderile
cu ciclu de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată şi invers. Totodată, nivelul stocurilor se
modifică sub influenţa factorilor conjuncturali şi a condiţiilor pieţei. Anumite componente
speculative pot determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora. Este, în special,
cazul unor materii prime la care se înregistrează frecvent fluctuaţii de preţuri. Interpretarea
evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor necesită corelarea cu nivelul activităţii,
admitându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:

unde: ICA este indicele cifrei de afaceri;

îs este indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor,
încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază
negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra
solvabilităţii întreprinderii.
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminată,
produse finite, mărfuri; ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp constituie informaţii
indispensabile fundamentării politicii comerciale.

20
 Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcţie de
necesităţi, şi totalul activului. Valoarea lor diferă în funcţie de natura activităţii: de aceea, la
întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei neterminate
înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt preponderente stocurile de
mărfuri etc.
bi) Rata creanţelor comerciale (Re):

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii extern
din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Totodată, rata creanţelor
comerciale suportă influenţa uzanţelor, specifice domeniului de activitate, în materie de termene de
plată. De aceea ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule în întreprinderile aflate în contact
direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în numerar (comerţ cu amănuntul,
prestări de servicii către populaţie etc). în relaţiile inter-întreprinderi, rata creanţelor comerciale
înregistrează valori mai ridicate, evident cu variaţii de la un caz la altul, în funcţie de specificul
domeniului.
Pentru evidenţierea unor aspecte analitice, dar cu implicaţii asupra echilibrului unei firme,
este utilă aprofundarea analizei creanţelor, respectiv determinarea unor rate analitice având în
vedere:
- natura creanţelor:
- creanţe legate de ciclul de exploatare (clienţi);
- creanţe diverse (creanţe asupra personalului, statului, acţionarilor);
- certitudinea realizării lor:
- creanţe certe;
- creanţe incerte (creanţe nerealizate la termen şi a căror încasare devine nesigură,
creanţe apărute ca urmare a încălcării legislaţiei financiare);
- termenul de realizare:
- creanţe pe termen scurt (până la 10 zile);
- creanţe pe termen mediu (10-30 de zile);

21
 - creanţe pe termen lung (peste 30 de zile).
Tehnic, pentru oricare din elementele prezentate mai sus se poate calcula o rată analitică de
structură, prin raportarea creanţei respective, după caz, la totalul creanţelor, la activele circulante
sau la totalul activelor.
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor:

Pentru o investigare mai analitică se pot determina două rate distincte: rata disponibilităţilor
şi raţa plasamentelor.
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor băneşti în patrimoniul firmei. Informaţiile
furnizate de acest indicator sunt deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată, de la caz la
caz. însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoare ridicată a
disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi
semnul deţinerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive. De asemenea,
disponibilităţile pot înregistra variaţii de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile
încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau, dimpotrivă, să scadă ca
urmare a unor plăţi foarte concentrate în timp.

22
 a) Rata de uzură a activelor corporale:

d) Rata de rotaţie a activelor circulante se determină fie ca raport între un flux şi soldul
unui anumit activ circulant, fie invers. în prima variantă se obţine numărul de rotaţii ale activului
analizat, iar în cea de a doua durata de rotaţie a acestuia.
Principalele raţe de rotaţie ale activelor circulante sunt:
di) Rata de rotaţie a stocurilor, care se poate calcula pentru fiecare categorie de stoc astfel:
• • Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:

Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:

23
 Această rată determinată prin raportarea fluxului total de activitate la valoarea totală a
patrimoniului caracterizează intensitatea, eficienţa cu care acesta este utilizat.

Analiza ratelor de structură a pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin

punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia.
a) Rata stabilităţii financiare (RSi)
Rsi reflectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil
(pe o perioadă mai mare de 1 an) şi patrimoniul total. Se poate calcula după relaţiile ai) şi a2):

24
Din punct de vedere tehnic se ridică problema separării exacte a capitalurilor proprii şi a celor
împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele destinate a fi consumate pe termen scurt. b)
Rata autonomiei financiare globale (R,\FG)

Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligaţiilor în totalul pasivelor, diferă de la un caz

la altul, în primul rând în funcţie de politica financiară a întreprinderii respective, de condiţiile
concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare. Diversitatea de condiţii în care-şi
desfăşoară activitatea întreprinderile face dificilă stabilirea unor rate de referinţă. Totuşi,
majoritatea specialiştilor recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: RAFC; > 1/3. Prin
urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare de o treime din pasivul firmei este o
premisă a autonomiei financiare a acesteia.
b|) Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) este mai semnificativă decât precedenta
deoarece permite aprecieri mai exacte prin implicarea structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile ( l ) şi (2):

Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie
să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: RAFTU» > 0,5

Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţa asigurată

atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.
Prin urmare: RAFT<2) > 1
Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea de
a decide în toată libertatea şi totodată de a găsi şi contracta noi împrumuturi.
c) Rata de îndatorare globală (Rjc)
Măsoară ponderea obligaţiilor în patrimoniul firmei:

Această rată trebuie să fie subunitară, îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a îndatorării

firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.

25
 c,) Rata de îndatorare la termen (Rh)
Pentru fundamentarea politicii financiare a firmei prezintă interes gradul de îndatorare la
termen, care se calculează prin raportarea datoriilor pe termen lung, fie la capitalul permanent
(relaţia 1), fie la capitalul propriu (relaţia 2).

Cea de-a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare are o semnificaţie mai largă în teoria şi
practica economică deoarece permite evidenţierea măsurii în care întreprinderea recurge la aşa-
zisul "efect de levier". De asemenea, permite aprecierea capacităţii de îndatorare a unei firme.
Capacitatea de îndatorare este saturată când R}T(2) se apropie de 1. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu
atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută. Indiferent de forma sa de calcul, rata de
îndatorare caracterizează dependenţa financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale
financiare. în analiza unor aspecte legate de asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii se
recomandă, totodată, determinarea unor rate analitice, în construirea cărora se pot folosi drept
criterii'
- natura obligaţiilor:
- datorii legate de ciclul de exploatare;
- datorii diverse.
- scadenţa obligaţiilor:
- datorii angajate în limita unui an;
- datorii angajate pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani;
- datorii angajate pe o perioadă mai mare de 5 ani.

26
27