Am vorbit până acum în termeni generici despre stat

limitat sau limite ale statului. Trebuie precizat însă că aceste

expresii cuprind două aspecte diferite ale problemei, care nu
sunt întotdeauna bine diferenţiate: a) limitele puterilor; b) li-
mitele funcţiilor statului. Doctrina liberală cuprinde amândouă
aspectele, chiar dacă ele pot fi tratate separat şi exclusiv unul
faţă de altul. Liberalismul este o doctrină a statului limitat fie
în privinţa puterilor, fie în privinţa funcţiilor sale. Noţiunea
curentă folosită pentru a desemna primul caz este stat de drept,
noţiunea curentă pentru a desemna cel de-al doilea caz este stat
minimal, întrucât liberalismul concepe statul atât ca stat de
drept, cât si ca stat minimal, se poate imagina un stat de drept,
care sa
nu fie minimal (de exemplu, statul social contemporan) V
s
e poate concepe şi un stat minimal care să nu fie un stat de
rept (CUm era^ fan punctul de vedere al sferei economice,
-cviathanul hobbesian, definit în acelaşi timp ca stat absolut
e
plmul sens al cuvântului şi liberal în economie). în vreme S(,
atu
' de drept se opune statului absolut înţeles ca legibus u<s'
sta
tul minimal se opune statului maximal: trebuie st ' a!?
a
dar, că statul liberal se afirmă în lupta împotriva stat . !
a
bsolut, în apărarea statului de drept, şi împotriva tl()uă l
.maximal, în apărarea statului minimal, chiar dacă cele de VP
1^Cari de emancipare nu coincid întotdeauna din punct
Preistoric şi practic.
37
 Prin stat de drept se înţelege, în general, un stat î n Ca
puterile publice sunt reglate de norme generale (legile k
damentale sau constituţionale) şi trebuie să fie exercitatei,
cadrul legilor care le reglează, cu excepţia dreptului cetate
nului de a recurge la un judecător independent, pentru".
cere recunoaşterea şi pedepsirea abuzului şi a excesului <j|
putere, înţeles astfel, statul de drept respectă vechea doctrj.
na, ce-şi are originea la clasici şi a fost transmisă prin doctrj.
nele politice medievale, a superiorităţii guvernării legi)0:
asupra guvernării oamenilor, conform formulei lex f<n-,
regem'; doctrina a supravieţuit chiar şi în perioada abso
lutismului, când maxima princeps legibus solutus2 a fov
înţeleasă în sensul că suveranul nu era subiectul legilor p^
zitive pe care el însuşi le emana, ci numai subiect al legilu:
divine sau naturale şi al legilor fundamentale ale domnie:
De altfel, atunci când se vorbeşte despre stat de drepţi-
cadrul doctrinei liberale a statului, trebuie adăugată defini
ţiei tradiţionale o specificare ulterioară: constituţionalizare,
drepturilor naturale sau, altfel zis, transformarea aceste
drepturi în drepturi protejate din punct de vedere juridic
adică în drepturi pozitive. In doctrina liberală, statul de dre(<
presupune nu numai subordonarea puterilor publice de oritf
nivel legilor generale ale ţării, ceea ce este o limită pur for-
mală, ci şi subordonarea legilor limitei materiale a recu-
noaşterii anumitor drepturi fundamentale recunoscute pnr
Constituţie şi deci,în principiu, „inviolabile" (acest adjecti
se găseşte în articolul 2 al Constituţiei italiene). Din acfr
punct de vedere, se poate vorbi despre stat de drept în sen*
tare pentru a-1 distinge de statul de drept în sensul slab.c*
este statul ne-despotic, condus nu de oameni, ci de
leg1" ac*
de statul de drept în sensul foarte slab, care este
nian> conform căruia, o dată instituită ordinea juridică •
tului, orice stat e stat de drept, (în acest ultim sens, U
"'unea însăşi de stat de drept pierde orice semnificaţie.) "°
Din statul de drept în sensul tare al termenului, care este
priu doctrinei liberale, fac parte toate acele mecanisme
Instituţionale care împiedică şi opresc exerciţiul arbitrar şi
l iţim al puterii şi împiedică sau descurajează abuzul
•icesteia sau exerciţiul său ilegal. Dintre aceste mecanisme,
cele mai importante sunt: 1) controlul puterii executive de
către puterea legislativă sau, mai exact, controlul guvernului,
căruia îi revine puterea executivă, de către parlament, căruia
îi aparţine în ultimă instanţă puterea legislativă şi de
orientare politică; 2) eventualul control al parlamentului, în
exerciţiul puterii legislative ordinare, de către o curte ju-
risdicţională care să judece constituţionalitatea legilor; 3) o
autonomie relativă a tuturor formelor şi nivelurilor guver-
nării locale faţă de guvernarea centrală; 4) o magistratură
independentă de puterea politică. Principiul propus de Mill
este următorul: „unicul scop care îi îndreptăţeşte pe
oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera
libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea",
motiv pentru care „unicul ţel în care puterea se poate
exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al
societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a
împiedica vătămarea altora"1. De unde decurge că „dacă
cineva comite un act ce dăunează altora, atunci există, cel
puţin la prima vedere, elementele pentru a-1 pedepsi prin
mijlocirea legii sau, acolo unde sancţiunile legii nu se pot
aplica fără riscul de a greşi, prin forţa oprobriului public"2.
Obiectivul pe care Mill şi-1 propunea enunţând acest
principiu era limitarea dreptului statului de a restrânge sfera
libertăţii individuale (în care individul poate alege între mai
multe soluţii) şi de a obliga cetăţenii să facă sau nu ceva
contrar voinţei lor; potrivit lui Mill, acest drept se va
exercita doar în sfera acţiunilor externe (în sensul kantian al
cuvântului), adică în sfera acelor acţiuni prin intermediul
cărora un individ, pentru a-şi satisface un interes personal,
poate interfera cu interesul altcuiva. Mill căuta de asemenea
să protejeze individul particular de ingerinţa puterii public^
în toate acele acţiuni care îl privesc numai pe el, cum
sunt sfera conştiinţei interioare şi libertatea de gândire şi
de opinie, libertatea de a acţiona după propria dorinţă şi