element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori îşi fac

. STATUL DE DREPT simţită prezenţa, însă orice ordine juridică este lipsită de suport în mă-
Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică ab- sura în care nu îşi găseşte fundamentul în societate. Eşecul modelului
stractă, ci desemnează o realitate concretă, acea formă de organizare a în cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ.
puterii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă şi efectivă la Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democra-
sistemul de legi şi la principiul respectării libertăţilor individuale. tizare al societăţii; crizele economice, sociale sau politice pot antrena
Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a prăbuşirea celor două.
exprima opoziţia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândi-
statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personifi- rea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a rapor-
carea unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. tului stat-drept. în secolele XVI-XVIII Bodin, Hobbes şi Montesquieu au
Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă trasat fundamentele şi principiile statului de drept. Jean Bodin în ale
decât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât şi sale Sase cărţi despre Republică a avut în centrul preocupărilor sale
prin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior. modul în care comunitatea se organizează în funcţii de drept şi morală.
Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia; ea Republica, putere suverană, are dreptul de a guverna şi este deci o for-
reprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresia mă legitimă de organizare politică. Hobbes în De cive şi în Leviatan pune
voinţei generale (de unde şi exigenţa aprobării constituţiilor prin refe- accentul pe garantarea libertăţilor individuale, iar Lock, în Al doilea
rendum). De aceea, mecanismele de control sunt prevăzute pentru a ver- tratat de guvernare, pune ideea de asociere la baza corpului politic des-
ifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. chis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilor
Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezen- în stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului, în
tant al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic po- fine, Contractul social al lui Rousseau, cu referinţele la lege şi la su-
sesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca exp» veranitate nu este străin genezei statului de drept.
nent al prevalentei unei ordini etico-juridice. Rolul de apărătoare a va- Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului german
lorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor pat Rechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridica
lamentare, dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Existent^ germană din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Obiectivul pentru
judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv <* care a fost construită este acela de a încadra şi de a limita puterea sta-
protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul W8' tului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întări
jorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se însci* rolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acest
în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legi'1' obiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra rapor-
marea acesteia. urilor dintre stat şi drept: viziunea formală conform căreia statul de
r
Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei, care nu m* ept este acea formă de stat care se foloseşte de mijloacele dreptului şi e
este doar un instrument între altele, ci devine în societăţile contemp0 forma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea drep-u
rane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor şi " ui în raport cu statul şi viziunea materială pentru care dreptul com-
garantare a drepturilor şi libertăţilor. Statul de drept devine astfel ^ PQrtă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.49
opre deosebire de britanica Rule oflaw (domnia legii) teoria stat-Ul "f
drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţă ţ. ,,C.
Ur
ală sau substanţială, în viziunea iniţiatorilor săi teoria sta-^rept
urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintre
?1 dre
ev j Pt, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european după teo
516. ?* construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagine ">Q a
raporturilor dintre ordinea politică şi cea juridică, în esenţă drept este
expresia unei tendinţe normativiste care viza lăr-
.
ac
ques Chevallier, L'Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.

Cristian Pîrvulescu In'}
girea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticienii
statului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală:
tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emanciparea
parţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abandonarea
datoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.50 Această lentă
transformare a universului etic a contribuit la revigorarea teoriei
statului de drept.
în funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoria statului de drept s-
a centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca în Franţa, în
doctrina secolului al XlX-lea statul de drept era un stat care în raporturile sale
cu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept. Ca urmare deţinătorii
puterii nu puteau utiliza în acţiunile lor decât mijloace autorizate de ordinea
juridică în vigoare.
Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-a
constituit printr-un şir de aporturi teoretice convergente. Două concepţii s-au
evidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei stătu-lui-jandarm
şi urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului si să protejeze libertăţile
individuale prin dictarea de legi precise, pe când cea conservatoare considera
dreptul un mijloc de organizare raţională a statului si de normalizare a
raporturilor cu cei administraţi. Dincolo de diferenţele de abordare, ideea
centrală a teoriei germane a constat în conceptul de auto-limitarea. Dacă statul
este la originea dreptului, acesta din urmă nu poate constitui o constrângere
externă, o limită obiectivă a organizării politice. Teoreticienii auto-limitării
consideră dreptul ca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poate
suprima ordinea juridică fără să îşi distrugă propriile fundamente. Presiunile
de natură politică şi socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare a unei
abilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe norme juridice si
astfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, instituită şi încadrată de
drept.
Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ier-arhie
de norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, lege a Constituţiei,
instituţiile îşi exercită autoritatea în funcţie de atribuţiil6 ce le sunt acordate
de Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului^ constituţional devine
indispensabilă pentru a face respectată primor dialitatea legii şi a
Constituţiei.
Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecă
exprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine ju-ridică
stabilă, coerentă şi ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar de' pinde de
puterea dreptului, ci de reţeaua de credinţe care influenţeaz9 organizarea
politică.
Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Bucureşti, Babei, 1996, p. 20.
Politici şi instituţii politice 53
Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze a statului
de drept. Plecând de la ideea statului — naţiune consfinţită de Revoluţia de la
1789, juriştii francezi au acţionat pentru a fonda teoria statului de drept pe
baze sociale, făcând din drept o realitate distinctă de stat. Norma juridică nu
este rezultatul existenţei statului, ci reflexia unui principiu anterior şi
superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel statul nu ar fi
decât un interpret al acestei ordini preexistente câtă vreme faptul ce
generează legea se află în afara statului.
Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans
Kelsen. Aparţinând şcolii normativiste de la Viena de la începutul secolului
al XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideea
raţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept con-
statând că dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi des-
coperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia formală
a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune că
dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate şi
subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunile
unei norme superioare. Astfel toate normele îşi găsesc fundamentul în alte
norme superioare. Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normei
juridice superioare. Dacă se face abstracţie de procesele ce creează drept
de tipul aprobării unei noi Constituţii toate celelalte actele juridice sunt
rezultatul aplicării unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului
de drept în societăţile moderne a constat în constituirea progresivă a unei
noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridică preexistentă, devenind
singurul cadru de referinţă pentru întreaga comunitate, în spaţiul teritorial
pe care îl descrie statul nu există decât un singur cadru juridic legitim si
suveran, cel al statului. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şi
drept, care constituie o singură ordine a constrângerii.
Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult al
re
ptului şi o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valorică
această viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integrate
nei COI
icepţii democratice asupra rolului statului.
La originea statului de drept stă chipul Femidei - zeiţa justiţiei şi
dreptăţii, care simbolizează unitatea forjei şi a dreptului şi insuflă ideea
precum că ordinea legală, ocrotită de zeiţă, este obligatorie în mod
egal pentru toţi. După părerea filozofilor antici, acest chippersonificator
al justiţiei, pe lingă ojudecată cu dreptate, simbolizează echitatea statală
în ansamblu, adică organizarea puterii în societate în baza principiilor
dreptăţii şi echităţii sociale
De aceea judecata pentru care pare a fi inerentă ambianţa
dintre drept şi forţă şi care prin activitatea sa jurisdicţională asigură
soluţionare litigiilor juridice este considerată, pe bună dreptate,
prototipul statalităţii de drept.
Ideea unităţii dreptului şi forţei în procesul de exercitare a
puterii de stat a fost realizată încă în secolul VI î.e.n. de către
Solon (prim-arhont al Atenei).
în concepţia aristotelică, statul cultivă justiţia şi face acest lucru
prin legi. Aristotel în întreaga lui operă pledează pentru o formă de
stat în care" conducătorii urmăresc binele general. Această stare a
lucrurilor, după părerea lui, se poate atinge numai prin forţa legii. Acolo,
unde lipseşte forţa legii, subliniază el, nu este loc şi nu se poate
vorbi despre o oarecare formă de organizare statală. Admiţînd faptul supremaţiei legii într-un stat care urmăreşte binele comun. Legătura
că prin lege Aristotel subînţelege actul normativ, elaborat în indisolubilă dintre drept şi stat, care este esenţială pentru statul de
conformitate cu valorile sociale promovate de drept, putem conchide
drept, a fost enunţată de Aristotel în felul următor: "Conceptul dreptăţii
că la el se impune ideea 8
este legătura intimă cu închipuirile despre stat, fiindcă dreptul ca criteriu
al justiţiei şi echităţii este mijlocit de reglementarea relaţiilor politice".*
Un mare merit în dezvoltarea conceptului statului de drept i se atribuie
marelui demnitar, jurist, literat şi filozof Marcus Tullios Cicero, ale
cărui opere valoroase sunt: "Despre stat" (De Republica), "Despre
legi" (De legibus) şi "Despreîndatoriri" (De oficiis). în opinia lui, statul
este de drept nu ca urmare a respectării legilor proprii şi angajamentelor
externe, ci de aceea că statul, după originea şi esenţa sa, nu este
altceva decît dreptul natural al poporului concordat şi sistematizat.**
Concepţiile gînditorilor antici în problema vizată de noi au fost preluate
şi dezvoltate în timpul Renaşterii şi Reformei, epoci ce au dat naştere
unor mari ctitori ai filosofici juridice şi ai doctrinelor politice în
principalele state europene.
Afrontul antifeudal al forţelor social-politice, interesate în dezvoltarea
ştiinţifică a societăţii au dat naştere unor procese de ordin economic,
social şi politic, ce necesitau a fi reflectate şi dezvoltate pe plan
doctrinar, proces ce a influenţat şi evoluţia conceptului statului de
drept.
în acest context, de netăgăduit este opera lui John Locke. în
interpretarea lui, supremaţia legii se manifestă în cadrul unui stat în care
legea este supremă, în care se consacră drepturile şi libertăţile
individului şi este realizată separarea puterilor. Afirmînd că starea natu-
rală nu este perfectă, fiindcă aici drepturile oamenilor sunt asigurate
prin forţa fizică a fiecăruia, el consideră că oamenii sunt obligaţi a
stabili un contract între ei şi instituţiile de stat. în opinia lui Locke,
atunci, cînd "statul încalcă drepturile poporului stabilite prin contract,
poporul poate şi are dreptul să se revolte".***
O argumentare filozofică a conceptului statului de drept a fost
realizară de Immanuel Kant, care a fost acel ce şi-a pus întrebarea cum,
prin ce mijloace progresează lumea, în opera sa, ce a intenţionat să
explice în ce mod trebuie concepute esenţa, semnificaţia şi rolul
dreptului. După cum observăm, la Kant dreptul era tratat ca o
totalitate a condiţiilor, în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu
voinţa liberă a tuturor şi acest lucru se poate întîmpla graţie legii
universale. Apariţia statului şi scopul acestuia sunt în concepţia cantiană,
rezultatul necesităţii de apărare şi de dezvoltarea a drepturilor
inalienabile ale cetăţenilor, întrebîndu-se care este cea mai reuşită
formă de stat în societate, necesară şi legitimă, Kant indică republica
la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (CSCE), care în
Documentul Reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentru
dimensiunea umană a C.S.C.E. au constatat că stat de drept nu
înseamnă numai o legalitate formală, care asigură regularitatea şi
coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice,
 ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii
supreme ale persoanei umane şi garantată de instituţiile care oferă un
cadru larg pentru exprimarea sa cea mai completă.
în lămurirea conceptului statului de drept ar trebui să subliniem că
în statul de drept puterea de stat nu trebuie să se identifice cu
puterea politică, deoarece ca şi oricare stat, statul de drept are funcţia de
arbitru al intereselor politice, sociale şi economice - uneori opuse în
societate.
Utilizarea conceptului statului de drept implică recunoaşterea unui
cadru de trăsături esenţiale, în absenţa cărora statul de drept nu ar
exista în pofida oricăror sforţări.
statului de drept a unui organ specializat cu funcţie de control în
activitatea organelor de stat în sfera drepturilor şi libertăţilor
persoanelor, în acest sens, este binevenită practica instituţiei
Ombudsmanului, existentă astăzi în mai bine de o sută de ţări ale
lumii.* Ombudsmanul este o persoană oficială ori un organ colegial
(mediator, avocat al poporului, împuternicit în drepturile omului, comisia
permanentă de anchetare) nu este nici organ legislativ, nici executiv
sau judiciar. Trăsătura specifică a Ombudsmanului este interdependenţa
sa personală, fapt ce se asigură prin instituirea acestuia de către
parlament, în faţa căruia îşi prezintă darea de seamă asupra activităţii.
Atribuţiile acestei persoane ori organ colegial constau în efectuarea
controlului activităţii organelor de stat, a funcţionarilor care exercită

Un stat care tinde a fi de drept pentru expresia completă a *Ceterchi I., Instituţia Ombudsmanului în Suedia, în SDR, 1992, nr. I-2
demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi 14
inalienabile ale tuturor oamenilor trebuie să consacre şi să asigure
realizarea următoarelor condiţii:
- garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
de legile interne în conformitate cu obligaţiile reeşind din dreptul
internaţional, textele lor fiind accesibile tuturor;
-interzicerea oricăror discriminări şi garantarea tuturor
persoanelor a unei protecţii egale şi efective contra oricării
discriminări, indiferent de motivele acesteia;
- oricare persoană va dispune de un recurs efectiv contra oricăror
decizii administrative, de natură să garanteze respectarea drepturilor
fundamentale şi securitatea juridică;
- oricare persoană arestată ori deţinută pentru o infracţiune pe
nală va avea dreptul de a fi deferită în cel mai scurt timp justiţiei sau
unei autorităţi juridice, care va hotărî asupra legalităţii arestării şi deţinerii
sale;
- în caz cînd s-a hotărît asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în mate
ria penală, îndreptate împotriva drepturilor şi obligaţiilor persoanelor,
oricare persoană va avea dreptul ca în cauza respectivă să fie ascultată
în mod echitabil şi public de un tribunal competent, independent şi
imparţial, stabilit de lege;
- oricare persoană aflată sub urmărire penală va avea dreptul să se
apere singură sau să dispună rapid de asistenţa unui apărător, să poată
fi asistată gratuit de un avocat din oficiu atunci, cînd interesele
justiţiei reclamă acest lucru;
- nimeni nu va fi acuzat de o infracţiune penală, judecat sau declarat
vinovat, decît dacă infracţiunea este prevăzută de o lege ce defineşte
elementele cu claritate şi precizie;
- oricare persoană va fi presupusă nevinovată atît timp, cît
culpabilitatea sa n-a fost dovedită conform legii.
O garanţie de o importanţă deosebită pentru asigurarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei constituie prezenţa în cadrul
 f ncţia administrativă şi intervine cu împuternicirile sale atunci, cînd unt
violate drepturile şi libertăţile persoanelor.
în cadrul mecanismului de protejare a drepturilor omului şi
cetăţeanului în statul de drept, un rol deosebit le revine organelor in-
terne de poliţie, care pe de o parte, sunt chemate să asigure drepturile
omului, iar pe de altă parte - să-şi exercite împuternicirile legale, acordate
de autoritatea statală în numele poporului, care în aproape toate ţările
din lume aparţine, de regulă, puterii executive şi sunt chemate să apere
normele de conduită în societate, ordinea şi liniştea publică, să asigure
drepturile omului şi cetăţeanului.
în ultimii ani, în organizaţiile internaţionale, care se preocupă de
problemele drepturilor omului a fost abordată în repetate rînduri
problema activităţii de poliţie în general. Ca urmare a acestor dezbateri s-a
ajuns la ideea că acest organ este foarte necesar în societate, indiferent de
forma de guvernămînt şi regimul politic şi că are un rol important în ceea
ce priveşte menţinerea unui echilibru social, în acest context, la 17
decembrie 1979, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluţia 14.169
care se referă la Codul de conduită pentru poliţişti, în acest Cod se
subliniază faptul că funcţiile exercitate în direcţia apărării ordinii
publice au o influenţă directă asupra calităţii vieţii indivizilor şi
societăţii şi reflectă importanţa misiunii pe care poliţiştii o au de realizat
pe plan social, în conformitate cu principiile drepturilor omului. Codul
de conduită pentru poliţişti are un dublu sens: în primul rînd, asigură
cetăţenii că drepturile lor sunt pe deplin apărate, iar în al doilea rînd,
stabileşte cadrul şi limitele atribuţiilor poliţieneşti. Autorii rezoluţiei
prin care a fost adoptat Codul de conduită pentru poliţişti au stabilit
cîteva considerente referitoare la îndeplinirea în mod uman a funcţiei.
Aceste considerente sunt următoarele:
- poliţia din sistemul justiţiei criminale trebuie să fie reprezentativă,
plină de solicitudine şi responsabilă în faţa societăţii;
- trebuie să existe un sistem de legi bine concepute, care să fixeze
standardele etice ale poliţiştilor şi care să fie acceptate de mase,
datorită caracterului uman pe care acestea le-ar avea;
- fiecare poliţist face parte din sistemul justiţiei criminale şi scopul
activităţii sale este prevenirea şi controlul infracţiunilor, iar conduita sa
se reflectă asupra întregului sistem judiciar;
- activitatea poliţiei este supusă examinării publice realizată de o
comisie de control, un grup de jurişti, un comitet de cetăţeni sau orice
a
genţie de control competentă în materie.
Articolul 2 al Codului de conduită menţionează că "în îndeplinirea
îndatoririlor poliţiştii vor respecta şi apăra demnitatea umană şi vor .
încuraja drepturile omului faţă de toate persoanele", în literatura de
s
pecialitate s-a evidenţiat că a respecta demnitatea umană şi a încuraja
Drepturile omului în activitatea de poliţie presupune cîteva chestiuni
Statul de drept este statul supremaţiei legilor, statul în care legea
trebuie să stea la baza organizării şi activităţii organelor legislative,
executive şi judiciare. Aceasta este concepţia actuală privind raportul
dintre stat şi drept, concepţie care neagă opiniile diverselor şcoli ale
dreptului natural, obiectiv, raţional care susţin teza existenţei unui
drept anterior şi superior statului, izvorît dintr-o lume abstractă a ideilor.
Se consideră, pe bună dreptate, că statul este un sistem de instituţii
prin care se exercită puterea politică, dreptul fiind instrumentul prin
intemediul căruia se exprimă şi se realizează puterea.
în opinia unor autori, conţinutul acestui principiu al statului de drept
cuprinde în sine două aspecte: primul constă în faptul că se permite tot
ce nu este interzis de lege, iar al doilea aspect stimulează ideea că în
statul de drept principiul suprem va fi supunerea necondiţionată legii
a tot şi a tuturor.* Se pare că o astfel de interpretare a principiului domniei
legii în statul de drept simplifică în mod nejustificat problema vizată.
Intrucît un stat de drept este statul supremaţiei legii, prima prob-
lemă majoră, care se cere a fi rezolvată atunci cînd se încearcă a identifica
trăsăturile specifice şi mecanismul juridic de realizare în viaţă a
dominaţiei legilor este aceea de a şti ce reprezintă legea. Se consideră
că o caracterizare a legii poate fi făcută fie în baza unui criteriu formal,
ne în baza unui criteriu material. Conform criteriului formal, legea
este considerată manifestarea de voinţă emanată de organele statului
investite de normele constituţionale cu puterea de a realiza activitatea
iegislativă,voinţă abordată prin intermediul unei proceduri speciale,
stabilite în prealabil. Din punct de vedere al criteriului material, prin, lege
se
subînţeleg actele normative, care stabilesc o regulă de conduită
socială obligatorie, generală, impersonală şi de aplicare repetată, a cărei
cspectare este asigurată prin forţa de constrîngere a statului, îndoctrina
Ştiinţifică a statului de drept, noţiunea de lege este definită pe calea
1
uiării criteriilor formal şi material, prin lege înţelegîndu-se actul
artanciuc E., Statul de drept (Concepţia, principiile şi direcţiile de formare),
Le
gea §j viaţa", 1991, nr.9
23
 adoptat de organul de stat direct reprezentativ, care stabileşte norrne)e Conrolul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea de
de conduită socială generale şi impersonale, a căror obliga tivita te este 24
asigurată prin forja de constrîngere a statului. Fiindcă legea emană de
la organul direct reprezentativ, dotat de constituţie cu atribuţii legjs.
lative şi care reprezintă voinţa generală, ea este învestită cu o forţă
juridică superioară actelor normative, adoptate de organele execuţi^
ale statului şi hotărîrilor normative ale organelor administrării locale $
avînd poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative ce constituie
în ansamblu dreptul pozitiv al statului respectiv.
Dar teza precum că legea reprezintă expresia voinţei generale
nu poate duce singură la realizarea principiului statului de drept,
conform căruia legea este criteriul unic şi superior de apreciere a
activităţii persoanelor fizice şi juridice. Realizarea acestui principiu
cere anumite eforturi, printre care un rol deosebit îi revine
necesităţii creării următoarelor condiţii, care, după părerea noastră, ar
asigura o supremaţie reală a legii în toate sferele relaţiilor sociale:
a) asigurarea reglementării prin lege a principalelor raporturi sociale.
Supremaţia legii, determinată de faptul că este expresia voinţei
deţinătorilor puterii de stat (în statul de drept ea exprimă voinţa
poporului) şi este înzestrată cu cea mai mare forţă juridică, are un
conţinut dublu. în primul rînd, ea presupune că normele juridice,
cuprinse de lege nu pot fi modificate sau abrogate de acte normative,
adoptate de alte organe de stat, ci dimpotrivă, acestea trebuie să-i fie
conforme, în al doilea rînd, în virtutea supremaţiei, legea este
capabilă să modifice sau să abroge orice normă juridică stabilită de un
act normativ, adoptat de alte organe de stat, care sunt numite acte
normative subordonate legii. Pentru ca această supremaţie să nu
rămînă o lozincă, ci să devină o realitate, este necesar ca normele
juridice, cuprinse de lege, să influenţeze un cadru larg de relaţii
sociale, altfel nu s-ar putea vorbi despre "domnia legii" în toate
sferele relaţiilor sociale, ci doar în unele dintre ele. De aceea pentru
asigurarea supremaţiei legii este necesar ca reglementările ei să
cuprindă în absoluitate toate relaţiile sociale, care prezintă un interes
vădit pentru societate şi stat şi sunt ridicate la rang de valori sociale.
în această ordine de idei, este de dorit ca legea fundamentală a
statului de drept să enumere relaţiile sociale, a căror legiferare este
plasată în competenţa exclusivă a autorităţii legislative, celelalte relaţii
sociale nenumerate de constituţii rămînînd în competenţa organelor
executive şi de autoadministrare locală. Aşa s-a procedat în România:
art.72 din Con s ti tu ţie con ţine enumerarea limitativă a relaţiilor sociale,
care-i revin parlamentului. Această experienţă a fost utilizată şi de
autorii proiectului Constituţiei Republicii Moldova printr-o redactare iden-
tică a conţinutului art.72. b) asigurarea controlului constituţionalităţii
legilor.
 mparare a unei acţiuni realizate cu un anumit mod de comportament, 5.3. Statul de drept
prevede împrejurările şi formele de desfăşurare a acestei acţiuni, în
•râtul de drept comportamentul - model este consacrat de legi, iar dacă
orbim de comportamentul - model în cadrul relaţiilor sociale Statul de drept se reflectă, cum e şi firesc, atât în constituţiile
fundamentale, ultimul este consacrat de constituţie. Pentru a asigura existente, acolo unde acestea există, ele fiind depozitare ale legilor
supremaţia constituţiei este nevoie de o activitate de comparare a fundamentale, cât şi în toate celelalte legi, norme ce alcătuiesc
ocedurii ^ elaborare şi a conţinutului legilor ordinare şi actelor trunchiul juridic în lumina, în spiritul dreptului existent.
normative subordonate legii cu prevederile constituţiei. Dat fiind faptul Experienţa tuturor statelor, cu recunoscute tradiţii juridice, cu
că această activitate de comportare se realizează în formă de control, în sisteme politice şi juridice democratice, probează cu certitudine că
literatura de specialitate ea se întîlneşte sub titlul de "control al noţiunea însăşi de stat de drept, nu se reflectă sau nu are în vedere
constituţionalităţii legilor". Unii autori nu susţin, însă, utilizarea numai conţinutul juridic al respectivului sau respectivelor state ci şi
termenului "controlul constituţionalităţii legilor" şi găsesc de cuviinţă, metodologiile, ansamblul de principii, norme, reguli prin care
că ar fi mai potrivită denumirea activităţi în cauză drept "protecţie
conţinuturile în cauză dobândesc modalităţi efective de exprimare.
juridică a constituţiei".*
Este necesar de subliniat că noţiunea de "control al constituţionalităţii Prin urmare, experienţa o dovedeşte din plin, nu este suficient ca
legilor" este cea mai adecvată, fiindcă chiar şi protecţia juridică a într-o ţară sau alta să existe anumite constituţii cu largi prevederi de
constituţiei presupune un oarecare control, care ar depista unele ordin juridic care să răspundă de jure unor exigenţe juridico-politice,
abateri de la conţinutul normativ al constituţiei. O altă problemă pusă în civice, ci şi o garanţie reală că acestora li se creează condiţii
discuţie în doctrina juridică este aceea de a determina organul care necesare, şi suficiente ca acestea să prindă viaţă. Numai atunci când
urmează a fi dotat cu competenţa de control al constituţionalităţii legilor, respectivele exigenţe devin constante ale sistemului juridic respectiv
care va fi modul de instruire şi mecanismul activităţii lui. Specialiştii în se atestă esenţa viabilă, trainică, legitimată, a statului de drept, iar
materie menţionează următoarele tendinţe şi practici:** constituţiile ce îi sunt specifice nu sunt simple acte formale.
- absenţa oricărui control (modalitate întîlnită în statele unde această Atributul de drept adăugat statelor în cauză are, prin urmare, în
activitate este încredinţată parlamentului); vedere atât conţinutul mereu perfectibil, mereu posibil de îmbogăţit,
- control exercitat de opinia publică; mereu posibil de a fi ramificat, diversificat, cât şi întregul spirit
- control efectuat de un organ politic;
democratic, umanist în care se desfăşoară viaţa politică, juridică,
- control efectuat de unul sau mai multe organe jurisdicţionale;
morală.
- control efectuat de un organ unic special şi specializat.
Apărut în anii 20 ai secolului nostru, controlul efectuat de un
organ unic, special şi specializat, a devenit un model general, acceptat
datorită eficienţei activităţii desfăşurate de el, imperfecte rămînînd doar
unele modalităţi de exercitare a controlului.
In Republica Moldova asemenea activitate pe o perioadă scurtă de
timp a fost denumită "supraveghere constituţională" şi era pusă în seama
Comitetului pentru supraveghere constituţională" al Republicii Moldova
'art- 112 al Constituţiei din 1978). Conform prevederilor constituţionale,
Comitetul trebuiea să fie ales de către Parlamentul Republicii Mol-
°va din rîndurile specialiştilor în domeniul politicii şi dreptului în
^0rnP°nenţa Preşedintelui, vicepreşedintelui şi 5 membri pe un
de io
termen
 Triada: juridic, politic, moral, priveşte atât aspectele practice ale
activităţii efective cât şi, deopotrivă, aspectele teoretice.
Deosebirea de principiu între drept şi morală, de pildă, pe care le
datorăm lui Cristian Thomasias şi Immanuel Kant, distingerea între
Forumul internum - ca un sediu al exigenţelor de ordin moral şi
Forumul externum, ca sediu al exigenţelor de ordin juridic, material,
a permis şi permite o puternică şi benefică afirmare a însuşi statului
de drept.
Formulele frecvente sub care era atunci cunoscut sau interpretat
Statul erau, fie Stat-providenţă, fie Stat-poliţie.
O etapă distinctă în exigenţe şi în dezvoltarea statului o constituie
Renaşterea, care, ca răscoală a conştiinţei individuale, ca afirmare cu
totul aparte a libertăţii, a dat naştere unor numeroase teorii, concepţii,
doctrine privitoare la stat.
In concepţia multor teoreticieni statul are ca scop numai ocrotirea
dreptului şi garantarea libertăţii, şi în consecinţă, statul e necesar să se
ocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comună.
Statul este chemat să-şi exercite autoritatea. Şi să amintim că,
de-a lungul istoriei prin autoritate s-a înţeles şi se înţelege o influenţă
8
L i, L 4
care derivă din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de
a elabora reguli sau de a emite imperative. Pe scurt autoritatea poate
fi caracterizată drept influenţă bazată pe legitimitate: A are autoritate
asupra lui B (şi deci influenţă) deoarece B consideră solicitările lui A
asupra sa drept legitime sau juste.
în esenţă, relaţia de autoritate este subiectivă, psihologică şi
morală în natura lor, spre deosebire de formele de influenţă bazate pe
resurse materiale sau pe coerciţie fizică. Tipologia privind lucrurile,
autoritatea este de asemenea voluntaristă, adică — o persoană se
supune în mod voluntar deoarece este lucrul just sau adecvat ce
trebuie făcut. Este de regulă admis că, într-un sistem politic, autori-
tatea înseamnă că oamenii sunt dornici să urmeze anumite reguli, să
accepte anumite rezultate şi să se supună judecăţii oficialilor guver-
nanţi, în acelaşi timp, într-un sistem politic, în conformitate cu ades
citata tipologie a lui Max Weber, sursele de autoritate sunt: tradiţia,
legea şi calităţile charismatice ale conducătorilor politici.
Pe scurt, deosebirea dintre autoritate şi alte forme de influenţă
este una din cheile înţelegerii specificului politicii şi a exercitării
 puterii într-un sistem politic. Se ştie că pot exista diferenţe semnifica-
tive între sisteme politice în ceea ce priveşte măsura până la care
autoritatea trebuie să fie amplificată de coerciţie sau de alte elemente
stimulatoare ce asigură supunerea la ordine. In genere, toate guver-
nele caută să-şi mărească autoritatea pentru a reduce costurile de a
obţine ascultare (supunere) şi pentru a promova ordine şi stabilitate în
cadrul sistemului. De regulă, sistemele politice ce rezistă în timp au
tendinţa să capete autoritatea tradiţiei şi a legalităţii.
Doctrinarul italian Giorgio del Vecchio de la întretăierea secolu-
lui al XlX-lea şi cel de-al XX-lea, porneşte, în lucrarea sa Lecţii de
filosofie juridică, de la credinţa că dacă noţiunea de societate, prin
generalitatea sa, cuprinde orice fel de legături, există printre acestea
una de o deosebită importanţă şi cu un caracter bine definit: aceasta
e legătura juridică sau politică, prin care oamenii se grupează în stat.
în concepţia sa statul este o formă de societate. Sau, mai exact,
conceptul de societate reprezintă genul, iar cel de stat reprezintă
specia.
în cele de mai sus el deduce că dacă Statul nu e legătura socială
cea mai largă, ea e, fără dubii, cea mai importantă şi cea mai solidă.
Totodată, celelalte conexiuni sociale sunt sub puternica influenţă a
Statului. Statul le asigură, în consecinţă, celelalte legături, direcţia
unitară şi coerentă.
Aşadar, în practică şi în teorie, statul de drept, cum mărturiseşte
şi Giorgio del Vecchio, are deja o istorie lungă. Perioadele prekan-
tiene şi kantiene 1-au impus ca stat care, şi ca structură, şi ca
funcţionalitate şi ca finalitate este rodul exigenţelor dreptului.
Statul de drept sau statul bazat pe drept cum am găsi şi mai po-
trivit, nu este, cum probabil s-ar crede, o achiziţie a secolului nostru
sau chiar al ultimilor ani.
Considerăm că exista o identitate aproape totală între noţiunile de
stat de drept, sta* constituţional, stat bazat pe justiţie.
Statul de drept implică o justiţie cât mai consolidată, mai sis-
tematizată şi sistemic croită, alcătuită din legi, principii, norme care
să exprime un summum de dreptate, de libertate, de echitate. El,
statul de drept presupune ordine, coerenţă, logică.
Cu cât o societate este mai avansată în planul civilizaţiei şi al cul
turii juridice, civice, morale cu atât statul de drept devine mai puternic,
mai întemeiat pe ştiinţă, pe rigoare, pe experienţă superioară. < :>
86
Am putea considera că, în anumite privinţe, actul de naştere al
statului de drept se datoreşte în linii mari contribuţiei de esenţă adusă
de Cristian Thomasis şi Immanuel Kant prin distingerea categorică,
argumentată şi convingătoare între drept pe de-o parte şi morală pe de
altă parte. Cu alte cuvinte, între Forum externum, dreptul şi Forum
internum-morala.
Incontestabil, mai târziu, o inestimabilă contribuţie la dezvoltarea
în conţinut şi formă a conceptului şi practicii statului de drept a
adus-o marele profesor şi doctrinar italian Giorgio del Vecchio.
Dacă considerăm, din punct de vedere istoric, diversele teorii ce
s-au dezvoltat referitor la scopurile Statului, putem să le reducem la
două tipuri principale: unul e reprezentat, înainte de toate, de filosofia
clasică greacă pentru care scopul Statului e nelimitat, atotcuprinzător,
îmbrăţişează binele în toate formele sale şi consistă în fericirea uni-
versală pe calea virtuţii universale. Statul, potrivit teoriei amintite,
„trebuie să sprijine şi să supravegheze viaţa indivizilor în toate mani-
festările sale; nu poate exista o sferă de activitate independentă de el".
Aşadar, în opinia lui Giorgio del Vecchio, Evul Mediu a dăinuit
în primele secole ale epocii moderne, iar dominaţia lui s-a prelungit
până către Revoluţia franceză.
Aşadar, frământările, întrebările, îndoielile privitoare la instituţia
centrală în orice sistem politic, adică la stat, sporesc opiniile expri-
mate fiind adeseori într-un nedisimulat consens, dar, nu de puţine ori
şi opuse, rezervate, circumspecte.
Şi astăzi în cazul a numeroase ţări „statul" a devenit principalul
agent al „modernizării", care este o mişcare de voinţă, o mobilizare,
modernitatea fiind înţeleasă nu doar ca un mod de gestiune impersonală
şi raţională, ci ca un nivel mai înalt de intervenţie a societăţii asupra ei
însăşi: - cum este cazul societăţii post-industriale, în cadrul căreia
„principalele investiţii au legătură cu producerea şi difuzarea în masă a
unor bunuri simbolice, a unor bunuri culturale, informaţie, reprezentare,
cunoaştere, ceea ce acţionează nu numai asupra organizării muncii, ci şi
asupra scopurilor activităţii şi deci asupra culturii.
Statul suveran este privit şi interpretat în literatura de specialitate
din ultimele decenii îndeosebi, ca un rezultat al evoluţiei organizării
sociale. Această evoluţie parcurge, gândesc autorii în cauză, traiectul
8
7
 în răstimpul istoric pe care 1-a parcurs fiecare partid, şi avem în
vedere partidele vechi şi cu tradiţie, şi-a îmbogăţit zestrea lui teore-
tică, ideatică, şi-a lărgit sistemul conceptual, categorial.
Ele, partidele politice au părăsit treptat practicile şi metodele
empirice, efemere, vulnerabile. Ele şi-au perfecţionat funcţiile pe
linia cunoaşterii, organizării şi metodologiei practice.
Pentru orice analiză de ordin politologic studierea partidelor
politice constituie o condiţie sine qua non pentru a-i înţelege ,j;
gradul de organizare şi de cel de democratizare.
Strict ştiinţific, de partide politice nu poate fi vorba înainte de
epoca modernă, ci mai ales după Primul Război Mondial.
De o protoistorie a partidismului în antichitate sau în Evul
Mediu poate desigur fi vorba doar numai cu mari aproximaţii, în
realitate, ceea ce se aproxima atunci a fi partide politice erau cel
mult anumite grupuri de oameni, sau indivizi uniţi prin anumite
criterii sau afinităţi nu neapărat de ordin politic, cât mai mult de
ordin social, religios etc.
valorilor fundamentale şi general-umane, ca dreptu_ iile
cromului, constituţionalitatea, democraţia.
Concepţia tradiţională a statului de drept a apănjuit şi as-a
format la începutul sec. XIX. Pentru prima dată această ne» -"ţiune ;
capătă un uz ştiinţific în Germania şi devine aici foarte pop u Ilară,
îîîntr-un şir de izvoare întîlnim încercări de a atribui noţiune ^st
de "-''stat de drept" limbii germane, iar ideea — gîndirii
filozofic^e şi juuridice germane. Acest gînd poate fi urmărit în
lucrările lui !<XIant, CGneist, Sihtel ş. a.
A. M. lakovlev determină diferenţa dintre statul me-ba^zat pe
drept şi statul de drept în felul următor: statul ce ni_a e bapzat
pe drept reglează dreptul, comanda cu dreptul, în statul de?
drept însă organele se subordonează dreptului, d r— eptuiil
este autolimitarea puterii de stat.
O abordare organică a unităţii statului şi dreptiil_ ui în
ştiinţa
24

STATUL DE DREPT: ISTORIE SI

RANEITATE

Ideea statului de drept a fost visul multor gener— aţii dkle mari
gînditori. La origini sta chipul zeiţei justiţiei — Temi:^ cu sţjpada şi
balanţa justiţiei în tnîini şi legată la ochi. Cîntar--ul şi { spada
reprezentau unitatea puterii şi dreptului, insuflîxnd idtleea că
ordinea protejată de zeiţă este pentru toţi la fel de necrr esarăiă. Acest
chip reprezenta nu numai simbolul echităţii justiţiei,, ci şi s al unui
stat echitabil.
La teoria şi practica statului de drept omenirea a ^3ijuns ; treptat
prin lupta sa pentru libertate. Ideea marilor gî "nditcori era
îndreptată contra unui stat absolut, poliţist, contra a tiraaniei, a
autocraţiei şi samavolniciei.
Formarea statului de drept presupunea înlocuirea _ unui ii sistem
politic de tip închis, autoritar, cu un sistem democratic "desschis",
bazai pe principiile supremaţiei dreptului şi legalităţii . Astfeel statul
de drept ca formă raţională politico-juridică a vieţii soc; laie a pparţine
 te unanim recunoscută. La cele spuse aş mai face o
juridică e cara cterul subordonării faţă de lege a tuturor cornpl6
formelor de activitate statală este unul din principalii direcţiilor * _
gtatului de drept
indica o ^ ^. funcţi onarea statului de drept este legată de ° tia
n acesta
leg"' * constă legătura lui cu etapa anterioară su P r jtării
statal-juridice, ceea ce nu însemnă o simplă H Itare a
sistemelor de drept anterioare.
S nremaţia legii este evidentă atunci cînd sînt prezente
anumite premise economice, sociale, politice:
• producători şi cumpărători independenţi; ,,
. libertatea persoanei; ;
• sistemul politic democratic în general. : :-
Principiul supremaţiei legii trebuie să fie respectat mai întîi de
toate în activitatea legislativă a organelor de stat. Aici este necesară o
reformă a întregii piramide a actelor normative. Legea nu rareori este
restrînsă de către actele ministerial-departamentale, iar noţiunea
de legiferare adesea este utilizată cu un sens neadecvat pentru
determinarea unor astfel de acte care nici nu sînt legi în sensul
adevărat, cu atît mai mult cu cît numărul unor astfel de acte
depăşeşte de multe ori numărul legilor. Acest fapt duce la
încălcarea principiului supremaţiei legii, la devalorizarea legilor, şi
în primul rînd a Constituţiei ca lege fundamentală.
Supremaţia legii se referă şi la realizarea dreptului.
Nerespectarea Constituţiei şi a legilor creează o atmosferă
favorabilă diferitelor abuzuri, samavolniciei şi infracţiunilor. Iată
ce crearea statului de drept e legată, în primul rînd, de
supremaţia legii şi de regim. l legalităţii.
msă, cu toată importanţa legii şi a legalităţii pentru un stat de
e t
P ' ea nu poate fi limitată la un nivel formal legal. Unei
av
olnicii de stat i se poate da caracter legal, şi atunci avem a
cu o legislaţie ce încalcă dreptul. Drept exemplu clasic în acest
Putem invoca practica anilor '30 cînd legea sovietică a fost
or
rnată întro-o armă a regimului autoritar.
tr
. u un stat de drept este necesar ca în lege să fie concretizate
. PUle juridice şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor
n^ice, politice, social-culturale) în corespundere cu valorile
general-,.
^umane. __ ,
&al:Ura reală a legii statului cu organele sale, este un principiu

25
executivă posedă iniţiativă legislativă în anumite verigi ale
sistemului reprezentativ. Astfel puterea executivă capătă
posibilitatea de a influenţa direcţia, caracterul, conţinutul
proceselor de legiferare. Acesta este unul din aspectele principale
ale separării puterilor în cadrul unui stat de drept. Subordonarea
faţă de lege a puterii executive, lipsirea ei de funcţii de legiferare
sînt condiţii necesare pentru fondarea unui stat de drept. Acolo
unde împuternicirea unui sau altui organ al puterii executive cu
drept de legiferare este necesară din punct de vedere obiectiv, un
astfel de drept, în limite şi în scopuri strict delimitate, poate fi
acordat organului puterii executive, dat numai de către organul
reprezentativ, într-o ordine specială.
Statul de drept presupune excluderea oricărei nelimitări, a
oricărui regim absolut ce contravine constituţiei şi dreptului. Prin
separaţia puterilor statul de drept se organizează şi funcţionează
legal. Principiul autoadministrară în statul de drept trebuie să se
refere (răsfrîngă) şi asupra puterii de stat. Fiecare organ trebuie
să activeze în limitele competenţelor sale şi independent. Aceste
fapte de asemenea ţin de nivelurile inferioare ale structurii ad-
ministrative de conducere, verigile superioare ocupîndu-se de
soluţionarea unor probleme majore.
Cu toate acestea, în opinia noastră, una din cele trei puteri
trebuie să ocupe în această separaţie o poziţie superioară. Faptul
este inevitabil deoarece mecanismul de stat poate fi "infectat" de
o luptă nesănătoasă pentru o supremaţie reală în cadrul acestor
trei puteri. Din punctul de vedere al logicii statului de drept,
această putere trebuie să fie cea legislativă, deoarece ea adoptă şi
formează mecanismul juridic al societăţii, determină principalele
direcţii de activitate ale statului. Or, supremaţia acestei puteri
nicidecum nu trebuie să capete un caracter absolut, în această
ordine de idei, legiuitorul este stăpînit de către principiile
dreptului şi se află sub controlul poporului (sistemul
reprezentativ, alegeri democratice) şi al Curţii Constituţionale, în
caz de adoptare a unor hotărîri nechibzuite, puterea legislativă
va fi stăpînită de către şeful statului (dreptul de veto, alegeri an-
ticipate). Fără acest mecanism, separaţia puterilor în stat ar fi ca
ceva incomplet, absurd.
în ultimă instanţă, analizînd sub mai multe aspecte conceptul
statului de drept, pot fi trase următoarele concluzii:
Edificarea unui stat de drept necesită eforturile întregii societăţi
şi ale tuturor instituţiilor, evident, ţinînd seama de specificul
naţional şi de istoricul dezvoltării sociale.
Statul de drept presupune autoconducerea poporului. Pentru
aceasta trebuie să existe posibilităţi reale ca cetăţenii să participe
la conducere, o egalitate juridică a tuturor. Este important ca
fiecărui grup social să-i fie asigurate aceste drepturi, adică de a
participa la conducere.
Fără o separare strictă a puterilor în: executivă, legislativă,
judiciară, nu poate fi vorba despre un stat de drept, în această
ordine de idei am mai menţiona că pentru ca legea adoptată de
organul suprem legislativ să funcţioneze trebuie instituit un
mecanism de îndeplinire a acestei legi.
Dacă în societate există o cultură juridică înaltă, atunci se poate
vorbi de un caracter eficient al executării legilor şi de o consolidare
a statalităţii.
în statul de drept, legea trebuie să domine în cel mai adevărat
sens al cuvîntului. Aceasta înseamnă că în faţa legii toţi sînt egali,
toţi subiecţii de drept trebuie să se supună normelor legii.
în statul de drept trebuie să domine responsabilitatea reciprocă
a statului în faţa cetăţenilor şi a cetăţenilor în faţa statului. Atingînd
o astfel de armonie, se creează o zonă stabilă în limitele căreia sînt
asigurate şi respectate drepturile omului.
în statul de drept este necesar de a institui un regim
constituţional, în care întregul proces legislativ ar fi supus
Constituţiei şi ar deveni continuu.
Şi, în sfîrşit, instituirea unui stat de ârept necesită o autoritate
a instanţelor de judecată. Aceasta se explică prin faptul că un
judecător prost sau o instanţă rău organizată pot transforma o
lege în contrariul ei.
Aici aş mai aminti încă o dată ce a spus Platon despre statul
ideal: acesta poate exista doar acolo unde legea se află asupra
conducătorilor, iar aceştia sînt robii (supuşii) legii. Păşind în era
statului de drept, noi devenim, de fapt supuşii legii. Aceasta, la
rîndul său, generează un şir de alte probleme şi dificultăţi, dar,
cum se spune, dictatura legii este un ceva foarte bun.
 2 . актуальные
Правовое государство проблемы
современной
Сущность правового государства, его признаки. На первый политологии
взгляд словосочетание «правовое государство» может показаться
некорректным, избыточным, так как обязательным признаком
любого государства является наличие права. Но в понятие • Ответственность
«правовое государство» вкладывается иной, более глубокий смысл, государства перед
чем просто наличие права. каждым граждани
Разработка теории «правового государства» велась начиная с ном, и наоборот.
XVII в. Родоначальником теории «правового государства» счи- Человеку полностью
тается английский философ Джон Локк (см. §2.4), изложивший гарантируются права и
Данную концепцию в «Двух трактатах о правлении» (1690 г.). свободы, защита от
Сущность правового государства заключается в первенстве любого произвола
права над властью, в ограничении действия власти стоящим над власти. В то же время
ней законом, безусловное подчинение власти, граждан и всех обще- государственная власть
ственных субъектов действующему праву. защищает само
К основным признакам правового государства относят сле- государство от покуше
Аукщще: ний на него любого
• Государство самоограничивает себя законом, прежде гражданина или иного
всего Конституцией, через которую не может переступить ни- социального субъекта.
в том числе и само государство. • Государство
• Равенство всех перед законом. располагает стабильной
Конституцией и
системой
законодательства.
Стабильность
законодательства — отлаженного механизма,
важное условие осущест-
вления права, уважения к
закону со стороны
граждан. Если за-
конодательство
подвергается постоянным
и непрогнозируемым
изменениям, то к нему
падает уважение как
самих властных структур,
так и граждан.
Фундаментальные, или
базовые, правовые
положения (например, по
вопросам
государственного
устройства,
собственности) должны
быть как можно более
устойчивыми, а еще лучше
— незыблемыми. Только в
этом случае появляется
доверие к закону, к власти,
привлекательной прежде
6. Политическая 2
система общество и
ее основные
институты
всего своей предска-
зуемостью и
стабильностью. В
устойчивом в правовом
отношении обществе, где
уважают закон, как
правило, не происходит
бегства капиталов, утечки
мозгов, начинается эра
стабильности, а значит, и
процветания общества.
• Обязательное
верховенство
Конституции и законов
над
всеми другими
правовыми актами, а тем
более над разовыми
распоряжениями и
указаниями властей.
• Наличие
способного обеспечить
выполнение и защиту
права, в том числе наличие
эффективной
системы
правоохранительных
органов (суд, прокуратура,
след
ствие, арбитраж,
конституционный суд и
др.), подчиняющихся
только закону.
• Наличие
гражданского общества,
устойчивое правовое
сознание граждан, их
уважение к закону,
признание его верхо
венства со стороны
общества.
Выполнение в полной
мере столь высоких
требований не может
сегодня обеспечить ни Традиции попрания законодат ельст ва. Д анная действующего
одно государство мира. закона в первую очередь проблема особенно законодательства
Поэтому о правовом самой властью очень актуальна для стран,
государство можно давние («Прав тот, у кого меняющих господ-
говорить лишь как о больше прав», «Закон, что ствующую идеологию,
некоем идеале, к дышло, куда повернул — переходящих из одной
достижению которого туда и вышло»). Истоки системы социальных
следует стремиться. такого правового координат в другую,
Процесс нигилизма коренятся в например, для России.
формирования правового суверенитете и силе самой Прежнее российское
государства, особенно власти, а также законодательство во
приоритета права над объясняются тем, что многом было построено на
властью, шел очень долго право (законы) создаются юридическом закреплении
и болезненно. этой самой властью. командно-
Проблема ограничения административных мето-
власти самой себя долго дов руководства
выглядела обществом. Кроме того,
противоестественной. имеется множество
Потребовались столетия, несоответствий одних
формирование нормативно-правовых
устойчивого актов другим. Зна-
правосознания и чительное количество
убежденности в необ- правительственных и
ходимости верховенства ведомственных актов по
закона как важной меры своему духу и букве не
стабильности и соответствуют
процветания общества. действующим законам,
Разработка противоречат им, а иногда
конституционных доку- и просто корректируют их
ментов (в первую очередь в своих ведомственных
конституций), введение интересах.
конституционного Разумеется, огромная
правления, признание работа по
верховного статуса совершенствованию зако-
принятых законов нодательства не может
постепенно проложили осуществиться
путь к созданию и моментально. Например, в
укреплению правового связи с принятием закона
государства. «О предприятии
Пути достижения (объединении)» пришлось
правового государства. Об полностью или частично
этом в теории данного отменить около 2 тыс. пра-
вопроса говорится не вителственных
менее, чем о самом постановлений и более 165
правовом государстве. тыс. ведомственных
Каковы же пути его инструкций.
достижения? Для этого Быстро меняющаяся
необходимо следующее: действительность делает
• С оверш енст вование необходимым постоянное
сущ ест вую щ его совершенствование
204 II. Актуальные проблемы современной . Политическая система общество и ее основные 20
политологии институты 5
 путем создания широкого круга новых законодательных актов, ждан и должностных лиц вполне решаема государством. Это в
обеспечивающих правовые основы рыночного хозяйства. интересах самого государства, граждан и общества в целом.
Немаловажное значение для формирования устойчивого стремления Разумеется, путь формирования правового государства исторически
граждан к соблюдению законов имеет также их легитимность, признание очень длителен.
со стороны всего общества. Неприятие обществом отдельных законов и
правовых норм при всей их необходимости и полезности приводит к их
отторжению гражданами и в конечном счете сводит на нет попытки
создания правового государства.
• Строгое выполнение существующего законодательства, соз
дание эффективного механизма его соблюдения. Необходимо до
биваться неотвратимости наступления ответственности любого
общественного субъекта за нарушение им законодательства.
Государство должно постоянно повышать эффективность рабо
ты правоохранительных органов, а для этого — укреплять их STA TUL DE DREPT; PRINCIPII DE BAZĂ
авторитет, обеспечить их подчинение только закону.
Существенную роль в создании правового государства играет
независимость судей, на что, в частности, направлена правовая норма об De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii,
их несменяемости. Многим странам (и Россия здесь не исключение) в îndeosebi prin principala sa instituţie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe
этом вопросе до идеала далеко.
• Формирование устойчивого правового сознания граждан и baza perfectării structurii statale în raport cu cetăţenii şi a unor legi
должностных лиц, всего общества. Мало создать разумные зако riguroase, care stabileau atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi
ны, четко сформулировать и прописать права и обязанности. В obligaţiile organelor de stat de a acţiona în spiritul legilor, însăşi denumirea
обществе должны быть сформированы устойчивое отношение и
привычка к правовой дисциплине, к пониманию необходимо de stat de drept indică faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe
сти соблюдения закона как гаранта и основы собственного baza legilor, folosind forţa argumentului, şi nu argumentul forţei.
благополучия власти и самих граждан.
Граждане цивилизованной страны должны знать свои права и Un stat de drept în formă incipientă a existat chiar în
обязанности, действующее правовое поле, за рамки которого нельзя antichitate, unde, în cadrul democraţiilor din perioada respectivă, au existat
выходить. У них должно войти в привычку соблюдение действующего
законодательства. О степени сформированное™ такой привычки и organizaţii statale întemeiate pe lege, asigurându-se alegerea conducătorilor
уважения к закону говорит пример соблюдения гражданами и властями de către cetăţeni.
самых элементарных правовых норм (например, правил уличного
Statul de drept, în forma sa clasică, îl întâlnim, însă, începând cu
движения).
Начиная с раннего детского возраста необходимы постоянно epoca modernă, când s-au impus o serie de principii în viaţa socială, care
действующий юридический всеобуч в государственном масштабе, asigurau funcţionalitatea ca atare, însăşi denumirea de stat de drept a fost
формирование соответствующего общественного мнения. Благодаря
электронным средствам массовой информации проблема формирования sugerată de către Montesquieu în lucrarea "Despre spiritul legilor", care
устойчивого уважения к закону у гра- formulează cerinţa rămasă celebră "Nimeni să nu fie constrâns să facă
lucurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le
îngăduie". Tot din perioada respectivă statul începe să se legitimeze prin
societatea civilă şi nu prin emanaţia divină, în concepţia nouă, superioară,
statul apărea,
după cum se exprima J. J. Rousseau, ca un contract între cetăţeni şi
autoritatea politică.
Afirmarea statului de drept se fundamentează încă de la "nceputul
existenţei sale pe principiul separaţiei puterilor. Politologul francez
Raimond Aron afirmă că pentru constituirea unui stat de ^pt este nevoie să
fie ales un parlament, să fie alese organele constituţionale, să fie învestiţi cu
autoritate legitimă funcţionării15, iar legea să guverneze relaţiile sociale în
ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporană o problemă
de cea mai mare importanţă teoretică şi practică, care face obiectul nu
numai al unor studii ample, ci şi al unor legiferări în convenţii
internaţionale. "Declaraţia universală a drepturilor omului", adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948; "Convenţia Europeană
asupra drepturilor omului", adoptată la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul
Europei şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953; cele două pacte
internaţionale adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966,
respectiv "Pactul internaţional cu privire la drepturile politice civile", cât
şi documentele Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa,
respectiv Actul final de la Helsinki (1975) şi documentele finale ale
reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989),
Copenhaga (1990) şi Paris (1991) se constituie nu numai într-o amplă cartă
internaţională a drepturilor omului, ci şi într-una de drept ca principal cadru
politic instituţional de exercitare a acestor drepturi şi libertăţi.
în strânsă concordanţă cu prevederile din documentele enumerate
şi cu practica internaţională, statul de drept îşi exercită Puterea în
conformitate cu legea, şi are la baza activităţii sale o serie de trăsături precum:
- un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile ln
ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau

°- Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Gallimard, 1965.

 84____________________________________________________ POLITOLOGlE
85
politică, să fie egali în faţa legii, să respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare,
supremaţia legii se constituie într-un principiu de bază al statului de drept;
- organele puterii de stat (centrale şi locale) să fie alese de
cetăţeni, prin vot universal, direct şi secret, pe baza unor opţiuni ale
pluralismului politic;
- separaţia puterilor în stat, parlamentul trebuind să constituie
puterea legislativă, guvernul puterea executivă (ca emanaţie, de
regulă, a parlamentului, şi responsabil în faţa acestuia sau a corpului
elector) şi puterea judecătorească, veghind la respectarea legilor şi
sancţionarea încălcării lor, judecătorii acţionând independent şi
imparţial;
- datoria guvernului şi autorităţii politice de a se conforma
constituţiei şi de a acţiona conform legii;
- delimitarea clară între stat şi partidele politice;
- forţele militare şi poliţia să fie plasate sub controlul autorităţii
civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare;
- circulaţia liberă a informaţiei şi persoanelor, dreptul la liberă
exprimare şi organizare politică şi profesională a tuturor cetăţenilor,
în conformitate cu legea, care să facă posibil controlul puterii politice
în societatea civilă;
- respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile
internaţionale consacrate.
în epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul esenţial al puterii
politice din diferite ţări, constituind un factor de bază al progresului general, de înflorire şi
prosperitate a naţiunilor. Ţările cu tradiţie în statul de drept sunt în acelaşi timp cele mai dezvoltate,
prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic şi cu o viaţă spirituală
bogată