Martirajul limbii române

Cu mai bine de trei ani în urmă am scris textul de mai jos. Ca de obicei, fără nici
un efect. Îl reiau, pentru că e din ce în ce mai actual. Şi o fac, ca de obicei, fără
iluzii.
Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme.
Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată
parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră
cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu
toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai
celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că
numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o
posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită
ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării
de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate.
Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze.
Cu puţin timp înainte să moară, Socrate îi spunea prietenului său Criton: „...reaua
folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău
sufletelor“ (Phaidon, 115, e). A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe
deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre
oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a
introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă.

Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi

deformezi sufletele. Exigenţa unei bune utilizări a limbii se adresează mai ales
oamenilor şi instituţiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate
variantele ei, şcoala pe toate nivelele ei, scriitorii şi politicienii. Acestea sînt
„mediile“ creatoare de modele. Din această zonă se aşteaptă criterii valide pentru
constituirea unui stil de viaţă şi de convieţuire pe măsura demnităţii umane.

Parlamentarul care ţine un discurs nu are doar a transmite un mesaj politic, nu are
doar a contracara opinia unui adversar: el livrează auditoriului său un mod de a fi,
un anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice şi al
valorilor. „Ce-ai face în primul şi în primul rînd, dacă ţi s-ar oferi sarcina
guvernării?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat
astfel: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sînt corecte,
cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului
merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot
înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează
să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul
nu mai ştie cum trebuie să se poarte“.

Aşadar, de vreme ce ordinea comunitară depinde în asemenea măsură de

corectitudinea limbajului înseamnă că prima îndatorire a unei guvernări adevărate
este folosirea adecvată a cuvintelor. Şi că cine se foloseşte de cuvinte, cine scrie şi
vorbeşte în văzul lumii umblă la ţesătura cea mai intimă a naţiunii şi a statului. A
vorbi înseamnă a decide, indirect, cu fiecare frază rostită, asupra limbii, asupra
temeiurilor judiciare, asupra riturilor şi asupra artelor.

A fi, cu alte cuvinte, clipă de clipă, legiuitor, creator de limbă, pedagog, moralist şi
estet. Admit că e o povară uriaşă. Nu poţi fi Confucius pe perioada unui întreg
mandat. Dar nici nu poţi pretinde respect şi legitimitate cînd raporturile tale cu
limba pe care o vorbeşti sînt cele ale unui violator în recidivă.