nici aşa, nici altminteri

Chipuri ale presei

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 750, 5-11 iulie 2018

De curînd, a apărut la Editura Humanitas jurnalul german al lui Denis de Rougemont

din anii 1935-1936. E un text esențial pentru înțelegerea perioadei de consolidare a
regimului hitlerist și pentru analiza metabolismului politic și social al totalitarismelor
în general. Inevitabil, ni se prezintă și informații despre presă. Cititorul român care a
apucat să citească ziarele din vremea comunismului nu va fi surprins să regăsească
un „portret“ al jurnalismului comun celor două tipuri de extremism politic. Iată, în
rezumat, imaginea presei naziste, așa cum apare ea în descrierea lui Denis de
Rougemont. Mai întîi, ca orice presă instrumentalizată strict propagandistic, e vorba
de o presă cît se poate de plicticoasă. Fenomenul „breaking news“ – cum am spune
astăzi – lipsește cu desăvîrșire. Nu se relatează crime, nu se practică bîrfa și calomnia
decît prin excepție (și numai pentru rațiuni de stat, niciodată din rațiuni personale).
Fiecare pagină conține mult mai mult text decît imagine. Nu se dau „fake news“ decît
atunci cînd sînt utile strategic (pentru defăimarea „dușmanilor“) și nu se denigrează
niciodată propria națiune și conducătorii ei. Se cer articole mai degrabă de la scriitori
și savanți acomodanți, decît de la actori și cicliști (cf. op. cit., p. 28). Pe scurt, totul e
previzibil, nesărat, „serios“ în cheia ședințelor de partid. (Îmi amintesc cum, la
noi, România liberă a „epocii de aur“ era frecventată mai ales pentru pagina de „mică
publicitate“, orișicît mai picantă și mai „realistă“…)

Prin contrast, presa din țările cu regim democratic (cum era, de pildă, presa franceză
interbelică) este infinit mai zglobie. „Trebuie să recunoaștem – spune Denis de
Rougemont – că cei mai mulți oameni nu pretind de la cotidiene decît un foileton
tragicomic“. În aceste condiții, pentru jurnaliști, criteriul decisiv devine rating-ul (cu
rezultatul unei nestăvilite proliferări a știrilor false). Aproape orice este permis, sub
acoperirea, „corectă politic“, a „libertății de expresie“. Informația cu pondere reală
vizînd problematica globală și autohtonă este expediată rapid sau absentă. În
schimb, cititorul e ținut la curent cu viața privată a unor mari, dar mai ales mici
vedete de film sau televiziune: divorțuri, adultere, boli, decese, decolteuri, fîțîieli
mondene etc.

Avem, deci, pe de o parte, controlul absolut și acru asupra paginii de gazetă, iar de
partea cealaltă – euforia lucrativă a hîrjoanei publice, a papotajului de cafenea (sau,
mai rău, de bodegă): totul e permis, publicul e întreținut generos, fără „fasoane“, cu
„bombe“, dezvăluiri șocante, presimțiri apocaliptice, indiscreții zemoase, poze
provocatoare. Plictiseala e „înfrîntă“ prin țopăială veselă, dezinhibiție, scandal.

Nu vom trage concluzia că presa totalitară e mai „sobră“, mai „cuviincioasă“, mai
„demnă“ decît cea „liberă“. Vom spune doar, pornind de la Denis de Rougemont, că
libertatea poate fi și ea sursă de derapaj, capcană populistă, divertisment ieftin. Sigur
că e mai bine să rîzi ca prostul decît să faci pe tine de frică sau să mori de plictiseală.
Plus că, în țările civilizate, există mari cotidiene de excelentă ținută, care au
îndemînarea să combine tonul destins cu bunul gust, permisivitatea echilibrului
democratic cu rigoarea morală și profesională.

Cum stau lucrurile la noi? Din punctul meu de vedere, nu sîntem încă nici pe departe
„așezați“. (Și nu numai în domeniul gazetăriei.) Nu e cazul, acum, să intru în detalii
pretențios analitice. Îmi îngădui doar să propun cititorului cîteva teme de reflecție,
bazate pe experiența cotidiană a contactului cu mediile naționale. Asistăm, în
general, la o confuzie a „vocațiilor“: ziariștii se comportă des ca niște politicieni
angajați, în vreme ce politicienii au ceva din nonșalanța unor ziariști. Primii judecă
aspru, sînt partizani pînă la furie, „luptă“ vitejește pentru binele patriei, ceilalți sînt
șugubeți, fac glumițe evazive, cultivă polemica nărăvașă, privind șmecher spre
galerie. Ziariștii sînt autoritari, politicienii sînt bășcălioși. Ierarhic, gazetarul pare a se
situa cu mult peste miniștri și parlamentari. Are tonul unui diriginte sever, al unui
procuror neînduplecat. Nu exclud, firește, stilul ofensiv, îndrăzneala eficace, curajul
investigator. Ceea ce mă deranjează este suficiența agresivă, parada (neacoperită) de
„competență“, obrăznicia de reprezentant (neales!) al poporului. Moderatorul-
plutonier, moderatoarea nevricoasă, „analistul“ providențial mă scot din minți. La fel,
discrepanța înșelătoare (și batjocoritoare) dintre titlu și conținut (titlu alarmant,
conținut bleg), răfuielile private transformate în spectacol național, limbajul adeseori
barbar, injuria grobiană, tupeul golănesc și cîte și mai cîte. Așa arată profilul
gazetăriei noastre de-acum, eliberată de ingerințele ideologice ale partidului-stat.
Înflorim sub zodia bramburelii: partide bezmetice, comentatori bezmetici, instituții
confuze, școli obosite, spitale dezosate. Singurul motiv de optimism este că lumea
întreagă pare lovită, de la o vreme, de un incontrolabil acces de bîlbîială…