“Asta numești tu petrecere? Berea e caldă, femeile sunt reci.

”Groucho Marx

nici aşa, nici altminteri

„Mici soluții” de carantină?

Andrei PLEŞU
Publicat la 14 April 2020

N-am soluții! Sînt, evident, la curent, cu „frazeologia

de criză”: să redescoperim virtuțile și farmecul
intimității, să ne bucurăm că avem, în sfîrșit, la
îndemînă acel timp liber numai al nostru, a cărui bună
administrare o uitaserăm, să profităm de șansa (îndeobște
pierdută) de a comunica cu cei de lîngă noi și de a ne
redescoperi pe noi înșine, să citim ce vrem, să ascultăm
muzică, să ne rugăm în liniște, să „gîndim pozitiv”, să
fim solidari în efortul de a ne feri pe noi înșine și pe
semenii noștri ș.a.m.d. Nu pot contesta nici buna
intenție a acestor îndemnuri, nici buna lor întemeiere.
Dar – în cazul meu – și cred că și în cazul altora,
imperativul izolării nu poate fi întotdeauna domesticit
cu sfaturile de mai sus. Vine, inevitabil, momentul în
care, cu toată strădania, cu toată cumințenia, cu toată
înțelepciunea de care ești în stare, clachezi. Nu prea
mai poți. E mai greu decît credeai, mai trist și mai
destrămător. Toate „soluțiile” propuse se dovedesc
ineficiente, fie că apelează la resurse pe care nu le ai,
fie că, odată „puse în practică”, nu te ajută cum ai fi
sperat. Și atunci?

Om fi noi, românii, inapți structural să adoptăm „măsuri

radicale”, exerciții de disciplină cuplate la sublimități
geometrice, la exigențe „înalte”? Emil Cioran spune
undeva că „românii urăsc soluțiile tari”. Iar G.
Călinescu observă că înclinația tipic autohtonă este de a
construi „minuscul, solid şi pitit, la munte”. Nu-mi
place să abuzez de generalizări. Dar, în acest context,
îmi amintesc, pe neașteptate, de o vorbă a lui Constantin
Noica. Confruntat cu  unele suferințe existențiale
curente în epocă, îi plăcea să propună, mai în glumă, mai
în serios, „micile soluții”: un păhărel de coniac, o
candidă glumă convivială, reveria facilă a vreunei
romanțe, ba chiar degustarea ironică a „micilor profituri
ale stigmatizării”. Nu eroismul catedralei, ci „izolarea”
deschisă a pridvorului…

Oricît ar părea de scandalos, de lipsit de demnitate și

noblețe, voi risca să spun că, de cînd sînt „arestat la
domiciliu”, nu marile rețete ale singurătății m-au
ajutat, ci mai curînd mici derapaje înspre „minor”,
înspre divertismentul nepretențios, înspre lenea
consumului întîmplător. Nu marile construcții
gastronomice m-au hrănit cu adevărat, ci aperitivele,
gustările frugale, anexele discrete. Recunosc cinstit: am
lăsat din mînă, după două-trei pagini de lectură, cărți
monumentale, „serioase”, importante, „edificatoare” și m-
am binedispus ascultînd nu Wagner, ci Dean Martin, nu
impozante coruri celebre, ci… amărui vioiciuni
lăutărești! (Recomand, ca fiind, în plus, și de
actualitate: „Grea e boala de plămîni”, cîntată de Romica
Puceanu.) S-ar zice că am învățat să fac față
sentimentului tragic (și pompos) al deșertăciunii, prin
firescul deșertăciunii asumate. Am descoperit Absolutul
de la firul ierbii, mai prietenos, în condițiile date,
decît Absolutul țanțoș, sideral, al edificării supreme.

E de la sine înțeles că n-am de gînd să evacuez din

teritoriul vieții spirituale frecventarea „pieselor
grele”, prestigiul salutar al bibliotecii. Tot ce vreau
să spun e că încercările vieții se pot depăși, uneori, și
prin destinderea candidă, nefandosită, a „clipei” trăite
simplu, dincolo de „indicații” sublime, de retorica
aulică a suprasensibilului. Ba chiar că poți regăsi
zenitul tocmai savurînd ecourile lui imediate, deliciile
oglindirilor lui pămîntești.

Ceea ce trăiesc de cîteva săptămîni e confirmarea unei

mai vechi idiosincrazii: nu-mi plac deloc cei pe care
Părintele Andrei Scrima îi numea „instalați” în
certitudini, moțăind în raiul propriei lor edificări. Mă
ajută mult mai mult să am de a face cu practicieni ai
interogației, cu pasionați ai căutării, cu cei care
privesc orizontul ca pe o aspirație, nu ca pe o
achiziție. Nu-mi plac propagandiștii, care cred mai mult
în misiunea lor decît în adevăr, nu-mi plac activiștii,
care își transformă crezul în ideologie. Prefer îndemnul
Sfîntului Augustin: „Să căutăm cum caută cei care trebuie
să găsească și să găsim cum găsesc cei care trebuie să
mai caute încă”. Da, Iisus e „Calea, Adevărul și Viața”.
Dar nu Adevărul fără Cale (adică fără Drum, fără parcurs
cercetător, tatonant, neliniștit) și nici fără Viață
(adică fără misterul contingenței, fără patosul limitei,
fără risc). Restul e frazeologie gata făcută, încurajare
oarbă, dogmă fără Duh, „știință” orgolioasă, fără
smerenia credinței. Dar nu e momentul să lămurim acum
asemenea subtilități. E mai curînd momentul „micilor
soluții”. Doamne ajută!
P.S. Tocmai terminasem de scris textul de mai sus, cînd 
am citit un interviu al Monicăi Pillat în care e invocată
o vorbă memorabilă a Părintelui Constantin Galeriu.
Monica Pillat l-a întrebat: „Părinte, cum ați ajuns la
Dumnezeu?“. Iar Părintele a început să rîdă și a răspuns:
„Dar eu nu pot să spun vreodată că sînt liniștit și că
mi-am găsit credința. Tot timpul alerg după
Dumnezeu, care nu se lasă prins…”

prezentul discontinuu

Teoriile hazardului
Codrin Liviu CUŢITARU

Publicat la 15 April 2020

Care este „enigma” întîmplării? Pînă în ce punct rămîne

ea un „joc”, o „coincidență” și de unde începe, așa-
zicînd, lecția sa ontologică? Mă credeți sau nu, aceste
întrebări mi-au fost declanșate de o întîmplare. Am
găsit, la un moment dat, în vechea bibliotecă a familiei,
remarcabillul Dicționar al înțelepciunii, redactat de Th.
Simenschy (Ed. Junimea, 1979), pe care l-am deschis, la
întîmplare, fix la capitolul intitulat – cum altfel? –
Întîmplarea (pp. 442-446). Acolo, grație efortului
deosebit al fostului mare profesor ieșean, descoperi o
sinteză a gîndirii filozofice legate de „întîmplare”, din
epoca antică pînă în modernitate. Părerile sînt, desigur,
împărțite. Unii tind să vadă „întîmplarea” ca pe o formă
de transcendență imposibil de evitat, influențat,
modificat ori dominat. Aceștia trebuie incluși în
categoria scepticilor. „Totul se poate întîmpla, cînd o
pune la cale zeul”, observă undeva Sofocle. La fel,
Herodot: „Întîmplările conduc pe oameni și nu oamenii
întîmplările”. De asemenea, Euripide: „O, Zeus, ce să
spun? Că-i vezi pe oameni sau că-n zadar se crede aceasta
despre tine și că întîmplarea este aceea care
supraveghează toate lucrurile omenești?”. Și Demostene:
„Mare rol joacă întîmplarea sau, mai bine zis, ea e totul
în toate acțiunile omenești”. Și, în general, o linie
lungă de filozofi, gînditori și scriitori care au văzut
în hazard principiul motrice al existenței, baza
inexpugnabilă a oricărui impuls. Pentru ei, a trăi
înseamnă a-ți asuma iraționalul coincidențelor, a juca
ruleta rusească la scară istorică.

Iată cîteva exemple: „Ca oameni, trebuie să ne așteptăm

la orice întîmplare, căci nimic nu durează. Întîmplarea
chibzuiește mai bine decît noi. Cît timp trăiești, nu
poți spune – Nu mi se va întîmpla aceasta!” (Menandru),
„Ceea ce se poate întîmpla unuia, i se poate întîmpla
oricui. Ceea ce se poate întîmpla, se întîmplă la timpul
său. Lucrul de care te temi se întîmplă mai iute decît
lucrul pe care-l speri“ (Syrus), „Întîmplarea tîrăște
după ea totul și norocul nesigur face vinovați pe cine
vrea” (Lucanus), „Gîndește-te mereu că toate lucrurile,
așa cum se întîmplă acum, s-au întîmplat și în trecut; și
mai gîndește-te că tot astfel se vor întîmpla și în
viitor” (Marcus Aurelius), „Nu numai trecutul își are
fantomele sale; fiecare întîmplare ce trebuie să vină de
acum înainte își are și ea spectrul ei, umbra ei; cînd
sosește ceasul, viața intră în ea, umbra devine corp și
pășește prin lume” (Bulwer), „Din întîmplare – aceasta
este cea mai veche noblețe a lumii, pe aceasta am redat-o
tuturor lucrurilor, eliberîndu-le de robia scopului”
(Nietzsche), „Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea
loc mîine” (Maeterlinck). Pe scurt, întîmplarea s-ar
înrudi așadar cu fatalitatea (chiar în varianta sa de
fatum malus!), cu implacabilul pur. Nu trăim cu
întîmplarea, ci tocmai din cauza ei și, lucru poate și
mai grav, pentru ea. Întîmplarea face și desface istoria,
acțiunile noastre premeditate, calculate, studiate
constituind numai niște „aparențe” ontologice, niște
„viclenii ale rațiunii”, cu o sintagma celebră a lui
Hegel.

Se distinge însă și un grup – e drept, mult mai redus –

de „optimiști”, cum ar veni, o categorie a raționalilor.
Aceștia tind să vadă întîmplarea, paradoxal, ca parte
dintr-un întreg „semnificant”, dintr-o schemă (pesemne,
la rîndu-i, cu filiații transcendente, dar integrate,
altfel, într-un pattern rațional) de fenomene cauzale,
specifice sistemelor cu acțiuni determinate. În
Republica, Platon este primul gînditor conciliant cu
rolul „întîmplărilor” din viața noastră, observînd: „Zeul
nu reprezintă cauza tuturor întîmplărilor, ci doar a
celor bune”. Terentius merge chiar mai departe,
constatînd dimensiunea benefică, providențială, a
întîmplării: „Cît de adesea se realizează datorită
întîmplării și hazardului ceea ce n-ai îndrăzni să
dorești!”. În sfîrșit, Seneca inaugurează o direcție
filozofică în care întîmplarea nu mai e văzută ca hazard,
ci ca efect al unei rațiuni superioare: „Să cercetăm dacă
nu cumva și lucrurile despre care se spune că sînt
întîmplătoare nu sînt supuse unei anumite legi și dacă nu
cumva nimic din lumea aceasta nu se ivește pe neașteptate
sau în afara ordinei”. O direcție continuată în
modernitate de către Schopenhauer: „Acestui mundus
phenomenon, în care stăpînește întîmplarea, îi stă la
bază, totodeauna și pretutindeni, un mundus
intelligibilis, care stăpînește însăși întîmplarea”.
Într-adevăr, am frecvent sentimentul că tot ceea ce trece
drept aleatoriu, circumstanțial, ocazional – întîmplător
deci –, în existența individuală ori colectivă, descrie,
un „pre-determinism”, o „sutură” a destinului.

Privindu-ți viața, îți dai seama că nimic nu a fost

„întîmplător”, că totul a avut un design, în interiorul
căruia fragmentele s-au unit, poate, nesincronic, dar
ultimativ, coerent. „Întîmplările” sînt piesele unui
puzzle imens ce creionează o imagine aflată dincolo de
puterea noastră de cuprindere.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de

Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte
publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor
admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons

la răscruce de gînduri

Două etici
Andrei CORNEA

Aparut in Dilema veche, 16 - 22 aprilie 2020

Am auzit cu toții zilele acestea de acele cazuri tragice,

cînd doctorii din spitalele supraaglomerate cu bolnavi
grav de COVID-19 și subdotate trebuie să decidă dacă un
ventilator mai merge (sau chiar mai rămîne) la un bolnav
mai vîrstnic sau în condiție mai rea, spre a-i prelungi
agonia, sau mai curînd merge la un alt pacient cu mai
multe șanse. Refuzul de a-l sacrifica pe primul poate
conduce la moartea amîndurora.

E un conflict aproape „clasic”, am spune, între ceea ce

Max Weber a numit „Gesinnungsethik” (etica convingerii,
la care esențiale sînt intenția și voința bună), conform
căreia nu se poate alege între viețile unor oameni, și
„Verantwortungsethik” (etica responsabilității), care se
preocupă numai de consecințele faptei și pe care le poate
ierarhiza în funcție de un bine mai general. În cauză
stă, de fapt, alegerea noastră între convingerea că
există valori inestimabile (cum ar fi viața unui om),
care sînt scopuri în sine și nu pot fi cîntărite în nici
un fel, și constatarea „realistă” că, în fapt, e necesar
uneori ca și valorile respective să fie cîntărite, la fel
ca toate celelalte lucruri, cu cîntarul eficienței și al
avantajelor mai generale, devenind astfel și ele numai
mijloace și nu scopuri.

Cazurile despre care vorbesc sînt „tragice” în sensul

propriu al cuvîntului (asociat tragediei antice),
fiindcă, așa cum observa Hegel discutînd despre tragedie,
ele pun decidentul într-un conflict de nerezolvat sub
raport etic, deși el va fi, de cele mai multe ori,
rezolvat practic, și anume în termenii eticii
responsabilității. Cu alte cuvinte, pur și simplu nu
există soluție etică univocă, fiindcă cele două etici,
ireductibile una la cealaltă, formulează judecăți
contradictorii în acest caz-limită, iar răspunsul etic e
necesar să fie dat în termenii numai uneia dintre etici.
Altfel spus, în această situație de viață sau moarte,
este imposibil ca un om să fie tratat concomitent și ca
un scop în sine (așa cum cere Gesinnungsethik), și ca un
mijloc pentru un alt scop – de exemplu, minimizarea
numărului de decese (cum cere Verantwortungsethik).

Știm ce se întîmplă de obicei în aceste cazuri:

Verantwortungsethik iese cîștigătoare: ventilatorul va fi
dat celui considerat ca avînd ceva mai multe șanse de a
se vindeca. Unul va fi sacrificat pentru binele altuia. O
viață se va dovedi un mijloc pentru salvarea alteia. Se
va renunța la valoarea absolută a fiecărei vieți. Merită
atunci să ne întrebăm: ce rost mai are atunci
Gesinnungsethik și, mai cu seamă, agonia morală pe care
ea o generează în asemenea cazuri? Nu cumva e inutilă și
chiar periculoasă prin întîrzierea sau îngreunarea unor
decizii practice inevitabile?

Nu cred că e așa, deși sînt de acord că etica convingerii

nu are cîștig de cauză în asemenea cazuri extreme, ba
chiar, destul de des, și în cazuri mai puțin extreme.
Totuși, prezența și cultivarea ei rămîn, cred, decisive.
Și iată de ce.

Să observăm că, de obicei, medicul plasat în situațiile-

limită despre care vorbeam, nu e lăsat singur nici măcar
cu etica responsabilității. Vreau să spun că peste
sfîșierea lui morală intervine Organizația, și anume prin
stabilirea unor protocoale și proceduri impersonale:
medicul care tratează cazul (asemenea soldatului trimis
pe front) este scutit instituțional de chinul unei
alegeri personale între două vieți și două etici.
Responsabilitatea formală a actului este preluată de
Organizație, care prescrie prin regulamente conduita de
urmat. Desigur, medicul poate încă adera interior mai
mult sau mai puțin la o altă cale, dar aproape
întotdeauna el va tinde să accepte procedura, nu odată ca
pe o ușurare. Și așa se întîmplă cu orice „funcționar” și
„executant”: el este cumva deresponsabilizat în favoarea
Organizației (spitalul, statul, armata, partidul etc.).
Așadar, nu mai putem vorbi nici măcar despre o autentică
etică a responsabilității în ceea ce-l privește pe
executant, deoarece el încetează să mai cîntărească
personal lucrurile, devenind el însuși un simplu mijloc
pentru realizarea scopului mare al Organizației. Or, după
cum știm cu toții din experiența istorică a modernității,
aici este capcana, aici se află marea primejdie a
dezumanizării. Odată ce Organizația – indiferent de
scopurile propuse inițial – preia sarcina
responsabilității de pe umerii individului, orice – în
sensul de orice crimă, orice oroare – devine posibil, ba
chiar are mari șanse să se și realizeze la un moment dat.

Iar în acest punct cred că Gesinnungsethik își arată

folosul și meritul inestimabil: sigur, ea nu poate adesea
impune o conduită decisivă; dar poate bloca, măcar un
timp, fie și prin lupta lăuntrică și tragică pe care o
generează, deresponsabilizarea despre care vorbeam. Nu
toate cazurile sînt la limită, din fericire, dar logica
Organizației (dacă nu este împiedicată) este să încerce
să convingă toată lumea încetul cu încetul că toate sau
aproape toate cazurile sînt astfel și că trebuie procedat
în consecință, ca și cînd n-ar exista niciodată vreo
alegere. A rezista acelui imens pericol (pe care l-aș
numi al „nelimitării limitei”), care – așa cum se
întîmpla în Rusia stalinistă – riscă să transforme orice
bucătărie într-o scenă a revoluției mondiale, nu e
simplu, căci el se dezvăluie treptat. Dar un mijloc
puternic pentru a-l bloca rămîne convingerea fiecăruia
dintre noi că valorile contează, că omul este și un scop,
și nu doar un mijloc, că aceasta este regula, chiar dacă
excepțiile de la ea sînt mai numeroase decît cazurile
cînd ea se aplică. Simpla rezistență înaintea abuzului
eticii responsabilității (care devine, așa cum am arătat,
una a deresponsabilizării), oricît de donquijotescă este
uneori, nu e de prisos, chiar și cînd pierde practic.
Fiecare tentativă, chiar nereușită, de a „bricola” cele
două etici, respingînd mecanismul simplificator de
deresponsabilizare al eticii responsabilității, rămîne
utilă: ea întîrzie și amînă derapajele, măcar pînă ce
circumstanțele se schimbă.

Nu există, firește, o rețetă pentru a stabili punctul de

inflexiune al acestei rezistențe. Nu știm a priori cînd
să refuzăm să mai cedăm înaintea eticii
responsabilității. Nu știm cînd va trebui să spunem nu
Organizației, cînd etica responsabilității își pierde
justificarea. Dar tocmai ignoranța aceasta și încercarea
înfrigurată de a afla un răspuns, aflînd o cale mai puțin
rea (dacă nu mai bună), sînt decisive. Agonia morală nu-i
un moft, de care ar fi bine să scăpăm pentru pacea
noastră, dacă n-o putem soluționa definitiv (și n-o
putem), ci șansa noastră la autenticitatea condiției
umane. O dilemă morală rezolvabilă nu-i, pînă la urmă, o
dilemă morală autentică. De fapt, la modul etic, cred că
umanitatea înseamnă mai ales să „bricolăm” agonic
eticile, refuzînd genuflexiunea exclusivă dinaintea uneia
dintre ele și menținînd vie și dureroasă dilema.

Ne amintim vechea anecdotă cu filosoful care, privind

prea mult la cer, a căzut într-o groapă de lîngă picioare
și a fost luat în rîs de o slujnică. A te uita la cer
prea insistent (etica convingerii), scăpînd din vedere
cele ale pămîntului (etica responsabilității), este,
într-adevăr, adesea o rețetă a eșecului practicii și o
groapă pentru fericirea generală. Dar a uita împăcat de
cer, uitîndu-te numai la pămînt, rămîne o rețetă de
slujnică.

Chefuri, petreceri, paranghelii

Nunți cu fală și triferment
Cosmin DRAGOMIR
Aparut in Dilema veche, 16 - 22 aprilie 2020

Împărțirea hranei cu alți semeni este unul dintre

fundamentele dezvoltării societății așa cum o știm
astăzi. „Comensalitatea l-a făcut pe OM”, titlul unui
text-prefață scris de regretatul profesor Vintilă
Mihăilescu pentru un volum de rețete pe care l-am
coordonat în urmă cu vreo doi ani, rezumă ireductibil
cîteva mii de ani de conviețuire în grup și de
statornicire a unor reguli de conduită. Imperiile au
dăinuit cît timp masa celor mulți a putut fi asigurată de
către cei puțini. Puțini, dar bogați. Bogați, deci
conducători.

Din timpuri străvechi, mîncarea cu fală a fost (și încă

este) un marker identitar al statului social: de la marea
petrecere cu 70.000 de invitați dată de Assurnasirpal al
II-lea, regele Asiriei, la inaugurarea noului său palat
din Kalhu (azi Nimrud), la banchetele romane, de la
folosirea din abundență a condimentelor exotice, rare și
foarte scumpe, în Evul Mediu, la rezervarea unei mese
într-un restaurant cu 3 stele Michelin.

Homo sapiens s-a așezat alături de Homo sapiens și au

mîncat împreună pentru a supraviețui împreună. Apoi au
stabilit ierarhii în funcție de cine/cît aducea, ulterior
cei care vînau mai bine și culegeau mai cu spor s-au
așezat „la altă masă”, iar ceilalți au așteptat
resturile. Dominarea celuilalt a fost făcut prin forță
brută și/sau înfometare. Astăzi „trăim un paradox.
Jumătate de mapamond moare de foame, cealaltă jumătate să
străduiește să slăbească” (Cristian Carîp).

Pare că am obiceiul ăsta prost de a mă lungi cu vorba

înainte de a mă așeza cu adevărat la masă. Acea plăcere
de a „sta la un pahar de vorbă”, deși nu-i recomandat să
o faci pe stomacul gol. Poate că de asta, la noi, prima
dată ești îmbiat cu un țoi cu țuică ori pălincă de dat
peste cap cît să nu apuci nici să începi un banc sec,
darămite să depeni amintiri din copilărie. Pac, l-ai
„secat dintr-o sorbire” și te-nfigi în pită și slană.

De la Cana Galileii la Dorohoiul moldovenesc

Scurt moment publicitar pentru un mesaj de interes
public: pentru sănătatea dumneavoastră, respectați cele
trei principale chiolhanuri ale românilor: parastasul,
botezul și nunta. Mai precis, mica crăpelniță, marea
crăpelniță și mai mult ca crăpelnița. Astea-s și cu cei
din familia extinsă, cunoștințe sau membri ai
comunității. Mai avem, în mod tradițional, și niște
„chiolhănele” mai intime: de Paște, de ziua noastră și
între 24 decembrie și 6 ianuarie, o porceală și
salatăboeufeală ce ține aproape două săptămâni.

Indiscutabil, perla coroanei culinare rămîne nunta. Dacă

sfîntul irlandez Columbanus, în misiunea-i de creștinare
a nordicilor, a înmulțit berea, clonînd astfel minunea
lui Iisus de la nunta din Cana Galileii și adaptînd-o la
specificul de consum al zonei, la noi, Sfîntul Andrei a
multiplicat aperitivele. Dar a făcut-o pe genunchi, la
f***-i pomana, cum se zice, cantitativ, nu calitativ.
Mizilicurile noastre festive nu au utilitatea gîndită a
meselor orientale, cu acele mezze incredibile ce oferă o
varietate mare de preparate. La noi, nuntașului i se
aduce un purcoi de mezeleuri, brînzeturi, prăjeli și
salate cu rol de etichetă de bune gazde, nu cu scop de a
deschide apetitul. La fiecare nuntă la care am fost m-am
simțit ca o zburătoare hrănită cu forța pentru un foie-
gras numai bun de perpelit în tigaie și flambat cu
coniac. Și asta pentru că prima și ultima impresie
contează: aperitivele și tortul. Ambele cu fast și
greutate. Dar să nu ne grăbim, deși, la atîta mîncare, nu
ar strica vreo cîteva ture de parc în pas de maraton, o
să ajungem la tort.

Ne „omenim” invitații cu ceea ce se preconizează a deveni

o corvoadă pentru întregul tract digestiv. Un ghiont
pentru o viitoare boală de colon. Îi dăm de mâncare „cît
poate să ducă”, nu cît îi trebuie ca să se sature, ne
este frică să nu se ridice nemulțumit de la masă și să
subțieze teancul de bancnote din plic.

Oamenii mănîncă și se mănîncă. Între ei. Convivialitate

propriu-zisă și antropofagie figurativă. Chiar și în
acești din urmă ani, nunțile sînt tot ode aduse food-
waste-ului pentru că mirilor le e teamă de rudele
cîrcotașe care vor compara cantitatea de mîncare primită
la nunta asta cu cea dată de ai lor la nunta nepotului de
la Satu Mare. Nu vrei ca în luna de miere să fii
subiectul principal al bîrfei prietenelor mătușilor tale.

Bănuiesc că, în urmă cu vreo cîteva – multe – decenii, un

Maestru Bucătar a decretat că meniul de nuntă nu e al
lui, ci al urmașilor urmașilor noștri. Și a rămas fix așa
cum era pe vremuri: roșie umplută cu salată de vinete,
bărcuță cu icre, chifteluțe, pui Shanghai, Doboș din
șuncă de Praga și brînză (aici avem un surogat trendy –
roșii cherry și mozzarella înfipte „mozaicat” în țepușă),
trandafir din salam (o, daaa, trandafirul din salam!),
telemea, măsline, kaizer, balotină de pește afumat și
brînză tartinabilă, terină de ceva cu altceva, ruladă de
porc cu cîrnăciori învelită în bacon și ce mai dă Domnu’.
Domnul bucătar. Chef-ul. Și pentru că prima dată mănînci
cu ochii, grija pentru o estetică desuet-dubioasă se vede
în rondela de morcov crud și în frunzișoara de pătrunjel,
aranjate cu grijă pe marginea „platouașului”. Fine
dinning inspirat din Rețetarul pentru preparate culinare
din 1964, ediția adăugită și completă.

Nu uitați că vorbim de ceea ce, în termeni actuali, numim

starter. Un munte de mîncare care să-ți ia ochii, să te
copleșească, să te facă să uiți chiar și de calitatea
îngrijorătoarea a poșircii din carafele de pe masă,
numită, cu inconștiență de marketing, „vinul casei”. Păi,
vinul casei ar trebui să fie cartea de vizită a locantei,
nu cea mai ieftină licoare cu 12% alcool de pe piață. 

Abia după 600/700 de grame ce bat uneori spre kilogram,

că doar în așteptarea lor mai ciugulim niște covrigei cu
sare și mac și trei pumni de alune unsuroase, vine
mîncarea. Voiajul culinar abia urmează: pește cu legume
la abur, sarmale cu mămăliguță și smîntînă și mixt grill
cu cartofi și salată. Porții întregi. Pînă acum ai primit
echivalentul a vreo cinci feluri de mîncare într-un
restaurant decent, care nu umple farfurii pînă la refuz.
Sau reflux. Esofagian.

Urmează o mică pauză de tras suflul pentru sîrbe,

perinițe și brașovence și de abuzat bufetul cu fursecuri,
fructe și fîntîna de ciocolată. La final, pompieristic,
ne este prezentat tortul. Doamne ferește și
pantagruelește!

Toate astea se petrec în mod tradițional la un popor care

consideră că „mîncarea e fudulie, băutura-i temelie”.
Paradoxal, zicala stă în picioare și în acest caz,
excepțional. Dacă, în mod comun, ea are rolul de a
sublinia apetența pentru băutură în pofida celor d-ale
gurii, acum ea întărește premisa de la care plecasem:
mîncarea cu fală = fudulia gazdei. Îmbuibarea meseanului
= o nuntă reușită. Îl omenești ghiftuindu-l. Nu de alta,
dar și el s-a pregătit din timp și a lăsat-o mai moale
acasă ca să vină hămesit.
Pare că, după un astfel de exces, ar trebui să nu mai
mănînci o săptămînă. Ține-te bine, că nu e așa. Stomacul
e dilatat, pofta de mîncare apare, a doua zi, și mai
aprigă. Îți aduci aminte de poșirca aia de care vorbeam
mai sus. Și îndoită cu apă minerală tot a dat de furcă
ficatului și pancreasului. Acum te doare, îngrozitor,
capul. Ai o senzație acută de vomă, o senzație de carne
bătută în tot corpul. Ai mai lîncezi în așternuturi.
Dansul miresei, horele, hiturile anilor ’90 și explozia
de entuziasm de la prima manea se derulează cu
repeziciune în spatele pleoapelor. Îți impui să te ridici
și te duci teleghidat după cafea. Dezintegrezi în puțină
apă o aspirină efervescentă, că doar ai fost prevăzător.
Îți blestemi rapacitatea și juri că nu o să se mai
întîmple. Bei aspirina, bei o gură de cafea, apoi cauți
bicarbonatul de sodiu. Tot timpul te-a ajutat. Rîgîi.
Deja te simți mai bine. Termini cafeaua, îți mai faci
una. Faci un duș. Ești deja pe jumătate întremat. Îți
repeți jurămîntul de castitate bahică, te îmbraci și
pleci la ciorba de potroace pentru că, se știe, cui pe
cui se scoate.

Cosmin Dragomir este jurnalist culinar, scrie la gastroart.ro și

povestește la Blid  –  Locantă Românească.

Chefuri, petreceri, paranghelii

Busuioaca de la „Arșinel” și o
băută cu mulți cavaleri
Cezar IOAN
Aparut in Dilema veche, 16 - 22 aprilie 2020

Onorantă invitația asta, să scriu pentru Dilema veche

despre petreceri cu vin de care-mi pot aduce aminte! Mai
ales dacă mă gîndesc la studentul care eram cînd se
petrecea prima istorisire de mai jos. Nici nu îndrăzneam
pe-atunci să visez că voi publica vreodată ceva – orice –
într-o astfel de revistă. Mi se părea că aerul ideilor
de-aici era „prea tare” pentru mine. Și-acum mă îmbată,
dar înțeleg motivul real: cît ei citeau și scriau, eu am
băut vin. Mult. Știu că asta tot nu mă califică și că ar
trebui să mă trezesc la realitate, dar n-o să dau cu apă
rece, că nu vreau să mă trezesc din plăcuta amețeală! Așa
că… două amintiri pentru vechea Dilemă, pe repede-nainte!

Busuioaca studențească de la „Arșinel”! Prima legendă

urbană despre vin
Prima legendă urbană despre vin, mărturisesc, am aflat-o
la începutul facultății. Și dacă tot am pomenit de
școală, o s-o iau jurnalistic, să nu mă rătăcesc. Cine?
Eu cu încă trei băieți și patru fete. Studenți la
Jurnalism. Unde? Într-o cameră cît două paturi, un dulap
cu două uși zgîriate și-o traversă de 60 de centimetri
între ele din căminul C, de la „Leu” (în curtea fostei
Academii „Ștefan Gheorghiu“ pentru cadrele Partidului
Comunist). Cînd? Parcă pe la final de februarie 1991.
După cursurile de dimineață, pe la orele 14,30. Cum?
Înghesuială în odaia minusculă, dar cald (și bine). În
tot necazul ăsta locativ se face simțită și-o vibrație
discret erotică: „Ah! inima-mi zvâcnește!… și zboară de
la mine! / Îmi cere… nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș
da: / Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, /
În brațe n-am nimica și parcă am ceva”. Mă rog, eram
tineri și era bine, iar ideea unei asemenea înghesuieli
era apetisantă. Mai ales că era și băutură în schemă. Ce?
Facem o chetă (beam zilnic după ore, dar bere la cantină,
nu vin în camere). Se duce un coleg la „Arșinel” (și-acum
chiar cred că „privatizarea” aia din tablă verde de la
stația Politehnica era magazinul actorului). Decizia
fusese simplă: n-avem bani să luăm vin și „de băieți”, și
„de fete” – luăm țigări și „ce beau fetele, că ele-s
vedetele”, să se destindă și să le-ajungă băutura.

Vine colegul cu o sacoșă în brațe, să nu se rupă

mînerele. Frig afară, de cădea cioara bocnă din copac! Cu
geaca pe el și cu sacoșa, arăta ca mama urs cu puii-n
brațe. Doar că puii erau multe sticle. Busuioacă de
Bohotin – asta fusese comanda. De apă plată nu se
pomenise la începutul anilor ’90 (parol, știu că fiică-
mea nu crede azi), iar de „minerală” nu cred că aveam noi
bani. Dăm cu fundul sticlelor de perete, cu un prosop
„pus contră”, să nu se spargă cînd le destupăm. Bem-
povestim, fumăm (toți deodată, eram ca mușchiuleții în
afumătoare), bem-povestim…  Dulce rău Busuioaca! Groasă,
rubinie, cu gust de caramele arse, aromată ca parfumul
bulgăresc de trandafiri – și cam călduță! Cineva apare cu
ideea să dansăm, cred că ne cocoțăm pe rînd în cele două
paturi, ca să lăsăm loc cîte unei perechi. O pereche mai
îndrăzneață își ia zborul pe coridor la giugiuleală, ca
să scape de miștourile noastre.

Ne matolim, firește. La un moment, realitatea mea decide

să-și ia zborul: camera începe să se învîrtească și
căldura devine grețoasă, lăptoasă. O șterg fără să mai
anunț pe nimeni, trec pe lîngă cuplul de pe hol fără să
fac niciun mișto… N-apuc bine s-ajung la poarta
complexului, că mă și reped să mă răstesc la un boschet –
ca-n Creangă: „zbrr! – sub o dugheană”.
De ce? De ce mie? De ce una ca asta? Ajung acasă, în
apartamentul închiriat, și mă lămurește colegul Bogdan,
mult mai experimentat (îi publicase Cațavencu un text!):
„Ce-ai făcut, băh?!? Ai băut de-aia de Iași? Păi, tu nu
știi că ailaltă, de Huși, e aia adevărată?”.

Nu știam. M-am învățat minte atunci. Crezusem, prost, că

Busuioaca de Bohotin e din Bohotin. Venea, de fapt, din
multe alte locuri. Și te ducea în multe locuri.

După 20 de ani (nu-i chiar Dumas, dar e cu cavaleri)

Tot prin noiembrie, dar 2011. Mă apucasem deja de vreo

nouă ani de scris despre vin și – nu mai știu cum – ajung
să accept o invitație la o petrecere tematică într-un
oraș de provincie, cu vreo 200 de participanți. Mă cazez
în centru, mă schimb la costum și mă deplasez la local.
Știam că party-ul era organizat pentru membrii unui Ordin
cavaleresc al vinului, dar cînd ajung acolo rămîn uimit.
Totul arăta misterios, a combinație între platoul de
filmare de la Eyes Wide Shut și o ședință la Biroul
Organizației de Bază de la Ku Klux Klan. Doar că nimeni
n-avea fața acoperită: în penumbră, figuri serioase de
oameni pe la 50 de ani, mulți cu pelerine negre lungi
pînă la glezne, colane grele aurii, de trei degete,
insigne, paftale și… chiar cîteva săbii.

Mă lămuresc rapid că varianta să-i întîlnesc aici pe Tom

Cruise și Nicole Kidman e exclusă și mă gîndesc să fac
stînga-mprejur, că nici la KKK nu mă vedeam înscris. Mă
liniștește totuși gîndul că săbiile nu erau de ninja, ci
de ceremonie, și decid să rămîn. Aterizez la o cinstită
masă rotundă unde cunoșteam trei persoane – una cu care
venisem și familia unui distins somelier bucureștean.
Aflu destul de repede că mai ședeam cu un milionar de
vîrsta a doua, din părinți pe ruta România – Tel Aviv –
Statele Unite (omul vorbea româna). Era însoțit de
asistentă (profesională, nu medicală) – o frumusețe
blondă cu păr scurt și forme la locul lor, într-o rochie
neagră mulată. Care rochie ascundea totul și dezvăluia
totul – dar asta aveam să aflăm cu toții mai tîrziu, pe
la desert, cînd a luat un microfon și a rostit un spici
așezată – imprudent – între reflectoarele orchestrei și
distinsul public, cu lumina din spate.

Recent, se lansase pe piață vinul din România al unui

conte germano-francez – vin care sponsoriza serata. O
trupă de folk anima elegant reuniunea, cavalerii se
plimbă între felurile de mîncare de la o masă la alta,
socializează, pupă mîini – la doamne, se bat pe umăr – la
domni, discută vinuri și fac planuri. Se bea bine de tot,
se leapădă pelerinele și se trece la dans – tot mai
vijelios, pe măsură ce folk-ul se duce-n muzică de
petrecere, în lăutărească și-așa mai departe. Încep să se
întrevadă niște poale de cămașă pe la beteliile
pantalonilor cu dungă, se deschid nasturi la gît, se
lărgesc cravatele, lîngă ring apar abandonate perechi de
pantofi cu toc. E cald, cămășile se udă în locurile
consacrate. Asistenta milionarului trece și ea la
microfon, cu două melodii din îndrăgitul repertoriu
moldovenesc. Chiote, țîpurituri, triluri, fluierături –
fiecare, cu ce știa de pe unde venea. Un carusel de
dansuri, sunet și lumini, totul se învîrte…

Mă trezesc pe la 10 dimineață în camera de hotel, mahmur

și angoasat: tare vinul contelui, slabă vocea asistentei.
Cu săbiuțe sau fără, nu prea am fost de fală.

Cezar Ioan este fondator şi editor al revistei Vinul.ro.

Chefuri, petreceri, paranghelii

Nunta, între meci de fotbal și

experiment social
Andrada SAS
Aparut in Dilema veche, 16 - 22 aprilie 2020

Organizarea unei nunți ar trebui, în condiții de

laborator, să nu fie nimic mai mult decît organizarea
unei petreceri. Desigur, ținînd cont de proporții, ar
trebui să fie organizarea ceva mai complexă a unei
petreceri mari. Așadar, o petrecere de nuntă nu e mai cu
moț decît orice altă petrecere, înmulțită însă cu o sumă
cuprinsă între 10 și 50. Inviți oameni undeva, într-o
anumită zi și la o anumită oră, le pregătești de mîncare,
le pui la dispoziție băutură și muzică și lași biochimia
și sociologia să-și facă de cap. Desigur că o să-și vîre
puțin coada și psihologia, și e obligatoriu să se lase cu
un pic de bîrfă, invidie, admirație și bisericuțe. Dar,
în linii mari, o petrecere de nuntă ar trebui să urmeze
regulile de bază ale organizării oricărei alte petreceri.

Cu toate astea, în practică, organizarea unei nunți, cel

puțin în România, se aseamănă cu orice altceva, mai puțin
cu organizarea unei petreceri. Aduce mai degrabă cu un
meci de fotbal, asezonat cu impresii dintr-o operație pe
cord deschis, o numărătoare inversă de la lansarea unei
rachete, și cu un parcurs demn fie de o tragedie greacă,
fie de o comedie contemporană.

La linia de centru se aliniază echipele – echipa ei și

echipa lui. Teoretic, e un amical, practic însă sînt cu
toții pregătiți să dea ce e mai bun. M-am regăsit de
multe ori în postura ingrată de arbitru și am suflat naiv
din fluier. Ce spun aici, naiv – cu bucurie și entuziasm,
de-a dreptul! Meciul începe frumos, fanii aclamă din
tribune, soarele sclipește pe cer și pare că totul nu va
fi decît o distracție de sîmbătă. Curînd însă îți dai
seama că nu puteai să fii mai în eroare de atît. Orice
mișcare e prilej de conflict. Orice pasă greșită naște
palpitații pe banca tehnică, unde se odihnesc părinții,
care teoretic ,,nu se bagă”, dar de fapt aruncă cu
șantaje emoționale categoria Greuceanu către căpitanii de
echipe. E cu accidentări sîngeroase, cu faulturi
grosolane, cu lacrimi mai mult sau mai puțin adevărate.
Golurile se înscriu unul după altul în conturile bancare
ale ambelor echipe. La un moment dat, vine și furtuna pe
care nu o aștepta nimeni – și iată jucătorii noștri
înnoroiți pînă la gît, în Rovinele vieții lor. La final
sînt cu toții extenuați, aruncați pe ceea ce a fost odată
cel mai frumos și scump gazon din viața lor – și nici că
le mai pasă cine-a cîștigat și unde se ține petrecerea de
după meci. Vor cu toții să se termine și cam atît.

Lăsînd alegoriile la o parte, planificarea unei nunți e o

„afacere” foarte complicată, în care trebuie să navighezi
cu foarte mare grijă printre sensibilitățile tuturor. Ca
viitor mire sau ca viitoare mireasă trebuie să ții cont
de dorințele mamei, de sfaturile prietenilor, de
presiunile de pe social media, de posibilitățile
financiare și, nu în ultimul rînd, uneori chiar și de
așteptările echipei de furnizori de servicii. Punctul în
care toate lucrurile merg bine se află într-un loc care
depinde de lucruri pe care doar un terapeut dat dracu’
le-ar înțelege. Încep în copilărie, se continuă cu felul
în care te-ai raportat și te raportezi la alții, dar și
cu felul în care te percepi pe tine și întreg contextul
social.

De aceea lucrurile sînt și rămîn atît de complicate,

indiferent de cît de mulți comentatori stau pe cracă și
dau indicații prețioase din serialul foileton „Vezi, bă,
că e nunta ta”. Și după tot acest meci de fotbal, după
tot acest vals-tango, vine ea, vine petrecerea. Sînt doar
cîteva ore pentru care însă o mică armată de oameni s-a
pregătit vreme de un an de zile. E prilejul cu care cele
două echipe de fotbal își vor da mîna și vor declara
armistițiu. Poate vor trage și o horă prietenească în
fața blocului – sau poate nu.

Și-acum, că am ajuns în miezul acțiunii, aș dori să vă

povestesc, stimați cititori, cum ar trebui să arate o
petrecere de nuntă. Aș putea scormoni în amintiri și aș
putea derula amintirile celei mai tari paranghelii la
care-am fost în calitate de „planificator”, sau care sînt
regulile pe care ar trebui să le urmeze o asemenea
petrecere ca să fie declarată un succes. O să mă rezum
însă la a vă povesti ceva total diferit. Trageți-vă
batistele aproape și țineți-vă tot aproape băutura
alcoolică. Urmează scene care vă pot afecta emoțional și
pentru care textul meu nu v-a pregătit pînă în acest
punct.

Am stat recent alături de cea mai emoționată mireasă.

Care a trăit totul cu un entuziasm demn de cea mai adîncă
invidie. N-am avut pînă la ea (și nu știu dacă voi mai
avea) o clientă care să se bucure atît de mult și cu atît
de multă sinceritate de fiecare om dintre cei două sute
care au trecut pragul locantei în acea seară. Care să se
îmbrățișeze cu atît de mult drag cu toată lumea, care să
danseze cu atîta foc atît pe muzica tradițională adusă
special pentru rude, dar și pe mixul super-hip plantat de
DJ în mijlocul invitaților tineri, jumătate români,
jumătate francezi. Am stat și am privit-o de undeva din
spatele scenei, cu un pahar de vin în mînă – și mi-am dat
seama, după atîția ani de petrecut în stil profesionist,
că la asta se rezumă tot. La capacitatea de a împărți cu
toți oamenii din încăperea aceea bucuria ta, printre
toate florile de care nu știi sigur dacă ai avut nevoie,
printre toate felurile de mîncare pe care lumea le-a
mîncat sau doar le-a bîrfit. După meciul de fotbal în
care ai alergat împreună cu echipa ta. După toate
golurile care ți s-au înscris în contul bancar. După
toate emoțiile părinților de pe banca tehnică și care
poate nu te-au lăsat să dormi bine noaptea seri la rînd.
După toate articolele din social media care te-au învățat
ce e obligatoriu să faci și care au plantat în tine toate
nesiguranțele globului pămîntesc, cînd ți-ai dat seama că
nunta ta nu se va ridica niciodată la standardele nu știu
cărei blogărițe fashioniste care crede că a descoperit
secretele nunții perfecte.

Cînd luminile încep să se aprindă în local, ospătarii

strîng mesele din jur și tu ai tălpile negre și brațele
dureroase de la prea multe îmbrățișări –  astea sînt
semnele că nunta a fost o reușită. Nu e nici un alt
barometru niciunde în afară de sufletul tău.
Pentru că nunta asta pe care atîția o detestă, atîția o
pregătesc, în legătură cu care atîția dezvoltă obsesii,
este, de fapt, doar o petrecere. Poate cea mai mare și
mai frumoasă petrecere pe care o s-o dai în viața ta. Nu
e un meci de fotbal. Nu e o operație pe cord deschis și
nici o lansare de rachetă în spațiu.

Petreceți, oameni buni. Petreceți cît puteți. Este unul

dintre cele mai frumoase lucruri pe care le avem, ca
animale sociale. Să ne vedem, să ne îmbrățișăm. Să bem și
să dansăm.

Că după aia vine greul. Că după aia vine pandemia. Că

după aia vin probleme pe care nu le-ai putea anticipa,
asta e irelevant.

Căci tot ce contează, de fapt, e să-ți lași ochii să

sclipească vreme de o seară.

Andrada Sas este copywriter și organizator de evenimente.

Chefuri, petreceri, paranghelii

N-a fost odată ca niciodată

Vlad MACRI
Aparut in Dilema veche, 16 - 22 aprilie 2020

N-au fost odată carne, salam, brînză, n-au fost odată

cafea, whisky, vin sau bere… Că de-ar fi fost, nu s-ar
mai fi povestit… Așa, ca un basm distopic, ar trebui să
înceapă orice amintiri despre mesele, petrecerile,
chefurile din anii ’80 ai secolului trecut.

Pentru cei „inocenți“, cei care nu au prins trista epocă,

sînt necesare cîteva precizări: alimentele de bază erau
raționalizate, dar și celelalte „de-ale gurii“, deși nu
erau cuantificate pe cartele, se „dădeau“ cu măsură
precisă. La orice coadă, în funcție de cantitatea
„băgată“ (băgată în magazin, de unde expresia „a băgat
portocale“) și de numărul înfometaților sau însetaților
încolonați, se afișa sau se transmitea verbal, ca la
telefonul fără fir, cît „se dădea“ de persoană. De pildă,
dacă plănuiai o petrecere cu zece invitați, nu puteai să
cumperi douăzeci de beri, din moment ce raportul
cantitate de marfă versus număr de clienți impunea un
maximum de – să zicem, cu optimism –, cinci beri pe cap
de cumpărător. Orice încercare de a depăși doza
prestabilită era sancționată drastic de vînzător și mai
ales de restul cozii: „Ce faci, nene?! Cîte iei?! Faci
petrecere?! Auzi, dom’le, petrecere! Da’ nouă de unde să
ne mai ajungă?!“. De aceea, deseori, invitații mai de-ai
casei erau rugați să participe la coada de dinainte de
chef, pentru a ridica numărul sticlelor posibil
cumpărate. „Posibil cumpărate“, pentru că niciodată nu
puteai avea siguranța că vei ajunge să mai apuci ceva… La
fel s-a întîmplat și înaintea celui mai trăsnit Revelion
din viața mea, cel din iarna ’88-’89.

Timp de cam două săptămîni am stat, împreună cu trei sau

patru prieteni, la multe cozi pentru a achiziționa
prețioasa băutură. Am strîns un stoc impresionant, dar
știam cu toții că un procent de cam 5% era imbăubil:
multe sticle (mai ales dintre cele de culoare maro!) erau
folosite și pentru uleiul de floarea-soarelui, iar
fabricile de bere de-abia le clăteau cu apă rece… De
aceea, cei care aveau pile la Alimentara vorbeau în
prealabil cu gestionarul: „Nene, pune-mi și mie deoparte
zece verzi!“.

Tot în cele două săptămîni dinaintea Anului Nou s-au mai

strîns și alte băuturi, multe, dar achiziția lor fiind
determinată de principiul „Ia ce se găsește“, nu de
logică, aveam o colecție haotică: ceva vodcă rusească și
poloneză, niște vermut „Mamaia“, două damigene cu vin „de
buturugă superior“, concentrat de Brifcor (furnizată de
un prieten al cărui tată lucra „în minister“, această
substanță era foarte căutată, turnai peste ea mai multă
sau mai puțină apă de robinet și aveai suc!), precum și
cîteva sticle cu o otravă numită „Țuică de Zalău“… Ceva
mai tare decît țuica sudistă, dar la fel de puturoasă ca
ea, a făcut multe victime în acei ani! Cam o dată pe
săptămînă, vinerea de obicei, apărea în Alimentarele din
zona Perla, adică Dorobanți colț cu Ștefan cel Mare. A
doua zi, dimineața, zeci de zombi se tîrau către puținele
cîrciumi în care puteai bea cîteva beri („pentru spălarea
instalației“). Se așezau cu greu la mese, oftau și
sorbeau cu nesaț. Din cînd în cînd, cîte unul i se adresa
unui coleg de suferință de la altă masă: „Tot Zalău?“.
Cel mai frecvent răspuns era un oftat profund.
Locația petrecerii a necesitat și ea niște eforturi greu
de imaginat. Era vorba despre casa bunicii mele, de pe
strada Barbu Momuleanu, în spatele unor blocuri de pe
Ștefan cel Mare. După moartea bunicii, spațiul a rămas
nefolosit pînă după 1990. Mobilierul fusese scos, iar
pereții din toate cele trei încăperi, două la hochparter
și una la demisol, fuseseră decorați de mine, cu cretă
albastră, forestieră, într-un stil care speram că e
inspirat de arta lui Joan Miró. Problema era următoarea:
existau sobe cu lemne, dar nu existau lemne și nici
cărbuni, căci nu făcuse nimeni comandă în anul 1988. Așa
că un alt prieten (al cărui tată lucra în alt minister
decît cel mai sus pomenit) a făcut rost de un camion cu
lăzi pentru transportul fructelor, dintre acelea făcute
din șipci prinse între ele cu inele din tablă. Două zile
am făcut karate cu lăzile alea, adică le-am rupt ca să
încapă în sobe. Au fost bune, dar ardeau ca niște
chibrituri, așa că de-abia ne-a ajuns acel camion.

Casa bunicii mai fusese folosită la cîteva petreceri, așa

că vecinii s-au îngrozit încă din ziua de 30 decembrie,
cînd au văzut cum sînt descărcate cele două boxe de 140
de wați care îi mai terorizaseră în trecut. Știau că
urmează un fel de avanpremieră a filmului 24 hours party
people. Observaseră deja transportul unei cantități
impresionante de bere (majoritatea sticlelor au fost
stocate în cadă și acoperite cu apă aflată la limita
înghețului), studiaseră și epopeea camionului cu lăzi,
așa că se așteptau la tot ce putea fi mai rău.

Ceea ce a urmat a fost un fel de petrecere „rave“. Un

permanent du-te-vino. Niciodată nu am știut cîți oameni
au intrat în casă pe parcursul acelei nopți și cu
siguranță pot spune că, deși am fost gazdă, cel puțin
jumătate dintre oaspeți au fost persoane pe care nu le
mai văzusem niciodată. De nenumărate ori am fost abordat
cam astfel:

– Salut! Sînt Mircea și mi-a zis Matei să trec pe aici…

Am și o sticlă de vodcă!

– La mulți ani! Bine ai venit!

Apropo de oaspeți, o situație specială a apărut cam pe 29

sau 30 decembrie. Un bun prieten care urma să vină cu
iubita lui m-a întrebat dacă ar putea invita și o fostă
colegă de liceu a iubitei sale, o fată foarte mișto,
adică foarte frumoasă și foarte deșteaptă. O fată care
plecase cu familia în Occident și acum venise în țară
pentru cîteva zile… Ei bine, aici era o problemă. Nu din
punctul meu de vedere, ci al unora dintre cunoscuți,
aceia care, așa cum v-am spus, aveau tați prin ministere.
Așa că, după o matură cugetare, am decis că poate să
vină, dar să nu spună de unde vine…

A fost o noapte intensă, veselă și haotică. Haotică și

din punct de vedere muzical: exista un grup mai dansant,
care punea casete cu Phil Collins, Cindy Lauper,
Fleetwood Mac, Bryan Ferry. Celălalt grup, mai
underground (mai ales fiindcă zăcea pe la demisol, în
compania lui Zalău), profita de orice moment de neatenție
din partea celor din primul grup și din cînd în cînd
izbutea să „bage“ ceva Stranglers, Smiths, Talking Heads.
Cîndva după miezul nopții, cineva a pus o piesă lentă
cîntată de Sting și am dansat (cam mult spus în ceea ce
mă privește, deoarece habar nu am să dansez și nici nu-mi
place) cu fata cea foarte frumoasă și foarte deșteaptă.
Reacția mea a fost rapidă și la fel de intensă ca aceea
resimțită la primele simptome ale infecției cu
coronavirus. Am simțit că sînt cuprins de o iremediabilă
îndrăgosteală. A fost debutul unui amor sincer, dar
lipsit de orice viitor și, implicit, dureros (cel puțin
pentru mine). Asta e… N-a fost să fie decît o dată ca
niciodată.

Pînă în zori, casa se cam golise, doar cei înamorați (de

fete mișto ori de Zalău) mai rămăseseră. Cineva pusese o
casetă cu The Pogues și a urmat o tropăială irlandezo-
balcanică infernală, care era cît pe ce să distrugă
dușumelele. Dar tot atunci un amic, student la Medicină,
a sesizat dispariția unui prieten, tot medicinist, care
venise cu el:

– Sigur nu a plecat! Aurel e pe undeva prin casă…

L-am căutat peste tot. Ioc. De-abia după răsăritul

soarelui l-am găsit. Era în fundul curții, prăvălit în
pămîntul înghețat, cu pantalonii în vine. Closetul fusese
ocupat prea multă vreme (naiba știe ce s-o fi petrecut în
el atîta timp…), așa că Aurel s-a gîndit să se ușureze în
natură. Dar letala combinație de bere, Zalău, vin, vodcă,
vermut etc. îl doborîse. A supraviețuit.

Cam așa a fost acel Revelion. Iar după Bobotează, cînd a

plecat din țară fata cea foarte frumoasă și foarte
deșteaptă, m-am apucat să fac curățenie în casa bunicii.
Două zile m-am chinuit să extrag din sobe grămezi de
metal topit, fiindcă nu scosesem în prealabil bucățile de
tablă din șipci…

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat,

printre altele, Stufat ori estouffade? sau Există
bucătărie românească?, Editura Humanitas, 2008.

Chefuri, petreceri, paranghelii

Şeful chefului
Radu PARASCHIVESCU
Aparut in Dilema veche, 16 - 22 aprilie 2020

Chefalonia e insula unde se mănîncă toată ziua chefal şi

se fac toată noaptea chefuri, cu meniuri concepute de un
chef chefliu. Se mai bea cîte-un pahar de chefir, pentru
dregere, şi se mai vede cîte-un film de Chefirelli.
Chefanoil Petruţ şi Ion Chefinteşteanu discută
a(che)fabil despre ultimele chefilmări, la doi paşi de un
cheferist care se uită pe chefereastră. La chefarul de la
capătul digului se destupă chefiole cu vin şi se ascultă
Cheferson Airplane.

Asta în mintea unui însingurat de nevoie, unde singurul

chef e al cuvintelor lăsate de capul lor. Dar n-a fost
mereu aşa. Au existat probabil în viaţa fiecăruia, pe
vremea cînd nu puneam mască umbrei, chefuri năprasnice,
chindii vehemente, bairamuri dezlănţuite. La fel, au
existat chefuri la care te-ai dus fără chef. Fiindcă
altul era rostul tău acolo, nu să te simţi bine.

Cea mai bună metodă de-a nu regreta suspendarea chefului

de azi e să-mi aduc aminte cum arăta cheful de ieri. De
fapt, de răsalaltăieri, fiindcă au trecut de atunci
douăzeci şi cinci de ani. Întîmplarea are loc lîngă
Sibiu, într-o cabană care fusese pe vremuri cuibuşorul de
nebunii al unui ştab de partid (nu Nicu Ceauşescu,
altcineva). La o masă în formă de „U” stau cam cincizeci
de inşi faţă în faţă pe toate cele trei laturi. În
centrul laturii din mijloc, El. Şeful chefului. Burtos,
lucind de transpiraţie, cu pumni cît mingea de handbal.
Liderul de sindicat. Plăcut de unii, detestat de alţii,
temut de toţi. Omul care merge la restaurant cu primarul
şi la curve cu şeful poliţiei. Nucleul de autoritate
căruia nu-i ieşi din cuvînt nici la proteste, nici la
negocierea contractului colectiv, nici la distracţie.

Cheful şi divertismentul se organizează după planurile

şefului. În ce mă priveşte, ca interpret al lectorului
străin care e invitatul serii, îi traduc acestuia la
ureche tot ce trebuie ştiut. „Să-i zici aşa”, îmi ordonă
şeful. „Aici eşti la mine, iar la mine eu comand. Aşa că
mănînci ca mine, bei ca mine, te distrezi ca mine. Zi-i.”
Stimulat de accesul de curtoazie, mă conformez şi traduc.
„Ce have fun? Nici un have fun. Habar n-ai. Distract.”
Ultimul cuvînt e azvîrlit în direcţia lectorului. Şeful a
decis că habar n-am de engleză şi prin urmare se încumetă
pe cont propriu. Lectorul dă nesigur din cap, după care e
aşezat aproape cu forţa la masă în dreapta şefului. Eu
ocup locul de alături, gata să-i şoptesc la ureche tot ce
e nevoie.

Chefurile, nu neapărat sindicale, urcă la un moment dat

pe palierul măscărilor, unde se opresc să-şi tragă
sufletul. Şi de unde, în general, nu mai pleacă. E
inevitabil. Şeful îşi onorează postura şi aici. Cele mai
mari scîrboşenii din gura lui ies, însoţite de un rîs
care obligă asistenţa la aceeaşi reacţie. Lectorul meu
rîde stînjenit şi fără sens, chiar înainte să apuc să-i
traduc. Ce se poate traduce, fiindcă uneori ştacheta e
prea sus. După cîteva bancuri falofil-falocrate, şeful îl
împinge un pic în spate pe lector şi-mi comandă clefăind:
„Să-i traduci asta: Ce-i mai mică şi mai mică decît puţa
de furnică? Auzi, da’ să rimeze”. (Et que ça rime, după
cum îi cere Gerber lui Cruchot, cînd îl sileşte la omagii
în vers alexandrin sub ochii celorlalţi jandarmi.) Nu e
prima dată că mi se solicită aşa ceva. Aproape că-mi
mijeşte o lacrimă în colţul pleoapei cînd îmi aduc aminte
cum mă rugase Malvina Urşianu, cu doar cîteva luni mai
devreme, să-i traduc unei profesoare din America – et que
ça rime – „Măicuţă bătrînă, / Cu brîul de lînă”.

Timpul trece, tăvile şi sticlele se golesc, nodurile

cravatelor se dezleagă, limbile la fel. Îndopaţi cu
fleici stropite cu mujdei, cartofi, chiftele, şniţele şi
tocană, mesenii îşi descoperă acum vocaţia artistică. O
fac tot sub comanda şefului, care atacă repertoriul
coral, pentru ca licheaua de lector străin (despre care a
înflorit între timp, nu se ştie cum, bănuiala că e omul
serviciilor din ţări ostile României) să ştie că „acolo
este ţara mea / şi neamul meu cel românesc”. Însă Tudor
Gheorghe e doar preludiul. Sub bagheta unui şef tot mai
asudat şi mai hăituit de năluca patriotismului, corul
reunit al sindicatelor intonează cu aplomb şi simţire
preacurată „Noi sîntem români” şi „Treceţi, batalioane
române, Carpaţii”. Şeful îmi face semn prin spatele
lectorului. Ar vrea să-i traduc cîntecele şi, dacă se
poate (asta-i bună, trebuie să se poată), să cînt odată
cu ei, dar în engleză. Cînd vede că dau din colţ în colţ,
trage concluzia care se impune: şi pe mine m-au plantat
tot serviciile.

Asta îl obligă să mă sară la încheierea chefului, cînd

sindicaliştii îşi aleg, în ordinea descrescătoare a
ierarhiei, cîte o fată din lotul de protocol convocat tot
de şef. Îl ia deoparte pe lector, îl prinde pe după umeri
şi-l duce spre ieşire. Chiar dacă sînt la cîţiva metri de
mine şi cu spatele, aud oferta în toată splendoarea ei:

– Now fuck. Want fuck?

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a

sa este Omul care mută norii, Editura Humanitas, 2019.