“Pentru cel care știe să aștepte, timpul își deschide

porțile.” proverb chinezesc

nici aşa, nici altminteri

Despre unitatea (pierdută) a

realului
Andrei PLEŞU
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Sărbătoarea pascală e, între altele, un bun prilej să

regîndim raportul dintre „lume” și Creatorul ei. În
definitiv, după Facere, între cei doi „poli” s-a instalat
o nefericită, crescîndă, distanță. Nu intru în
hermeneutica „căderii”, a derapajului de care s-a făcut
vinovată ființa creată, prin proasta administrare a
darului divin al libertății. Dar cred că sensul
Întrupării lui Iisus este tocmai tentativa dumnezeiască
de a reîntemeia unitatea pierdută a Pămîntului cu Cerul,
a contingentului cu transcendența, a omului cu Creatorul
său: Iisus se face trup pentru a orienta trupul pămîntesc
spre o reîntîlnire salvatoare cu Originea sa. Sfintele
Paști sînt, așadar, o celebrare a reunificării, o
reîmpăcare între imediat și „polul plus”, între moarte și
înviere, între păcat și iertare. Numai că soluția divină
e încă în desfășurare… Oamenii, chiar și cei credincioși,
nu pot abandona pasiunea dihotomiilor, a divizării
„logice” dintre componentele distincte ale Ființei și ale
Gîndirii. Par să ia „reunificarea” sferelor drept
născătoare de dezordine, nu de armonie. Pe această temă,
am găsit pagini revelatoare într-o carte a marelui teolog
german, de origine italiană, Romano Guardini (care i-a
fost profesor și viitorului Papă Benedict XVI). E vorba
de Libertate, Har și Destin, apărută la München în 1949.
Propun cititorilor cîteva fragmente din introducerea
lucrării:

[Modernitatea s-a afirmat prin  consolidarea unor

distincții ferme]: „…se separă filosofia de teologie,
știința empirică de filosofie, regulile acțiunii de
procedurile cunoașterii. Acest efort se justifică și
produce o sumedenie de rezultate prețioase, dar e,
totodată, primejdios, pentru că accentuează și confirmă
dezagregarea spirituală a omului în timpurile moderne
(…). Cunoașterea existenței în unitatea ei e, în mare
parte, ratată, chiar pentru omul credincios. El nu se mai
situează, prin credința sa, în realitatea lumii – și nici
nu mai regăsește lumea în credința sa. Din drama acestei
rupturi, credinciosul își alcătuiește o amară virtute:
își elaborează o credință chimic pură – dacă această
bizară formulă e îngăduită – și se străduiește să vadă în
ea adevărata definiție a credinței. E o atitudine foarte
severă, temerară, dar nu trebuie să uităm că e o
atitudine de criză. Pentru a obține răscumpărarea
prin Fiul, ea face uitată creația prin Tatăl. Dar
textul evanghelic («Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe
Tatăl» Ioan, 14, 9) implică, simetric, și afirmația
inversă: «Cine nu-L vede pe Tatăl nu Mă va mai vedea nici
pe Mine».  Această presupoziție influențează diferite
forme ale existenței  creștine. Fie că pune ceea ce se
numește «Har» într-un raport negativ cu lumea (…), fie
că, pentru a se justifica față de gîndirea științifică
(totalmente orientată spre lume), construiește o
apologetică preocupată, cu zelul unui Sisif, să
stabilească punți, fără să se întrebe dacă prăpastia
dintre malurile pe care vrea să le lege există cu
adevărat. Într-o asemenea situație, credința capitulează
dinaintea tuturor dificultăților, se adaptează lumii de
azi (devenită profană) și ajunge să nu mai fie decît o
filosofie religioasă sau o etică religioasă. (…) Dar o
astfel de credință se înstrăinează tot mai mult de lume
și, din această cauză, e din ce în ce mai puțin în stare
să priceapă lumea, să-i dea un contur potrivit. (…) În
mare parte, aceasta este rădăcina pierderii de sens, a
vidului neliniștitor, pe care le întîlnim în ample
domenii ale gîndirii și acțiunii specific religioase.
Bogăția Revelației este inepuizabilă, dar trebuie să o
abordăm interogativ, iar întrebările vin dinspre
realitatea lumii. (…) E timpul să înțelegem că toate
distincțiile analitice nu au decît o valoare metodologică
și că, dimpotrivă, ceea ce există cu adevărat e
lumea și omul în lume, chemat, judecat și
răscumpărat de Dumnezeu. Etimpul să gîndim
Întregul, pornind de la o viziune a
Întregului. [Direcția corectă nu e înspre pre-
modernitate], ci înainte, înainte către Întreg,
dincolo de exercițiul tuturor disjuncțiilor…”

Pe scurt: Iisus s-a întrupat nu ca să anuleze lumea, nu

ca să o excomunice punitiv, ci ca să o mîntuiască, să o
„explice”, să o restituie sensului ei originar, să
recupereze ansamblul ei, imaginea ei unitară și unică.
Învierea nu e anatemizarea lumii, ci răscumpărarea ei,
reașezarea ei în sens și supra-viețuire. Evident,
nu e vorba a lua lumea strict așa cum este, cu toate
relele și disfuncțiile ei. E vorba de a o înțelege, de a
avea mereu în vedere integralitatea ei, fără a lăsa la o
parte, convenabil, ceea ce constituie bogăția ei
nesistematizabilă, dar tainică a Tatălui către cel făcut
„după chipul și asemănarea Sa”. Credința nu înseamnă a
ci a te confrunta,
întoarce spatele lumii,
neîncetat, cu misterul ei, cu
provocarea ei modelatoare, cu
întrebarea ei. Nu doar omul e sortit Învierii, ci
lumea întreagă, cea a primelor zile din Geneză… Știm că
păcatul omului a contaminat întreaga Fire. Dar tot
astfel, mîntuirea lui va reașeza lumea în perfecțiunea ei
creaturală. Întruparea Fiului este și efectul căderii
originare, dar este și premisa unei cosmice recuperări.
Așa sper, pornind de la textul lui Romano Guardini și de
la izvorul Scripturar, prea des „simplificat” de o
pastorație gata-făcută, care preferă interogației și
lămuririi curajoase – „cumințenia” pedagogică.

la răscruce de gînduri

Președintele Academiei Române

subminează știința
Andrei CORNEA
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Ce credeți despre această propoziție, scrisă de unul

dintre cei mai importanți intelectuali din prezent ai
acestei țări? „Natural, istoricii știu că bătrînii au
fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe
perioade istorice și în multe comunități declarate
civilizate.” Fiindcă ea aparține președintelui Academiei
Române, profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop
(„Periculoșii bătrîni”), v-ați aștepta să fie adevărată.
Ei bine, e falsă. Istoricii nu prea știu de așa ceva nici
în sens strict (Socrate n-a fost condamnat la moarte
fiindcă avea șaptezeci de ani, ci fiindcă se credea că
subminase autoritatea tradiției și a democrației
ateniene), nici într-un sens mai general: majoritatea
societăților „civilizate” mai vechi sau mai noi nu doar
că nu și-au sacrificat bătrînii, dar i-au socotit de mare
preț; mai mult, adesea au fost gerontocratice,
încredințînd puterea sau o parte a ei persoanelor
vîrstnice (în termenii de atunci, în jur de 50-60 de
ani). Nu întîmplător cuvîntul „senat” (lat. senatus)
derivă din senes, „bătrîn”. Tot așa, nu-i întîmplător că,
în reprezentarile populare și naive, Dumnezeu este
înfățișat ca un bătrîn cu barbă mare, albă. Și este de
asemenea fals a confunda „lupta între generații” – un dat
normal și universal în societățile omenești – cu un
eventual tratament discriminatoriu la adresa bătrînilor,
ori chiar cu o presupusă tratare a lor drept țapi
ispășitori, așa cum a fost cazul cu vrăjitoarele, evreii,
străinii etc.

Articolul dlui Ioan-Aurel Pop se vrea o apărare patetică

a vîrstnicilor, pe care societatea, chipurile pentru a-i
pune la adăpost în aceste vremuri de pandemie, i-ar
discrimina (fie și pozitiv) prin izolarea lor mai
riguroasă decît în cazul celorlalte categorii. Sub
pretextul apărării lor de îmbolnăvire, societățile
noastre (e vorba despre cele occidentale în care autorul
include și România ca pe o rudă mai săracă) în fapt și-ar
dori acum în secret (căci recunoaște că nimeni n-o afirmă
pe față) să scape discret de acești bătrîni deranjanți,
care „au nevoie de mîncare, de medicamente, de companie,
de stat la o poveste și nu «produc» nimic în schimb! Ba
mai au și neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar
putea să fie treaba lor – și să și răspîndească boala –
ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar îmbolnăvi doar ei
între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar mai
fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea
ce este de-a dreptul revoltător”. Cîtă distorsionare a
adevărului citim aici! În fapt, tendința generală este
tocmai inversă: copiii și tinerii (adesea asimptomatici
sau cu simptome ușoare), circulînd mult, tind mai mult să
dea virusul părinților și bunicilor, care fac forme mai
grave ale bolii. N-am auzit pe nici un decident – de la
noi sau din altă parte – spunînd sau lăsînd să se
înțeleagă că boala ar fi „răspîndită prioritar de
bătrîni”.

Scris pe un ton cînd sentimentaloid, cînd ironic,

articolul este de fapt un lung și, aș zice, insuportabil
proces de intenție făcut la adresa autorităților de la
noi și de pretutindeni, dar, aș spune, și la adresa
elitelor medicale care au recomandat în toată lumea
„distanțarea socială”. Pînă și animalele de companie,
care pot fi plimbate, ar fi mai fericite decît bătrînii,
supuși diferitelor interdicții, crede autorul: „Departe
de mine gîndul să cer îngrădirea libertății animalelor,
dar ce facem cu oamenii, pentru că și bătrînii sînt
oameni?”. Ioan-Aurel Pop este scos din minți de unele
afirmații, precum cele ale Ursulei vor der Leyen, care a
spus că, în absența unui vaccin apărut destul de repede,
anumite restricții de circulație, în special pentru cei
vîrstnici și vulnerabili, ar putea rămîne în vigoare
„pînă la sfîrșitul anului”. Că asemenea restricții ar fi
dure, greu de suportat, dezesperante chiar și ce mai
vreți, e foarte adevărat. Întrebarea este: dacă totuși ar
fi necesar să existe (ca și cele existente acum), oare
asta este fiindcă societatea vrea să n-aibă bătrîni (fără
s-o poată mărturisi, căci mai e și ipocrită) sau fiindcă
vrea să n-aibă bătrîni morți (prea devreme și în condiții
dramatatice sau chiar tragice)? Dl Pop se complace
continuu în această confuzie și supralicitează: „A le
fixa… bătrînilor ore de ieșire în lesă, a le construi
țarcuri, a-i despărți complet de lume, de lumea lor, pe
care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor
deveni și ei iremediabil și indubitabil bătrîni”. Trec
peste excesele retorice și mă întreb de ce consideră
autorul faptul absurd. Explicația, oferită de propoziția
a doua, este că tinerii de azi, care impun restricțiile
pentru bătrîni, își impun lor înșiși aceleași restricții
pentru momentul cînd, iremediabil, vor deveni bătrîni.
Dar nimeni nu crede că se va ajunge acolo: restricțiile
sînt temporare, valabile pentru cîteva luni, un an, pînă
ce pandemia fie va înceta din cauze naturale (cum s-a
întîmplat în istorie cu toate marile epidemii), fie se va
găsi un vaccin eficient. Dar dl Pop pare să presupună că
societatea – instigată de niște „minți rătăcite” – se
folosește de pretexul pandemiei COVID-19 pentru a le
„construi țarcuri” bătrînilor definitiv – ceea ce,
dincolo de inumanitate, ar fi și absurd, într-adevăr,
fiindcă ar lovi și în cei care le-ar construi, măsura
fiind self-defeating. Într-un asemenea pasaj – și nu este
deloc singurul –, deja nu mai e vorba doar despre proces
de intenție făcut guvernelor, ci despre un autentic delir
conspiraționist, nici măcar disimulat. (În acest sens,
vezi și întrebarea, tipic conspiraționistă: „Cui
folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment
ce nu avem atîția psihologi ca să ne vindece ori să ne
aline?”.)

În această situație, ce crede autorul că ar trebui făcut?

Cum ar trebui procedat mai ales cu restricțiile de
circulație privitoare la persoanele în vîrstă? Simplu,
anulîndu-le: „Nu-i mai «protejați» peste măsură, fiindcă
le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu
le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din
belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi
bolnave”. Da, demnitatea oamenilor ar ieși în cîștig,
dacă ei – tineri și bătrîni deopotrivă – ar respecta
voluntar regulile de „distanțare socială”, înțelegîndu-le
și interiorizîndu-le ca pe o stringență dificilă, dar
rațională. Nu știu dacă ei s-ar simți chiar liberi în
această situație, dar e sigur că ar conviețui mai ușor cu
restricțiile temporare. Din păcate, știm și vedem că
mulți – iarăși tineri și bătrîni deopotrivă – procedează
smintit, tratînd „distanțarea socială” drept un moft.
Cineva ar putea zice că ar merita să plătească pentru
sminteala lor. Poate că da, numai că nenorocirea e că ar
plăti și mulți alții – tineri și bătrîni, înțelepți și
smintiți deopotrivă – deoarece, cum știm bine, poți
contribui la răspîndirea virusului fără să faci boala sau
avînd numai simptome benigne.

Ce să spunem atunci? Că pînă și demnitatea smintiților ar

trebui respectată, lăsîndu-i în voia lor? Lăsați
smintiții să fie smintiți, ca nu cumva să le „pătăm
omenia”, fie și cu riscul infectării omenirii! Indignat,
autorul pare să vadă lucrurile în acest fel, anume că
fiecare dintre noi ar trebui să facem ceea ce credem și
să ne încredințăm destinul divinității: „Lăsați grija
asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă
Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești”.
El nu pare a fi înțeles că într-o situație epidemică
precum aceasta fiecare sîntem responsabili nu numai
pentru viața noastră, ci și pentru a celorlalți, iar
binele public, asupra căruia statele au datoria să
vegheze, devine ceva foarte concret, măsurabil în
statistica îmbolnăvirilor și a deceselor.

Pe de altă parte, nu mi-e deloc clar în ce fel bătrînii

„și-ar revărsa omenia asupra acestei lumi bolnave”, în
caz că ar muri mai mulți dintre ei, fie că au sau nu
„umanitatea strivită și pătată”. (Sînt aici formule și
expresii care se apropie neliniștitor de ceea ce Rudolf
Carnap numea cîndva „nonsens”.) Mi-e clar însă că acest
text, care abundă în insinuări, în semi-adevăruri,
lamentații patetice și chiar în falsuri, nu poate
contribui decît la delegitimarea restricțiilor prezente,
sugerînd că ele sînt excesive, discriminatorii,
umilitoare, absurde și disimulînd chiar intenții
malefice. Și dacă ar fi vorba numai de criticarea unor
decizii ale politicienilor! Numai că, pe cît știm cu
toții, aceste decizii nu sînt dispuse arbitrar de
politicieni cinici, cum s-ar putea crede citindu-l pe dl
Pop, ci la sfatul și cu girul marii majorități a
oamenilor de știință din domeniu, atît de la noi, cît și
de pretutindeni, inclusiv al OMS. Să fie toți aceștia
nebuni sau sînt parte a marii conspirații?

Concluzia este una singură: președintele celui mai

important for științific din România, istoric de profesie
și om de știință, își permite, cu tot aplombul și
autoritatea de care dispune, să submineze aproape
explicit autoritatea medicilor, biologilor și, în
general, a oamenilor de știință, într-o chestiune gravă,
de viață și de moarte. De necrezut!

Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Am așteptat iubiți, trenuri, avioane, rezultate la

analize și la examene, primăvara, prima baie în mare,
scrisori, e-mail-uri, mesaje, să îmi apară o carte. Dar
niciodată, pînă acum, n-am experimentat această stare de
imponderabilitate în care nu-mi doresc decît să mă pot
întoarce la viața dinainte. Lumea parcă a înghețat în cea
mai frumoasă primăvară. Liliacul și glicina miros
înnebunitor și prin mască. Nemișcarea face ca așteptarea
să crească precum cozonacul.

Vrem ce am avut, nimic în plus. Sîntem conștienți că

frica cea nouă ne va locui o vreme. Dar va trebui să
învățăm să trăim cu ea. Nu ne putem face deocamdată
planuri, pentru că nu depinde nimic de puterea sau de
dorința noastră. O mică eternitate de interior ni s-a
așternut la picioare.
Nu cred că vom ieși schimbați din recluziune. Poate vom
fi mai nerăbdători, mai atenți cu timpul nostru, nu vom
mai amîna atît de mult să facem anumite lucruri pe care
ni le doream. Dar nici asta nu e sigur.

În copilărie mă fascinau sălile de așteptare din gările

în care stăteam uneori, noaptea, cu bunica. Spațiile
acelea purtau în ele toate destinațiile posibile. Oamenii
adormiți, înfofoliți, cu bagaje la picioare, care veneau
sau plecau spre niște locuri numai de ei știute. Nimeni
nu era, de fapt, acolo, pe scaunele incomode, ci pe un
drum care îi aștepta. Mîncau ouă fierte, mere sau
sandviciuri cu parizer, care mirosea puternic, uneori
capul le cădea într-o parte cînd ațipeau, iar eu mă uitam
la ei cu mare curiozitate. Împărțeam un timp intermediar,
pe care nimeni nu și-l dorea cu adevărat. Toți voiam să
fim deja în altă parte. Intimitatea aceea a spațiului ne
făcea captivi într-o poveste nocturnă, în care tot ce
puteam face era să ne uităm, din cînd în cînd, la un ceas
mare, ale cărui limbi se mișcau prea încet.

Am admirat-o pe Penelopa, mi l-am imaginat în fel și chip

pe Godot și m-am întrebat în ce relație sînt, de fapt, cu
așteptarea, așa că mi s-a părut o temă actuală pentru un
Dosar de revistă. Invitații mei au întors pe toate
părțile firele ei încîlcite, așa că vă propunem o
călătorie intimă în „bolgiile” așteptărilor noastre cele
de toate zilele. 

Ilustrație de Ion BARBU

În așteptare

„Fără barbari, acum ce-o să ne

facem?”
Cristian IFTODE
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Cu toţii sîntem în aşteptare de săptămîni, într-o

singurătate prea zgomotoasă, vorba lui Hrabal, pliindu-ne
scrîşnit pe normele de distanţare socială şi aşteptînd să
vedem ce va fi, (a)mestecînd scenarii dintre cele mai
sumbre cu speranţe de reformare din interior a
capitalismului global (cum altfel decît din interior,
cîtă vreme aceasta e caracteristica sa finală, de a
îngloba totul şi a nu mai avea un exterior). Aşteptarea e
chiar modul nostru de a fi, în izolare sau în carantină.
Ceea ce este, însă, mai puţin evident e că abia
aşteptarea, timpul aşteptării sau timpul ca aşteptare, e
ceea ce ne descoperă istoria şi ne înzestrează cu simţ
istoric. Nu putem vorbi despre un sens al istoriei decît
ieşind din timpul ciclic al lui homo religiosus arhaic.
Doar că tot religia – sau o altă religiozitate – e cea
care ne descoperă, în primă instanţă, acest sens. Iată de
ce s-a tot spus, pe diferite voci, că am devenit fiinţe
istorice abia în era creştină, atunci cînd întreaga lume
şi viaţă se (re)organizează în aşteptarea celei de-a Doua
Veniri a lui Hristos, adică a Evenimentului final. În
starea de aşteptare ne dedublăm; atenţia se bifurcă,
sîntem încă aici, proiectîndu-ne deja dincolo, aşa cum
îndeamnă Apostolul: „Vă spun, fraţilor, vremea s-a
scurtat: (…) cei ce se folosesc de lumea aceasta, [să
fie] ca şi cum nu (hôs mè) s-ar folosi de ea cu adevărat.
Căci chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7:29). Şi totuşi,
pentru că aşteptarea se prelungea de o mie de ani şi mai
bine, am descoperit (între timp) progresul, ca să ne dăm
sens, devenind moderni – sau, cel puţin, hiperactivi şi
tot mai individualişti.

În zilele acestea, ne confruntăm IRL (acronim desemnînd

ceea ce încă rămîne, dar tot mai firav, în afara Reţelei
de reţele digitale, conduita in real life) cu coşmarul
contaminării, cu suspendarea în spaţiul-timp gri al
carantinei, aşteptare pură: aşteaptă o vreme, de pildă,
două săptămîni, să vedem dacă mai eşti încă unul dintre
„noi, sănătoşii”… Într-o postare devenită „virală”, de la
începutul crizei, o asistentă de la Spitalul de Boli
Infecţioase din Alba Iulia avertiza: „Credeţi, oare, că
este uşor doar să stai? Doar să aştepţi? Nu vreţi să
ştiţi…” E drept, se stă enorm în faţa ecranelor şi se
scrie enorm despre pandemie, iar sentimentul (nu doar
starea) de urgenţă merge mînă-n mînă cu viralizarea unor
postări. Printre festele pe care ni le joacă limbajul,
iată şi o indicaţie despre tendinţa generală, după
turnura digitală, de a concepe răspîndirea imediată la
scară globală drept criteriu valoric fundamental: ce
sinistru „succes” are COVID-19…

Nu e cazul să intrăm în panică, ni se tot repetă: chiar

şi în cazurile grave, de regulă (dar ce fel de „regulă” e
o normă statistică?), te vei putea întoarce printre „noi,
sănătoşii”, după un mic anotimp în infern. Mult mai
dramatică, mai crîncenă, poate fi aşteptarea după
rezultatele unei biopsii. În timp ce aşteptarea ca
iminenţă indefinit amînată a alegerii de sine, ca fugă de
sine sau încremenire „în faţa porţii”, pînă în ultima
clipă de viaţă, e de-a binelea tragică: „Pe aici nu putea
obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-
era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid” (Kafka, În
faţa legii, trad. M. Isbăşescu).

În condiţii de (auto)izolare la domiciliu, fără

„sihăstrie”, adică izolare lipsită de disciplină de viaţă
şi exerciţiu ascetic, e greu să nu intrăm într-o (doar
aparent paradoxală) frenezie a consumului, cu încă mai
multă furie escapistă şi lipsă de discernămînt decît
înainte. Facem binging, consumăm tot ce avem la îndemînă:
inclusiv filme de categoria B, printre care ştim că au
fost întotdeauna, la loc de cinste, horror-urile cu
vampiri sau cu zombies. Lucrul cu adevărat înfricoşător,
la genul acesta de filme, mi se pare a fi uşurinţa cu
care „ai noştri” devin „ei”, duşmanii, inumanii. O
muşcătură şi gata: iubitul tău devine un monstru de care
trebuie să fugi. Dar poate nu e hazardat să vedem aici
tocmai nucleul biopoliticii, termen serios abuzat în
aceste zile.

Nu sînt puţini gînditorii influenţi din ultimele decenii

ce au susţinut că sistemele politice moderne s-au
constituit pe baza unei logici eminamente imunitare
(„Trebuie să apărăm societatea”), ce a contrabalansat şi,
în situaţii excepţionale, chiar a pus între paranteze
preocuparea de bază pentru respectarea drepturilor şi
libertăţilor celor guvernaţi. Asumînd o asemenea ipoteză,
horror-urile de care vorbeam mai sus pot fi văzute ca o
metaforă a anxietăţii constitutive pentru orice sistem
biopolitic modern. E vorba de conştiinţa fragilităţii şi,
în ciuda tuturor strategiilor de protecţie, a
vulnerabilităţii corpului nostru: nu doar şi nu atît a
trupului fizic, cît a corpului social. „Noi” e continuu
ameninţat şi e permeabil. Iată coşmarul imunităţii: laşi
un străin să intre pentru o clipă, să te atingă, şi gata,
eşti muşcat; laşi o idee „necurată”, „nesănătoasă”, să-ţi
pătrundă în minte, şi gata, ai devenit deja unul dintre
„ei”, duşmanii, străinii sau monştrii. Eşti, cu alte
cuvinte, iremediabil „virusat”.

Nu va exista nicicînd un vaccin care să ne protejeze de

ideile proaste. Dar nici vreo cale ferită de orice
riscuri pentru a avea idei noi. În loc să punem lacăte
peste tot şi să aruncăm cheia, e bine să ne protejăm, în
anumite situaţii, chiar de propriile noastre excese
protecţioniste.

Iată de ce nu e doar necesar să ne izolăm, să #StămAcasă

în aceste zile de cumpănă. Respectînd normele de
distanţare socială, rămîne, totuşi, salutar să nu ne
închidem şi minţile. Încercînd să nu ne expunem la
virusuri, merită să riscăm expunerea la idei incomode,
neaşteptate. Cultivîndu-ne discernămîntul şi verificînd
orice ştire senzaţională din cît mai multe surse, e cazul
să încercăm a privi lucrurile şi din perspective care să
ne scoată din bula noastră. Altfel, vom rămîne cu
peretele nostru de oglinzi, care nu face decît să ne
îngîne convingerile, fobiile şi aversiunile, în loc să
schimbăm, cu adevărat, idei, adică să comunicăm, să fim
din nou împreună, la capătul nopţii.

(Titlul este un vers din poemul lui Konstantinos Kavafis,

„Aşteptîndu-i pe barbari“)

Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea

de Filozofie, Universitatea din București.

În așteptare

Ziua următoare
Cristi LUCA
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Așteptîndu-l pe Godot (1952), piesa celebra a lui Samuel

Beckett, reprezintă pentru generații întregi de cititori
un mister nedeslușit. Povestea celor doi vagabonzi
(Vladimir și Estragon) care așteaptă inutil sosirea unui
personaj, pe numele său Godot, a fost interpretată în
multe feluri: metaforă a neputinței umane golite de sens,
metaforă a unei lumi desacralizate (Godot fiind Dumnezeu
– God în limba engleză), metaforă a izolării unor oameni
prinși într-un no man’s land din timpul războiului
(inspirată de experiența autorului însuși în Rezistența
franceză), fie metaforă a unor nedreptăți social-
politice. Toate interpretările, posibil valide, s-au
lovit din start de refuzul lui Beckett de a da o cheie de
citire: „Nu știu mai mult despre această piesă decît cel
care ajunge să o citească cu atenție. Nu știu în ce
spirit am scris-o. Nu știu mai multe despre personaje
decît ceea ce ele spun, ceea ce fac și ceea ce li se
întîmplă. În înfățișarea lor, am indicat puținul pe care
l-am putut întrezări. Meloanele, de exemplu. Tot ce
puteam ști am arătat. Nu este mult. Dar îmi este de
ajuns, și asta chiar din plin. Aș spune chiar că m-aș fi
mulțumit și cu mai puțin. Cît despre dorința de a găsi în
toate acestea un sens mai adînc și mai înălțător, sînt
incapabil să arat vreun interes. Dar ar putea fi
posibil…” (citat de pe coperta cărții – Samuel Beckett,
Așteptîndu-l pe Godot, Editura Curtea Veche, 2007).
Reticența lui Beckett față de simboluri e binecunoscută.
Irlandez trăind la Paris, fără nici o influență vizibilă
a mediilor sofisticate în care se învîrtea (conform
descrierii făcute de prietenul său Cioran), acesta s-a
delimitat de orice modă culturală. Fermecător și devotat
în relațiile cu prietenii, de o discreție totală față de
public, Beckett și-a construit atent imaginea unui autor
enigmatic. De o cultură enciclopedică în orice domeniu,
fascinat de cuvîntul scris, de rugby, cricket și de
muzica lui Schubert, și-a indus în eroare admiratorii.
Toate curentele filozofice, politice sau  psihanalitice
la modă le-a tratat mascat cu indiferență pentru a le
dinamita cu radicalismul operei sale: a subminat orice
formă de efuziune, de exces, de lirism, de mesaj, de bune
intenții moralizatoare sau înălțătoare. De aici și deruta
publicului la apariția celebrei sale piese, în care
„nimic nu se întîmplă”. Haosul  în care se învîrt
personajele sale, suspendate în așteptare, te dezarmează.
Nimic concret de care te poți agăța. Iar lovitura de
grație vine din refuzul autorului de a oferi un final.
Așteptarea poate continua, momentan fără învingători sau
învinși. Beckett nu a fost optimistul incurabil, dar nici
nihilistul cinic.

Criticat adesea pentru lipsa „dragostei sale față de

personaje”, dramaturgul irlandez a rămas fidel stilului
său lipsit de sentimentalism. Vladimir și Estragon nu
sînt mari figure tragice sau comice, nu sînt nici măcar
absurde (alt epitet folosit excesiv). Fără trecut, toate
trăirile lor (bucurie, disperare, speranță) se consumă
rapid. Dar aceasta lume infinitezimală, debarasată de
orice artificiu sau ornament, e creată cu o mare grijă
pentru tot ce poate fi uman. Iar Vladimir și Estragon,
nedespărțiți, vor avea și mîine o zi. La fel cum pe alte
două personaje celebre, Hamm și Clov (din Sfîrșit de
partidă), în ciudă dorinței de a încheia totul, de a rupe
definitiv cu prezentul, le leagă nevoia unuia de
celălalt. Fie că e vorba de singuratate, în Ultima bandă
a lui Krapp, sau de neputință, în trilogia Molloy, Malone
moare, Nenumitul, fragilitatea condiției umane e singura
temă care contează.

Niciodată deranjat în timpul meciurilor sportive de la

televizor, niciodată răspunzînd la telefon decît între
ore fixe, niciodată făcînd prea mare caz de importanța
sa, niciodată uitînd numele și grijile celor cu care se
întîlnea (își nota în secret într-un carnețel), ajutîndu-
și mereu prietenii cu sume mari de bani, niciodată
renunțînd la țigări și whisky irlandez, niciodată
renunțînd la exactitatea cu care dorea să-i fie
reprezentate piesele de teatru, niciodată plîngîndu-se
(chiar și în momentele difcile), niciodată făcînd pe
sfîntul (momentele de exasperare îl făceau insuportabil
uneori), niciodată renunțînd la dragostea lui pentru
Dante și pentru romanul lui Theodor Fontane Effi Briest,
niciodată uitînd plăcerea scrisului, Beckett a fost
întocmai ca acei jucători de șah celebri care continuă
partida chiar dacă știu deznodămîntul după primele
mutări.

Cristi Luca este critic de film.

Foto: wikimedia commons

În așteptare

„După”
Alex MOLDOVAN

Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

În Arta de a nu scrie un roman, Jerome K. Jerome descrie
povestea a doi îndrăgostiți săraci care hotărăsc să pună
o pauză relației lor amoroase pînă prind suficient cheag
ca să-și asigure un viitor luminos. Despărțirea durează
mai mult decît se așteptau, căci banii se cîștigă greu,
iar revederea e un dezastru absolut: ea a dobîndit
apucături de fată bătrînă și se enervează cînd
pretendentul îi murdărește covorul cu ghetele înnoroiate,
iar pe el drumul spre căpătuială l-a transformat într-un
tip insensibil. Așa că, atunci cînd spun în sfîrșit „la
revedere”, cei doi se simt deopotrivă de ușurați. Morala
este, sigur, transparentă: unele lucruri trebuie făcute
acum și aici, în ciuda rațiunii și a tomurilor de
literatură sapiențială care vor să ne convingă că
lucrurile bune li se întîmplă doar celor care știu să
aștepte.

Ca în atîtea alte rînduri, Jerome K. Jerome pune degetul

pe rană. Mi-ar fi și teamă să predic virtuțile răbdării
acum, cînd în mintea tuturor germinează o întreagă
filozofie a lui „după”, perioada cu valențe mistice în
care urmează să facem toate lucrurile minunate pe care ni
le refuzăm deocamdată, striviți de roata istoriei mari și
de privirea scrutătoare a polițistului local. În
vremurile astea stranii, lumea trăiește acut așteptarea.
Cu excepția freelancer-ilor, care oricum lucrau într-o
izolare autoimpusă, oamenii percep statul acasă ca pe o
experiență carcerală. O carceră de lux, firește, în care
poți citi marile opere ale literaturii universale, poți
vedea toate serialele restante de pe Netflix și te poți
reconecta în sfîrșit cu copilul pe care l-ai cam neglijat
din pricina job-ului. Sau îți poți împărți existența
între Facebook și posturile de știri, așa cum fac cei mai
mulți. Nimic nu se compară cu expunerea la un flux
continuu de știri negative, numărători de morți
desfășurate în timp real și prietenii panicați care
postează din oră în oră statistici înfricoșătoare.

Mulți au descoperit că cea mai mare provocare a lucrului

de acasă e cum să faci să nu-ți torni primul pahar de vin
pe la 11 dimineața, numai pentru că poți. Nu m-aș mira
ca, peste vreun an, o parte a populației hipsterești să-
și treacă, ironic, în CV faptul că a învățat să coacă
niște pîinici urîte, folosind o drojdie expirată pentru
care au mers cale de două străzi de cartier sau la
supermarket. Asta după ce au vizitat trei muzee virtuale,
au citit cinci cărți, au văzut cincisprezece filmulețe
educative, au făcut un curs de olărit online și unul de
origami. Febra de a face ceva, orice, poate fi
supărătoare. I-a cuprins, de pildă, și pe diverși
binevoitori care îndeamnă creatorii, mai mult sau mai
puțin ironic, să decanteze artistic perioada carantinei.
Pentru că pot sta în casă și lucra netulburați, aceștia
ar urma să-și creeze marile opere pentru care se plîngeau
că n-au timp. Însă eu aș fi extrem de precaut cu orice
autor – cu orice om, de fapt – care, pe fondul isteriei
în masă și al previzibilei recesiuni economice, își vede
de treabă neabătut, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Intuiția îmi spune oricum că numărul acestora e
neglijabil.

Cînd totul se va termina, va fi greu de stăvilit pofta de

viață a milioanelor de oameni care s-au trezit
confruntați cu perspectiva – care s-a dovedit pentru
mulți terifiantă – de a trăi în izolare, fie cu ei
înșiși, fie alături de cei apropiați. Pe de altă parte,
atunci cînd așteptările sînt mari, realitatea nu reușește
să se ridice la înălțimea lor. Probabil că după două-trei
săptămîni de living la vida loca, lucrurile se vor așeza
în matca lor firească. Oamenii se vor întoarce la
serviciu – cei care vor mai avea, desigur, un serviciu –,
abandonînd pe noptieră Ulise și Muntele vrăjit și seriale
întrerupte la jumătatea sezonului, fericiți în secret că
scapă de presiunea obligației de a consuma cultură la
metru. Se vor amuza amintindu-și cum, pentru a ieși din
casă, trebuia să semnezi o declarație pe propria
răspundere că tu ești chiar tu și îți dai voie să mergi
la magazin, să-ți ajuți părinții sau să dai o tură în
jurul blocului. Iar marile speranțe și micile mizerii
petrecute în modesta tihnă a căminului vor fi date
uitării, ajungînd acolo unde le e locul: sub preș, în
zona aceea gri care ne ține laolaltă.

Alex Moldovan este traducător și autor de cărți pentru

copii.

În așteptare

Nu aștept
Veronica D. NICULESCU
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Nu aștept. Nu-mi umplu timpul cu cîlți, ca pe-un sac.

Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși

sigur că nu mai este posibil totul la fel. Simt
tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față
– și totuși, există o singură cale să te menții sănătos
pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată:
să trăiești într-un mod cît mai asemănător cu cel
dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu
hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii
de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitîndu-
te cîteva minute pe fereastră, pe deasupra
acoperișurilor, către gară, la vîrful plopului pe care l-
ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai
strînse, pînă cînd l-ai găsit, și apoi mai departe, spre
podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde
apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau
cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai
nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a
gîndurilor distorsionate („La ce te gîndești?”), o
închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi
plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească
un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să
trăiesc. Și textul crește, de dimineață pînă la prînz,
uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate
puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cît
am lucrat.

Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea

călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte
etaje în jos, pînă în casa scării, de unde privesc cu
jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori
de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept
de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe
lîngă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc
necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și
a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă.
Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă
uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor
preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina
golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci
din pămînt, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-
i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște
sumbră. Și, respirînd aerul ăsta, sub cer, cu o gheară
îngrijorătoare în partea stîngă a pieptului, sub coaste,
îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în
continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul
tare și vuietul lumii.

Cînd mă gîndesc la așteptare, mă gîndesc la așteptările

crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întîmplări de
demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce
poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune
roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii
murdari de atîta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți
discutînd politică și spărgînd semințe în timp ce mă
priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea
care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia,
cu o geantă grea de fîș la picioare, unde trebuia
neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri
întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare
cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfîrșit?

Cînd mă gîndesc la asemenea așteptări, mi se pare că

astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni
iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin
Icoanei, cum am făcut cu îndîrjire cît timp s-a mai
putut, pînă în ultima zi, pînă în ultima jumătate de zi,
pînă în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care,
da, așteaptă să fie publicate. Dar pînă și ele așteaptă
cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în
care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare
din gări.

Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas.

Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar.
Să-ți frămînți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să
simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozînd în stomac.
Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare dintre zile
cîte ceva din ce pot face, și chiar și atunci cînd textul
e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de
făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune
în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta
un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta
ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.

Alte așteptări.

Copilăria. Cînd o fetiță stă lipită de geam și așteaptă

să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-
o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea
și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva
cumplit s-a întîmplat și iată, a rămas singură aici și pe
lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea
însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gîndul
la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un
leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își
cînta un cîntecel în engleză. Iar acum, doar disperarea
și spaima.

Adolescența. O elevă așteptînd unica vacanță la mare,

sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.

Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn,

ceva doar al ei, pipăindu-și sînii în oglindă și numărînd
pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină
roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat
personajul principal în finalul romanului, sperînd că o
să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele,
din cele două care i se arată în față.)

De curînd. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la

sfîrșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la
pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente.
Termenul s-a împlinit, dar acum sîntem cu toții închiși
în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se
ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se
ridică. Încă așteptăm primul pas.

Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu

am timp de umplut cu cîlți, ca pe-un sac. Mă iau cu
treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi,
încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă
întrerupă și să mă întrebe: bine-bine, dar noi? Așteaptă
acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am
de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe
așteptat.

O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și

eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia
aștept. Și mai aștept: să-mi strîng în brațe părinții,
prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta
cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe
trotuar. Să fiu liberă iarăși.

Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare.

În așteptare

Viața secretă a rîmelor

Vlad STROESCU
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Nu vom ști niciodată cum e să fii un liliac, ne spune

Thomas Nagel. Bănuim că nu doar omul e conștient, ci
foarte mult din lumea vie. Poate chiar și din lumea
moartă: „Crains dans le mur aveugle un regard qui
t'épie”, deși, ca să fim sinceri, o bună parte din
conștiința lumii inanimate e împrumutată de la oameni,
care infuzează cu sentiența lor copleșitoare tot ceea ce
ating și văd, inclusiv Luna de pe cer.

Dar ne imaginăm cum e să fii liliac sau alt animal. Ne

imaginăm cu invidie că rîma, tîrîindu-se pe sub pămînt,
își trăiește viața mai autentic și mai din plin decît
noi. Ne-o imaginăm, deși nimeni n-a vorbit niciodată cu o
rîmă, cuprinsă cu totul în clipa prezentă, fără povara
amintirilor, grijilor și dorințelor. Și ne dorim și noi
viața asta ca pe un ideal. Stoicii o sfătuiesc,
nenumărate doctrine religioase îi încurajează practica,
astăzi poți să încerci să te antrenezi pentru ea ca și
cum ai merge la sală, ca un fel de fitness mintal,
practicînd meditația mindfulness. Misticii o recomandă ca
leac pentru păcatele sufletului, psihologii ca leac
pentru tulburările mintale, dar toți simțim că, dacă am
ieși din timpul nostru difuz, dacă am decapita Ouroboros-
ul care ne ține captivi, am obține în sfîrșit obiectul
greu de numit al tînjirii noastre, fie el fericire,
iluminare sau măcar ușurarea durerii.
Știm că, din păcate, e extraordinar de greu, dacă nu
imposibil să susținem o asemenea trăire lipsită de
așteptări. E în natura, în structura omului să nu fie
niciodată într-un singur timp și într-un singur loc. Cînd
plec în concediu (mai pleca-vom noi oare?), cînd sînt pe
drum, sînt cu mintea deja acolo. Cînd sînt acolo, am pe
undeva senzația foarte supărătoare că nu sînt cu adevărat
acolo, că privesc un tablou 3D minunat, dar știu deja că
nu pot rămîne, că toată frumusețea din jur îmi e străină
și va trebui să o părăsesc. Iar în ultima zi sînt deja
înapoi acasă, chiar dacă încă mă scald în mare.

Nu putem să „trăim clipa”. E arhicunoscut sloganul „Carpe

diem”, dar nu și continuarea citatului din Horațiu: Carpe
diem, quam minimum credula postero. Trăiește clipa, nu te
încrede în ziua de mîine. Ce contradicție în îndemnul
ăsta! Tocmai neîncrederea în viitor e cea care ne
împiedică să trăim clipa. Asta pentru că ceea ce resimțim
azi ca pe o neputință este și un avantaj evoluționar
important. Anticipînd toate scenariile rele pe care
viitorul ni le rezervă, toate cele o mie de feluri în
care mîine am putea muri, am făcut planuri de avarie și,
încetul cu încetul, am cucerit Pămîntul. În maiestatea
lor, mamutul și tigrul cu dinții de sabie n-au fost în
stare de asta. Au dormit liniștiți pe laurii puterii lor
de vîrf de lanț trofic, doar ca să fie exterminați de
niște maimuțe pricăjite, dar capabile de așteptare.
Pentru că așteptarea nu e niciodată ceva static, o simplă
lîncezeală, un preludiu inactiv al activității.
Așteptarea omenească e mult mai încărcată de emoție decît
orice acțiune omenească: poate că afară e liniște, dar
înăuntru e furtună, și în sinapse, și în sistemul
endocrin, în axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian. Nu
contează ce așteptăm, bune sau rele. Și îndrăgostirea e
tot așteptare, așteptarea transcendenței sociale,
așteptarea de a nu mai fi noi înșine, despărțiți de
închisoarea pielii și de aceea, mult mai severă, a
conștiinței, și uniți în sfîrșit cu celălalt, cel mai bun
decît noi, cel care ne completează. Și cel care ne
dezamăgește așteptarea, fie pentru că nimeni nu e cu
adevărat doar o completare pentru altcineva, fie pentru
că dragostea nu a avut măsura necesară de uitare de sine.

De parcă am putea cu adevărat să uităm cu totul de noi

înșine. Și nu doar de noi înșine nu putem uita, nici de
toate lecțiile rele ale strămoșilor noștri nu sîntem cu
adevărat liberi. Tînjirea noastră spre ieșirea din
așteptare și începerea, în sfîrșit, a vieții a fost
posibilă doar în vremurile mai apropiate, mai domestice,
în care supraviețuirea nu mai e o chestiune urgentă și
copleșitoare, și poate ceda locul expresiei. Dar spune-le
asta instinctelor tale, sistemului tău limbic, creierului
adînc, care funcționează fără cuvinte, doar prin reflexe.
Spune-le că nu mai există lupi în codru care să te
hăituiască și că vei trăi mult și bine, că ai lucruri de
dăruit, locuri de vizitat și urme de lăsat pe pămînt.
Spune-le și nu vor înțelege, în schimb vor continua să
construiască coșmaruri, pentru că asta fac ele,
proiectează viitorul cel mai sumbru și se pun apoi pe
așteptat. Undeva, în adîncuri, trăim permanent o stare de
urgență.

Și au venit „zilele astea”, pandemia de COVID-19, iar

starea de urgență s-a exteriorizat. Efectul optic este
năucitor. Mai întîi, lunga povară a așteptării pare să se
fi terminat: unul dintre scenariile sumbre e în curs de
desfășurare. Apoi, toate emoțiile rele, anxietatea,
furia, ura, care erau cîndva secrete și intime, bine
îmbuteliate înăuntru, par să fi scăpat și acum bîntuie
întreaga omenire, mai curînd ca un fenomen meteorologic
obiectiv decît ca niște experiențe exclusiv subiective.
Pare că ne-am întors în timp, în vremea simplă a dintelui
și a ghearei. Doar că nu e chiar așa, nu putem ignora
viața de dinainte, deceniile de pace, toate cîte le-am
construit. Așa că acum așteptăm vremurile mai bune, cu
aceeași angoasă cu care le așteptam pe cele rele. Deși
criza actuală are darul să ne tragă puțin în prezent,
nici ea nu reușește cu adevărat.

Pentru că e darul și povara fiecăruia dintre noi să

trăiască de parcă totul ar fi doar o repetiție, ca și cum
lumea ar fi o sală de așteptare, ca și cum există un Rai,
pe care poate l-am avut, pe care poate îl vom avea.
Pentru că timpul face parte din ființa noastră. Pentru că
orizontul, prin definiție, e imposibil de atins.

Totuși, nu e cazul să disperăm. Deși nu vom ști niciodată

cum e să fii un liliac, ne putem imagina. Nu e chiar asta
salvarea noastră? În imaginație. Cultura occidentală pare
să disprețuiască imaginația, relegînd-o fără prea multă
reflecție mofturilor nedemne de studiu, ca și cum
imaginația ar fi imaginară. Ca și cum ar fi doar un
divertisment. De la Anselm de Canterbury ni se trage
prejudecata că tot ce e imaginar e inferior. Dar
imaginația e felul în care putem să împrumutăm din viața
plenară a viermelui. Mai important, imaginația e felul în
care sîntem cu adevărat empatici și sociali, ieșindu-ne
din piele și împrumutînd pielea și experiența altuia.
Poate că sîntem prizonierii timpului, dar imaginația ne-a
dăruit eternitatea, așa distantă și de neatins cum e ea.
Imaginația o atinge. Să nu ne temem să avem o viață
imaginară bogată. Să nu ne temem să construim lumi, chiar
atunci cînd tot așteptăm ca viața „reală” să se petreacă
odată. Chiar și cînd ea se întîmplă brusc, ca o trezire
abruptă din somn.

Din lumile imaginare se naște apoi realitatea pe care o

așteptăm cu atîta patimă.

Vlad Stroescu este psihiatru.

În așteptare

Așteptare, fotografii, maman

Ruxandra CESEREANU

Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Viața merge înainte pentru ceilalți. Și probabil că viața

ar trebui să meargă înainte și pentru mine (cîndva se va
și întîmpla lucrul acesta, vrînd-nevrînd). Dar, în ciuda
felului în care realitatea concretă umple viața cotidiană
cu slujbe, obligații, contexte, convenții, cuvinte
oficiale și destule altele, am statornic senzația de
irealitate cînd îmi dau seama că maman nu mai este deja
de mai bine de o jumătate de an, că nu îi mai aud glasul
și nu îi mai zăresc ochii și chipul ei atît de exotic,
încadrat de părul creț. Și nu este ceas în care să nu mă
gîndesc la ea. Am mai spus-o de atîtea ori: viii și cei
pieriți ne conținem, pe rînd, unii pe alții într-un
marsupiu protector afectiv și, în același timp, atît de
tulburător și vulnerabil.

În tot acest timp care a trecut și trece, m-am scufundat

în varii fotografii cu maman. Viața mea s-a preschimbat
în ultimele luni într-o pagină despre ea, dar e firesc să
fie așa. Fără maman, nu aș fi fost nici eu, nici
cuvintele, gîndurile și emoțiile mele. Privesc o
fotografie de cînd maman avea 20 de ani; din profil,
tunsă scurt. Nu e vorba doar de frumusețea și lumina ei,
ci de felul în care (scufundîndu-mă în fotografie) mă
descopăr pe mine, viitoarea făptură, ascunsă sfios în
trăsăturile ei, chiar dacă în niște tușe palide. Iar
faptul că încă de pe atunci eu mă găseam în ea și eram
conținută (deși camuflată încă) mă face să o am și acum
aproape și să fim una în alta, nedespărțite, pour
toujours.

Mă uit la o fotografie făcută acum o jumătate de veac pe

unul dintre podurile clujene peste Someș: maman este
într-un taior elegant, zveltă, dar cu privirea vag tristă
sau măcar engimatică. Are părul prins în coc, creț foc.
În fața ei sînt eu, o fetiță de vreo cinci ani, într-un
sarafan văratic. E o amintire învăluitoare, întrucît
frumusețea lui maman e atît de tulburătoare, iar
lăcrămioarele din mîna mea de fetiță, atît de vii, de
fapt, oferite unui privitor care acum sînt tot eu,
cincizeci de ani mai tîrziu, dar fără maman.

Iar dacă ar mai mărturisi cineva că vorbește cu îngerii,

oare am arunca pietricele în capul trecătorilor sau am
sparge borcane la un concurs în afara orașului ori ne-am
rade pe creștet ca să îngăduim mici tatuaje microcosmice
de comunicare cu locuitorii din văzduh? Rațiunea e un
ierbar cu plante necunoscute, prin bălării s-au ascuns
orfanii lui Saturn. Îmi amintesc că odinioară am uitat
totul.

Tot mai des mi-o reamintesc pe maman nu așa cum a

fragilizat-o boala la senectute, ci așa cum era ea în
deplinătatea luminii sale, cu acel zîmbet aproape
epifanic în care bucuria vieții era ceva ce nimeni nu
putea să-i fure.

Cuvintele mele sînt pene. O lume distrusă distruge

întotdeauna celelalte lumi. Și totuși văzduhul se vede cu
cîteva sute de metri mai înalt și viu. La răspîntii,
icoana Maicii Domnului doarme în tihnă. Bîrnele de
deasupra odăilor se încolăcesc în cruci, stele cad în
fisurile căscate în podea. Tu ești aici ca să împarți
frumusețea imaterială a celor pieriți ca pe o pîine caldă
și să o faci mereu atingătoare și atinsă de-acum înainte.

Fotografia cea mai dragă mie e aceea în care maman mă

poartă în spinare, prin pădurea Hoia din Cluj, pe cînd
aveam 3-4 ani. În 1967? Eram tunsă scurt, un boț de om.
Maman avea un surîs nepămîntesc, eram povara ei dulce și
iubită. O fotografie atît de intensă și tandră, maman și
cu mine în timpuri în care nu știam că dispariția celor
dragi există și că este o rană deschisă (statornic) pe
cord. Odinioară, ea m-a purtat pe mine în spate, cu
bucurie, acum eu o port pe ea, cu durere, dar și cu
tînjirea iluminatoare de a nu o lăsa să piară încă o
dată.

Știu că undeva am păstrată în sertar o tandrețe

proaspătă, într-un nou oraș unde fiecare dimineață e
maman. Noaptea e carbonizată ca toate nopțile, iar zilele
sînt umede de la toate așteptările, făpturi pale ivite la
ferestre au pielea înnisipată de la țigări și de la
circulația extremă în sublumile din computer. Dumnezeu se
află și el pe Internet, ca să vegheze asupra insomniei.
Un șirag de poze la diferite vîrste, în care găsesc
aceeași privire, fie luminoasă, fie tainică. Rătăcite
între imagini de tot felul, cîteva sînt și cu ea
copiliță. Acestea mă trag cel mai mult după ele, în timp.
Maman cu părinții ei și o parte dintre celelalte surori:
e mică și brună și are ceva enigmatic. Cu greu mă
dumiresc, dar apoi am o revelație: maman era aproape
Alice Liddell, Alisa lui Lewis Carroll, pe cînd avea 3-4
ani, căci seamănă izbitor cu fetița care l-a inspirat pe
faimosul autor englez. Se putea percepe în ea jucăușenia
încă ascunsă, care va răbufni și va dura pînă la
maturitate și senectute. Deocamdată timidă, sfioasă, dar
cu ochii intenși și ațintiți, dornică să cunoască totul.
Fetița maman. În pozele mele de fetiță îi semăn ca o
picătură de apă.

De fapt, întorcîndu-mă la imaginea ei din copilărie mă

întorc la ceva ce am cunoscut prea puțin sau aproape
deloc. Dar întoarcerea aceasta nu este stranie, căci
astfel încerc să o conțin pe maman la toate vîrstele ei,
inclusiv atunci cînd era un ghemotoc de fetiță. Cînd nu
știa că eu voi fi vreodată, cînd nu știa ce va fi cu
viața ei și cum va crește și se va desfășura, cînd nu
știa nimic, ci doar că era fetiță. Iar acum fetița din
femeia matură care sînt și care o caută (în toate
fațetele ei) pe maman (după ce a pierit) o găsește
inclusiv ca fetiță. Fetița găsită de o altă fetiță, din
care cea dintîi este maman. Astfel, mă întorc la
începuturi și, în loc să mă gîndesc la maman bătrînă, mă
gîndesc la maman fetiță și reînnod viața de la capăt. Și
o aștept să vină din nou.

Ruxandra Cesereanu este scriitoare.

În așteptare

You’ll Never Wait Alone

Matei FLORIAN
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Și dacă în prima zi vei sui în barcă rucsacurile,

conservele și băutura, și toate se vor așeza la locul lor
și vei porni motorul fără greutate, va fi bine. Și dacă
în drumul tău pe ape, pe acolo, de la Batal înspre
Uzlina, vei deschide o bere și o pungă de semințe, iar
frații tăi vor deschide și ei o bere și vor crăpa
semințe, va fi iarăși bine. Și dacă vei vedea în drumul
tău pelicani și lebede, va fi bine. Și dacă vei vedea
cormorani, va fi și mai bine. Căci stă scris: „Nu
nesocoti cormoranii, ci degrabă ridică-ți berea ta și
cîntă, căci nimic nu e mai presus decît You’ll Never Walk
Alone fredonat în prima zi, pe barcă!”. Și dacă, după ce
vei fi cîntat, vei intra pe Lacul Isac, iar acolo nu vor
fi nici vînt, nici valuri, va fi bine. Ci numai deschide-
ți o altă bere pe Canalul Litcov și lasă soarele să-ți
zgîrie ochii. Și dacă, după toate astea, vei ajunge la
locul tău înainte ca soarele să apună, ridică-ți tu
cortul și coboară lansetele la apă, căci așteptarea va fi
lungă și numai cei puternici vor izbîndi în fața ei! Ci
fă-te tu plăcut în fața Domnului atunci cînd se înserează
și, dimpreună cu frații tăi, adună crengi și vreascuri
pentru foc, căci țînțarii sînt trimiși să te încerce. Dă-
te cu Autan și nu deznădăjdui în fața lor, căci multe
nopți de felul acesta se vor așterne în fața ta! Uită-te
la foc, ascultă cu luare aminte broaștele, coioții și
păsările nopții, vorbește despre fotbal și taci, căci
asta va fi abia prima ta zi pe baltă. Iar dacă vei visa
că vei prinde un pește mare, va fi bine. Dacă nu, nu te
încrede în semne, căci ele, ca și țînțarii, sînt trimise
doar ca să te amărască.

Și dacă în a doua zi, după ce vei fi ridicat fermoarul

cortului și vei fi făcut cele omenești berii, sufletul și
glasul tău se vor umple de Mirabela Dauer, va fi bine.
Căci, ține minte, te aștept să vii, să te întorci la mine
nu vor fi vorbe aruncate în pustiu, ci dimpotrivă, ele se
vor îndrepta spre adîncimi, sub ape. Căci acolo se află
ceea ce aștepți, la capătul unei gute cu ace și boabe de
porumb, iar ceea ce aștepți înseamnă răbdare. Ascute-ți
tu, omule, răbdarea, căci ea este inima așteptării!
Umple-o cu speranță și credință, căci altfel te vei găsi
la mare ananghie! Căci nimic nu este mai vrăjmaș
pescuitului decît deznădejdea! În cuibarul ei sălășluiesc
toate cele rele: plictiseala, urîtul și tristețea. Nu le
lăsa să vină asupra-ți! Căci odată cu ele, o poartă va fi
deschisă, și atunci lansetele tale se vor îngreuna de
brădiș și iarbă, acele vor agăța butuci și se vor rupe
odată cu guta, soarele îți va arde fața și te vei certa
cu frații tăi fără pricină. Iar zilele nu vor mai trece,
iar lansetele vor deveni doar bețe aruncate în apă. Ci,
pentru cei ce nu pricep, o mai spun o dată, lasă-ți
sufletul să cînte cu doamna Mirabela, umple așteptarea ta
cu bucurie! Nimic nu este mai de folos așteptării decît
încrederea și bucuria! Bucură-te tu de fotoliul din odaie
atunci cînd sapi după rîme! Bucură-te cînd amesteci supa
la primus! Bucură-te cînd peștele trage, chiar dacă nu îl
prinzi! Bucură-te de plăticile care îți băloșesc palma!
Căci acolo unde este plătică, va fi și crap, iar acolo
unde e crap, va fi bucurie! Și dacă la apusul soarelui,
în cea de-a doua zi, nici un crap nu se va arăta din ape,
strînge iarăși crengi și vreascuri, încălzește conserva
de fasole cu cîrnați, aprinde focul, bea și vorbește cu
frații tăi! Căci nu uita: ceea ce aștepți nu e cel mai
important lucru, ci bucuria dinăuntrul așteptării! Cîntă
cu bufnițele, nu înjura țînțarii, ascultă clipocitul apei
și caută potecile coioților. Căci va mai trece o noapte
și încă una, iar dacă nu vei prinde, malul pe care te
afli se va preschimba-n pustie! Iar dacă în a cincea zi,
apele se vor deschide și va veni un pește măcar de două
kile, bucură-te și mănîncă-l, căci așteptarea ta nu a
fost în zadar! Căci stă scris: nu te vei întoarce cu
pește, ci cu frații tăi, alături de care ai așteptat.
Bucură-te și cîntă! You’ll Never Wait Alone!      

Matei Florian este scriitor.

În așteptare

„Privirile tuturor se îndreaptă

acum spre cercetătorii care ne pot
salva” – interviu cu
cercetătoarea Oana Paula POPA
Oana Paula POPA Ana Maria SANDU
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Oana Paula Popa este unul dintre cei mai pasionați oameni
pe care i-am întîlnit vreodată. Am cunoscut-o la Muzeul
„Grigore Antipa”, unde este zoolog și cercetător
științific. Cred că ea ar putea face și un extraterestru
să se îndrăgostească de acest muzeu și de poveștile lui.
Am vorbit despre relația pe care o are cu așteptarea
cineva care face cercetare.

În ce relație este un cercetător cu așteptarea?

Cu timpul învață să se tolereze reciproc! Cercetătorul

entuziast este nerăbdător ca totul să se întîmple repede,
planurile sînt mari și așteptarea, ca o bătrînă
înțeleaptă, parcă îi pune răbdarea la încercare. La
început, totul se lasă așteptat în cercetare, ai doar
dorința de a face această meserie. Calea pe care ai pășit
te va învăța să aștepți, să pierzi, să cîștigi uneori,
dar important e să continui, să nu renunți. Mai tîrziu,
pe măsură ce acumulezi experiență, realizezi că
așteptarea ta devine un răsărit peste o noapte uneori
neagră și îți aduce claritate în gîndire, îți aduce în
final rezultatele mult așteptate.

În munca asta, cît de important e să lași timpul în pace

și să-ți vezi de treabă? Să studiezi, să cauți, să afli?

Să nu fii atent la trecerea timpului, să îl lași să

treacă, iar tu să rămîi ancorat în cercetările tale este
idealul. Pentru fiecare dintre cei ce fac meseria asta cu
pasiune, ea reprezintă o redută care, uneori, te
protejează de furtunile prezentului. Nu cred că te poate
proteja de toate frămîntările pe care viitorul le aduce.
În cazul nostru, al naturaliștilor, cu atît mai mult,
aceste frămîntări devin realități înainte de vreme,
scenarii uneori apocaliptice a ceea ce urmează să se
întîmple cu lumea în care trăim dacă nu vom înceta să
distrugem biodiversitatea planetei.

Această pandemie a venit să demonstreze încă o dată cît

de fragili sîntem, cum distrugînd natura nu facem decît
să ne amenințăm grav chiar propria existență. Este un
moment bun să devenim mai întelepți și să învățăm din
aceste vremuri despre cum un mod de viață nesăbuit este
un rău făcut biodiversității. Virusul care acum ne
afectează viețile tuturor provine, se pare, după ultimele
cercetări, din recombinarea unuia prezent la specii de
lilieci cu unul prezent la un mic mamifer numit pangolin,
și care este în Asia unul dintre cele mai braconate
animale. Acest pangolin a avut nefericirea de a fi intens
utilizat ca panaceu în medicina orientală și de a fi
considerat o delicatesă în bucătăria chinezească. Pentru
zoologi, medici și conservaționiști e doar un exemplu din
lungul șir al zoonozelor și cu nimic diferit de situații
ca MERS (Middle East Respiratory Syndrome) sau SARS
(Severe Acute Respiratory Syndrome) care au afectat în
anii din urmă populația umană, situații din care se pare
că nu am învățat nimic ca specie. Îmi place să cred că
acum nu va mai fi așa.

În vremurile astea extrem de agitate, privirile tuturor

se îndreaptă spre ei, spre cercetătorii care ne pot
salva, care pot dezvolta un vaccin sau diverse alte
tratamente pentru ca viețile noastre să se poată așeza
din nou pe un făgaș normal. Ei sînt cei care acum uită de
frămîntarea din jur, de familiile lor și se concentrează
pe găsirea unui antidot. Și pentru ei uitarea este
esențială, cufundarea în munca de laborator este refugiul
lor și salvarea noastră.
O descoperire poate veni după o viață. Poți să accepți
asta? Te gîndești la asta cînd pornești la drum? Sau
descoperi pe parcurs că uneori drumul e mai important
decît scopul?

Sau nici măcar după o viață. Poți petrece o viață

căutînd, adăugînd cărămidă după cărămidă la un zid pe
care nu o să-l poți admira niciodată. Știința se bazează
pe acumulare cantitativă, generație după generație de
cercetători contribuie la acea masă critică de care e
nevoie pentru ca, din cînd în cînd, să avem de-a face cu
descoperiri epocale: aș nominaliza aici una care ajută
nespus în aceste momente pentru diagnosticarea
persoanelor infectate cu SARS-CoV-2 (Severe Acute
Respiratory Syndrome Coronavirus 2): această tehnică PCR
(Polymerase Chain Reaction sau reacția de polimerizare în
lanț a acizilor nucleici) de care toată lumea amintește
acum și fără de care nu se mai poate face aproape nimic
în biologia moleculară, tehnică pentru care Karry Mullis
și Michael Smith au fost recompensați cu premiul Nobel
pentru chimie in 1993.

Fiecare nouă lucrare, fiecare studiu publicat aduce

cunoaștere, dar așa cum zicea Pasteur, şansa nu
favorizează decît minţile pregătite. Pentru a deveni
pregătit, ideea principală este să nu renunți,
descurajarea omoară șansa. Drumul în sine, greu sau mai
facil, este drumul către șansă. Scopul general e
cunoașterea, obiectivele se pot schimba pe drum, pe
măsură ce lămurești ceva apar o multitudine de alte
necunoscute. Nu poți să te plîngi de plictiseală, totul
este extrem de palpitant în meseria asta. Să nu uităm
nici ce spunea Isaac Newton că, dacă se întîmplase să
vadă mai departe decît alți gînditori, era din cauza
faptului că a stat pe umerii unor giganți.

De multe ori, cînd pornești la drum, ai în minte cîteva

modele, savanți pe care ii admiri din domeniul tău de
activitate. Aici, pentru mine a fost Damme Jane Goodall,
antropolog, zoolog și conservaționist. Am citit ca
studentă cartea ei În umbra omului și am visat să pot
avea o carieră care să fie în umbra acestei femei
extraordinare, care și-a petrecut întreaga viața studiind
animalele, cu precădere cimpanzeii. Descoperirile ei au
revoluționat etologia, o poveste de succes din care
trebuie să înțelegi munca enormă și spiritul de
sacrificiu de care a dat dovada această cercetătoare.

Care a fost momentul de maximă așteptare pe care vi-l

amintiți, legat de munca dvs.?
Fiecare subiect abordat în cariera unui cercetător vine
cu așteptarea sa și fiecare așteptare pare la fel de
lungă. Nu pot nominaliza unul anume. Această pandemie mi-
a încurcat planurile, bănuiesc ca fiecăruia dintre noi, a
adus o așteptare în plus pentru un proiect care îmi era
foarte drag și pe care l-am început alături de
voluntarele Laboratorului de Biologie Moleculară al
Muzeului. Un proiect foarte drag nouă, un ultim proiect
pe care îl puteam desfășura împreună în această etapă din
viața noastră, proiect care lor le-ar fi furnizat o
experiență foarte utilă în viitor. Spun „ultim proiect“
pentru că ele vor pleca din toamnă la studii în diverse
colțuri ale lumii. Proiectul presupune analiza
diversității genetice prezente la nivelul complexului
major de histocompatibilitate, că tot vorbim cu toții în
ultima perioadă de imunitate, la două specii de mamifere
(șoarecele de zăpadă și dihorul pătat), și îmi place să
cred că îl vom putea derula încă, mai avem timp! Pe lîngă
nerăbdarea pe care o simt eu, simt și nerăbdarea acestor
minunate voluntare care abia așteptau să învețe tehnici
de clonare, de microbiologie, culturi bacteriene etc. În
primele zile din martie, în laborator era o atmosferă de
care acum ne e dor tuturor, un freamăt pe care doar acolo
îl întîlnești și abia aștept ca această lungă perioadă de
așteptare să treacă și viața noastră să revină la
normal. 

Ce nu poți să obții repede cînd faci cercetare?

Rezultate și experiență. Nu sînt întotdeauna același

lucru. Experiența o poți avea și din eșec și, de multe
ori, în cercetare, eșecul este mult mai frecvent decît
rezultatul. Ideea e să nu renunți, să cauți altă
abordare, alt subiect care pentru o vreme să te detașeze
de eșecul tău. De multe ori, o astfel de detașare te
luminează, pentru că știi vorba aia „nu poți să vezi
pădurea din cauza copacilor”.

interviu de Ana Maria SANDU

În așteptare

Status şi anxietate
Doru CĂSTĂIAN
Aparut in Dilema veche, nr. 841, 23 - 29 aprilie 2020

Doamna ministru Monica Anisie a stins decisă ţigara şi s-

a ridicat din fotoliu. Era clar că întîlnirea luase
sfârşit. Trebuia să recunosc, mă surprinsese plăcut,
părea mult mai autentică şi mai empatică decît pe
Facebook. Am privit către colega cu care venisem în
audienţă şi aproape imediat ne-am ridicat. Apoi m-am
trezit.

Telefonul vibra lîngă mine. La fel îmi vibrează în minte

anxietatea. Teama continuă nu mai este o emoţie, după
cîteva zile devine un zumzet surd, imposibil de alungat.
Altoit pe mintea hipersintetică a unui ipohondru poate
face minuni. Heeeei, Macarena! Dinspre apartamentul
vecin, un sunet apăsat de bas intră aproape într-o
armonie simfonică cu furtuna electrică din capul meu.

Pe net au apărut o samă de refrene care durează cel puţin

douăzeci de secunde, ca să putem cronometra cît timp ne
spălăm pe mîini. Imaginaţi-vă filozoful dansînd în pijama
(nu, nu port pijama, dar nu pot scrie în Dilema veche ce
port) în faţa oglinzii dimineaţa, în vreme ce se spală pe
mîini, faţă, dinţi intonînd My loneliness is killing
meeeeee, I must confess I still believeeee, privind
intens spirtul de pe raft care se tot împuţinează. În
esenţă, n-ai avea de ce să te speli pe mîini compulsiv
după o noapte în care ai fost în cameră doar cu soţia.
Dar nu se ştie niciodată, cunoaştem din istorie cît de
insidios poate fi duşmanul de clasă. Hit me baby one more
time!

Zahăr brun. Nu uit să îl adaug pe listă, sîmbătă sau

duminică va trebui să merg iar la cumpărături, se consumă
toate repede, se adaugă pe listă noi produse mai repede
decît se înmulţesc sacii cu gunoi din balcon. Pe
frigider, biletul cu tema pentru cursul de mîine online
al fiului meu. Ce mănîncă cocorii şi de cine sînt mîncaţi
la rîndul lor? Ce să spun, cunoştinţe utile. În viaţă îi
va trebui sigur să ştie care sînt pradătorii naturali ai
cocorului. În loc să educăm copiii pentru job-urile
viitorului, le umplem capul cu tot felul de prostii
prăfuite precum creşterea exponenţială, progresia
geometrică, curba lui Gauss sau transferul viral între
specii. Oh, wait, nici asta nu facem. Că tot veni vorba:
e bine că mulţi profesori descoperă online-ul. Deşi e
greu de înţeles de ce intri la dinozauri prăfuiţi dacă
stai în faţa unei clase şi predai, dar te numeri printre
progresişti dacă stai în faţa unui webcam şi (te)
transmiţi prin Zoom.

Nu mă pot opri, încă o reflecţie pedagogică: mă gîndesc

că acum devine clar de ce o situaţie simulată într-o
clasă nu poate niciodată, dar niciodată, să înlocuiască
situaţia reală de viaţă. Ştiam şi înainte că există
virusuri, că apar spontan tulpini care afectează oamenii,
că sîntem muritori, că sîntem fragili sau că, vorba
bătrînului filozof Martin, moartea este cea mai sigură
dintre posibilităţi. Dar, într-un anumit sens, abia azi
ştim toate astea.

Şi a fost ciorba de pui şi au fost aripioarele picante.

Prînzul.

Apoi siesta.

În ritmul somnoros al pendulei din lemn masiv (nu, n-am

aşa ceva, dar nu pot scrie în Dilema veche ce am), am din
nou timp să gîndesc, să prind contur. Şi la figurat, şi
la propriu, aripioarele picante nu iartă. Moţăi, aştept
să treacă timpul. E ceva obscen şi nemaiîntîlnit în felul
în care sîntem puşi la pămînt, ca nişte imenşi claponi
deveniţi conştienţi, ca nişte galinacee de fermă care-şi
permit să aibă Seneca şi Hadot în rafturile bibliotecii.
Îţi priveşti corpul şi te întrebi dacă va rezista, s-a
dus molfăitul leneş de popcorn, fiecare calorie trebuie
să conteze, comandăm online complexe de vitamine pentru
a-l pregăti, cu minuţie şi rigoare antreprenorială,
pentru întîlnirea cu moartea prezumtivă. Niciodată n-a
fost mai obscen evidentă consubstanţialitatea cu puiul
eviscerat lăsat la decongelat în chiuvetă, identitatea
după substanţă, iar nu după specie. S-a pogorît peste noi
duhul rău al statisticii, we’re just numbers, we aren’t
free, we are not quite alive. Niciodată n-a fost mai
sinistru limpede cît sîntem de nesemnificativi. Sau
infinit de semnificativi. Depinde de perspectivă. Şi
tocmai asta e înfiorător. Cei mai mulţi dintre
contemporani descoperă abia acum ceea ce unii ştiu de
cînd părăsesc clasa pregătitoare. Află despre muţenia,
opacitatea şi imunitatea la sens a lumii. Exasperarea
care a produs de-a lungul timpului toate religiile şi
metafizicile, credinţa şi necredinţa. Şi îşi îndreaptă
privirea către cei ce s-au frecat măcar puţin de
filozofie. Hei, meştere, ce se întîmplă? De ce mă simt
aşa? Ce e şobolanul ăsta invizibil care-mi roade din
ficaţi? Parcă e frică, dar nu e frica pe care o cunosc?
Hei, meştere, ce a fost cu lagărele, cu gripa spaniolă?
Şi, acum, COVID-19? Am început să vorbesc ca în poezia
lui Radu Vancu. Şi asta spune, desigur, ceva.

Seară.

Ar trebui să scriu totuşi ceva. Să fiu pe Facebook. Să

influenţez. Să ştiu exact ce se va întîmpla, bă boilor,
care nu staţi în casă, bă hodorogilor, lumea nu va mai fi
la fel, bă proştilor, #stauacasă, bă tîmpiţilor. Mai
bine, iubiţilor. E mai uman, deşi influencer-ii adevăraţi
sînt ăia cu tupeu, bă triştilor.

Dar ce să spun? Mi-e frică. Sînt un mic pachiderm (sic!)

anxios, ipohondru şi cu ceva simţ al umorului. Nu pot fi
model, nu ştiu nimic din ce nu ştiţi şi voi acum. Ce aş
putea să vă sfătuiesc?

Stai în casă. Spală-te  pe mîini! Memento mori!

Rata de revenire la export este importantă, domnule

profesor, se aude de nicăieri vocea de tunet (cam
piţigăiat) a doamnei ministru.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Şi arată asta într-un eseu argumentativ! Nu se acordă

punctaj intermediar.

Doamnă, sîntem remişi morţii încă de la naştere!

Specialiştii ministerului lucrează la asta!

Lumea este alterare, viaţa – părere!

Fac apel la toţi colegii să nu mai împrăştie fakenews!

Ceea ce va fi cunoaşte numai Zeul!

Avem doar certitudinea că anul şcolar nu va fi îngheţat!

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă.

E soare, e frumos, e frenezie în jur, în absenţa

oamenilor. Nici n-ai spune că nişte gămălii invizibile
schimbă lumea din temelii în timp ce noi ne îngrăşăm pe
Facebook mestecîndu-ne angoasele. O nouă zi în faţă cît
un deşert. Ce ar putea face filozoful în pijama?

N-are idee, dar poate face oricînd o programare la

ministrul Educaţiei.

Hit me, baby, one more time!

Doru Căstăian este profesor de științe socio-umane.