### - Cartisor de Martisor (MTR)

cărţişor de mărţişor Editura LiterNet, 2008
Redactor şi editor format pdf Acrobat Reader: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro
Concept: Cosmin Manolache / Lila Passima

Redactare: Cosmin Manolache / Călin Torsan
Copertă: Lila Passima
O carte a Muzeului Ţăranului Român, martie 2007.
Mărţişoarele folosite în această carte au fost preluate de pe siteul Verilor Botez

(http://www.veriibotez.ro/main.php).
© 2008 Editura LiterNet pentru versiunea. pdf Acrobat Reader.

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format de pe situl www.liternet.ro.
Distribuirea gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără
acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de
autor şi drepturile conexe, în vigoare.
ISBN-10: 973-122-012-7
ISBN-13: 978-973-122-012-3
Editura LiterNet
http://Editura.LiterNet.ro / office@liternet.ro
1
Structurile antropologice ale mărţişorului
Obligaţia rituală a etnologului este să producă anual în timpul sărbătorii un discurs despre mărţişor. E plătit
s-o facă. Desigur, are libertatea să scrie şi să vorbească despre materia şi semnificaţiile mărţişorului în orice zi
slabă, fără mărci rituale, dar i se pretinde să apară în public chiar în zilele puternice, ca şi cum fără prezenţa
domniei sale sărbătoarea n-ar fi întreagă. Există oameni anonimi nenumăraţi care fac mărţişoarele, un număr
imens de cumpărători şi de purtătoare ale obiectelor din ce în ce mai bizare, dar se pare că predica specialistului,
aşa zisa interpretare a actelor pe care ceilalţi le execută în tăcere, fără conştiinţa sensului, a devenit un
constituent al sărbătorii. Gesturi şi discursuri care compun ritualul. Fără ştirea şi de multe ori fără voia lui,
etnologul este un actor al sărbătorii publice. De multe ori enunţurile sunt rudimentare şi evident stereotipe.
Stereotipia nu este neapărat un semn al slăbiciunii intelectuale a vorbitorului, ci o normă a vorbirii rituale
canonice. Ziariştii întreabă la nesfârşit cu o candoare admirabilă care sunt originile actelor absolut nedatabile, vor
să ştie cum se practică obiceiul exact în zonele despre care nu ştii nimic şi trebuie să eludezi întrebarea sau să
improvizezi. Ar fi o catastrofă să apari în lume şi să declari că nu ştii sau că nu te interesează. Ai distruge brusc
eşafodajul ritual. Tu trebuie să ştii şi să ne comunici într-un mod concis şi agreabil ştiinţa ta, doar de aceea ai
fost instalat în funcţie. Pentru servicii publice, prompte şi ireproşabile. Oricum, noi te scoatem tocmai pe tine din
anonimat. Tu, etnolog nenorocit, poţi să apari pe sticlă cu numele tău, în timp ce autorii şi purtătorii
mărţişoarelor rămân mereu în umbră, iar tu, fără ei nici n-ai exista.
Am să vă spun acum un lucru scandalos, care pare să fie o trădare. Mărţişorul strămoşesc este de o mie de
ori mai palid şi mai neinteresant decât cel actual şi la urma urmei diferă radical de sărbătoarea noastră. Pentru
noi există mărţişorul ca dar erotic, colegial, familial etc., fabricat din orice materie. Din cârpă, din piatră, din aur,
2
din piele, din carton, din flori presate sau paie, somptuos sau sărac, mărţişorul exploatează în principiu orice
materie naturală sau artificială şi orice combinaţie a materiilor diferite. Nu ştiu dacă există alte obiecte similare.
Neînsemnat în sine, mărţişorul devine miraculos prin multitudine. E înduioşător să vezi o fată fără semnul
sărbătorii pe piept, e caraghios să vezi sâni pavoazaţi cu zeci de mărţişoare, parcă ar fi mareşali ai Uniunii
Sovietice complet acoperiţi de decoraţii. Poţi să te gândeşti la singurătate şi la mândria celor iubite de mulţi, dar
mult mai important mi se pare să parcurgi drumul mărţişoarelor expuse, încă nepurtate, şi să vezi în masa
enormă de lucruri miniaturale imaginarul colectiv etalat o dată pe an accesibil tuturor, fiindcă inventarul tuturor
obiectelor sclipitoare şi mărunte ar putea dezvălui cu relativă uşurinţă figurile emblematice şi obsesive ale
civilizaţiei noastre, amuletele şi talismanele, spaimele profunde şi utopiile. Aştept să scrie cineva „Structurile
antropologice ale mărţişorului“.
Şerban Anghelescu
Mărţişorul
Întâia zi de martie este însemnată în călindarul darurilor de peste an cu un mărţişor...

Ce-i un mărţişor pentru străinul de Bucureşti? Iacă, o leţcaie de aur sau un grunj de briliant şi safir,
atârnate în groapa statuară a grumazului decoltat. De vreme ce de la începutul anului şi până în ziua de Paşti
sărbătorile s-au îngrămădit în luna lui ianuar, şi pentru că două luni întregi puteau să treacă în monotonie, omul
nostru şi-a mai făcut o sărbătoare din ivirea lui martie printre ghiocei. Azi-dimineaţă, fetele, femeile şi copiii
3
şi-au pus la gât ori împrejurul încheieturii mâinii mărţişorul pe care l-au primit de la logodnic, soţ ori părinte: fir
de mătase pestriţ cu ciucurele scămos. (...)
În privinţa mărţişoarelor, istoria e mută, şi găteala zilei de martie o poartă domnişoarele şi cucoanele cu
seninătatea artisticei ignoranţe. Cine a născocit mărţişorul şi de ce? Bijutierii vând mărţişoarele, neturburaţi de
scrupulul ştiinţelor istorice.
- Azi eşti, conaşule, foarte supărat, bagă de seamă chivuţa.
- Cum să nu fiu supărat, mamă Zinco? Am cumpărat un mărţişor pentru o fată frumoasă şi nu ştiu cine a
făcut întâi mărţişoarele. Fetele mă cred învăţat, si când colo sunt un prost.
- Vai de mine, domnişorule, zice Baba, Pune doi poli şi-ţi spune maica tot.
Am socotit că o lecţie de folclor, chiar suburban, face doi poli...
... La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nici nu era mărţişor şi poate că nici nu se
chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă dinainte de acest început, au băgat de
seamă că vântul de primăvară le pătează pielea, şi nu era niciun leac şi niciun suliman. Acum vreo sută de ani,
credinţa că adierea primăverii pătează era în toiul ei. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii,
făcând farmece şi făcând de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase
răsucit. Firul a fost atât de bun, încât cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. Dacă ştie ce
spune chivuţa, vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor, şi ca să fie
luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zîntâi de mart. Dacă mai spunem că firul era roşu, înţelegem că el
ferea şi de vânt dar şi de deochi.
Un giuvaergiu, ca să-şi vândă firele vindecătoare mai iute, avu ideea să atârne de ele câte o mărturie, care a
intrat în preţ. Pe când se plătea firul, bijuteria era gratuită. Regula s-a stricat când bijuteria începu să fie vândută,
devenind gratuit firul de mătase.
4
Desigur, doamnă, azi-dimineaţă soţul dumneavoastră v-a pus la grumaz un mărţişor, un inel, o brăţară sau
o păreche de cercei spânzuraţi de vechiul fir de mătase, răsucit din două iţe, una roşie şi alta albă, ca să nu vă
deoache nici soarele nici vântul, care sunt bărbaţi. Băgaţi însă de seamă că aurul e câteodată aproximativ, şi
mărgăritarele pot fi de multe ori reconstituite... E cel mai frumos cuvânt ce s-a găsit pentru calificarea lucrului
fals. Pedeapsa e simplă şi greşeala reparabilă, cu câteva mii de lei suplimentari...
Post scriptum. Am un prieten profesor de istorie, pe care uit în fiecare an să-l întreb cât e de vechi obiceiul
românesc şi dacă mărţişorul vine de la muguri şi ghiocei. Odinioară m-am lăsat să cred că datina e nouă,
improvizată de un lipscănar. Având din întâmplare nu ştiu câte căruţe de fire de mătase şi neputându-se scăpa de
ele, s-ar fi înţeles cu un argintar să-i facă boabe de aur găurite şi, tăind firele în bucăţi, ciucurite la vârfuri, a ieşit
cu ele în târg, la vânzare, în ziua primăverii.
În nicio ţară, pe unde am trecut, n-am văzut zîtâiul de martie sărbătorit, nici în călindar, nici cu firimituri
scumpe spânzurate la gâtul fetelor şi la mâna lor. Pandantivul e altceva, şi amuleta aşijderea. Profesorul de istorie
ar fi fost îndreptăţit să-mi răspundă că originea mărţişorului ar fi salba ori cercelul urechii. Între doi cercei,
aninaţi acolo, i se cuvine şi Radei şi Domniţei un al treilea strop de diamant, dedesubtul bărbiei şi în despicătura
sânilor din horbotă şi cămaşe.
Sau poate că fata frumoasă s-a temut să nu fie deochiată, atunci când zodiile încep să joace-n destinul
tinereţii aproape de îmbobocire şi, ca să ocolească farmecul şoptit de cele nouă Babe, care încep să suie
Caraimanul, lepădându-şi în fitece zi câte un cojoc sau o bondiţă, îşi încinge grumazul cu o aţă de păianjen, lipită
de un fluture cu ochii de argint. Dar obiceiul panglicei roşii înnodată de ramura pomului din livadă, pentru ca
floarea să iasă la timp şi pârgul să nu întârzie, este, de zîntâiul lui martie, românesc.
- Dar ce fac copiii, de nu s-au culcat?... E târziu, şi mâine au de lucru până în ziuă.
5
I-am găsit înşirând pe fulgi de zăpadă toarsă, pestriţă, nişte lăscăi şi scoici de sticlă şi metal, învelite în
foiţă, rânduite în nişte cutii mici de carton, scrise pe cutii cu o adresă, pentru poştă. Şi le-am ajutat, la croit şi
lipit, şi eu.
Unul din crâmpeie era pentru cea mai frumoasă şi mai deşteaptă fată, care-i bolnavă, de la Braşov. Să o
aibă de zîntâi...
Un oftat şi o lacrimă, frământate împreună, date-n leagăn într-un scrânciob de borangic.
Tudor Arghezi
Povestea mărţişorului
Pentru început, am să desenez un şnur cu doi canafi la capete. În timp ce eu desenez, tu să răsuceşti în
gând două fire de mătase, unul roşu şi unul alb. Şi acum vine întrebarea:
- Ce e mărţişorul?
- Ştie toată lumea, o să-mi răspunzi, un obicei românesc, strămoşesc, un semn de primăvară, îl pui în piept
de 1 martie, îl oferi...
- Generalităţi! Am să-ţi explic. E firesc să ştii mai mult, măcar până la genunchiul broaştei.
Toată complicaţia vine din faptul că mărţişorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de hartă.
Hărţile sunt făcute ca să te orientezi în spaţiu. Calendarele te ajută ca să nu te pierzi în timp. Hărţile noi scot din
6
joc pe cele vechi. În cazul calendarelor, situaţia este diferită din cauza sărbătorilor. Ca să înţelegi ce spun îţi
propun următorul scenariu:
Cândva, un sacerdot a aşezat pe o suprafaţă netedă nişte pietre într-o ordine şi într-un ritm care însemnau
pentru el calendar. După el a venit un astrolog şi a aşternut peste pietre un calendar desenat pe piele de viţel.
Spinările pietrelor au răzbătut prin piele. Sărbătorile noi şi sărbătorile vechi s-au amestecat. Pentru oameni era
încă simplu, străbăteau timpul călare pe doi cai. Iar au trecut secolele şi, peste desenul de piele, un astronom a
întins calendarul nou, desenat pe pergament. Pietrele au străpuns şi pergamentul, iar sărbătorile desenate pe
piele au migrat, de jos în sus. Şi aventura continuă. Vine vremea calendarelor de hârtie. Le fac savanţii care
măsoară timpul tot mai precis. Pietrele sunt tot acolo, dedesubt, dar puţini le mai înţeleg sensul. Culorile tuturor
sărbătorilor continuă să migreze de jos în sus. Ce ghiveci! Şi, ca şi cum n-ar fi suficientă confuzia, prin
mondializare, se produc transferuri de sărbători între culturi. Din 1997, dacă ne luăm după postul ProTV, românii
vor sărbători ziua îndrăgostiţilor de Sfântul Valentin. Mai ştii? Oricum, pe vremuri era mai simplu, calendarul
punea ordine în sărbătorile unei singure culturi. Astăzi răspunde unor necesităţi mondiale de comunicare şi
sincronizare. Cu roşu sunt scrise zilele când nu te duci la serviciu. Spre deosebire de timpul tare al sărbătorii,
timpul liber este unul slăbuţ, tocmai bun pentru odihnă şi divertisment. Simt uneori, dimineaţa, cum vin peste
mine calendarele primitive, calendarele imperiale, religioase, populare, civile, calendarele culturale, cele ale
evenimentelor istorice, care istorie poate fi a unei naţiuni, a unei comunităţi, a unei familii şi chiar a unui individ.
Şi eu, dimineaţa, trebuie să decid pe ce cale s-o apuc, dacă va fi o sărbătoare veche, un sfânt creştin, ziua când
m-am căsătorit, dacă voi sărbători o eliberare, o aniversare sau voi comemora un dezastru...
Cum spuneam, mărţişorul face parte din calendar. De aici toată complicaţia. Există specialişti care pretind
că a existat un calendar vechi care începea primăvara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor
luni: septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, adică a şaptea, a opta, a noua şi a zecea socotind din luna
7
martie. În termenii scenariului pe care îl propuneam la început, sub 1 martie a existat în calendarul vechi un
bolovan care marca începutul. Toate începuturile sunt făcute dintr-un timp puternic şi bun.
Acum voi ataca problema abrupt, ce e mărţişorul? Mărţişorul este un obiect de recuzită folosit în cadrul
unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici. Credinţele şi practicile diferă de la o
zonă la alta. Zicala câte bordeie, atâtea obiceie exagerează, dar nu foarte mult. Punând claie peste grămadă date
etnografice din zone şi epoci diferite, cărţile falsifică. Principalele noastre surse de inspiraţie sunt cartea despre
Sărbătorile la români de Simion Florea Marian şi Vârstele timpului de Ion Ghinoiu.
În sate sărbătoarea de 1 martie se numea Mărţişor, Baba Dochia sau Dragobete-cap de primăvară. Mărţişor,
după numele lunii; Baba Dochia, după cuvioasa muceniţă Evdochia, serbată de Biserică în această zi şi Dragobete
după numele unei sărbători care, în anumite zone, se ţinea în ziua de 24 februarie. Era sărbătoarea
îndrăgostiţilor, ziua în care se împerechează păsările, un fel de Sfîntul Valentin la români. Ca să contribuie parcă
printr-o undă de coerenţă, unele legende îl prezintă pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba
Dochia sunt numeroase. În multe locuri din ţară ele se leagă de originea unor izvoare sau stânci. O femeie moare
urcând primăvara, prea devreme, la munte. Şi de aici variaţiuni. Femeia poate fi tânără sau bătrână, bună sau rea.
Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.
A fost cândva o babă care avea o noră. Dacă avea o noră, putem presupune existenţa unui fiu. Baba nu
scăpa nici o ocazie ca să-şi năpăstuiască nora. Odată, la un 1 martie, a trimis-o după fragi. Sau a trimis-o la râu,
să spele lână şi nu oricum, s-o facă albă, dacă era neagră, şi, dacă era neagră, s-o facă albă din spălat. Pe noră o
ajută Dumnezeu, Hristos, Sf. Petru, un voinic sau un înger. Succesul norei o face pe babă să creadă că a venit
primăvara. Îşi pune 12 cojoace de blană şi urcă împreună cu oile la munte. Acolo, fie că este prea cald, fie prea
frig; plouă şi ninge de i se udă cojoacele. În ambele cazuri le dezbracă, rând pe rând. Când rămâne în cămaşă
vine gerul şi o îngheaţă. Sloiul se preface mai apoi în stâncă.
8
Cu adevărat pasionante sunt amănuntele pe care le furnizează variantele. De pildă, baba ia uneori la munte
şi pe fiul său, Dragobete. El îngheaţă primul. Din gură îi curge un sloi de gheaţă. Mama, supărată, strigă la el, eu
mor de frig şi tu cânţi la fluier? Alteori, oamenii o avertizează că în martie timpul este schimbător. Dar ea nu
amână plecarea la munte şi răspunde cu vulgaritate: Eu pe Mărţişor / Îl pun la curişor! Mărţişor, auzind asemenea
cuvinte buruienoase, împrumută de la Faur (februarie) două zile reci ca s-o pedepsească. Presupun că ai remarcat
enormitatea pe care a pretins-o baba norei, cea de a spăla lâna până când o face din albă, neagră.
În treacăt fie spus, există informaţii că în anumite zone mărţişorul se făcea din fir negru şi alb. Aşa era şi la
albanezii din Calabria. În plus, ei şi-l leagă la picior. Găseşti şnurul alb-roşu de 1 martie peste tot în Balcani. Dar
mai avem până la şnur. Tot într-o legendă despre Baba Dochia, voinicul care o ajută pe noră îi recomandă o
anumită piatră cu care să spele lâna. Când e pusă în apă, piatra degajă o spumă roşie ca sângele şi apa începe să
clocotească. Multe se spun... Mai adaug numai că, uneori, nora lipseşte pur şi simplu din poveste şi, în aceste
cazuri, baba urcă în munte de nebună ce e. Uneori, îşi ia cu ea furca, fusul şi un caier cu lână. Acest amănunt este
important având în vedere că în ziua de Baba Dochia femeile nu lucrau. Ţineau sărbătoarea prin nelucrare.
Singura muncă permisă era claca de tors. După 1 martie, vin Zilele Babei. Sunt 9 sau 12, câte au fost şi cojoacele.
Timp schimbător. După zilele babelor urmează cele ale moşilor. Acum timpul se stabilizează. A venit primăvara.
Ce fac femeile primăvara, de 1 martie? Cum spuneam, nu lucrează, iar dacă sunt tinere îşi fac Dragobete.
Mamele răsucesc mărţişor pentru copii, dar nu numai pentru copii. Să le luăm pe rând. Se zice că serbarea prin
nelucrare se face pentru a domoli mânia Babei Dochia şi frigul de primăvară, ca să nu zacă nimeni din casă bolnav
de vărsat sau să moară înecat. Se putea face clacă de tors, dar asta am mai spus. Şi Dragobetele fetelor ce era? Se
duceau fete la pădure şi căutau flori de fragi, adunau apa de pe flori şi se spălau pe faţă zicând:
9
Floare de fragă din luna Marţ

La toată lumea să fiu dragă
Urâciunile să le desparţi.
Şi am ajuns şi la firul de mărţişor... Femeile răsuceau fir alb şi roşu de lână, bumbac sau arnici. Firul se lega
la gâtul sau la mâna copiilor. Sunt locuri unde purtau mărţişor şi fetele tinere şi chiar nevestele. Aşa scrie Simion
Florea Marian. Tot el avertizează că obiceiul începe să se piardă în Moldova şi Bucovina. Îl citează pe N. Gane care
deplânge pierderea obiceiului la 1973. Marian menţionează practica de a atârna o monedă de şnur. Şnurul era
purtat pentru noroc şi sănătate. Fetele îl purtau ca să nu aibă tenul pătat. Îl dezbrăcau cu socoteală (începe iar
nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12 zile după 1 martie când înfloreşte vişinul sau trandafirul; când sosesc
berzele sau rândunelele; în ziua de 40 de mucenici; de Sfântul Gheorghe. Mărţişorul se îmbracă dimineaţa, înainte
de răsărit, şi se dezbracă fără să te vadă soarele pentru că te înnegreşte. Alte informaţii ne indică practici şi mai
interesante. Se spune că femeile leagă mărţişor nu numai la copii, ci la toţi membrii familiei, la porc, la cornul
vitei, la cloşcă, la doniţă... Adică protejează prin cercuri magice tot. Înainte să dispară, la sate a pătruns moda
mărţişorului împletit din fire de mătase. Îl făceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amănunt pe care l-am
omis: în unele locuri, cu banul de mărţişor se cumpăra vin roşu şi caş pe care tinerii le mâncau de Sfântul
Gheorghe la iarbă verde.
Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel din oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era
şnur şi monedă – atât la oraş, cât şi la sat. La începutul secolului al XIX-lea ce descoperă oraşul? Răzuieşte o faţă
a banului de argint şi scrijeleşte 18... Nu îmi amintesc o mie opt sute şi cât, era în prima jumătate a secolului. Am
văzut mărţişorul la Manina Vulpe. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé.
Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluşi, cărţi de joc, zaruri.
10
Tinerii le oferă fetelor pe care le iubesc, aşa eşuează mărţişorul în câmpul amorului. Acum intră în
repertoriul mărţişorului Æ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥. Doamne, câte inimioare am mai văzut, inimioară cu lacăt,
inimioară cu floare, inimioară străpunsă cu săgeată, inimioară pe plic, pe calendar, inimioară pe scăriţă, inimioară
cu inimioară... În prima mea copilărie, adică prin anii 50, situaţia se prezenta aşa, din ce mi-aduc aminte. Mamele
puneau mărţişoare la fetiţe. Râdeam de băieţii cu mărţişor. Fetiţele făceau între ele schimb de mărţişoare. Uneori,
mai dădeau şi profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile în toată firea mai primeau mărţişoare de la soţi
şi colegi de serviciu, dar le purtau puţin. Cele mai multe erau din mărgele, lemn şi mărgeluşe.
Vin Comuniştii tot mai tare cu laicizarea. De mărţişor nu se prea leagă. Tablă, sticlă, plastic... Oamenii
caută ceva mai deosebit... De aur şi argint nu poate fi vorba. Valoarea începe să fie dată de creaţia artistică. Fac
mărţişoare tot felul de pictori şi arhitecţi. Cei mai mulţi sunt studenţi. Începe perioada în care mărţişorul se
confecţionează din orice şi poate să semnifice orice: două mărgele şi o pană, o scoică lipită pe un carton, flori
imortele stropite cu sclipici, o tăbliţă găurită, repet, orice. În deceniul nouă, mărţişorul este ambalat într-un
plastic transparent. Uneori nici nu poţi să-l scoţi de-acolo, în loc să-l pui în piept îl aşezi în vitrină. În paralel,
magazinele pregătesc cadouri preambalate cu adaos de mărţişor, soluţie comodă pentru cine nu ştie ce să aleagă.
Din 1978, se vând mărţişoare şi pe stradă. Ies studenţii de la Arhitectură şi cei de la Arte Frumoase ca să-şi facă
bani pentru vacanţa la 2 Mai. Pe urmă iese oricine. Centrul de Creaţie al Municipiului eliberează autorizaţii pentru
producător. Mărţişoarele se strigă. În reclame se fac aluzii timide la lipsa de carne, brânză, ouoă, la lipsa de tot.
Erau vânzători care vindeau marfa într-o valiză diplomat, alţii pe o masă pliantă. Poliţiştii fojgăiau aruncând
priviri de stăpân.
După revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde
mărţişorul cu portretul lui Petre Roman. După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera
mărţişorului de cooperativă, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit joc şi ocazie de a da
11
plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui orice şi a lui oricum. Oamenii se refugiază în afaceri şi joacă.
Cândva, credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat
la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să
cunoască povestea. Atât.
Irina Nicolau, 1997
Mărţişor
Anul acesta, dintr-un exces de obiectivitate, voi face cadouri etichete albe pe care voi scrie cu roşu:
Mărţişor. Gestul mi se pare cât se poate de adecvat, dacă e să mă iau după istoria in-sinuoasă a mărţişorului. Mai
întâi a fost o etichetă-„Mărţişor“ lipită cu un adeziv invizibil, ca şi eticheta, de un şnur care îşi exercita funcţia
apotropaică de acolo de unde era amplasat: de prin copacii gospodăriei, de la gâtul copiilor sau al animalelor...
Apoi eticheta a fost ataşată unui şnur, de care atârna o monedă, care avea înscrisă pe ea anul în curs (180...), o
replică materială dintr-un circuit economico-simbolic, care imita înscrierea pe care o lasă în mod inevitabil timpul
asupra chipurilor noastre: ceea ce este un rid pe faţa omului era anul instanţiat pe obrazul mărţişorului. Şi mai
apoi, de mărţişor au început să atârne tot felul de în-semne: coşari, purcei, trifoi cu patru foi, cărţi de joc. În
acest stadiu al evoluţiei sale, deşi forma sa se schimbă căpătând un alt pandant-obiectul simbolic, mărţişorul ne
reţine prin semnificaţia sa tot în orizontul tradiţional al conflictului dintre Noroc şi Nenoroc, al luptei dintre
12
Favorabil şi Nefavorabil. Sar peste surghiunul mărţişorului suferit sub comunism, precum şi peste perioada de
angajare politică a sa de după decembrie 89 - sub diferite forme, dar sub acelaşi stindard, mărţişorul Roman sau
mărţişorul Iliescu, şi mă uit la obiectele cât se poate de diferite care au primit în prezentul nostru recent cu
generozitate eticheta - „Mărţişor“: inimile enorme din pluş cu I love you, diplomele înrămate care certifică un
lucru care trebuie întărit în mod ritualic, în fiecare an, la aceeaşi dată, anume că tu eşti cel mai iubit sau cea mai
iubită mamă, cel mai minunat soţ sau soaţă... Un loc special îl ocupă categoria cadourilor de toate felurile şi la
orice preţ care se dau şi se primesc „de mărţişor“. Dacă ai întreba de ce se dau cadouri ţi s-ar răspunde într-o
manieră cât se poate de tradiţională: pentru că aşa se face, semn că mecanismele gândirii tradiţionale se
păstrează, deşi la o primă vedere n-ai zice.
Dacă de 1 martie voi împărţi etichete, adică nume, pe care voi scrie cu roşu Mărţişor, ceva s-ar păstra din
originile arhaice ale mărţişorului: îmbinarea dintre cele două culori, roşu şi alb. Aş fi un fel de Adam
monomaniac, pus în postura de a arunca asupra lumii o plasă cu un nume unic: Mărţişor. Ne putem imagina uşor
că ar urma o perioadă de Mărţişorotiranie, care va genera revoluţii de toate culorile, în care diferite facţiuni s-ar
ucide una pe alta pe motivul că noi întruchipăm adevăratul mărţişor pentru că numai noi suntem moştenitorii
legitimi ai revelaţiei Numelui Unic. Nu m-ar mira ca un profet nebun să susţină cam sus şi cam tare că Mărţişorul
a murit. Nici ca un sceptic neopozitivist să se întrebe ce rost are să ne punem întrebări fără sens de tipul „ce este
mărţişorul?“, când circuitul acelui lucru de pe tarabele comercianţilor de mărţişoare până în pieptul sau în
cămările consumatorilor ne arată că semnificaţiile sale variază în funcţie de context. Şi tot aşa şi tot aşa, ca într-o
eternă reîntoarcere a Mărţişorului.
Ciprian Voicilă
13
Mărţişoare fără titlu
Aveam o cutie de mărţişor, fosta cutie de bomboane. Pentru că le făceam eu. Adunam tot anul tot felul de
nimicuri, scoarţă de copac, muşchi, pietre, scoici şi mai ştiu eu ce materiale naturale şi le lăsam acolo până când
aveam nevoie. Mai erau şi câteva mărţişoare adevărate, obţinute în urma schimburilor reciproce. Ţineam minte de
la un an la altul de la cine le aveam, ca să nu-l dau aceleiaşi persoane de la care îl primisem. Cu câteva zile
înainte de întâi martie cumpăram firele şi fabricam mărţişoarele. Nu erau multe, dar fiecare avea plic şi bileţel cu
mesaj personalizat. De pildă, unei prietene care n-avea căldură la bloc pe timpul răposatului, îi uram o încălzire
rapidă a vremii şi-i desenam un frigider în dezgheţ. Asta era deja o felicitare. Le lăsam în poştă fără semnătură.
Azi nu mai am timp de aşa ceva, cel mult pentru mama, şi nici eu nu mai primesc cu bileţel. De purtat n-am
purtat niciodată.
Gabriela Leonida
Profesoara satului
Voi cum aţi reacţiona dacă, pe neaşteptate, cineva v-ar ruga să-i spuneţi cum era văzut gestul mărţişorului
în urmă cu zece ani, într-o comună din Bărăgan, unde vă începuserăţi munca de profesor? Şi dacă ar plusa şi v-ar
întreba despre semnificaţia acestui gest? Şi dacă ar dori ca totul să fie spus cât mai simplu cu putinţă? Este greu
să te întorci în timp, mai ales dacă nu ai la dispoziţie o prăjitură magică şi dacă ai lăsat în urmă anii aceia de
14
început. Este greu, dar nu imposibil. Da, îmi amintesc primăverile la Ciorani, unde beneficiam de apelativul
profesoara satului. Eram cam nedumerită de toate câte mi se întâmplau, începând cu vizitele pe care mi le făceau
la gazdă necunoscuţi care doreau să ştie cum arată profesoara de franceză, până la alţi necunoscuţi care-mi
apăreau la uşă oferindu-mi salcâmii de la poartă, ca lemne de foc. Aşa a fost începutul unei aventuri în care-am
cunoscut mulţi oameni şi, mai ales, m-am cunoscut pe mine însămi. Să mă întorc la primăvară: până în acel prim
an de profesorat fusesem doar unul dintre dăruitori şi nu ştiam la ce să mă aştept în calitate de persoană care
primeşte. Fireşte, aveam ceva emoţii pe care mă străduiam să le stăpânesc cât mai bine. În fine, cel mai mult
m-au impresionat florile, de toate culorile şi mărimile posibile. Aveam braţele încărcate, în drumul spre gazdă
aproape că nu mă mai zăream. Că am fost fericită, este prea puţin spus. Pluteam. Iubesc florile din toată fiinţa
mea, primirea lor în dar este cea mai mare bucurie pe care poate să mi-o facă cineva. De acel 1 martie m-am
simţit importantă şi m-am simţit pe deplin responsabilitatea de a fi profesoara satului. Am primit şi alte daruri cu
care copiii sau poate părinţii copiilor credeau că mă vor impresiona: bibelouri, flori ciudate de plastic sau hârtie,
vaze... Cele mai frumoase şi mai aşteptate au fost mereu florile. Uneori, foarte rar, se strecura câte un coşar sau
câte un trifoi cu patru foi din tablă. Pe acestea le port mereu în piept, la loc de cinste. Pe lângă toate acestea
domneşte şnurul alb-roş. Îl leg la pomi ca să nu-i deoache cineva întors de la sân şi să rodească. Despre el le-am
vorbit şi unor prieteni francezi care nu prea pricepeau ce este cu firul plăpând de mătase strecurat în felicitări.
Specialiştii ştiu mai multe despre el, dar pentru mine el reprezintă zvâcnetul sângelui în lume, a primăverii, peste
răceala de gheaţă a iernii... Copiii îl leagă la încheietura mâinii ca să ne apere de rele, Doamnă. Să vă apere, le
spun şi o cred, căci dincolo de flori, dincolo de şnurul colorat, este foarte multă iubire. Mărţişor Fericit!
Valentina Bîgiu
15
Sunt născută în Salva,
în anul 1953, din părinţii Ilie şi Floarea, ambii vestiţi meşteri populari, tatăl cojocar iar mama creatoare de
costume şi podoabe cusute cu mărgele pentru toţi tinerii din zonă. De mică copilă m-au învăţat şi pe mine să
cos, mai întâi cu bumbace, iar mai târziu şi cu mărgele. Şnurul l-am împletit din mătase albă şi roşie, care o
folosea tata la pieptarele cu ciucuri, iar mărţişorul îl făceam din două pătrate mici de carton învârtite în mătase de
culorile şnurului sau din mătase legată sub formă de biluţe sau bănuţi.
La noi, de 1 Martie, fetele oferă băieţilor mărţişoare, iar băiatul (drăguţul), oferă fetei cadou de 8 Martie.
Firul alb din şnur simbolizează calea pe care doreşti să o urmeze cel ce primeşte mărţişorul, un drum curat, drept
şi plin de dragoste, cum e roşul faţă de cei din jur. Mărţişorul de bănuţ simbolizează bogăţia şi bunăstarea celui
iubit.
Pe lângă multele creaţii populare, costume şi podoabe din mărgele expuse la diverse târguri şi expoziţii din
ţară şi străinătate, am găsit de bine să duc cu mine şi tradiţia mărţişorului tradiţional. Aşa se face că de la prima
ediţie a Târgului de Mărţişor organizat de Muzeul Ţăranului Român am participat anual cu o gamă largă şi variată
de mărţişoare tradiţionale, foarte apreciate şi cumpărate de publicul vizitator. Mai nou am creat mărţişoare din
mărgele, de culori roşu şi alb, reprezentând inimioare, cheiţă, ghiocei, prinse de şnur tot de mărgele sau mătase.
Printre mărţişoarele cele mai căutate sunt cele pe pană de păun. Păunul fiind o pasăre mândră, care-şi etalează
penele în formă de evantai, mai ales primăvara, pentru a atrage atenţia păuniţelor, aşa şi mărţişorul pe pană de
păun se dăruieşte băiatului pe care-l socoteşti cel mai mândru pentru a fi cel mai frumos, cum e păunul între alte
păsări.
16
La noi, băiatul poartă mărţişorul primit de la drăguţă prins în cuşmă, iar dacă a mai primit şi de la alte fete,
pe acestea le prinde mai în jos, pe piept. Mărţişorul este însoţit şi de o declaraţie de dragoste şi alte frumoase
cuvinte pornite din inima celei ce dăruieşte, ca de exemplu:
1 Martie călător,
Îţi aduce-un mărţişor,
Împletit cu multe fire,
Să-ţi aducă fericire.
Am învăţat multe fete din sat să facă mărţişoare cu mărgele prinse pe pană de păun, iar când le oferă
drăguţului (prietenului) să-i scrie aşa:
1 Martie călător,
Îţi aduce-un mărţişor,
Nu e unu-obişnuit,
Ci e unu împletit,
Din mărgele mărunţele,
Ca ochii mândruţei mele,
Iar tu, bade, ca să fii,
Mândru cum sunt păunii,
Şi fălos ca păuniţa,
Să ştii că eu ţi-s drăguţa!
Maria Morar
17
Piept de pui. De pui mărţişor
Mama mea nu a purtat mărţişoare în piept. Nici măcar acelea pe care i le dăruiam eu sau fratele meu. Cred
că i se părea caraghios ca ea, femeie serioasă, fără prea multe cochetării, să afişeze în lumina primei zile de
primăvară tot bestiarul cu care erau pline tarabele de la Romană.
În schimb era foarte atentă ca de fiecare întâi martie să mă trimită la şcoală cu mărţişoarele numărate.
Pentru fiecare colegă în parte. Şi, mai ales, pentru învăţătoare. Mărţişorul pe care îl alegea doamnei Boţoagă se
dorea unul deosebit. De obicei un aranjament fragil de pene, înfoiat ca o gogoaşă înfuriată, pe care mi-era teamă
să nu îl stropşesc în ghiozdan pe drumul către şcoală. Un bucheţel de frezii sau de zambile însoţeau mărţişorul
pentru învăţătoare. Îşi găsea locul pe catedră, lângă alte treizeci şi ceva de alte bucheţele, aşa cum mărţişorul îşi
făcea şi el loc în panoplia suspendată de pieptul bombat al tovarăşei. Şi am observat încă de atunci, nu ştiu cum,
că doamna Boţoagă îşi agăţa mărţişoarele de helancă într-un mod foarte atent calculat. În dreptul sfârcurilor le
aranja pe cele primite de la premianţii al doilea şi al treilea. Mai departe, două spirale fibonacciene îi conturau
sânii într-un delir zoomorfic, constituit din mărţişoarele dăruite de comandanţii de grupă şi de copiii părinţilor
care alcătuiau comitetul de clasă. Ăştia din urmă, de părinţi vorbesc, aduceau bani cu care se renova anual sala în
care învăţam. Se zugrăvea, se întreţinea parchetul, se cumpărau cretă şi bureţi. Chiar şi retroproiector, pentru
impresionarea inspectorilor de la aşa-zisele ore deschise. Tot ei asigurau o bună parte din planul economic.
Făceau rost de cantităţi bănuitoare de maculatură şi fier vechi. Aşa că, logic, mărţişoarele pe care le aduceau
copiii lor trebuiau să fie la vedere. Împinse în faţă. De ţâţele ţuguiate ale educatoarei noastre.
Dacă se întâmpla să fie prezenţi şi, mai mult, dacă părinţii lor se îngrijeau prin cine ştie ce minune ca ei să
aibă un mărţişor rătăcit prin buzunare, bineînţeles pentru tovarăşa învăţătoare, atunci Lădaru Fănel, Măslină
18
Mihaela şi Lalău Mioara, copii din familii dezmembrate, puteau să-şi vadă ancorate ofrandele undeva, departe,
către omoplaţii doamnei. La loc ascuns. Până la urmă, cine ar fi avut ochi şi pentru aceste mărţişoare? Mamele şi
taţii acestor şcolari nu participau nici măcar la înspăimântătoarele şedinţe cu părinţii.
Eram pe atunci comandant de detaşament. Şi primul premiant al clasei. În mod firesc, zborul fluturelui
meşterit din pene – mărţişorul meu – se potolea între sânii tovarăşei mele. Acolo unde mi se părea că este cald şi
bine. Şi începând de atunci, doar asta pot să cred. Locul pe care învăţătoarea mi l-a păstrat doi, trei ani de zile,
acolo, în depresiunea aia dulce, despre care începusem să îmi manifest curiozitatea, a avut în ceea ce mă priveşte
valenţe de educaţie sexuală. Faptul că dibuiam mărţişorul meu de la distanţa celei de a treia bănci, înflorind lângă
inima doamnei Boţoagă în aglomerarea creată de celelalte, grade şi medalii împopoţonând pieptul unui general
sovietic, mă apropia an după an de această femeie. În parfum discret de frezii. Aşa am ajuns să mă îndrăgostesc
de învăţătoarea mea. Căreia i-am sărutat chipul, tot într-o zi de primăvară, de pe fotografia de sfârşit de ciclu
elementar. Şi guma mea de mestecat, lipindu-se de poză, a lăsat-o pentru totdeauna fără faţă.
Am abandonat această idilă după primul an de gimnaziu. Aveam unsprezece ani. De ce m-ar mai fi
interesat o învăţătoare banală? Eram şi eu în limbă, ca toţi băieţii, după Raluca Gruber. Zăpăcit de asimetria
nărilor ei prin care aerul pătrundea cu grijă, grija ce o ai faţă de un lucru fragil, după care se metamorfoza în
mireasmă, îi umfla pieptul îmbobocit şi revenea printre noi, elevii şcolii 197, ca o boare de tei. Raluca Gruber...
Cred că numai Ceauşescu nu auzise de ea. Nu aflase de frumuseţea ei precoce şi cotropitoare.
N-am mai răbdat. Şi am hotărât să-i fac cunoscute sentimentele care mă înmuiau atunci când mă gândeam
la ea. Noaptea, în pat, înainte de culcare. Nu mi-a fost uşor. Eram pipernicit rău, Bălcescu în faţa lui Sotea. Raluca
învăţa într-o clasă de atleţi. Nu ştiu cât şi ce mâncau colegii ei, dar toţi erau cu două capete mai înalţi decât mine.
Îi cunoscusem cu o iarnă în urmă, atunci când şcoala mea a fost desemnată, obligată, să ţină Pluguşorul din
parcul Moghioroş. Plăvanii din clasa Ralucăi pocneau din bice. Semn de maturizare. N-aş fi putut face nici măcar
19
să fâşâie sfârcul de mătase. Era o vreme în care nici să fluier nu ştiam. Din cauza memoriei de care dădeam
dovadă – peştele ăla, merlucius, să fi fost de vină – am fost ales să recit versurile cu care întâmpinam noul an. Eu
cu capul, colegii Ralucăi cu muşchii. Niciodată nu am reuşit să gestionez echilibrul dintre aceste două date
masculine. Adică, ce le-o plăcea femeilor? Care muşchi? Până la urmă şi creierul este tot fibră musculară.
Muşchiulară, cum spuneam pe vremea aia. Sau nu?
Ceva, ceva tot am dibuit. După ani de zile. Că femeilor le plac florile. Florile şi mărţişoarele. Şi maşinile de
spălat, şi dependenţa de soţi. Ceva intuiţii oi fi avut încă de atunci, încât am putut să-mi dau seama că un
mărţişor ar putea să-mi voaleze trăirile pentru Raluca. Aşa că m-am hotărât să-i dau unul. Dificil. În primul rând
din pricina emoţiilor. Mi-au trebuit câteva nopţi ca să mă conving că gestul ăsta nu este unul stupid. Apoi, altele
în care să mă îndepărtez de penibil. În sfârşit, ultimele în care am regizat totul. Premeditat. Iar anticiparea asta
distruge tot ceea ce este mai frumos într-un astfel de gest.
Aşadar, 1 martie 1982. Pregătit din toate punctele de vedere să atârn lângă bobocii Ralucăi, cu mână
tremurândă, o gărgăriţă, un coşar, o inimioară – asta era deja prea mult! −, un căcăstuf artizanal. Însă, ca în
fiecare an, plec către şcoală cu un număr fix de mărţişoare. Pentru profesoare. Şi pentru colege. Atât de prost,
atât de sălbatic, încât nu am fost în stare să îi dăruiesc Ralucăi un mărţişor destinat uneia dintre colegele mele. Să
îi schimb destinaţia. Cel al Corinei Bumbac sau al Ioanei Popescu, fete care îşi exersau ura pe mine. Pentru
rezultatele la învăţătură. Pe care aveau ciudă. Sau cel al Magdei Iliescu, de care am fost îndrăgostit platonic până
când a început să transpire abundent la subraţe, îngălbenindu-şi cămăşile.
Plec către şcoală cu un curaj dement. Ca să îi pot oferi mărţişorul, trebuie să intru în clasa Ralucăi. Să mă
pierd printre hăndrălăi. Să-mi asum piticismul. Dublat de o miopie severă, tratată cu ochelari absurzi, mari cât
Vinerea Mare. Cât cei ai Ginei Pătraşcu, o cântăreaţă din anii optzeci. Dar nu am obiectul muncii. Nu am
mărţişorul pe care îmi doresc din inimă să i-l ofer. Încep să compilez. Fac calcule în timpul orei de română. Cele
20
două cursuri de algebră mă găsesc nepregătit. Mă perpelesc storcându-mi creierul cum să fac rost de mărţişor.
Voican Cosmin! Scăparea. Coleg de orchestră. Tot la clavietă şi el. Comandant de grupă. Când am fost forţat – în
calitate de comandant de detaşament – să îi iau cravata de pionier lui Tamaş Alexandru, prin clasa a patra, pentru
că furase dintr-o maşină o mapă cu patru sute de lei, Cosmin Voican a fost cel care l-a trosnit, făcându-l să nu
mai opună rezistenţă. Una de porc dus la junghiere.
- Am aşteptat ultima pauză. Mi-am călcat pe suflet.
- Cosmine, mai ai cumva vreun mărţişor?
- Da.
- Poţi să-mi dai şi mie unul? Te rog frumos.
- Dai altul la schimb?
- Nu, eu nu mai am nici unul. Şi vreau să îl dau lu’ gagică-mea.
- Care gagică?
- Eee, am eu una. Secret.
Mi-a dat unul. O banalitate din tablă. Dată cu puţin maglavais roşu. Ojă, cred.
L-am luat cu nădejdea cu care, la un moment dat, ne luăm viaţa în mâini. Era un fir din iarba fiarelor, cu
care puteam deschide nepătrunsele căi ale sufletului ales. Firul Ariadnei, care mă putea duce la Raluca. La
RALUCA GRUBER. În minutele care au mai rămas până să sune ultimul clopoţel al zilei, am dat fuga cu un etaj mai
jos. Împiedicându-mă pe scări. Acolo era clasa în care învăţa ea. M-am oprit în pragul uşii, cu mărţişorul bine
strîns în pumnul drept, transpirat de emoţia momentului. Am înghiţit în sec. O dată. Am aşteptat, încercând să
îmi revin, timp în care am mai înghiţit de vreo două ori. Tot în sec. Şi n-am găsit curajul necesar. M-am întors în
clasă cu un gust amar. Care s-a prelungit seara, de parcă aş fi luat o fiolă de algocalmin. Am aruncat mărţişorul
21
în closet, pentru a părea cât mai credibil. Că am şi eu o prietenă. Măcar în ochii lui Cosmin, pe care deja Magda
Iliescu îl plăcea. Fapt care mă scotea din minţi. Din pepeni.
După douăzeci şi şase ani mă gândesc încă la Raluca Gruber. Caraghios. Grav. Caraghios? Grav? Ştiu că
trăieşte în Germania. De mulţi ani. Măritată, culmea, cu Dumitraşcu Laurenţiu, un coleg de-al meu, un elev de
mijlocul clasei, dar care se apucase să scrie un roman S.F.. M-am luat şi eu după el. A fost prima mea scriere. Îţi
mulţumesc pentru asta, Laurenţiu! Şi dacă mai trăieşti, sper să o fi făcut fericită pe nevastă-ta. Şi nu fii gelos, nu
te supăra pe mine că acum, la atâta timp distanţă, încerc să agăţ acest text de amintirea ei, aşa cum mi-aş fi dorit
să îi pot atârna la piept acea bucăţică de tablă, primită de la Voican.
Mamă, care nu ai purtat niciodată mărţişor în piept. Eşti în spital. Şi se apropie întâi martie. Te-am vizitat
ieri şi erai mică, te uscasei de tot, semănai cu un mărţişor. Buchetul de zambile cumpărat de tata, fără să ştie pe
ce flori a dat banii, nici nu ştiu dacă te-a mai înveselit. Erai tristă şi obosită. Ai borât tot ceea ce ţi-au dat să
mănânci. Pilaful, macaroanele, carnea de pui, coşarii, trifoiul cu patru foi, lighioanele făcute din pluş,
ralucagruber, doamnaboţoagă, voicancosmin, felicitările pe care ţi le scriam cu litere de tipar, încă de la cinci ani
– erai tare mândră de asta! –, şi pe care nu uitam să scriu Hai, Dinamo!, ciocănitoarea Woody, pe care am purtat-o
în piept ca pe o amuletă de placaj traforat, imediat ce i-am scos firul încolăcit în roşu şi alb. Şi pe care mi-am
cumpărat-o singur, gest de slăbiciune, din banii pe care mi-i dădeai pentru Bi-Bib. Guma turcească cu surprize.
Staţi lângă televizor! Urmează un nou desen animat. Cartun giocain.
Hă hă hă hăăăă- hăăăă! Hă hă hă hăăăă- hăăăă! Hă-hă-hă-hă-hă-hă-hăăă!
Călin Torsan
22
Obositoarele „tradiţii“
Mărţişor-mărţişorişti-mărţişomani-mărţişorim-mărţişori-te-aş- ş.a.m.d.
Reflexe / poveşti contemporane cusute cu aţă albă... pe fir roşu (sau invers), mătase, lână, fir în amestec tip
PNA, bumbăcel mercerizat, fir sintetic tip lurex, strălucitor, eternul suport de pânză de sac bej şi nemuritoarele
imortele, dar şi pasta ceramică de import - via Fondul Plastic de la Hanul cu Tei - pictată cu acrilice tot de import
postrevoluţionar. Lista etnologului de serviciu, cum ne-ar spune Şerban, poate continua:
Monezi găurite prinse cu şnur, ţărani şi ţărăncuţe recuperate din coşul tradiţiei, portrete cu obraji roşii şi
păr cârlionţat de ied sau de cânepă, costume tradiţionale lipite pe suport de sac, motive şi simboluri specifice,
toate autentice, reduse la scara mică a mărţişorului din lemn cioplit, gravat sau pirogravat, cele mai multe oferite
cu explicaţia de semn a toate protector, pentru sănătate şi belşug. Zodiacul întors pe faţă şi pe dos, tratat pe
toate suporturile imaginate, însoţit sau nu de poveste şi recomandări, legenda mărţişorului în variante
multiplicate la infinit (se vorbeşte şi de o dihotomie alb-negru), personaje din lumea desenului animat şi, mai
nou, a lui Harry Potter, materii biologice reciclate apelând iarăşi la tradiţie şi autentic: spic, ghindă, seminţe,
boabe, conuri, scoici şi alte bogăţii naturale. Urmează producţia de oraş cu:
Mărţişoare de tranziţie - tradiţii reinventate - poveşti bricolate
Pietre preţioase montate pe liţă, panglică, sfoară sau piele care coboară mărţişorul pe gâtul sau degetul
iubitei – scrumiere din lut pe post de cadou mic – eşarfe întreţesute cu fir de efect – mărţişorul croşetat şi
goblenul mărţişor, pandantive decorative, mărţişorul broşă, cutii mici de lemn, pictate sau băiţuite, mărţişorul de
magazin vândut pe post de creaţie personală, felicitări pe pânză serigrafiată cu tot felul de legende şi urări,
mărţişorul jumătate tu – jumătate eu pentru o viaţă fericită şi lungă sau pentru sporul casei, animale şi flori de
23
tranziţie, colorate exuberant, lipite pe un carton de care nu mai poţi să scapi decât o dată cu aruncarea sau
arhivarea mărţişorului prin vreun sertar de amintiri pe care îl revizitezi ca să redescoperi cu tandreţe şi duioşie
mărţişorul antedecembrist: ghiocelul sau garoafa din plastic – monogramele din metal pe suport de lemn
pirogravat şi lăcuit, felicitările zimţate cu 1 Martie şi Ziua Femeii, aproape toate cu flori şi buchete pentru cele mai
iubite fiinţe ale pământului, şi bineînţeles lumea mărţişoarelor de metal, mici mici cât o boabă de fasole.
Mă uit prin binoclu
Copil fiind, pionieră fiind, mărţişoare o mie primeam. An de an cu aceeaşi neprefăcută aşteptare. Şi pe alea
simpatice sau cu vreun sens imaginar, pe care fireşte li-l atribuiam numai eu, le puneam în straturi, plic în plic, în
alt plic, în plicul cel mare. Cu tot cu cartoanele pe care erau prinse cu ace de gămălie şi însoţite de dedicaţii. Până
acum vreo câţiva ani, când valul postmodern a năvălit în gândurile şi reflexele noastre şi am făcut curăţenie
generală în întâmpinarea unui viitor civilizant şi civilizat. Azi îmi plânge sufletul după ele. Aveau mai mult umor şi
farmec ca cele lustruite de industria marketingului de azi. Nu ştiu care-mi plăcea mai tare: lebăda, pisica sau
elefănţelul din sticlă translucidă şi fragilă? Coşarul din fetru, gărgăriţa din lemn roşu lăcuit sau potcoava de metal
cu puncte roşii pictate, mai mică de un centimetru? Sau poate potcoava aurie cu trifoi verde pentru un noroc
înzecit, primită de la tata şi cumpărată invariabil de la magazinul Loto-Pronosport de la (staţia) Budapesta?
Îmi aud trecutul bolborosind şi refac un ecran mic de 15 cm pe vreo 15 cm, cu mine şi cu mărţişoarele mele
mici cu tot. Colecţia mea stă să dea pe dinafară. Îmi iţesc privirea şi mă-nghesui printre ele ca să-mi fac loc. Cele
mai gingaşe sunt florile şi puii mici din metal ştanţate în diferite variante: mărţişor uşor în zbor – mărţişoru’ de
decor. Animalele din pluş, buret, material de căptuşeală, cu ochi din mărgele mici-micuţe, sufocate de cilindrul
de acetofan sau plastic dur şi transparent, aşteaptă parcă o resuscitare de dincolo de timpi, îngeraşii de sticlă şi
24
porţelan pictat manual au dispărut, colecţia se re-strânge şi pleacă înapoi în cutie. E loc de 15 cm pe vreo 15 cm
şi cam atât.
Încă un ochi
Adolescentă fiind, liceană fiind, mărţişoare mii făceam. Stăteam înşiruiţi vis-à-vis de arhitectură, în faţa
Galeriei Căminul Artei şi rezistam eroic frigului şi zăpezilor de februarie. Nu mai ţin minte cu cât vindeam
mărţişorul, ştiu că le lucram în gaşcă şi tot aşa ne veneau şi ideile de viitori arhitecţi, artişti, designeri,
matematicieni, filologi şi încă. Una din strigări era Hai la mărţişorul suflat cu aur şi argint! sau Ia mărţişorul
delicat! Materiile folosite erau cât se poate de simple: pastă de ipsos în care înmuiam aţă în diferite forme, care
deveneau destul de spontan fluturi, flori sau mai ştiu eu ce figuri abstracte. Sclipiciul venea la urmă sub forma
unor sprayuri cu efect sidefat care colorau creaţia în verzuri, violeturi, albastruri, roşuri şi alte combinaţii cu
argintiu şi auriu. Se adăugau bobiţe şi alte fire de plante imortalizate şi aveai un mărţişor parcă aterizat de pe
Marte: mărţişorul marţian. Azi nu m-ar mai încânta un mărţişor ca ăsta. În schimb, şoriceii pe care îi făceam
pentru Galeriile Fondului Plastic erau adevăraţi. Cumpăram şosete de bumbac pluşat pentru copii, colorate în roz,
oranj, verde praz, roşu vermillon, violet şi albastru tari, făceam forma din burete pentru scaune, şi pe urmă le
coseam cozile împletite din diferite fire de bumbac, ochii erau din mărgele de plastic şi urechile, tălpile şi botul
din piele colorată. Mustăţile le furam de la pămătuful cu care se bărbierea tata. Unii aveau aripi, şorţuri, alţii veste
sau rochii, pălării sau ochelari... Erau şoricei, şoricele şi copiii lor. Pe ăştia mi i-aş cumpăra şi acum fără să
clipesc, dar problema e că nu mai fac mărţişoare.
Întorcându-mă la mărţişorul de tranziţie, devenit mai degrabă cadou, suvenir, gablonţ, acoperă alte
categorii ale producţiei de piaţă: e trendy, catchy, emo, cool şi crazy, cu specific şi se vinde en-gros. Cantităţi
25
inimaginabile. E text şi pre-text pentru o perpetuă reinventare. Şi nu are nimic de a face cu sentimentul optzecist
al fiinţei.
P.S.: Şi ca semn că te iubesc, pe piept te mărţişoresc!
Lila Passima
Marte-şoare
De regulă, datul unui mărţişor este o facultate. Adică îi dai un mărţişor dumneaei pentru că aşa vrei, pentru
că este frumos, pentru că aşa ai fost crescut. Pentru că îţi este mamă. Sau pentru că e sor-ta.
Într-o colectivitate mixtă, de nivel şcoală generală (spre exemplu, clasa a şasea), perioada mărţişorului nu
înseamnă o încercare de a fi mai apropiaţi unii de ceilalţi. Nu prea se dau mărţişoare pe bune. În ghiozdan zac
de-a valma 10 mărţişoare puse de mama pe care le dai la plesneală, cui se nimereşte, aproape grăbindu-te să le
termini. A da un mărţişor e o simplă complezenţă, fără implicaţii organice, hormonale sau sociale. Nu eşti atent
ce îi dai, cui îi dai. Încă eşti prizonierul faptului că este destul de ruşinos să oferi flori. Eşti în stadiul în care, dacă
mama îţi dă flori să le dai la nu ştiu ce profă, în principiu, le arunci în prima curte care îţi apare în drumul spre
şcoală. Adevărata atracţie a acestei perioade o reprezintă alergatul preludic după colegele de clasă pe care, acum,
nu îţi trece altceva prin cap decât să le înţepi în cur cu boldul de la mărţişor. Iar dacă arma se îndoaie, se moare
de râs. Băieţii, evident. Fetele se strâng ciorchine şi-şi oblojesc rănile. Da, e vârsta la care, pentru a-i demonstra
unei fete că o placi, deşi nu prea eşti convins de lucrul acesta nici chiar tu, o tragi de cozi, o dai cu capul de sobă
26
prin clasă, iarna o alergi de-ţi iese limba ca să o freci romantic cu zăpadă, până la julituri şi vânătăi, şi, suprema
declaraţie de amor, îi înfigi, involuntar, boldul de la mărţişor în fund, punând în scenă, într-o altă distribuţie,
eternul gest ritual al intromisiunii.
Într-o altă colectivitate mixtă, de nivel liceal (spre exemplu, clasa a zecea) datul unui mărţişor poate deveni
un eventual gest de apropiere. Adică „îţi dau numai ţie deşi, probabil ai observat, mai sunt fete în clasă“. Or mai
fi, da eu vreau să îţi dau numai ţie. Cei mai puţin mojici pot transmite acelaşi mesaj, o idee mai elegant. Ceva de
genul „le dau şi lor, dar al tău este, în mod clar, cel mai mişto“. Competiţia dintre profe şi colegele tale este
câştigată din start de fetele din clasă. Primele primesc mărţişoare oficiale, celelalte primesc adevăratele
mărţişoare. La care pui şi ceva suflet, şi un pic de stinghereală, şi multă imaginaţie, şi oarece poluţii nocturne.
Poate. La profe, n-ai ce suflet să pui. Nici mărţişoarele nu le avantajează, ca să zic aşa, în această imaginară
confruntare. Pentru că, oricât ar fi omul de pervers, când oferă un săpun nu prea pune suflet. Exact, când oferă
un săpun. Pentru că aceasta este marea diferenţă care există între femei pentru un tânăr din clasa a zecea. Unele
primesc Dove, altele tot felul de prostioare nostime, roşii, cu potcoave sau nu, furtunaşe de plastic prin care îţi
curge sângele sau cerneală roşie Pelikan, păpuşele caraghioase, pluşuri pline de semnificaţii. Săpunul este dat
ambalat de mama. „Vezi, ăsta e pentru profa de chimie, ăsta pentru a de română“, iar dacă vorbim de dirigă,
probabil vom adăuga şi un parfumel, mai mic, mai mare, mai bun, mai apă de colonie, după buget.
Într-o altă colectivitate de liceeni, de data asta elevi ai unui lemeu (liceu militar), competiţia între colege şi
profe nu exista1. Pentru că nu existau fete. De fapt, pentru rigurozitatea afirmaţiei, fetele existau bine-mersi, dar
nu în liceul militar. În aşezământul cu pricina fetele puteau fi întâlnite, graţie celor dintre noi cu talent plastic, în
anumite locuri, într-o formă grafică comprimată, vizibilă ţie, tânăr studios aflat într-o furioasă pubertate, în clipe
1 Afirmaţia este valabilă pentru perioada în care cursurile liceului militar nu puteau fi urmate decât de băieţi. În prezent, un procent semnificativ în
colegiile militare este ocupat de fete.
27
de relaxare solitară. Şi pentru că aceste forme de prezentare, oricât ar fi fost de reuşite, nu puteau fi înscrise în
competiţia cu profele, acestea din urmă erau singurele ţinte ale datului de mărţişoare. Dar, în acord cu specificul
instituţiei, tot acest proces era dominat de câteva trăsături distincte. În primul rând, săpunul sau parfumul sau
bibeloul (aici subcategoriile vremii erau compuse din clasicele beţivul, balerina, pescarul, calul în două picioare
sau în patru, pisica), în lemeu, nu erau date drept mărţişor. Cei care o făceau intrau în categorii de excepţie, cu
mame extrem de mame. În al doilea şi ultimul rând, în lemeu mărţişorul nu se dă că a venit primăvara (de fapt, de
ceva ani mărţişorul nu mai vesteşte primăvara, ci confirmă un anotimp sosit de una sau două luni, dar asta este o
altă poveste - d-na Jurca ai legătura!). N-are legătură cu ghioceii. Şi nici cu berze încărcate cu bebei sau aviară
sau ce Dumbo mai aduc ele. Singurul motiv pentru care se dă mărţişor în lemeu e că... dă toată lumea. Şi aici
apare distincţia. Pentru că nu poţi să nu dai. Într-o clasă cu 25 de băieţi şi ea, profa, la catedră, nu poţi să stai şi
să te remarci prin omisiunea de a te deplasa în faţa clasei. Dar nici nu poţi să te duci şi să... nimic. Aşa că evoluţia
umană liceal-militară a inventat datul mărţişorului în devălmăşie, claie peste grămadă, purcoi de sentimente
pozitive, lapte-gros şi monopol de săru-mâna, grămada cere vârf de „a venit primăvara“ şi „să rămâneţi
frumoasă“ (nu, nu, nimeni nu spune să ne daţi note mai mari, nu se spun asemenea lucruri acum, ele sunt incluse
în preţ, nu trebuie rostite, ar fi pierdere de energie) şi „de mărţişor“ şi hei-rup de dragoste în grup. Adică toţi! 25
o dată. Iar profa copleşită, „la care să mă uit“, în toate cazurile de maxim bun-simţ, mulţumeşte şi mulţumeşte şi
ne îndeamnă să trecem la loc. Iar noi, cei 25 ne retragem, maree recunoscătoare, lăsând pe plaja catedrei poate
20 de mărţişoare de Galapagos, pentru că, nu-i aşa, sunt pierderi colaterale. Chiar dacă suntem 25 de
depunători, pe masă nu sunt decât 20 de mărţişoare. Că aşa este dintotdeauna. Sunt oameni cărora nu le pasă de
mărţişor. Dar în lemeu tre’ să îl dai. Şi atunci, asta e, te prăvăleşti peste catedră, mormăi un ceva, acolo, nu laşi
mărţişorul pentru că nu îl ai, şi înapoi în bancă. Satisfăcut. Nu că ai dat sau nu un mărţişor banal. Ci pentru că
nimeni nu poate spune că nu ai dat. Eşti un vinovat în afară de orice acuză. Şi mai ales, pentru chefurile cazone
28
care vor să vie, sau care deja au venit (depinde de anul în care te afli), ai un subiect gras de discuţie. Aşa că, la
lemeu, mărţişorul se dă pentru că toată lumea dă. Sau lasă impresia că dă. Important este, chiar vital, să laşi
impresia cât mai bine că ai dat!
Aşa încât, chiar dacă de regulă datul unui mărţişor este o facultate, sunt colectivităţi în care toată lumea dă
de ştire că a venit primăvara. În mod obligatoriu.
Tache Ghilan
Gheare şi perniţe
Ce dulci sunt puii de pisică! Aşa, nişte ghemotoace de blană, cu ochi ţăcăniţi şi urechi ascuţite. Iubiţi
pisicuţele, nu? Doamne, cum te mai poţi juca cu ele: le învârţi pe toate feţele, le gâdili pe burtică, le dai degetele
la ronţăit, le arunci cocoloaşe de pâine, măsline, bile, zarzăre şi tot ce se mai rostogoleşte, le ameţeşti şi le laşi să
se creadă războinice şi fericite. Şi, la 1 martie (în zori, după ce februarie tocmai s-a scufundat în noapte), le legi
de coadă un şnur de mărţişor şi îţi bei liniştit cafeaua. Pe urmă, când au părul zburlit şi coada vâlvoi, când
pufnesc înciudate şi se rotesc ca titirezul (tot încercând să prindă aţele cu dinţii şi să le facă praf), le iei deodată
în poală, le mângâi lung şi apăsat, le adormi. Iar, când torc şi visează, le prinzi încet cu un ham mic, neapărat
roşu şi alb, ca şnurul de mărţişor. Hamul trebuie să fie moale, cum e catifeaua, să treacă pe la subraţe şi să fie
înnodat la ceafă, cu fundă. Mai târziu, în ziua asta, 1 martie (înaintea prânzului sau pe la amiază), e obligatoriu ca
29
pisicuţele să ajungă mărţişoare. La pieptul femeilor grozave. Pe partea inimii, pe stânga, tot zgâriind şi
frământând ţâţişoarele.
Filip Florian
Primăvara, prima vară
Când aveam anii lui Alice, cea cu iepurele, şi credeam că o călătorie însemna a intra aşa, direct, într-o hartă,
mărţişor îmi venea de la măr, un măr mic, pentru că muşca din primăvară cum mă-nfigeam eu cu dinţii-n mere,
pentru că toate mărţişoarele erau pe atârnatelea, ca măru-n pom, pentru că se cumpărau, ca merele, de pe
tarabe, pentru că toţi copiii râdeau de halu-n care-mi dospea mintea, vrând să-mi bage-n cap povestea cu
martie, când eu şi-n martie ăsta al lor nu vedeam decât un măr fără căciulă şi un ţie fără codiţă.
Alina Mândru-Iordache
Tovarăşa învăţătoare şi cutia cu mărţişoare
În fiecare an, de 1 Martie deveneam geloasă pe tovarăşa învăţătoare. Între noi fie vorba, o invidiam mai tot
timpul. Că îşi permite să scrie cu pix roşu peste literele şi numerele buchisite de noi, că îi alunecă creta fără a
30
scoate vreun scârţâit pe tablă, că nu are teme de făcut în vacanţă. Toate astea le puteam însă face şi eu after
school, când ne jucam „de-a şcoala“. Corijam cu pixul roşu vreun bastonaş greşit din intenţie, înălbeam în neştire
cărămizile de pe faţada blocului şi pentru asta îmi cumpăram cretă rotundă, iar în vacanţe, în special în cele mari,
amânam până în primele zile de şcoală făcutul temelor. Rămânea totuşi ceva care era numai al tovarăşei
învăţătoare şi la care puteam doar să visez: să am atâtea mărţişoare deodată.
Eram peste treizeci de elevi în clasă. Şi primea câte unul de la fiecare. Se făcea o coadă mare la catedră,
lungă până în fundul clasei şi dura vreo oră înmânatul şi primitul acestor obiecte mici, unele mai pufoase, altele
din contră aspre la pipăit, colorate sau terne, toate prinse cu fir împletit în roşu şi alb. Un adevărat ritual alcătuit
din sărutatul pe obraji al tovarăşei, oferitul florilor (ghiocei sau albăstrele) şi în final, mărţişorul. Care era
obligatoriu ambalat. Trebuia deci extras din plic sau din cutia de plastic, iar apoi prins în piept cu un bold. Şi
pieptul tovarăşei învăţătoare se popula cu mărţişoare. Mai întâi bluza, apoi partea stângă a gulerului de la palton
sau pardesiu devenea neîncăpătoare şi ceda din abundenţa zoo-florală unei bucăţi de vreo 15 cm pătraţi din
partea superioară a paltonului.
Nimic din toate astea nu se făcea la voia întâmplării. În ziua de 1 Martie veneam cu toţii la şcoală mai
devreme decât de obicei. Ne strângeam în faţa clasei şi jurizam mărţişoarele: le arătam pe rând şi în funcţie de
mărime, de culoare şi material, făceam un clasament. Cele mai apreciate au fost la început mărţişoarele făcute la
Fondul Plastic, de obicei din fulgi de pasăre poleiţi pe care erau ataşate fie o pălărie din fetru în miniatură, fie
vreo potcoavă din metal. Le urmau îndeaproape cele în formă de floare, lucrate de obicei din materiale textile şi
ambalate în cutii de plastic transparent gândite pe principiul cutiei de chibrituri. Pe ultimul loc erau mărţişoarele
din metal, figurine miniaturale reprezentând un ghiocel, un coşar, litera M (de la „martie“) sau un pisoi. Cu timpul
însă, broşele din argint au început să câştige teren în faţa celorlalte tipuri. Un criteriu de clasificare era şi şnurul,
31
dar se ştia dinainte că mărţişoarele „cele mai frumoase“ au şnur gros, monocolor, mai precis roşu, dintr-un
material catifelat.
În funcţie de mărţişor, se stabilea ordinea la coada care se făcea la catedră când apărea învăţătoarea. Cele
mai frumoase în faţă, restul la urmă. Primele apucau cu siguranţă un loc în pieptul tovarăşei, fie el pe bluză sau
pe palton. Cele din coadă însă, riscau să fie aruncate într-un colţ al catedrei, iar după ore, vârâte în sacoşa de
pânză a învăţătoarei, pentru a fi transportate acasă. Nu ştiu cum se făcea, dar cine avea note mici aducea
mărţişoare mai urâte. Cu alte cuvinte, nu prea îndrăzneai s-o impresionezi pe tovarăşa cu un mărţişor dacă aveai
prea multe pete de cerneală pe pagină în caietul de caligrafie. Dar nici nu aveai motive solide să-i cumperi unul
mai acătării dacă nu binevoise niciodată să scrie cu pixul roşu semnul plus în faţa notei date.
În felul ăsta, mărţişoarele se aşezau în pieptul tovarăşei învăţătoare respectând întocmai ordinea în care
eram şi noi „puşi în bănci“. În faţa clasei, întotdeauna elevii cuminţi şi cu note de 10. Pe măsură ce înaintai înspre
fundul clasei, scădea doza de cuminţenie direct proporţional cu notele elevului din bancă. Toate aceste calcule
matematice, care ar fi dat bătăi de cap şi celui mai studios dintre elevi, se regăseau în pieptul tovarăşei
învăţătoare. În dezordinea mărţişoarelor din pieptul ei, puteai citi ordinea care domnea în clasă.
Odată încheiat ritualul de „împodobire“, ne aşezam în bănci şi fiecare dintre noi arunca priviri pline de
subînţeles mai întâi către catedră, apoi către colegul de bancă. Toţi eram în stare să asociem de la primul până la
ultimul mărţişor din pieptul tovarăşei, cu un nume, cu numele celui care-l oferise. N-aveai cum să nu te gândeşti
că acela care oferise mărţişorul cel mai frumos şi care acum şedea ţanţoş în pieptul tovarăşei, nu va fi din nou
printre premianţi. Şi zău dacă nu, din clasa I până-ntr-a IV-a, au fost aceiaşi premianţi.
Pe mine însă, nu asta mă durea cel mai tare. Mă rodea invidia că n-o să am niciodată atâtea mărţişoare câte
primea învăţătoarea într-o singură zi din an. Şi ca să suplinesc acest handicap, le strângeam de pe un an pe altul.
Cred totuşi că asta făcea şi ea!
32
Aveam o cutie de carton pe care o primisem odată cu perechea de pantofi, în care adunam mărţişoare.
Puneam aici mărţişoarele primite de mine, de mama, dar şi altele pe care le cumpăram an de an. Nu-mi aminteam
de cutie decât pe la jumătatea lui februarie, când simţeam din tot sufletul şi trupul meu că se apropie 1 Martie.
Până atunci, habar n-am prin ce colţ al casei zăcea, căci mama se ocupa de rostul ei în afara timpului în care
devenea jucăria mea cea mai serioasă.
În fiecare an deschideam cutia şi le număram. Puteam spune pentru fiecare în parte de la cine îl primisem.
Imediat ce scoteam capacul, amintirea lui întâi Martie trecut îmi aducea în casă feţe şi gesturi „de mărţişor“.
Răsturnam apoi cutia în pat, luam o pernă, şi le prindeam cu bolduri pe toate. Pe rânduri orizontale, începând de
sus în jos. Făceam un exerciţiu de memorie exactă şi după ce stabileam care mărţişor de la cine l-am primit,
începeam să le destinez. Adică să stabilesc cui va fi oferit fiecare în parte. Şi asta lua timp pentru că trebuiau
luate în calcul probabilităţi, permutări şi combinaţii complexe.
Trebuia neapărat să mă feresc de pericolul de a oferi acelaşi mărţişor persoanei de la care îl primisem. Una la
mână. Apoi, exista posibilitatea să-l ofer unui cunoscut al persoanei de la care îl primisem şi ar fi fost la fel de
jenant ca în primul caz. Aşa că scriam bileţele cu nume pe care le puneam în dreptul fiecăruia, pe pernă. Şi
bileţelele le schimbam între ele până mă împăcam cu gândul că am făcut cele mai bune alegeri şi redistribuţii.
Bineînţeles, ţinând cont şi de mărime şi formă.
Pentru prietenele mele cele mai bune cumpăram în fiecare an mărţişoare noi. De fapt, primeam de la mama o
sumă de bani pentru asta. Ştiu că îmi spunea de-acasă pentru cine ar trebui să cumpăr, şi înşira o listă mare de
nume. Niciodată n-am făcut însă întru totul cum spunea mama. Băteam oraşul după mărţişoare, cumpăram
câteva şi de restul îmi luam seminţe de la ţigănci, gândindu-mă că o să reciclez din cele de la cutie.
33
Numai mărţişorul pentru tovarăşa învăţătoare îl cumpăram împreună cu mama. Obligatoriu de la Fondul
Plastic, căci aşa hotăra mama. Când ajungeam la magazin, proiectam mental toate mărţişoarele din vitrină în
pieptul tovărăşei. Şi parcă o vedeam plimbându-se pe coridoarele şcolii cu toate mărţişoarele din lume în piept.
În şcoala generală am încetat să mai ofer mărţişoare. Atunci am renunţat şi la cutia cu mărţişoare.
Cătălina Tesăr
Love story de 5 lei
A fost o perioadă în viaţa mea când mărţişoarele mi se păreau unica ocazie din an în care puteam să le arăt
colegelor pe care - ca un timid ce eram şi-am rămas - le iubeam în secret, toată dragostea mea făcută din fulgi,
sârmuliţe, mărgeluşe, cutiuţe de plastic, floricele, o dragoste colorată, o gradină zoologică plină cu animale
simpatice. Aşteptam „mărţişorul“ cu aceeaşi răbdare cu care aşteptam mai târziu, la petreceri, hitul pe care să mă
ridic să o invit la dans pe cea mai ciudată fată din peisaj. Într-unul din anii aceştia cuminţi îmi doream foarte mult
să o impresionez pe fata învăţătoarei mele. Avusesem o singură dată ocazia să fac asta, atunci când învăţătoarea
ne-a făcut una din vizitele obişnuite la fiecare dintre cei din clasă şi atunci s-a sfârşit cu o bătaie cu bulgari din
griş cu lapte în camera mea şi cu senzaţia urâtă că Raluca era inabordabilă şi că s-ar putea să n-am nici o şansă.
O săptămână întreagă m-am plimbat cu tata pe la toate tarabele din cartierul nostru, am ales fără să stau mult pe
gânduri mărţişoare pentru tovarăşa învăţătoare, mama, soră-mea, bunică-mea şi tot restul de rubedenii
feminine. O săptămână întreagă fără să găsesc mărţişorul Ralucăi. Mai aveam o singură şansă: duminica de
34
dinaintea zilei de 1 martie, la magazinul Hermes de lângă blocul meu răsărea un fel de piaţă plină cu tarabe cu
mărţişoare. M-am înfiinţat în piaţă dimineaţa devreme cu 10 de lei în buzunar. I-am înnebunit în scurt timp pe
câţiva tarabagii. De vreo câteva ori am avut senzaţia că descoperisem ceea ce căutam, apoi m-am răzgândit de
fiecare dată. Cu celelalte colege era simplu: le asociam faţa cu conţinutul expresiv al mărţişoarelor, de la pisici şi
căţeluşi la flori. Dar ce să te faci cu o fată inabordabilă pe care ţi-e teamă s-o asociezi cu ceva? Şi mai ales cu
ceva ce ar putea fi interpretat greşit… În fine, am optat fără prea mult entuziasm pentru o pisicuţă portocalie,
pufoasă (Raluca nu era nici portocalie, nici pufoasă). Am plătit cei cinci lei şi am plecat acasă. A doua zi i-am lăsat
pe ceilalţi cinci colegi să-şi depună pe catedră ofrandele pentru Raluca (nu eram singurul admirator) şi la final am
apărut şi eu. I-am întins învăţătoarei pliculeţul în care odihnea pisicuţa portocalie. M-am răsucit pe călcâie şi
m-am îndreptat spre locul meu, undeva în spatele clasei. Pe la jumătatea traseului m-am oprit fulgerat de o idee
genială: „Să ştiţi că a costat cinci lei!“ i-am zis tovarăşei învăţătoare. Fără să mai aştept efectul răvăşitor al
cuvintelor mele mi-am văzut de tema la română sau matematică. Seara, învăţătoarea a sunat-o pe maică-mea şi
i-a transmis că sunt un simpatic, chicote, glumiţe, „să ştiţi că a costat cinci lei!“ repetat de zeci de ori. Şi repetat
apoi în fiecare an în care se apropia mărţişorul. M-am lecuit atunci pe veci de mărţişoare, iar pe Raluca n-am mai
întâlnit-o până când am constatat că suntem colegi la aceeaşi facultate din Bucureşti.
THE END
Bogdan Iancu
35
Gablonzuri şi organe
Mie nu mi-a spus nimeni, nici chiar mama, care-i treaba cu mărţişorul. Poate că niciodată nu am aşteptat să
primesc detalii precise, vreun manual de utilizare al obiectului minuscul, în fiecare perceput ca pe un bolnav de
care ne amintim că l-am uitat la reanimare. Şi brusc, în martie, începe să-şi mişte degetele, să ne dea speranţe că
nu s-a dus, că e de-al nostru, printre noi. Recunosc că uneori am momente de cruzime, de care, cum se vede,
nici mărţişorul n-a scăpat, de vreme ce l-am comparat cu un muribund. O sărbătoare-breloc, mai degrabă pentru
copii, cum mi se părea Mărţişorul, nu se putea compara cu Paştele sau Crăciunul pentru care te pregăteai serios
cu o lună şi ceva înainte. Şi, la urma-urmei, de ce să-i fi acordat prea multă atenţie? Cu toate astea, n-am scăpat
stihiei de sfârşit de februarie care-mi paraliza voinţa de a-l da uitării. Mă observam cum acţionez aproape
teleghidat spre magazinele care comercializau produsul momentului, vehiculul de acces în ungherele ascunse ale
suflării feminine. Parcă eram la jocul Ţară, ţară, vrem ostaşi!, cu două tabere, fetele împotriva băieţilor, tabere
care în cursul desfăşurării jocului se amestecau. Cineva hotărâse că la 1 martie să asediem feminitatea cu cele
mai nebărbăteşti gesturi, consideram eu, şi nu numai eu. Curios mi se părea că unii făceau bani buni de pe urma
sentimentului indus. Indus de cine şi care erau acei unii? Răspunsul era: Habar n-am! De fapt, când eram copil,
nu 1 martie era de căpătâi, cât 8-ul, Ziua Femeii. Apoi mi-am mai dat seama de altă chestie. Adică: la grădiniţă,
la şcoală, sosea câte un fotograf care ne poza în scurt, iar în câteva zile aveam o poză pe care scria De ziua ta
mămico şi alături căpăţâna fiecăruia decupată, pusă într-un medalion. Era cadoul nostru, al copiilor, pentru
mamele noastre. A doua sau a treia zi după surpriză trebuia să aducem şi banii. Cu alte cuvinte, mamele îşi
făceau un cadou prin interpuşi. Sau sistemul... Ciudată treabă. Nu aveai voie să nu accepţi. Măcar dacă de aşa
ceva ar fi avut parte şi siderurgiştii, chimiştii, petroliştii de zilele lor, care ne umpleau calendarele de perete. Pot
36
să spun că prin ’86 o astfel de fotografie costa 15 lei, cam cât trei pâini-colac frumos împletite, pe care le luam
din faţa şcolii cu 4,75 lei. Poate că şi învăţătoarele, educatoarele, întreg corpul didactic, aveau un profit. Ori poate
că toate cadrele didactice din România au în fişa de post atribuţii ferme proprii unui funcţionar al memoriei. Şi mă
văd nevoit să spun încă o dată: Habar nu am! Sunt doar nişte supoziţii.
În fine, să trecem la cruzimea vag promisă un pic mai sus. Într-unul din anii şcolii generale trebuia să fac
traseul de la şcoală la Complex, un fel de magazin universal unde, bineînţeles, se găseau şi mărţişoare.
Întotdeauna m-am întrebat de ce anume la raionul de gablonzuri. Mărţişorul trebuie să fie o podoabă, precum
broşele, mărgelele, inelele şi celelalte auxiliare, mi-am zis. Altă explicaţie n-am găsit. Şi în recreaţia mare am
pornit în pas grăbit spre Complex. Aveam de străbătut cam o sută de metri. Trebuia să trec de baza sportivă a
şcolii şi de cinematograful 17 Noiembrie. N-avea cum să dureze mult. În vremea aia, în vitrinele raionului
gablonzuri îşi trăiau gloria mărţişoare tip floare, mai mari sau mai mici, toate ambalate în cutiuţe de plastic
transparente, ca nişte cutii de chibrituri. Altceva nu găseai. Probabil şi pentru că în orăşelul nostru diversitatea
produselor era doar visată. Dezolant mi se părea şi pentru profesoare. Pe catedră ofranda de primăvară devenea
un mini-zigurat, singura arhitectură posibilă pentru a face loc catalogului acela imens, înspăimântător. Am trecut
de baza sportivă şi, ajuns la colţ, am observat puhoiul de lume adunată în faţa cinematografului. Nu mi-a luat
mult timp să găsesc o fantă de vizibilitate. Priveliştea m-a-nfiorat de-a dreptul. Un individ era lungit pe pământul
uscat, lipsit de zăpadă, fără ghiocei, printre mustăţile uscate ale trandafirilor sălbatici care desenau ronduri vagi,
aproape imaginare. Prin firele de iarbă uscată i se zborşiseră maţele lucioase, răsucite precum şnurul de mărţişor.
Toţi sporovăiau în jurul lui, vehiculau variante - ce şi cum se întâmplase -, iar eu mă uitam hipnotizat exerciţiul
de anatomie penală, ca să zic aşa. La fel cum îi priveam pe cei tăiaţi de tren în gara mică a orăşelului nostru. Îmi
vine să zic acum, uite, alb şi roşu de la sânge şi osânză, dar, fireşte, ar fi ceva căutat, o găselniţă mai mult decât
deranjantă. Şi pe bună dreptate. Singura legătură cu mărţişorul era coincidenţa. După ce m-am zgâit, nu mult,
37
deşi mi s-a părut că recreaţia se terminase, am urcat la gablonzuri, am târguit pentru ritualul primăverii pe care
l-am şi dus la capăt, apoi ziua s-a terminat ca oricare alta. În oraşul nostru se întâmplau destule chestii crude.
Poate şi de-asta la mine dulcegăriile nu ţin. Mă irită chiar. Uneori mă simt mizantrop, copleşit de simţul
ridicolului. Cum să dai un mărţişor? Aşa ceva e nepermis, o subdemnitate. Am dat doar aflat, şi justificat, sub
puterea unui ritual, ca şi cum cineva mi-ar fi luat minţile. Am hotărât să mă consider victima unui soi de
metempsihoză colectivă, căreia nu i te poţi sustrage. Nu ştiu dacă de anul ce-a urmat am încetat să mai dau
mărţişoare. Şi concluzia asta mi s-ar părea nerezonabilă. Poate că am mai dat încă mulţi ani după aceea, dar în
acelaşi timp pot spune cu o siguranţă pe care să pot jura: Am dat ca şi cum n-aş fi dat! Iar ziua aia, în care am
plecat după una şi am dat de alta, mi s-a părut genială. O veritabilă proză scurtă.
Cosmin Manolache
Lăsata secului
Tancea ţal Iancu, împreună cu soţul, Nicolae, îşi vizitează sora mai mare de Lăsata Secului pentru a-şi cere
iertare înainte de intrarea în postul Paştelui. La un moment dat este provocată o discuţie despre mărţişor. Gazdele
şi oaspeţii se prind repede la poveşti.
Tancea: De când ţin eu minte, de copil, în Dobrogea erau mărţişoare din lână şi ne punea bunica la mână şi
la picior. Mihai: Şi la degetul de la picior, ca să nu ne-mpiedicăm... Tancea: Aşa, da, ca să nu ne-mpiedicăm. Şi
bunica le făcea din mătase... ba nu, din bumbac mercerizat, şi făcea pe deget nişte cerculeţe, ca nişte fundiţe...
două... şi le prindea. Şi le dădeam jos la 1 martie sau pe zece... Zoia: La sfârşitul lunii... Tancea: Aşa, la sfârşitul
38
lunii, le agăţau în pomi să le ia păsările, dar mi se pare ca să avem dantura sănătoasă... Zoia: Nu, pentru sănătate!
Tancea: Şi la animale se puneau, la ieduţ, la miel... Nicolae: La miel şi la cai se puneau... Zoia: Da, da, aşa e, se
puneau şi la cai... Tancea: Erau din lână, şi ciucurii erau ceva mai mari... Nicolae: Şi la băieţi... Tancea: Da, da, se
punea şi la gâtul băieţilor. Îi făcea lu’ Hristu a lu’ vară-mea, îi punea la mână ca un lănţişor şi de gât. Zoia: La noi
nu era aşa ceva. Tancea: La noi, la şcoală, elevii aduceau foarte multe mărţişoare profesoarelor, dar să fie ceva
care să reprezinte specialitatea respectivă, adică materia pe care o predai. Mie îmi aduceau globuleţe, animăluţe,
flori, pentru că eu la geografie predam şi fauna şi flora. Dar când eram noi mici nu dădeam la şcoală. Ni le făceau
tot maia sau mama. Nicolae: Abia din clasa a cincea - a şasea am început să dăm la şcoală. La fete, la profesoare.
Le făcea mama acasă. Tancea: Din bumbac mercerizat. Asta cam din anii ’60. Dar ca profesoară, doar de la clasa
unde eram dirigintă primeam mai mult. Adică de la toţi băieţii şi de la câteva fete. De la celelalte clase primeam
câteva, dar primeam şi câte un buchet de flori. Din partea clasei. Le mulţumeam elevilor şi le puneam în piept, la
oră. Le purtam două-trei zile, o săptămână, să le fac plăcere. Nicolae: Dar pe urmă ştii ce făcea cu ele? Le păstra
pentru la anu’ ca să le dau colegelor de serviciu. Tancea: I le dădeam lui şi le dădea la serviciu... Nicolae: Eram cel
mai atent director de la serviciu. Tancea: Avea din ce să aleagă. Eu le opream pe cele din sticlă, alea îmi plăceau.
Şi acum mai am în vitrină un elefănţel. Nicolae: Care erau mai bogaţi dădeau şi de aur! Tancea: Eeee, de ce
vorbeşti prostii, de argint da, dar nu de aur. Eu primeam berbecuţi, că sunt în zodia Berbec, apoi coşar, potcoavă,
trifoi, ca să-mi poarte noroc. Zoia: Eu nu prea am purtat mărţişoare... Nu prea mi-au plăcut... Mihai: Era şi un
cântec, Hai coşar, coşar! Eu şi acum am un coşar, îl port în portofel. (îl scoate) Tancea: Eeee, ăsta e vechi... cam
de când o fi... aşa după desen... Mihai: Nu mai ştiu... L-am luat de la colţ, de la Loto. Tancea: Dar vezi? E desenat
ca şi cum ai face desene animate, aşa că nu e vechi. Zoia: E după Revoluţie, cred. Mihai: Dar de unde ştii tu că
este după revoluţie? Nicolae: Auzi, dar tu ştii cât e ceasu’? Tancea: Cât e? Nicolae: Două! Tancea: Două? Aoleu!
Trebuie să plecăm. Nicolae: Hai că şi unchiu’ ne-aşteaptă! Mihai: Mă, frumos a fost, mă... cu coşaru’...
39
De la Fondul Plastic la muzeu
Doamna Elena Lupu a lucrat fix 45 de ani la Fondul Plastic. De acolo a ieşit la pensie. Pensie mică, dar bucurii
domestice din plin: copii cu serviciu, nepoţi de şcoală, soţ cu înclinaţii artistice: „Şi-acuma ne aşezăm amândoi şi
lucrăm, creăm...“.
Ne-am întâlnit în holul muzeului, am înţeles că trece des pe-aici. Acum venise „pentru mărţişoare“. Participă
la târg, are mai multe modele. Părea puţin abătută. A muncit la unele „inspirate din folclor, special pentru muzeu“
şi i-au fost respinse. A deschis o cutiuţă de carton pe care scria 1 Leu, presupun că era de pe vremea când lucra
la Fondul Plastic, şi a scos din ea 2 măşti de Anul Nou în miniatură, bricolate din stofă, vată, aţă şi carton, în cutii
de plastic. Încă vreo trei obiecte din lemn. O lingură, un ceaun şi-o furculiţă, cam de mărimea bobului de fasole,
lăcuite şi pirogravate, ambalate tot în cutii de plastic, prinse cu şnur de mărţişor din comerţ.
Derutată puţin că „mărţişoarele folclorice“ nu au plăcut tocmai la muzeu, doamna Lupu avea chef şi timp de
vorbă. Toate poveştile dumneaei se întorceau la Fondul Plastic, unde „a dat şi a intrat din primul foc“. N-a apucat
să facă o facultate ca să aspire la Uniunea Artiştilor Plastici, s-a grăbit să facă un copil, dar nu regretă. I-au plăcut
întotdeauna jucăriile şi animalele, şi a putut face din plin la Fond. Atunci, parcă se vindeau mai bine, căci erau
distribuite automat la magazine. Acum însă trebuie să umble cu geanta cu obiecte să lase pe la galeriile muzeelor
şi ale UAP, pe la ObArt pe Magheru şi „nu prea se mai vinde“.
Am întrebat-o de mărţişoare. Îşi aminteşte că la Fondul Plastic pe la-nceputul lui ianuarie se făcea comisia
de mărţişoare. Cine trecea, trebuia să trimită în provincie. Şi nu mai prididea cu făcutul, căci „atunci purta lumea
mărţişoare, iar astea de la Fond erau toate gen bijuterii“. „Era o artă minoră care susţinea tot Fondul Plastic, că nu
40
se vindeau pe vremea aia tablouri“. Banii îi lua pe drepturi de autor, nu primea preţul întreg al mărţişorului. Făcea
mai mult păsărele, îi dădeau telefon din provincie: „mai trimiteţi-mi păsărele!“.
După ’89, când s-a umplut piaţa de chinezării, s-a apucat de făcut „păpuşi folclorice originale“. I-a rămas
însă dragostea pentru animale: „Şi-acuma am făcut un pisoi care-a plecat în Canada“. Cât despre căţei, a făcut
„toate rasele“.
Crede însă că moda mărţişoarelor a trecut: „Mai vezi pe stradă pe cineva cu mărţişor în piept?“. Dumneaei
poartă ce primeşte de la „persoane dragi“, adică de la nepoţi, soţ şi copii. Dacă primeşte mărţişoare, „înseamnă că
e preţuită şi iubită“. Le poartă toată luna martie. „Când stăteam la casă, atârnam şnurul în pom, dar după ce le
dădeam mărţişoarele jos din piept. Sau îl duceam la cimitir la soacră-mea“. De când s-a mutat la bloc, nu mai
desprinde şnurul de la mărţişor, îl vâră în „sticluţa veche de parfum de la mama“ în care îşi păstrează colecţia de
mărţişoare.
Cătălina Tesăr
Mărţişor
Recunosc că ştiu insuficient despre acest obicei.

Sunt gata să-i ascult pe cei care mă contrazic şi spun că această tradiţie nu a murit, ci doar s-a transformat,
a devenit altceva. Mă refer aici la acele obiecte, foarte mici de regulă, pe care le numim 'mărţişoare'.
Dar chiar şi aşa, cred că mai nimic n-a rămas din bucuria sau sensul pe care îl avea odată acest obiecţel.
41
Pentru că el avea o funcţie înainte, despre asta cu toţii am mai auzit. Situaţie în care se justifică existenţa lui.
Acum a devenit o obositoare inutilitate, un pseudo-ornament, în cantităţi imense, revărsate peste sute de
tarabe, de o urâţenie covârşitoare, care ne sufocă între Romană şi Universitate.
În cea mai mare măsură. Aşa că m-aş lipsi de el.
Spun asta cu tot respectul pentru cei câţiva care mai fac lucruri frumoase cu rol de mărţişor. Dar sunt atât de
puţini..
Mi se pare că mai bine am face ordine, decât mărţişoare.
Ştefania Dushka
False istorii din ţările lui Mar, Ţi şi Şor
În ţara lui Mar cine este prins cu prea multă iubire la el este aspru pedepsit. De aceea femeile, copiii şi
bărbaţii o împart în feliuţe şi o dau la cei flămânzi. O dată pe an, cu mic cu mare, bogat şi sărac, toţi mănâncă pe
săturate.
În ţara lui Ţi, încă din anul 7000 există un obicei ciudat: timp de un an în mod deliberat oamenii se mănâncă
unii pe alţii până când într-o zi misterioasă cei ce au reuşit să se micşoreze cât găoacea unui ou de prepeliţă sunt
agăţaţi la sânul iertător al unor fete. Numai cei ce suportă căldura vie şi mersul mândru, măcar trei zile, printre
mărgele, dantele şi parfumuri primăvăratece redevin ce au fost.
42
Ţara lui Şor este o ţară unde totul înfloreşte o singură dată în viaţa unui om. Aici fiecare zi de iubire este
notată pe tăbliţe de lut. Cândva, de mult, pădurile acopereau tot cuprinsul. Oamenii îşi scriu acum iubire pe
cioburile înroşite cu mii de ani înainte. Ciobul ales este spălat, netezit şi zgâriat cu unghia până când iniţiala
dorită este pusă în evidenţă. Aici toţi au renunţat la nume lungi. Cel chemat are agăţat la piept o fărâmă de
amintire, semn delicat de iubire arsă cum trebuie. În mână ţine un buchet cu singurele flori ce apar. Aşteaptă
încrezător – e ziua fragmentelor ce se unesc. Arheologii, vânători de recompense, pândesc şi ei gata pregătiţi de
muzee.
Cristian Bedivan
Lista bibelourilor primite la 1 martie, de către gazda mea, învăţătoare

pensionară
Un mic văsuţ de porţelan în formă de corabie vikingă, pictată cu fluturaşi; doi pui-cocoşei cu ciocul cârn şi
labe uriaşe; o ciobăniţă la gâşte, cu bărbia sprijinită în bâtă; un băieţel presărat cu mărgele argintii care pupă o
fetiţă presărată cu mărgele argintii, din bărbia căreia atârnă un ceaunel presărat cu mărgele argintii; un băiat în
bermude, pălărie de soare şi o carte sub braţ; o balerină în poziţia 5 şi rochie lungă suflată de vânt; un
trubaduraş cu mandolină, şezând pe o tufă de trandafiri; doi gemeni inamici îmbrăcaţi la fel, unul zâmbind în sus
şi celălalt încruntându-se în jos; o bătrână roz în obraji, aşezată într-un balansoar retro şi privind printr-o lupă
opacă la paginile unei cărţi deschise pe genunchi; un sfeşnicuţ cu două braţe din bobocei albaştri şi al treilea
43
dintr-un pitic grăsun şi dezbrăcat; o ţărăncuţă albastră cu o cobiliţă de care atârnă două coşuleţe goale; un ou cu
turnul Eiffel; un ou cu Buddha; o pereche de adidaşi mici; o pereche de rândunele; o căprioară căzând pe dreapta;
o căprioară săltând spre stânga; o pasăre în picaj pe o frunză; un clopoţel plin; o lebădă cu frunze de stejar; o
căprioară cu copite de aur; un cormoran cu moţul de mătase; un ursuleţ polar (alb) lângă un conifer (alb); unul,
două, trei, patru, cinci coşuleţe cu flori diferite; o altă corăbioară vikingă, pictată cu lotuşi.
Şi nu am inventat nimic. Miniaturizatele sunt frumos ordonate pe poliţele de sticlă a două vitrine cu fundal de
oglindă, la capul şi la picioarele canapelei pe care dorm eu.
P.S.: Cum l-am sărit?!? Acum îl văd pe moşulicul mustăcios, aşezat pe bancă, cu o damigeană în mâna
dreaptă, o umbrelă în mâna stângă şi o servietă la picioare.
Ioana Popescu
Una din poveştile de pe strada Mihai Vodă
În fiecare, după 1 Martie rămâneam cu cheful de a face mărţişoare şi ne spuneam că pentru la anu’ o să ne
apucăm de lucru din ianuarie... Vorbe. La fel se întâmpla cu toate sărbătorile care presupun creaţie
manufacturieră. Dintre toate seriile noastre de mărţişoare cea mai debordantă a fost cea cu păsărele. Împreună cu
Sofi şi Nicoliţă am început să modelăm după cele care ţopăiau şi zburau prin curte, până la cele mai năstruşnice
zburătoare.
44
Primele au fost pictate şi, după cum am amintit, le modelam din lut şi le ardeam în sobă. Deci, cum spuneam
primele erau doar pictate, dar pe măsură ce se înmulţeau, căpătau penaje şi bineînţeles forme care mai de care
mai minunate. Forme ale corpurilor, capetelor şi chiar ale cozilor, deşi erau împodobite. Penajele ne-au provocat
pe fiecare din noi să adunăm în drumurile noastre tot felul de pene. Mari, mici, cu puf, ciufulite, pestriţe. Şi cum
zburătoarele noastre se înmulţeau, au început să devină chiar exotice. Astfel am descoperit ce bine le stătea cu
cozile sau aripile vopsite. Extazul a fost maxim.
Problema era cui le dăm? Pentru că lista noastră fusese cu mult depăşită. Aşa că toţi care ne treceau pragul
primeau după caz şi una, două, trei păsărele cu şnur până în 8 martie şi fără şnur după.
Era să uit. A mai fost un an de neuitat. Când a fost un februarie călduros, că ieşiseră gâzele la soare. Când
mă gândesc cu ce cruzime ne-am bucurat de ele, ferecându-le într-o picătură lăbărţată de răşină. Doamne, câte
gâze nevinovate am omorât anul acela. Cred că era în 1982.
Lidia Stareş Ovejan
La şcoala nr. 3
Nu ştiu ce impresii mai produce astăzi mărţişorul acelora dintre noi cărora ne este oferit. Pot doar împărtăşi
câteva impresii adunate de-a lungul timpului cât am fost elevă la Şc. Nr. 3 din Mizil şi profesoară în aceeaşi
şcoală, colegă acum cu o parte dintre foştii mei profesori. Îmi aduc aminte că între anii ’86-’89, cât am urmat
gimnaziul, iar apoi între anii ’90-’94 liceul, exista o modă, o cutumă a elevilor de a strânge fonduri pentru a le
45
putea oferi cadouri cu ocazia zilei de 8 Martie. Observ că şi după ce am terminat liceul s-a păstrat. În timpul
facultăţii n-a funcţionat aşa ceva. Poate pentru că profesoarele de la facultate nu se lăsau influenţate de un cadou
cum se mai întâmplă în învăţământul preuniversitar. Dar nu e bine să generalizez, pentru că nu toate cadrele
didactice pot fi îndulcite cu un cadou, unii chiar sunt foarte corecţi. Ori poate că aşa îi văd eu, dar este posibil să
mă şi înşel.
Ţin minte că înainte de Revoluţie ne străduiam să oferim profesoarelor câte un mic cadou din partea clasei,
dar acesta depindea de suma strânsă de noi, elevii. Cel mai frumos dar ar fi trebuit să-l luăm doamnei dirigintă,
profesoară de engleză. Cum într-un an nu strânseserăm prea mulţi bani să luăm ceva mai consistent, n-am putut
cumpăra decât un bibelou - o pasăre stând pe o cracă, singurul dar pe care-l puteam găsi la magazinele din oraş.
Acest cadou-kitsch a făcut-o pe dirigă să-şi iasă din minţi şi să ne jignească, iar la şedinţa cu părinţii le-a atras
atenţia că ea nu-i bătaia de joc a elevilor, că nu are nevoie de toate cioburile şi ciorile şi că, dacă nu ştim ce să
luăm, mai bine să cerem sfatul ei sau al părinţilor. Pentru noi şi pentru părinţi vorbele ei au fost o mare jignire.
Nu de alta dar îi făcuserăm acel dar din inimă. Totuşi am învăţat minte câte ceva: că trebuie să fim mai atenţi la ce
oferim în dar cuiva care are anumite pretenţii. Cam aceeaşi experienţă am trăit-o şi la liceu cu diriginta noastră,
profă de franceză, căreia îi plăceau cadourile, însă cele rafinate, cu gust, dar pentru procurarea cărora noi, ca
elevi, nu dispuneam de fonduri suficiente. Aşa că o mai dădeam în bară. De obicei, de 1 Martie se aduceau în dar
profesoarelor doar mărţişoare clasice, frumoase în acea vreme, şi anume flori din pânză colorată, cu clasicul şnur
alb-roşu, ambalate în nişte cutiuţe de plastic transparent. Şi bineînţeles că de 1 Martie şi de 8 Martie se ofereau
buchete de flori: ghiocei, zambile, narcise, lalele, frezii, garoafe.
În 2001 am ajuns profesoară la şcoala în care am învăţat în gimnaziu. Din primul an de învăţământ îmi
amintesc că de 1 Martie am primit, în general, flori, cel mai frumos cadou pentru mine şi mărţişoare, care
invadaseră piaţa - tot felul de flori din tablă, prinse pe un plastic şi ambalate într-o ţiplă. Ce-i drept erau toate
46
nişte kitschuri, dar trebuia să le primeşti, chiar dacă mare parte nu-mi plăceau. Frumos era atunci când se înşirau
la catedră să-mi dea mărţişorul şi aşteptau să mă pupe. Îţi dai seama câţi aveam de pupat când era o clasă
numeroasă. De 8 Martie se oferea din partea clasei o mică "atenţie", dacă dispuneau de fonduri. Dacă erau clase
cu "situaţie" bună, puteam primi un bibelou, un set de pahare sau un serviciu de masă, în cel mai fericit caz; dacă
nu, te mulţumeai cu o felicitare şi o floare. Cadourile variau şi în funcţie de profesor: pentru dirigintă era mai
consistent, dar nu erau uitate profele de engleză din şcoală, care se ştia că făceau "urât" dacă primeau ceva
neinspirat. Aşa că elevii ştiau că pentru M.D. trebuiau să îi ia cafea, ţigări, chiar vreun parfum mai fin şi flori
bineînţeles, iar pentru S.M. vreo bijuterie deosebită - broşă, poate chiar din aur, vreo bluză, vreun costum sau
cine ştie ce altceva, căci se interesau mămicile ce le-ar plăcea. La învăţătoare am auzit că se dau cadouri
consistente: costume, servicii de masă, mochete sau covoare pe dimensiunile cerute învăţătoarei, chiar bijuterii
din aur.
Pentru mine, interesant şi amuzant era să le studiez reacţiile când soseau în cancelarie cu cadourile,
întrebându-se reciproc ce au primit de la aceeaşi clasă sau de la vreun elev mai "cu moţ", asta pentru a vedea
dacă nu cumva au fost nedreptăţite. Ceea ce nu le plăcea era acid comentat, numindu-i pe elevii neinspiraţi
"sărăcii". Aşa li se îndulcea glasul în zilele precedente evenimentului aşteptat, că nu le mai recunoşteai!
Eu am primit cadouri diverse: papuci de casă tip Relaxa, sacoşe tip Relaxa, săpunuri, dresuri, parfumuri şi
deodorante, cafea, ciocolată, broşe, dar şi maimuţoi de pluş, bibelouri cu iz de kitsch pe care le-am strâns într-o
cutie şi le-am dat unor copile de pe strada mea. Să nu uit de moda florilor artificiale care erau mai ieftine şi pe
care le găseau la ţiganii de la colţ de stradă, dar pe care le parfumau pentru a-şi pierde mirosul de abanos şi
pentru a-ţi lua răsuflarea. Acestea s-au dăruit acum câţiva ani. Am strâns acasă un buchet serios de trandafiri
artificiali pe care m-am gândit să-l dau într-o primăvară unei bătrâne de pe strada mea. Nu rata nicio
înmormântare din oraş. Erau numai buni, la câte înmormântări se ducea ea.
47
Observ că de ceva ani a rămas moda mărţişorului importat din China: flori din tablă argintie, tip broşă,
ambalate în ţiplă, cumpărate en-gros pe nimic de ţigani şi diverşi negustori ambulanţi şi apoi vândute la bucată
la piaţă, pe marginea străzii. Nu mai există mărţişoare confecţionate la Fondul Plastic sau pe modelul acelora, ori
veşnicul coşar, potcoava aducătoare de noroc la care sunt prinse firele alb-roşii. În câţiva ani am reuşit să strâng
destul de multe kitschuri pe care le-am îndesat într-o sacoşă. Pentru că mă încurcam de ele prin casă, le-am pus
la tomberon. Eram curioasă să văd reacţia gunoierilor la descoperirea lor. Aveau obiceiul de a mai răscoli prin
gunoi, ca nu cumva să le scape ceva "de preţ". Văzând sacoşa, au desfăcut-o şi-au tăbărât ca uliii pe mărţişoare,
smulgând care cum apuca din "pradă". M-a distrat tare faza. Apoi mi-am închipuit că mărţişoarele acelea puteau
să ajungă din nou pe tarabe şi apoi la noi.
Ştefania Manolache
Mărţişor (de ne)uitat
Mărţişorul se învaţă din copilărie. Atunci afli cui şi cum trebuie să îl dai, cum, cât şi de ce îl porţi. Mai creşti
puţin şi capeţi dreptul să îl cumperi şi să îl dăruieşti după cum vrei. Dacă eşti fată, îl dai, dar îl şi primeşti. Îl
trăieşti de două ori. Mi-aduc aminte că mărţişoarele şi globurile de pom se puneau cu grijă în cutiile lor şi se
păstrau de la un an la altul, pentru că atunci obiectele durau mai mult. Le puneam „bine“ şi le scoteam cu ceva
vreme înainte de ziua lor. Mă uitam la ele mult, citeam cartonaşele care le însoţeau, apoi alegeam: unele ca să le
„port“, altele ca să le dau. Multe rămâneau în cutie, dar nici gând să le arunc. În ziua de 1 martie te duceai la
48
şcoală cu cel puţin un mărţişor gata pus în piept, fie că îl primeai în dimineaţa aceea de la ai tăi, fie că îl alegeai
dintre cele de anul trecut. Se adăugau cele primite de la colege şi colegi. Ni le arătam, ne spuneam de la cine
le-am primit, ni le admiram. Le aveam în piept toată luna martie, la palton, la uniformă, la hainele de joacă, la
cele de casă. Şnururile alb-roşii scriau legăturile noastre cu ceilalţi. Ne măsuram din ochi, cine are snopul mai
mare... Mama şi prietenele ei puneau mărţişorul lângă un cadou dulce sau parfumat, mărţişorul de femeie mi se
părea altceva şi tânjeam la el, pentru că era un întreg ritual, când făceau schimbul, ele ştiau să vorbească despre
alegerea făcută, povesteau – cu acele amănunte care îi plictisesc îngrozitor pe bărbaţi – ce au primit, ce a zis
soţul, copilul, vecina etc. Pentru bărbaţi, momentul mărţişor trecea repede, apăreau cu un plic mare în care
scotoceau cu un aer încurcat un pliculeţ anume, spuneau formulele cu primăvara, ghiocelul, femeia etc. şi
omagiul era gata. Păreau uşuraţi că au depăşit momentul. De fapt, femeile nu aşteaptă decât ca ei să nu (le) uite
de 1 martie, este prima condiţie a pactului de gen. Căci oricât de formal, nesubstanţial sau impersonal ar fi un
mărţişor, e preferabil unui mărţişor uitat. Dar, cum cu femeile e greu să ajungi la vreun capăt, am să mai spun că
un mărţişor adevărat e acela care probează că a fost ales cu gândul la tine. Deşi nu poţi fi niciodată sigură. Acum
mai mulţi ani, când am primit ca mărţişor un „R“, am avut un sentiment frumos că este mărţişorul meu.
Sentimentul a durat până am văzut, dăruit de acelaşi „B“(ărbat), colegul nostru, un „R“ şi în alt piept. Din clipa
aceea, „R“ a fost un mărţişor ca oricare altul. Sau poate nu era vorba doar de un simplu coleg?
Rodica Zane
49
Sulf
Se făcea că eram cam prin clasa a treia. Ni s-a spus la şcoală că este foarte important să facem un cadou
frumos mamelor noastre de 8 martie. Cum mărţişoare ofereau doar băieţii şi bărbaţii, noi fetele aveam o misiune
importantă abia de 8 martie. Aşadar m-am dus în căutarea unui cadou cât mai frumos şi am ajuns la alimentară,
cel mai apropiat magazin. La raionul cu cafea nu era cafea în acea zi şi am fost dezamăgită. Ştiam că mamei mele
îi place foarte mult cafeaua şi i-ar fi plăcut să primească într-o zi aşa de importantă pentru toate mamele de pe
glob nişte boabe de cafea verde, pe care să le prăjească în oala demult consacrată acestui scop. Văzând eu că
prima idee a eşuat, m-am îndreptat spre rafturile cu cosmetice, m-am uitat atent la ce era pe acolo (nu mare
lucru) şi am zărit un săpun mai deosebit, foarte maro, cu un miros foarte puternic, care numai plăcut nu era.
M-am uimit şi am stat niţel pe gânduri. În câteva minute m-am decis şi m-am dus la casă să-l plătesc. Nu eram
convinsă că fac ceea ce chiar trebuia, dar am considerat că trebuie să fiu hotărâtă... Cu săpunul în mână
împachetat în hârtie ţărănească, aşa-i spunem noi azi, am luat-o spre casă. În drum era şi o tutungerie, unde am
intrat să o rog pe tanti de acolo să-mi dea hârtie mai frumoasă decât cea cu care era împachetat minunatul meu
cadou, crezând că efectul pe care urma să-l produc va fi mai bun. Ajunsă acasă m-am măcinat câteva minute cu
pachetul în mână şi am sunat-o pe bunica. I-am spus că i-am luat mamei un săpun cam maro, cu un miros cel
puţin ciudat. Şi că am mari dubii. Nu eram sigură că mamei îi va plăcea. Bunica s-a amuzat, cu limite, ca să nu mă
jignească, mi-a spus să mă liniştesc şi mi-a explicat de ce mirosea aşa... Era unul medicinal, de sulf, mi-a
explicat, şi se folosea doar în anumite situaţii. Mi-a mai spus că nu contează foarte mult cum este cadoul, ci
gestul şi faptul că m-am gândit să-l fac. Văzând cum stă treaba şi neputând să mă liniştesc, am sunat-o şi pe
mama. I-am spus că am o surpriză pentru ea de Ziua Femeii, dar că surpriza asta mă cam apasă. I-am divulgat-o
şi s-a amuzat. Eu, în schimb, eram din ce în ce mai tristă. Într-un final a venit acasă, i-am dat cadoul cel frumos
şi-am aşteptat cu sufletul la gură reacţia pe viu. A zâmbit înţelegător, m-a pupat şi mi-a mulţumit că m-am
50
gândit la ea. După ce ne-am aşezat a început să-mi explice cum stă treaba cu săpunul acela şi cu ziua de 8
Martie. Un săpun medicinal nu putea să miroasă aşa de frumos precum unul cosmetic, dar că este un săpun
folositor şi că se bucură de el. Mi-a mai spus că ziua de 8 Martie nu este ceva nemaipomenit, că sunt zile mult
mai importante decât aceea şi că dacă altădată vreau să fac un cadou adevărat să încerc să fac nişte economii ca
să nu mai fiu nevoită să iau ceva doar pentru că este ieftin. Ştia că eu îmi cumpăram cornuri cu chimen din banii
de buzunar. Asta a fost prima mea lecţie de economie a bugetului propriu şi chiar a avut efect. După aceea am
început să fac cadouri adevărate. Eu sunt Monika şi nu mai fac cadouri de 8 Martie.
Monika Pădureţ
O legendă
Legenda spune că, în vremuri străvechi, soarele obişnuia să coboare pe pământ întruchipat într-un tânăr
chipeş pentru a dansa hora în sate. Un balaur l-a urmărit şi l-a aruncat într-un beci. Totul s-a întunecat în jur. Un
tânăr curajos a pornit în căutarea soarelui, într-o călătorie care a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna.
Fără puteri şi rănit în lupta cu balaurul, el a eliberat soarele, iar natura a reînviat. Dar flăcăul nu a mai apucat să
vadă primăvara venind. Sângele lui s-a scurs în zăpadă. De atunci, oamenii obişnuiesc să împletească doi ciucuri:
unul alb şi unul roşu. Şi aşa, la începutul lui martie, bărbaţii dăruiesc acest şnur împletit fetelor pe care le iubesc.
Radu Dincă
51
Despre mărţişoare
M-a rugat Cosmin să scriu câteva rânduri despre mărţişor. E deja foarte târziu, dar şi mai rău e pentru că, de
fapt, nu-mi place deloc sărbătoarea (obiceiul) asta, aşa cum îl avem noi acum. Cine mai ştie poate legatul firului
din două culori în jurul mâinii şi mai apoi în pom? Şi dacă se mai întâmplă să apară şi cuibul de păsări... Poate să
fie un obicei care spune ceva frumos... Poate că e povestea celor două culori din fir, binele şi răul care ne
urmăresc şi ni se întâmplă peste tot şi mai întotdeauna...
Eu n-am prins decât povestea de agitaţie şi cheltuială pentru a aduna multe pliculeţe cu cărţi de vizită
umplute cu orice, care mai apoi intrau în competiţie cu mulţimi de alte porcăriuţe inutile. Nu prea au ce să-mi
amintească de primăvară, de un început şi de un an nou. Cred că mărţişorul de acolo vine, de la începutul de an
pentru romani, poate că este semnul de dragoste şi încredere (însemnul de legătură), frumosul şi misterul care se
pot întâmpla într-un cuplu. Se mai întâmplă povestea asta în zilele noastre? Sau a fost în copilăria mea, aia de
dinainte de decembrie 1989? Ce are mărţişorul de azi? De ce trebuie să ofer oricărei fete sau femei ceva, pentru
că azi mărţişoarele se dau femeilor... Un mărţişor? Ce dragoste aveam eu cu/pentru tovarăşa/doamna învăţătoare
sau pentru toate profele din şcoală sau mai acum cu toate muierile din jurul meu? Chiar cu toate vreau să-mi
trăinicesc dragostea?
Dacă ar fi să-mi amintesc cât de mult sufeream că eu nu primesc mărţişoare în timp ce surorile mele sunt
"mai iubite" cu această ocazie... Şi am fost crescut de o bunică pornită din Basarabia, unde bărbaţii familiei încă
mai primesc mărţişoare. În martie 1991, când cu referendumul pentru formarea CSI-ului, am ajuns la Chişinău şi
ce să vezi pe străzile oraşului? Mulţime de fire roşii la reverele paltoanelor bărbăteşti. În Basarabia, unde
administraţia romană n-a avut nimic cu zona aia a dacilor liberi, conform hărţilor. În schimb, în secuime, unde e
52
plin de castre romane, oamenii n-au nici un text cu mărţişorul, nici măcar românii. Cel puţin românii pe care-i
ştiu eu nu dau şi nu poartă mărţişoare.
Nu-mi plac mărţişoarele. În primăvara lui ’87 eram foarte săraci şi trebuia să improvizăm tot felul de
tâmpenii pentru mărţişoare. Se şi lungise foarte tare lista: bunica era în spital, se operase de cancer la pancreas la
77 de ani. Şi mama era în spital, o însoţea. În zilele de mărţişoreală, eu şi soră-mea trebuia să facem mărţişoare
şi pliculeţe pentru profe, medici, asistente, infirmiere... Şi într-o seară din asta am descoperit-o pe Şorichina -
hamsterul bunicii - moartă în talaş. A fost groaznic. Nu i-am spus niciodată bunicii. Am cumpărat al şoricel din
Obor, dar a fost mascul şi mult mai brutal decât Şorichina. Porcul de vânzător mi-a vândut un hamster bătrân,
care a murit prin august. A fost din nou groaznic. De data asta şoarecele nu se mai putea schimba. Nu mai spun
că săraca bunică şi-a închipuit că n-o mai recunoaşte pe Şorichina. În decembrie avea să moară şi bunica.
Ultima dată când am făcut mărţişoare am împletit firele cu Nagymama, la Sf. Gheorghe. A fost anul trecut şi
am folosit flori uscate de tibiscus sau trandafir japonez. Până la urmă n-am avut cum să i le dau, aşa cum am
spus acolo nu prea se dau mărţişoare. În noiembrie a murit şi Nagymama. Atunci am plecat din Sf. Gheorghe şi
nu m-am mai întors până acum.
Alţii poate au altă imagine cu mărţişoare, dar pentru mine sunt grămada de chestii cu fire atârnate ca un
ciorchine în pieptul unor învăţătoare bătrâne. A mea nu făcea chiar aşa, dar altele... Învăţătoarea soră-mii,
doamna Fluieraş, patrula ca un general sovietic. Ce mai, o întreagă instalaţie.
A mai fost o epocă cu mărţişoare din te miri ce: rotiţe de ceas, cheiţe, pietre de la munte, de la mare, ori
simpli ghiocei. Le împărţeam din lipsă de altceva şi pentru că nu mai voiam să cumpăr chestiile celor care le
făceau şi le vindeau din dorul şi nevoia de a câştiga nişte bani.
53
În copilărie, sora bunicii făcea mărţişoare din pâine. Şi ea le vindea, dar îmi mai rămânea şi pentru doamna
Goia, învăţătoarea. Câteodată. Şi sper că le aprecia. Am încercat şi eu să fac, dar mi-era cam scârbă de pâinea aia.
Anul ăsta nu cred că voi da mărţişoare.
Ştefan Sîrbu
M-ă-r-ţ-i-ş-o-a-r-e
A fost odată ca niciodată un om foarte sărac. Pe om îl chema Andrei. El avea doar mărunt, o bucată de
sârmă, o colibă în munţii Dragonului Roşu, mai avea şi un câine şi o pisică: Bazilio si Alisa.
Într-o zi Bazilio a venit acasă cu o bucată de pământ în gură. Andrei a luat-o şi i-a dat o formă frumoasă.
Dar după un timp Andrei o scăpă din mână şi aceasta s-a turtit. Andrei mai luă o bucată de pământ şi făcu o
formă şi mai frumoasă, ca şi cea de dinainte. După aceea plecă la drum să întrebe de un leac ca să se facă tare şi
să nu se mai turtească. În drumul său s-a întâlnit cu Dragonul Roşu.
- Dă-mi mie forma ta şi am să te cruţ, spuse dragonul.
Andrei a aruncat dragonului forma, dar dragonului i-a venit un jet de fum şi de foc pe gură. Neputând să se
abţină a scos focul din gură şi a sărit drept pe formă. Forma în flăcări s-a întărit. După ce focul s-a oprit, Andrei a
sărit, a luat forma, s-a dus printre picioarele dragonului şi a fugit la colibă. A dat formei numele
M-ă-r-ţ-i-ş-o-a-r-e.
Luca Florian
54
O călătorie în Germania
Spune-mi ceva despre mărţişoare. Ce crezi tu despre obiceiul ăsta? Poate ai o poveste mai specială cu un
mărţişor... M-am gândit să-i iau ceva lu’ mama. Ceva frumos. Foarte... Să-i iei? Dar aşa, în general, ce crezi
despre mărţişoare? Chiar nu ştiu ce să zic. Te-am blocat. Cam da. Dar la voi la clasă cum se întâmplă cu
mărţişoarele? Cum se dau? Păi, mergem fiecare, Poftim un mărţişor!, zice Mulţumesc!, atât. Fetelor... Dar
profesoarelor? Ne pupă, atât. Şi cum se-ntâmplă? Se face coadă la catedră? Păi venim toţi elevii, vreo 24 şi se
strâng acolo la mărţişoareeee... Nici nu ştie pe care să le-aleagă. Păi ce, nu le ia pe toate? Ba da, dar e greu să
le-aleagă. Cum adică să le-aleagă? Păi la atâtea mărţişoare nu e greu să aleagă? Nu trebuie să le aleagă pe cele
mai frumoase? Dar ce, vă spune care sunt cele mai frumoase? Nu, dar aşa mă gândesc eu. Şi ce crezi că face
învăţătoarea cu mărţişoarele? Le pune-n casă, nu ştiu... Dar înainte să intre învăţătoarea în clasă nu vi le-arătaţi
unii altora, să vedeţi care-s mai frumoase? Nu, nu se face. Şi, cu fetele, aşa, simplu? Da. Venim cu mărţişorul, se
uită, Mersi!, şi-atât. Şi ele îşi pun în piept toate mărţişoarele pe care le primesc de la băieţi? Nu ştiu. Eu le dau şi
plec la mine în bancă. Cred că şi le pun în ghiozdan şi se uită acasă la ele. Dar de ce gâfâi aşa, eşti obosit? Ai
fugit? Da, la fotbal. Unde, la şcoală? Da, aici, la Titulescu. Aaaa, aici aproape. Da. Şcoala nr. 13 - Titulescu. Înainte
îi zicea Ciuvică. Şi unde ai văzut mărţişoare de vânzare? Păi... în oraş, la Piaţa Romană. Am văzut şi tablouri pe
pânză. Acolo erau multe mărţişoare. Multe tarabe. Am dat aşa, un ochi. Dar tu de unde cumperi mărţişoare? Eu,
în ultimul timp, nu prea am mai dat mărţişoare. I-am dat doar lu’ mama, cu fratele meu. I-am cumpărat un
mărţişor care ne-a plăcut nouă foarte mult şi am zis că poate îi place şi ei. Era din ipsos. Dar voi îi daţi
învăţătoarei cadou de 8 martie? Nu. Flori, poate. Eu doar lu’ mama îi dau lucruri. Făcute de mine, de mână. M-am
55
gândit să-i iau şi anul ăsta un cadou. Am 20 de euro pe care i-am strâns. Dar cred că nu-i iau, că s-ar putea să
mergem în Germania şi o să am nevoie de ei.
interviu cu Alex Solomon
56
Cuprins
Structurile antropologice ale mărţişorului ................................................................................................2

Mărţişorul ................................................................................................................................................3
Povestea mărţişorului...............................................................................................................................6
Mărţişor .................................................................................................................................................12
Mărţişoare fără titlu ...............................................................................................................................14
Profesoara satului ..................................................................................................................................14
Sunt născută în Salva, ............................................................................................................................16
Piept de pui. De pui mărţişor .................................................................................................................18
Obositoarele „tradiţii“.............................................................................................................................23
Marte-şoare...........................................................................................................................................26
Gheare şi perniţe ...................................................................................................................................29
Primăvara, prima vară ............................................................................................................................30
Tovarăşa învăţătoare şi cutia cu mărţişoare............................................................................................30
Love story de 5 lei..................................................................................................................................34
Gablonzuri şi organe..............................................................................................................................36
Lăsata secului ........................................................................................................................................38
De la Fondul Plastic la muzeu ................................................................................................................40
Mărţişor .................................................................................................................................................41
False istorii din ţările lui Mar, Ţi şi Şor ...................................................................................................42
57
Lista bibelourilor primite la 1 martie, de către gazda mea, învăţătoare pensionară.................................43

Una din poveştile de pe strada MIHAI VODĂ...........................................................................................44
La şcoala nr. 3 .......................................................................................................................................45
Mărţişor (de ne)uitat ..............................................................................................................................48
Sulf ........................................................................................................................................................50
O legendă ..............................................................................................................................................51
Despre mărţişoare .................................................................................................................................52
M-ă-r-ţ-i-ş-o-a-r-e .............................................................................................................................54
O călătorie în Germania .........................................................................................................................55
58

### - Cartisor de Martisor (MTR)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

### - Cartisor de Martisor (MTR)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

cărţişor de mărţişor Editura LiterNet, 2008

Redactor şi editor format pdf Acrobat Reader: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

Concept: Cosmin Manolache / Lila Passima

Mărţişoarele folosite în această carte au fost preluate de pe siteul Verilor Botez

© 2008 Editura LiterNet pentru versiunea. pdf Acrobat Reader.

Structurile antropologice ale mărţişorului

Întâia zi de martie este însemnată în călindarul darurilor de peste an cu un mărţişor...

Floare de fragă din luna Marţ

Irina Nicolau, 1997

Mărţişoare fără titlu

Sunt născută în Salva,

Piept de pui. De pui mărţişor

Primăvara, prima vară

Tovarăşa învăţătoare şi cutia cu mărţişoare

Love story de 5 lei

De la Fondul Plastic la muzeu

Recunosc că ştiu insuficient despre acest obicei.

False istorii din ţările lui Mar, Ţi şi Şor

Lista bibelourilor primite la 1 martie, de către gazda mea, învăţătoare

Una din poveştile de pe strada Mihai Vodă

Lidia Stareş Ovejan

Mărţişor (de ne)uitat

interviu cu Alex Solomon

Structurile antropologice ale mărţişorului ................................................................................................2

Lista bibelourilor primite la 1 martie, de către gazda mea, învăţătoare pensionară.................................43

S-ar putea să vă placă și