Tema 1 Noţiunea şi sistemul procesului civil şi ale dreptului procesual civil.

Normele de procedură
civilă
1. Procesul civil este activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte pers. sau organe care
participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii
drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Cuprinde două faze:
1. Judecata declanşată prin cererea de chemare în judecată, care învesteşte instanţa competentă; are mai multe etape (nu
este obligatoriu să existe toate):
a) faza scrisă - părţile se încunoştiinţează reciproc asupra pretenţiilor, apărărilor şi probelor;
b) etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată - etapă complexă: în mai multe termene, părţile îşi susţin în mod real şi
contradictoriu pretenţiile, se administrează probe, se analizează şi se pun concluzii;
c) faza căilor extraordinare de atac - poate exista, şi vizează hot definitive sau irevocabile.
2. Executarea silită - în cazul hot. care pot fi puse în executare cu ajut. forţei de constrângere a statului, dacă nu sunt
executate de bună-voie (activitatea instanţei şi a executorilor judecătoreşti).
Astfel: persoana ale cărei drepturi civile nu sunt recunoscute ori e tulburată în exercitarea lor se adresează instanţei prin
cererea de chemare în judecată; judecatorul îl cheamă şi pe pârât; după stabilirea împrejurărilor, se retrage pentru deliberare
şi pronunţarea hotărârii; dacă vreuna din părţi nu e mulţumită de hotărârea dată o poate ataca; hotărârea rămasă definitivă
sau irevocabilă poate fi pusă în executare silită dacă debitorul nu-şi îndeplineşte de bună-voie obligaţia.
2. Noţiunea dreptului procesual civil. Este ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de
către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile (inclusiv din raporturi de drept comercial, de dreptul
familiei, de dreptul muncii etc) ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de
executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Caracterele dr. proc. civ. sunt:
- sancţionator - garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material;
- reglementar - voinţa judecătorului şi a părţilor e limitată de norme;
- formalist - supus exigenţelor de formă şi unor termene;
- de drept comun - dreptul comun al procedurii, se aplică unde nu există dispoziţii speciale.
3. Legăturile dreptului procesual cu alte ramuri de drept
Dr. proc. civ. este ramură distinctă (caracter autonom) ptr. că are obiect propriu de reglementare şi dispune de
metode specifice de reglementare bazate pe principii fundamentale.
a) Dr. proc. civ. şi dr. constituţional. Normele dreptului constitutional sunt fundamentale şi stau la baza oricărei
ramuri de drept. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii; judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii etc.
b) Dr. proc. civ. şi dr. civil. Dreptul material este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale, iar
dr. proc. civ. asigură realizarea lui pe căile cele mai potrivite. Norma procesuală este subordonată normei de drept
substantial.
c) Dr. proc. civ. şi dr. administrativ. Instanţele judecătoreşti au obligaţia să judece cererile celor vătamaţi în drepturile
lor prin acte adminsitrative, putând să se pronunţe şi asupra legalităţii acestor acte. Dr. proc. civ. este dreptul comun în
această materie.
d) Dr. proc. civ. şi dr. comercial. Dr. proc. civ. este dreptul comun în materie.
e) Dr. proc. civ. Dr. proc. pen.civ. Asemănări: - aceleaşi instanţe; - principii fundamentale identice sau similare; -
etape asemănătoare, condiţiile de exercitare fiind uneori diferite. Deosebiri: - natura deosebită a normelor de drept material
apărate; - măsuri de constrângere diferite; - modul de sesizare diferit.
4. Definiţia normelor de procedură civilă
Există două mari categorii de norme civile:
a) norme de drept material (norme de fond) - reglementează raporturile sociale cu privire la persoane, între subiecţii de
drept şi patrimoniul lor;
b) norme de drept procesual - reglementează raporturile sociale legate de înfăptuirea justiţiei şi punerea în executare a
hot. şi a altor titluri executorii.
5. Clasificarea normelor de procedură civilă:
a) după obiect:
- de organizare judecătorească - reglementează org. şi funcţ. instanţelor;- au caracter imperativ, cu excepţia normelor
privitoare la recuzarea judecătorilor;
- de competenţă - sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (generală),
modul de repartizare între instanţe de drept diferit (materială) şi între instanţe de acelaşi grad (teritorială);
Au caracter imperativ; în principiu, doar normele de competenţă teritorială au caracter dispozitiv, cu excepţia celor care
se referă la persoane şi la bunuri.
- de procedură propriu-zise - reglementează modul de judecare şi de executare; pot fi:
- de procedură contencioasă;
- de procedură necontencioasă;
- de executare silită.
În principiu, au caracter imperativ cele care determină ordinea firească a judecăţii, etapele şi principiile; au caracter
dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru părţi.
b) după întinderea câmpului de aplicare:

1
 - generale - se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă legea nu prevede altfel;
- speciale - numai într-o anumită materie, cuprind dispoziţii derogatorii, de strictă interpretare şi aplicare; se aplică cu
prioritate şi se completează cu cele generale.
c) după caracterul conduitei pe care o prescriu:
- imperative - impun o anumită conduită obligatorie, de la care este interzis să se deroge, chiar cu autorizarea instanţei;
nerespectarea atrage nulitatea ababsolută; aplicarea poate fi cerută de oricare din părţile din proces, inclusiv din oficiu, de
către instanţă; viciile unui act procedural săvârşit prin încălcarea unei norme imperative nu pot fi acoperite prin voinţa
părţilor;
- dispozitive (supletive) - suplinesc voinţa neexprimată a părţilor, îngăduindu-le să îşi exercite dreptul de dispoziţie;
părţile se pot înţelege, în anumite limite, nerespectarea atrage nulitatea relativă; aplicarea poate fi cerută doar de către
partea în favoarea căreia acţionează norma; partea interesată poate renunţa la invocarea încălcării normei supleative.
Pentru distingerea caracterului imperativ sau dispozitiv al normelor de procedură se folosesc următoarele criterii: a)
exprimarea legiuitorului;şi b) când exprimarea nu permite calificarea exactă, criteriul finalităţii textului: au caracter
imperativ normele care, prin finalitatea lor depăşesc interesul personal şi vizează un interes general.
Tema 2 Competenţa instanţelor de judecată
Competenţa instanţelor de judecată este aptitudinea, recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau altui organ de
jurisdicţie civilă, de a judeca o anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu).
Este o competenţă de atribuţie ptr. că e stabilită de lege după anumite criterii. Se referă la instanţă şi nu la judecători.
Clasificarea normelor de competenţă:
1. după organul jurisdicţional:
a) norme de competenţă generală - reglementează activitatea tuturor organelor jurisdicţionale; are caracter absolut;
b) norme de competenţă jurisdicţională - în cadrul aceluiaşi sistem de organe; reglementează activitatea fiecărui organ
de jurisdicţie; se subdvid în:
- norme de competenţă materială (au caracter absolut) - ne raportăm la instanţe judecătoreşti de grad diferit;
reglementate de norme imperative:
- competenţă materială funcţională - după felul atribuţiilor jurisdicţionale;
- competenţă materială procesuală - în funcţie de obiect, valoare sau natura litigiului.
- norme de competenţă teritorială - au caracter imperativ; stabilesc competenţa teritorială în materie de starea şi
capacitatea persoanelor; sunt norme pentru instanţe de acelaşi grad:
- competenţă teritorială de drept comun - cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa de drept comun
competentă din punct de vedere teritorial; au caracter relativ;
- competenţă teritorială facultativă (alternativă) - reclamantul îşi poate alege între mai multe instanţe; au caracter relativ;
- competenţa teritorială exclusivă - numai la o anumită instanţă; au caracter absolut.
2. după caracterul normelor ce reglementează competenţa:
- competenţă absolută - reglementată prin norme imperative, obligatorii atât pentru părţi, cat şi pentru instanţă;
necompetenţa absolută a instanţei poate fi invocată oricând, atât în faţa instanţei de fond, cât şi a instanţei de apel sau de
recurs;
- competenţă relativă - reglementată de norme dispozitive, părţile pot deroga, încălcarea normelor nu poate fi invocată
decât de către pârât şi numai prin întâmpinare sau în prima zi de judecată.
Competenţa generală
Atunci când o lege specială nu stabileste expres competenţa altui organ de jurisdicţie, litigiul va fi soluţionat de către
instanţele judecătoreşti:
a) în materie financiară:
Colegiul jurisdicţional: despăgubiri şi amenzi pentru abateri financiare făcute de administratori, gestionari; contestaţiile
acestora la acte de imputaţie pentru abateri financiare; plângeri împotriva p-v de sancţionare încheiate de organele de
control ale Curţii de Conturi.
Secţia jurisdicţională: conflicte de competenţă între colegii; cereri de strămutare de la un colegiu la altul; recursuri
împotriva hot. colegiilor; recursuri împotriva hot. secţiilor jurisdicţionale, judecate în prima instanţă; recursuri în interesul
legii împotriva hot. definitive ale colegiilor jurisdicţionale.
Curtea de Conturi: recursuri în interesul legii împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor şi ale secţiilor
jurisdicţionale; conflicte de competenţă între secţiile jurisdicţionale şi colegiile jurisdicţionale; conflictul de competenţă
între Curtea de Conturi şi o instanţă judecătorească este soluţionat de cătreICCJ; contestaţiile privind stabilirea şi încasarea
impozitului pe salarii şi a altor sume datorate bugetului administraţiei de stat se fac în termen de 30 de zile, la Direcţiile
generale ale finanţelor publice judetene, care emit decizii, împotriva lor se face contestaţie la Min. Finanţelor.
b) în materie de invenţii şi mărci:
Competent este OSIM; contestaţiile împotriva hotărârilor OSIM sunt soluţionate de Comisia de Reexaminare din cadrul
OSIM; împotriva hotărârilor acesteia se face recurs la TMB, în 3 luni de la comunicare; în competenţa instanţelor intră:
litigiile cu privire la calitatea de inventator; anularea unui brevet de invenţie emis de OSIM, cererea privind acordarea unei
licenţe obligatorii.
c) în materia pensiilor de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială:
Contestaţiile la deciziile Oficiilor de Pensii se fac în termen de 30 de zile de la comunicare la Comisia de Contestaţii de
pe lângă Direcţiile judeţene de muncă şi protecţie socială.
d) în materia contravenţiilor:

2
 Competentă este judecătoria în raza căreia a fost săvârşită contravenţia pentru plângerile împotriva p-v de sancţionare
contravenţională.
e) în materia exercitării drepturilor şi indatoririlor parintesti:
Autoritatea tutelară - pentru vizitarea minorului în timpul căsătoriei, când părinţii sunt despărţiti în fapt; instanţă - în
timpul divorţului.
f) în materia încredinţării minorului:
Încredinţarea lor altor pers. decât părinţilor se face de către comisiile pentru ocrotirea minorilor; în timpul divorţului
însă, sau ca urmare a decăderii părinţilor din drepturile părinteşti se face în instanţa de judecată.
g) în materia inregistrarilor de stare civilă şi a actelor de stare civilă:
Efectuarea şi reconstituirea - Starea Civilă; anularea, rectificarea, completarea,îinregistrarea tardivă a naşterii - instanţă.
h) în materia schimbării numelui şi a prenumelui:
Pe cale administrativă - organele de poliţie; ca urmare a divorţului, desfacerii adopţiei - instanţă.
i) în materie succesorală:
Dacă succesorii se înţeleg - notariatul, dacă nu - instanţă;
j) în materie electorală:
Tribunalul - contestaţiile la constituirea Comisiilor electorale; tribunalele şi judecătoriile - contestaţiile privind
admiterea sau respingerea candidaturilor pentru comisiile locale; ÎCCJ - contestaţiile privind formarea şi componenţa
Biroului electoral Central.
k) în materia competenţei Curţii Constituţionale:
Constituţionalitatea actelor normative (controlul anterior, controlul posterior) şi partidele politice-
l) în materia litigiilor de muncă: judecătoria.
m) în materia contenciosului administrativ:
Orice pf sau j, dacă se consideră vătămată în drepturile sale printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat
(inclusiv nerăspunderea petiţionarului, în temen de 30 de zile de la înregistrarea cererii) al autorităţii administrative de a îi
rezolva cererea, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Competenţa materială
1. Competenţa materială a judecătoriei
a) în prima instanţă, toate cererile, în afară de cele date prin lege în competenţă altor instanţe; sunt instanţe de drept
comun pentru judecata în primă instanţă;
b) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice sau a altor organe cu activitate jurisdicţională (ex:
plângerile împotriva pv de sancţionare contravenţională);
c) în orice alte materii date prin lege în competenţă lor (ex: contestaţia la executarea silită).
2. Competenţa materială a tribunalului
a) în primă instanţă:
- cereri în materie comercială, cu o valoare > de 10 mil.;
- cereri privind drepturi şi obligaţii civile, cu o valoare > de 150 mil.
- cereri în materie de contencios administrativ;
- în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;
- în materie de încuviinţare a adopţiilor, nulitate sau desfacere;
- cereri privind punerea sub interdicţie, declararea dispariţiei sau morţii;
- cereri privind nulitatea căsătoriei, decăderea din drepturile părinteşti;
- în materia exproprierii;
- cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în procese penale;
- cereri de recunoaştere a hotărârilor date în ţări străine, sau de încuviinţare a executării silite a aceloraşi hotărâri.
b) ca instanţe de apel - apelurile împotriva hotărârilor date de judecătorii;
c) ca instanţă de recurs - recursurile împotriva hotărârilor judecătoriilor, pronunţate în ultima instanţă;
d) în orice alte materii date, prin lege, în competenţa lor:
- căi extraordinare de atac împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţia la executare, când tribunalul este instanţă de executare;
- cereri de îndreptare a greşelilor materiale din propriile hotărâri;
- conflicte de competenţă între două tribunale aflate în raza lui, sau între o judecătorie din raza lui şi un alt organ
jurisdicţional;
- cererea de recuzare a tuturor judecătorilor de la o judecătorie din raza sa;
- cereri de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa, pe motiv de rudenie sau de afinitate.
TMB are în competenţă exclusivă:
-îinregistrarea partidelor politice;
- în materie de invenţii şi mărci;
- validarea alegerii Primarului General al capitalei;
- cereri de adoptie cu element de extraneitate.
3. Competenţa materială a Curtii de Apel
a) în prima instanţă - cererile în materie de contencios administrativ privind actele administraţiei publice centrale,
judeţene şi a mun. Bucuresti;

3
 b) ca instanţă de apel - apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de către tribunale;
c) ca instanţă de recurs - recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor, pronunţate în apel;
d) în orice alte materii date de lege în competenţa lor:
- conflictele de competenţă între două tribunale, sau un tribunal şi o judecătorie care se află în raza sa, între două
judecătorii care nu se află în raza aceluiaşi tribunal sau între un tribunal din raza sa şi un alt organ jurisdicţional;
- cererile de strămutare de la un tribunal la altul, din raza sa, pe motiv de rudenie sau afinitate;
- contestaţiile la executarea silită, când Curtea de Apel este instanţa de executare;
- cereri de îndreptare a greşelilor materiale din propriile hotărâri.
4. Competenţa materială a ÎCCJ
- recursuri împotriva hotărârilor Curţii de Apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
- recursurile în interesul legii;
- recursurile în anulare;
- în orice materii date în competenţa sa, prin lege;
- conflicte de competenţă între două curţi de apel; între două tribunale, sau între un tribunal şi o judecătorie, sau între
două judecătorii care nu aparţin aceleiaşi curti de apel; între o Curte de Apel şi un alt organ jurisdicţional; între Curtea de
Conturi şi instanţă; între ÎCCJ şi o altă instanţă;
- cereri de recuzarea a unei Curţi de Apel;
- cereri de strămutare, pe motiv de rudenie sau de afinitate, de la o Curte la alta;
- cereri de strămutare pentru bănuiala legitimă, sau siguranţa publică, de la oricare instanţă;
- contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărâri;
- cereri de îndreptare a greşelilor materiale din propriile hotărâri.
ÎCCJ - în Secţii Unite:
- recursuri împotriva hotărârilor sale, pronunţate în primă instanţă;
- recursuri în interesul legii şi în anulare, împotriva deciziilor secţiilor CSJ;
- recursuri în interesul legii împotriva instanţelor ce s-au pronunţat diferit în cauze asemănătoare, pentru asigurarea
unităţii de practică.
ÎCCJ - în complet de 7 judecători:
- contestaţii împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, privind îndepărtarea din magistratură pentru boală psihică,
vădită incapacitate profesională;
- contestaţii împotriva sancţiunilor aplicate de Consiliul Superior al Magistraturii, sau de Comisia de Disciplină a
Ministerului Public;
- contestaţii împotriva deciziilor comisiei disciplinare a ÎCCJ, pentru abateri săvârşite de magistraţii asistenţi ai ÎCCJ.
Competenţa teritorială
1. Competenţa teritorială de drept comun:
Cererea se depune:
- la instanţa de la domiciliul pârâtului, pentru pf;
- la instanţa sediului principal la firmei, pentru pj;
- dacă pârât este o asociaţie sau o societate fără personalitate juridică - la instanţa de la domiciliul persoanei căreia i s-a
încredinţat preşedinţia sau directoratul; dacă o astfel de persoană nu există - la instanţa domiciliului oricăruia dintre
asociati.
Domiciliu este adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, fără mutaţie. Dacă domiciliul sau reşedinţa pârâtului sunt
necunoscute cererea se depune la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.
Dacă pârâtul este stabilit în străinătate cererea se depune la instanţa unde a avut ultimul domiciliu în ţară.
2. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)
Se poate opta pentru introducerea cererii (odată făcută alegerea, reclamantul nu mai poate reveni), în cazul în care:
- pârâtul are şi asezări agricole, comerciale, industriale – la instanţa de la acea asezare, pentru obligaţiile ce trebuiau
executate pe plan local;
- dacă pârâtul (pj) are şi o reprezentanţă - la instanţa unde se află aceasta, pentru obligaţiile care trebuiau executate pe
plan local;
- cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice - la instanţele din capitala sau din reşedinţa
judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; când mai multe judecătorii din raza aceluiaşi tribunal sunt competente – la
judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală la jud. S 4;
- mai multi pârâţi - la oricare din domicilii-
Art. 10: 8 cazuri de competenţă alternativă:
- pentru desfacerea unui contract - şi la instanţa locului unde trebuia executat;
- pentru obligaţiile comerciale - la instanţa locului încheierii contractului sau la cea a locului unde trebuie executată
obligaţia;
- pentru contractul de transport - la instanţa locului de plecare sau la instanţa locului de sosire;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un contract de locaţiune - instanţa locului unde se află imobilul;
- în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa diferită de cea a soţului - instanţa reşedinţei femeii;
- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin - instanţa locului de plată;
- cererile pentru pensie alimentară - instanţa domiciliului reclamantului;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit - instanţa locului unde s-a săvârşit acel fapt.

4
 - în materie de asigurare - instanţa domiciliului asiguratului, sau unde se află bunurile asiguratului sau unde s-a produs
accidentul.
3. Competenţa teritorială exclusivă:
- pentru imobile - instanţa unde se află imobilul;
- în materia moştenirii - instanţa ultimului domiciliu al defunctului (domiciliu, reşedinţa sau ultima locuinţă efectivă);
- pentru contravenţii - instanţa de la locul săvârşirii contravenţiei;
- pentru persoane:
- la divorţ:
- instanţa de la domiciliul pârâtului, dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte la domiciliul conjugal;
- instanţa de la domiciliul reclamantului, dacă domiciliul pârâtului nu este cunoscut.
- pentru încuviinţarea adopţiei:
- instanţa de la domiciliul adoptatorului;
- instanţa de la sediul unităţii de ocrotire, când copilul este părăsit şi ocrotit;
- instanţa de la domiciliul copilului, pentru adopţiile cu element de extraneitate.
- pentru declararea dispariţiei sau a morţii - instanţa de la ultimul domiciliu al dispărutului.
Prorogarea competenţei
O instanţă, competentă să soluţioneze cererea cu care a fost sesizată, devine competentă (în temeiul legii, a unei hotărâri
judecătoreşti pronunţată de o instanţă superioară, sau prin convenţia părţilor) să rezolve şi cereri care, în mod obişnuit nu
intră în competenţa sa.
1. Prorogarea legală - cazuri expres prevăzute de lege:
- art 9 - în cazul coparticipării procesuale pasive, reclamantul poate introduce cererea la instanţa domiciliului
oricăreia din pârâţi;
- art. 17 - cererile accesorii şi incidentale sunt de competenţa instanţei care judecă cererea principală:
- dacă sunt mai multe capete de cerere, dintre care unele sunt accesorii, acestea vor fi soluţionate de instanţa competentă
pentru cererea principală (chiar dacă erau de competenţa altei instanţe);
- cererile privind luarea măsurilor asigurătorii, pentru asigurarea dovezilor, cereri prin care pârâtul are pretenţii proprii
împotriva reclamantului, au caracter incidental şi vor fi soluţionate de aceeaşi instanţă;
- art. 164 - conexitatea: părţile pot cere întrunirea mai multor pricini ce se află în faţa aceleiaşi instanţe sau instanţe
deosebite de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă
legătură (poate fi făcută la cererea părţilor sau din oficiu); dosarul va fi trimis mai întâi instanţei care a fost învestită prima,
dacă părţile nu cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe sau dacă una din pricini este de competenţa unei anumite
instanţe şi părţile nu o pot înlătura;
- art. 163 - în doctrină (dar nu poate fi reţinută) - litispendenţa - nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi
cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe (cererile trebuie să se afle pe rolul aceleiaşi instanţe
sau a unor instanţe diferite, dar deopotrivă competente şi de fond).
2. Prorogarea judecătorească:
- în caz de delegare a instanţei;
- în caz de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanţe, sau când din cauza recuzării nu se poate întruni completul de
judecată;
- în caz de strămutare a pricinilor;
- în caz de admitere a recursului şi de casare cu trimitere la altă instanţă decât aceea care a judecat prima oara fondul,
dar egală în grad cu aceasta.
In toate aceste cazuri cauza se va soluţiona de o instanţă egală în grad, stabilită prin hotărâre judeactorească; calea de
atac asupra hot pronunţate de instanţa învestită prin prorogare se face de către instanţa superioară acesteia.
3. Prorogarea convenţională
Se face acolo unde legea permite, prin convenţie în scris sau verbal (în faţa instanţei alese), cu îndeplinirea unor
condiţii:
- părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu şi consimţământul liber şi neviciat;
- convenţia părţilor să fie expresă;
- în convenţie să se determine exact instanţa aleasă;
- instanţa aleasă să nu fi necompetentă absolut.
Convenţia poate fi încheiată înaintea ivirii litigiului (dacă legea nu interzice expres); dacă convenţia este încheiată
după sesizarea unei instanţe, părţile pot stabili o altă instanţă numai până la prima înfăţişare.
Tema 3 Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei. Strămutarea pricinilor
Hotărârea trebuie să fie dată în condiţii de obiectivitate astfel judecătorul nu trebuie să fie interesat în cauza pe care o
judecă şi să nu fie pus în situaţia de a se pronunţa de două ori asupra ei.
Delegarea instanţei
Partea interesată poate cere ÎCCJ să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă, atunci când aceasta
din urmă, datorită unor împrejurări excepţionale este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze.
Incompatibilitatea
Judecătorul nu poate face parte din completul de judecată în următoarele situaţii:
- a pronunţat o hotărâre într-o pricină şi nu poate judeca în apel sau recurs;
- nu se poate pronunţa în aceeaşi pricină care a fost casată cu trimitere spre rejudecarea cauzei;

5
 - nu se poate pronunţa dacă a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi cauză.
Fiind reglementată prin norme imperative, se poate ridica excepţia de oricare din părţi, de către procuror sau de către
instanţă din oficiu, în faţa instanţei de fond, de apel sau de recurs.
Abţinerea şi recuzarea
Cazurile de abţinere şi de recuzare (art. 27) se aplică ptr. judecători şi pentru procurori, grefieri, magistraţii-asistenţi de
la ÎCCJ şi experţi, mai puţin pentru lit. g:
a) când judecătorul, soţul sau, ascendenţii sau descendenţii au vreun interes, sau când judecătorul este soţ, rudă sau afin
până la gradul al IV lea cu vreuna din părţi;
b) când judecătorul este soţ, rudă sau afin în linie directă sau colaterală, până la gradul al IV lea inclusiv, cu avocatul
sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
c) când soţul în viaţă şi nedespărţit al judecătorului este rudă sau afin al uneia din părţi până la gradul al IV lea
inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă sau despărţit, au rămas copii;
d) dacă judecătorul, soţul sau rudele lor până la gradul al IV lea au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau
dacă au o judecată la instanţa la care una din părţi este judecător;
e) dacă între acele persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
f) dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi;
g) dacă judecătorul a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri;
h) dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricină;
i) dacă există vrăjmăşie între judecător, soţul sau una din rudele sale până la gradul al IV lea şi una din părţi, soţul
sau una din rudele acestuia până la gradul al III lea.
Abţinerea este normă imperativă; recuzarea este normă dispozitivă. Abţinerea se propune de către judecător, iar
recuzarea de către partea interesată (verbal sau în scris pentru fiecare judecător) înainte de începerea dezbaterilor.
Judecata cererii se face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, şi în timpul acesta nu se face nici un act de
procedură; instanţa competentă se pronunţă asupra cererii printr-o încheiere şi va arăta şi ce acte făcute de judecătorul care
s-a abţinut sau a fost recuzat vor fi păstrate.
Încheierea prin care instanţa s-a pronunţat asupra admiterii, ca şi cea prin care a admis recuzarea nu este atacabilă.
Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca odată cu fondul.
Strămutarea pricinilor
Se poate cere:
- pe motiv de rudenie sau de afinitate (când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al IV lea printre
magistraţii de la instanţa sesizată); cerere făcută de partea interesată numai înaintea începerii oricărei dezbateri; competenţa
aparţine instanţei ierarhic superioare;
- banuiala legitimă (se presupune că obiectivitatea poate fi ştirbită de împrejurările cauzei, a calităţii părţilor sau
vrăjmăşiei locale); cerere făcută de partea interesată în orice stare a pricinii; competenţa aparţine ÎCCJ;
- siguranţa publică; cerere făcută de procurorul care pune concluzii la ÎCCJ în orice stare a pricinii; competenţa aparţine
ÎCCJ.
Soluţionarea cererii se face în secret, în camera de consiliu, cu participarea părţilor; preşedintele instanţei poate cere
suspendarea cauzei; hotărârea se dă fără motivare şi nu e supusă nici unei căi de atac; dacă cererea se admite, cauza se
trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad, arătându-se în ce măsură actele îndeplinite de instanţă vor fi păstrate.
În cazul în care nu s-a suspendat pricina şi hotărârea de strămutare s-a dat după ce instanţa s-a pronunţat, în literatură s-
a propus ca hotărârea să fie considerată neavenită şi instanţa la care s-a strămutat să se pronunţe pe fond ca şi cum prima
hotărâre nu ar exista.
Excepţia de necompetenţă
Este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa contestată pe parcursul procesului (după sesizarea instanţei
şi înainte de pronunţarea unei hotărâri).
Dacă s-a pronunţat o hotărâre în prima instanţă, se invocă necompetenţa prin apel. Dacă s-a pronunţat o hotărâre
irevocabilă, se invocă necompetenţa prin recurs.
Excepţia de necompetenţă absolută – încalcă competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă; poate fi invocată
de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă, pe tot parcursul procesului.
Excepţia de necompetenţă relativă – încalcă competenţa teritorială (mai puţin cea exclusivă); poate fi invocată numai
de către pârât.
Dacă excepţia este admisă, instanţa hotărăşte instanţa competentă sau organul jurisdicţional competent, apoi îşi declină
competenţa; dacă este competent un organ al statului fără activitate jurisdicţională, nu îşi declină competenţa, ci respinge
cererea ca inadmisibilă; dacă litigiul are un element de extraneitate, admiţându-se excepţia, se respinge cererea ca nefiind
de competenţa instanţelor române.
Împotriva hotărârii de dezînvestire-învestire se poate face apel şi recurs în termen de 15 zile de la pronunţare, iar după
ce devine irevocabilă, dosarul se trimite la instanţa competentă;
Actele de procedură făcute de instanţa necompetentă sunt nule, cu excepţia probelor care rămân câştigate cauzei şi nu
vor fi refăcute decât pentru motive temeinice.
Conflictele de competenţă
În cazul în care instanţa care a primit dosarul prin hotărârea de declinare a competenţei dată de altă instanţă constată că
este necompetentă şi competenţa aparţine instanţei care a trimis dosarul rezultă un conflict de competenţă negativ (mai

6
multe instanţe sesizate cu aceeasi cerere, cel puţin una să fie competentă, s-au declarate competente prin hotărâri rămase
definitive iar declinările sunt reciproce).
Dacă se declară ambele competente, în cazul normelor de competenţă teritorială alternativă este un conflict pozitiv.
Conflictele de competenţă se rezolvă pe calea regulatorului de competenţă de către instanţa superioară comună
instanţelor aflate în conflict.
Instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul, în cazul conflictului pozitiv, şi ultima instanţă care s-a pronunţat asupra
competenţei, în cazul conflictului negativ, va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei
competente să soluţioneze conflictul (dreptul de a sesiza această instanţă nu aparţine părţilor).
Instanţa competentă să soluţioneze conflictul hotărăşte în camera de consiliu, fără citarea părţilor; trimiterea dosarului la
instanţa competentă se face numai după rămânerea irevocabilă a regulatorului (care poate fi atacat cu recurs în termen de 5
zile de la pronunţare; recursul este soluţionat de instanţa ierarhic superioară/secţiile unite ale CSJ, cu citarea părţilor);
instanţa căreia i se trimite dosarul nu îşi va mai putea declina competenţa, dacă nu au apărut temeiuri noi.
Conflictele între instanţe şi alte organe cu activitate jurisdicţionale se rezolvă, la sesizarea instanţei unde s-a ivit
conflictul, de către instanţa ierarhic superioară.
Tema 4 Acţiunea civilă. Măsurile asigurătorii
Acţiunea civilă
1. Definiţii. Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură
protecţia dreptului subiectiv civil (cel afirmat, pretins de o persoană), prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care
este încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - pf sau j - în virtutea căreia
aceasta poate, în limitele dreptului şi ale moralei, să aibă o anumite conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare (să
dea, să facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie.
Acţiunea nu este acelaşi lucru cu cererea de chemare în judecată (care este numai una din formele de manifestare a
acţiunii, prin care se declanşează procesul civil). Dreptul la acţiune cuprinde o serie de drepturi: de a sesiza instanţa, de a
solicită probe, de a obţine condamnarea pârâtului, de a obţine executarea silită etc. În ceea ce priveşte unele componente,
dreptul la acţiune va putea fi exercitat numai înăuntrul termenului de prescripţie.
Dreptul la acţiune se exercită în ordinea, condiţiile şi termenele stabilite de legea procesuală.
Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de
lege. Titularul dreptului subiectiv prescris va putea aduce probe pentru a dovedi întreruperea sau suspendarea termenului de
prescripţie.
Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care a fost nesocotit dreptul subiectiv civil, dar pe lângă interesul de a
acţiona trebuie să existe şi voinţa de a acţiona (a titularului sau a altor pers. sau organe cărora legea le recunoaşte
legitimitatea procesuală activă de a a acţiona).
2. Elementele acţiunii civile
A. Părţile
Se numesc reclamant şi pârât (în cererea de chemare în judecată), apelant şi intimant (în apel), recurent şi intimat
(în recurs), contestator şi intimat (în contestaţia în anulare), revizuent şi intimat (în revizuire), creditor şi debitor (în
faza executării silite).
Părţi sunt pers. care s-au legat în raportul juridic dedus judecăţii, nu reprezentanţii lor legali sau convenţionali; alături
de cele legate iniţial prin acţiune, se pot alătura şi alte pers. care vor dobândi calitatea de părţi.
B. Obiectul acţiunii civile este protecţia dreptului subiectiv civil şi a intereselor pentru realizarea cărora calea justiţiei
este obligatorie.
În momentul în care se recurge la acţiune se declanşează procesul, care are ca obiect ceea ce părţile înţeleg să supună
judecăţii: acţiunea - problema de fapt şi problema de drept.
În cazul cererii de chemare în judecată, obiectul este pretenţia concretă a reclamantului, care determină competenţa şi
compunerea, influenţează admisibilitatea unor probe şi fixarea taxei de timbru.
C. Cauza acţiunii civile este scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scopul care exprimă
şi caracterizează voinţa juridică a acestuia de a afirma pretenţia sa în justiţie; ex: în cazul revendicării unui bun, cauza
acţiunii este deţinerea abuzivă a acelui bun şi voinţa de a face ca această deţinere să înceteze, iar cauza cererii de
chemare în judecată poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea etc.
Cauza acţiunii trebuie să fie reală (pornirea acţiunii să fie determinată de scopul pe care titularul urmăreşte să îl obţină),
licită şi morală (să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială).
Examinând cererea de chemare în judecată, instanţa trebuie să aprecieze: dacă e cazul să se pună în mişcare acţiunea, şi
dacă cererea cuprinde elementele de mai sus.
Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile sunt:
a) afirmarea unui drept (care trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie exercitat în limitele sale externe şi
interne, cu bună-credinţă şi să fie actual, adică să nu fie supus unui termen) - dacă nu există, acţiunea se respinge (dacă nu
este actual, va fi respinsă ca prematură);
b) interesul (care trebuie să fie legitim, să fie personal, să fie născut şi actual) - dacă nu acţiunea se respinge;
c) capacitatea procesuală: de folosinţă (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual - pf prin naştere, pj
de la data înregistrării) şi de exerciţiu (aptitudinea de a exercita drepturile şi de a îndeplini obligaţiile); reprezentarea -
pentru pers. fizice lipsite total de capacitate de exerciţiu; asistarea - pentru pers. cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

7
autorizarea - în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal ce asistă pe
cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte de dispoziţie.
d) calitatea procesuală - reclamantul care porneşte acţiunea trebuie să justifice atât capacititatea sa procesuală activă, cât
şi pe cea pasivă a pârâtului.
3. Clasificarea acţiunilor civile:
a) în funcţie de scopul material urmărit de reclamant:
1. acţiuni în realizarea dreptului - se solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru
nu mai este posibil, la despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit;
2. acţiuni în constatare - se solicită să se constate numai existenţa unui drept al reclamantului sau inexistenţa unui drept
al pârâtului împotriva sa, deosebim:
- acţiunile declaratorii - se cere instanţei să se constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic;
- acţiunile interogatorii - titularul dreptului, în mod preventiv, cheamă în judecată o pers. care ar putea eventual să îi
conteste dreptul, pentru a lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul.
3. acţiuni în constituire de drepturi - se solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă, pentru a
deduce consecinţele ce se impun, în vederea creerii unor situaţii juridice noi.
b) în funcţie de natura dreptului ce se valorifică prin acţiune:
1. acţiunile personale - se valorifică un drept personal, de creanţă; sunt mobiliare şi imobiliare;
2. acţiunile reale - se valorifică un drept real; sunt mobiliare şi imobiliare;
3. acţiunile mixte.
c) în funcţie de calea procedurală aleasă:
1. principale;
2. accesorii - a căror rezolvare depinde de soluţia din acţiunea principală;
3. incidentale - pot avea şi existenţă de sine-stătătoare, dar sunt formulate într-un proces deja început.
Măsurile asigurătorii
1. Sechestrul judiciar
Se face numai asupra unui bun în legătură cu care are loc judecata, şi numai dacă se dovedeşte necesitatea înfiinţării lui
(pericol de dispariţie, degradare, înstrăinare, proastă administrare).
Cererea poate fi făcută de oricare din părţi (dar şi de creditorii părţilor).
Soluţionarea cererii se face cu citarea părţilor - dosar distinct de fond - de către instanţa sesizată cu cererea
principală, fie că este pe rolul său sau într-o cale de atac (nu se admite în apel sau recurs).
Dacă cererea se admite, bunul se încredinţează unei persoane numite sechestru judiciar (care poate fi deţinătorul
bunului sau o a treia persoană numită de instanţă - dacă părţile nu se înţeleg), care va fi remunerat cu o sumă fixată de
instanţă (care nu poate fi mai mare de 10% din venitul net anual al bunului) şi care va putea face toate actele de conservare
şi de administraţie, va încasa orice venituri şi sume datorate, va putea plăti datorii cu caracter curent etc.
Sechestrul judiciar ia sfârşit o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii asupra fondului, bunul se predă părţii care a
câştigat procesul.
2. Sechestrul asigurător
Indisponibilizarea unei cantităţi de bunuri mobile (lucruri şi fructe care se află în casă, moşia sau pământul închiriat
ori arendat sau care se află în alt loc fără consimţământul proprietarului) ale pârâtului debitor (ce se află la el sau la un
terţ), care urmează să fie vândute silit pentru realizarea creanţei reclamantului, dacă, în momentul în care acesta a
obţinut o hotărâre definitivă, debitorul nu îşi execută de bună-voie obligaţia.
Bunurile mobile nu formează obiectul litigiului, ci o sumă de bani.
Se pune de către executorul judecătoresc de la instanţa în raza căreia se află imobilul, după regulile de la urmărirea silită
imobiliară.
Cererea se introduce la instanţa domiciliului debitorului; are însă prioritate instanţa care soluţionează cererea principală;
poate fi introdusă de creditorul a cărui creanţă este constatată printr-un act scris (dacă nu are act scris, este obligat să
depună o cauţiune de 1/3 din valoarea reclamată) şi este ajunsă la termen; acestuia i se poate cere să depună cauţiune;
Este o procedură necontencioasă, instanţa se pronunţă fără citarea părţilor, printr-o încheiere, supusă căilor de atac; se
poate face contestaţie la executare împotriva modului de aplicare a sechestrului.
Măsura încetează la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în procesul principal, când sechestrul asigurător devine
sechestru definitiv executoriu.
În materie comercială, sechestrul se poate înfiinţa numai cu dare de cauţiune (fixată de instanţă, nu se aplică 1/3),
aceasta dacă cerere de sechestru nu se face în virtutea unui efect comercial la ordin sau la purtător, protestat pentru neplată.
3. Poprirea asigurătorie
Indisponibilizarea sumelor de bani sau efectelor (titluri de valoare), pe care debitorul le are de primit de la un
terţ debitor al său, pentru ca, după obţinerea titlului executoriu, creditorul să-şi indestuleze creanţa din aceste
sume/efecte.
Jurisprudenţa distinge între:
1. proprirea asigurătorie - caracter conservatoriu; există două raporturi juridice: între creditorul popritor şi debitorul
poprit (1) şi între debitorul poprit şi terţul poprit (2);
2. poprirea executorie - se naşte şi al treilea raport - terţul poprit este obligat să plătească datoria către creditorul
popritor.

8
 Instanţa poate stabili o cauţiune (trebuie să îi stabilească şi cuantumul) care trebuie plătită înainte de încuviinţarea
popririi.
Judecătorul trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii:
- popritorul să fie creditor al debitorului urmărit, iar acesta din urmă să fie creditor al terţului poprit;
- să existe dovada intentării acţiunii de fond;
- depunerea cauţiunii (care este obligatorie şi este de ½ din valoarea reclamată - nu din suma pe care o popreşte - în cazul
în care nu există act scris).
Cererea trebuie introdusă la judecătoria de la sediul terţului poprit sau al debitorului şi soluţionată în camera de consiliu,
fără citarea părţilor. Dacă cererea este admisă se emite ordonanţa de poprire prin care se indisponibilizează suma din care
se va îndestula creditorul popritor (indisponibilizarea este totală, chiar dacă suma poprită este mai mare decât creanţa).
Poprirea în materie comercială se poate înfiinţa numai pe bază de titlu.
Tema 5 Participanţii la procesul civil
Instanţa judecătorească
1. Noţiune
Organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi (include toate organele de jurisdicţie). Organul în
funcţiune - judecătorul, completul de judecată.
2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil
Instanţa este chemată să rezolve litigiile; rezolvarea cererii cu care a fost sesizată implică două funcţii procesuale:
cercetarea cauzei şi soluţionarea ei.
Judecătorul este independent şi se supune numai legii şi următoarelor principii: contradictorialitatea, dreptul de apărare
şi disponibilitatea.
Activitatea judecătorului constă în acte procedurale (rezoluţii, încheieri, p-v etc).
3. Compunerea instanţei
Complet format din mai multi judecători conform principiului colegialităţii.
La judecătorii: - complete de 2 judecători; excepţii (complet unic):
- cereri introduse pe cale principală - pensii de întreţinere, litigii patrimoniale pentru bunuri mobile sau sume de bani < 30
lei (dacă nu este succesiune sau împărţeală de bunuri), cereri privind înregistrările de stare civilă; cereri de orice fel
referitoare la popriri, litigii de muncă privind pretenţiile băneşti < 10 lei;
- procese şi cereri care se soluţionează de judecătorii în ultimă instanţă;
- cererile şi căile de atac de competenţa judecătoriilor referitoare la cauzele de la primele două puncte;
Tribunalele şi curtile de apel - în primă instanţă - în complete de 2 judecători; apelurile şi recursurile - în complete de
3 judecători; la tribunale, în temeiul unor norme speciale este posibil ca activitatea jurisdicţională să fie desfăşurată şi de un
singur judecător (ex: judecătorul delegat pe lângă Registrul Comerţului).
La aceste instanţe, completele sunt alcătuite de către preşedinţii instanţelor sau de către preşedinţii de secţii (după caz);
completul este prezidat de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, ori de către preşedintele secţiei (când participă)
ori de către judecătorul desemnat de aceştia.
La ÎCCJ - complete de 3 judecători din aceeaşi secţie (desemnaţi de către preşedintele secţiei); dacă numărul nu se
poate completa, se numesc judecători şi din alte secţii, de către preşedintele ÎCCJ.
Dacă se judecă în Secţii Unite, trebuie să ia parte cel puţin ¾ din membrii în funcţie (decizie luată cu majoritatea celor
prezenţi). Preşedintele prezidează Secţiile Unite, iar la secţii orice complet, atunci când participă; în lipsa sa -
vicepreşedintele Curţii sau preşedintele de Secţie; judecătorii prezidează prin rotatie.
Principiul continuităţii prevede ca judecarea cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de
judecată, într-o singură şedinţă care să se încheie cu deliberarea. În sistemul nostru, continuitatea înseamnă ca hotărârea să
fie pronunţată de aceiaşi judecători care au judecat fondul pricinii (dacă nu sncţiunea este casarea hotărârii).
Normele care prevăd compunerea sunt imperative; greşita compunere poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror
sau de instanţă din oficiu; în cazul în care se admite excepţia, instanţa de fond ia act prin încheiere, iar transferul de la un
complet la altul se face de către preşedintele instanţei (care va stabili şi completul la care se transferă); dacă preşedintele nu
este de acord cu transferul, sau dacă completul desemnat constată că primul complet era legal constituit, încheierea poate fi
atacată cu apel sau recurs; dacă reaua compunere se invocă în apel sau recurs, hotărârea va fi casată în vederea rejudecării.
4. Constituirea instanţei
Participarea, alături de completul de judecată a grefierului - care la ÎCCJ este înlocuit de magistratul-asistent (se pot
abţine sau pot fi recuzaţi, în principiu pentru aceleaşi motive şi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii):
- participă la şedinţe conform programării, îndeplineşte toate atribuţiile care îi revin în baza legii sau a regulamentului;
- întocmeşte citaţiile şi mandatele de aducere; completează borderourile şi expediază corespondenţa; asigură citarea
participanţilor la proces şi comunicarea hotărârilor prin afişarea la uşa instanţei;
- întocmeşte (sub supravegherea judecătorului delegat) lucrările de punere în executare a hotărârilor;
- execută şi alte sarcini de serviciu date de conducerea instanţei, inclusiv dactilografierea hotărârilor.
Participarea procurorului se face când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale, sau atunci când, în
temeiul legii, porneşte procesul civil, pune concluzii sau exercită căile de atac.
Părţile
1. Poziţia procesuală a părţilor
Au un rol esenţial şi o poziţie contradictorie pe tot timpul procesului.
2. Coparticiparea procesuală

9
 Trebuie ca mai multe pers. să fie împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie
comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeasi cauză.
Dacă unul din coparticipanţi achiesează la hotărârea pronunţată de prima instanţă, coparticiparea va lua sfârşit în faţa
acesteia.
Clasificare:
1. coparticipare subiectivă - existenţa unei pluralităţi de părţi cu interese identice; poate fi activă, pasivă sau mixtă
(mai multi reclamanţi, mai multi pârâţi, sau mai multi reclamanţi şi mai multi pârâţi).
2. coparticipare obiectivă - reunirea într-un singur proces a mai multor cereri, între aceleaşi părţi sau chiar împreună
cu alte părţi, dacă între aceste cereri există o strânsă legătură.
3. coparticipare facultativă - regula; raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei
procesuale (actele de procedură, apărările sau concluziile unuia din coparticipanţi nu pot nici folosi şi nici dăuna celorlalţi;
dacă totuşi efectele hotărârii se întind şi asupra celorlalţi, numai actele utile îşi intind efectele asupra celorlalţi, nu şi cele
potrivnice).
4. coparticipare necesară - ex: este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la deschiderea moştenirii
şi descendenţii fiilor predecedaţi.
În cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile, efectele recursului/apelului făcut de unul din coparticipanţi se vor extinde şi
la părţile care nu au declarat apel/recurs, sau al căror recurs/apel a fost respins fără a fi soluţionat în fond; cererea de
perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi.
3. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces
Sunt condiţiile de exercitare a acţiunii (să pretindă un drept, să justifice un interes, să aibă capacitate procesuală şi
calitate procesuală), care trebuiesc îndeplinite cumulativ.
4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor
Drepturi:
- de a adresa cereri instanţei;
- de a participa la judecată pricinii;
- de apărare, care implică: dreptul de a răspunde celeilalte părţi şi de a discuta toate problemele ridicate în proces, de a
administra probe, de a cunoaşte toate piesele dosarului şi de a face copii după acestea, de a fi asistat de un avocat, de a
recurge la un interpret;
- dreptul de a conduce procesul penal personal sau prin mandatar;
- dreptul de a recuza judecătorii, procurorii, grefierii, magistratii-interpreţi şi experţi;
- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată, în cazul câştigării procesului;
- dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţare la judecată sau la dreptul subiectiv, prin recunoaşterea
pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.
Obligaţii:
- să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii,
perimării, decăderii etc;
- exercitarea drepturilor procedurale cu bună-credinţă şi potrivit scopului social-economic în vederea căruia au fost
recunoscute de lege (dacă aceste două elemente nu sunt respectate - abuz de drept - apreciat de către instanţă, iar uneori
chiar de către legiuitor; ex de abuz de drept: introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, pentru a şicana,
folosirea cu rea-credinţă a posibilităţii de a cere citarea pârâtului prin publicitate; sancţiuni - dacă cererea este respinsă ca
nefondată - acordarea de cheltuieli de judecată, dacă dreptul procedural ajunge să fie exercitat abuziv - sancţiuni mai
complexe).
5. Participarea terţilor în procesul civil
Posibilitatea părţilor de a chema în proces alte persoane şi posibilitatea terţelor persoane de a interveni în proces în
cazul în care au un interes.
A. Intervenţia voluntară este cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept
propriu (intervenţia principală, agresivă) sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces (intervenţie accesorie).
Intervenţia principală - sub forma cererii de chemare în judecată, este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces;
intervenientul are o poziţie independentă, atât faţă de reclamant, cat şi faţă de pârât.
Intervenţia accesorie - scop limitat, prin intervenţia lui nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci pentru
partea pentru care a intervenit în proces; intervenientul este subordonat părţii în favoarea căreia a intervenit.
Cererea de intervenţie se poate face atât în fond, cat şi în apel şi în recurs şi în toate materiile.
Instanţa trebuie să asculte părţile şi terţul intervenient, iar apoi să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a
cererii.
Instanţa verifică: 1. dacă terţul justifică un interes; 2. dacă cererea sa are legătură cu cererea principală; 3. dacă este
admisibilă şi 4. dacă este făcută în termen.
În cazul cererii principale se dă o încheiere, care nu se poate ataca decât o dată cu fondul, are caracter interlocutoriu
(instanţa care a pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei); dacă cererea a fost admisă, va fi comunicată părţilor iniţiale, ca
să desfăşoare actele procedurale în consecinţă (apărări, întâmpinări, reconvenţionale).
Natura diferită are drept consecinţe:
- renunţarea la judecată sau la dreptul pretins de către reclamant sau achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului - nu
influenţează judecata cererii de intervenţie principală, însă cade intervenţia accesorie;

10
 - dacă din cauza judecării cererii de intervenţie se întârzie judecarea cererii principale - în cazul intervenţiei principale -
se poate dispune disjungerea, în cazul celei accesorii - se judecă întotdeauna împreună.
B. Intervenţia forţată
Oricare din părţi poate să cheme în judecată altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Cererea se comunica atât terţului (împreună cu copie de pe cererea de chemare în judecată şi de pe întâmpinare) cât şi
părţii potrivnice; terţul este intervenient principal iar hotărârea îi va fi opozabilă.
C. Chemarea în garanţie
Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în
pretenţii, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Chemarea în garanţie este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convenţional, ci şi ori de câte ori
partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri; competenţa este a
instanţei care judecă cererea principală, prin prorogare (deoarece cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală).
Cererea va fi făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată, şi nu neapărat printr-o petiţie separată;
ea poate fi făcută de:
- pârât: odată cu întâmpinarea sau în prima zi de înfăţişare;
- reclamant: până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe.
Sancţiunea nedepunerii în termen este judecarea separată (dacă părţile nu consimt totuşi să se judece împreună).
Cererea trebuie comunicată terţului chemat în proces i se dă termen pentru a depune întâmpinare şi pentru a-şi pregăti
apărarea el devine parte, şi va putea chema la rândul său pe cineva în garanţie (şirul se opreşte la 2 pers.).
Scopul instituţiei este posibilitatea chematului în garanţie să se apere (ceea ce nu ar putea face într-un proces separat:
exceptio mali processus şi dacă pârâtul pierde, se admite şi cererea de chemare în garanţie, rezolvându-se printr-o hotărâre
ambele cereri).
Cererea de chemare în garanţie poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale; soluţia depinde de cea din
cererea principală: dacă cererea principală este admisă, se admite şi cererea de chemare în garanţie (dacă este întemeiată),
dacă nu aceasta din urmă se respinge ca lipsită de obiect sau interes; cel chemat în garantie nu este obligat direct faţă de
reclamant, deoarece între ei nu există raport juridic.
Recursul/apelul declarat de chematul în garanţie repune în discuţie cererea principală; dacă însă ambele cereri au fost
respinse, însă se admite recursul reclamantului, se va rediscuta şi cererea de chemare în garanţie (fondul fiind susceptibil de
revizuire).
D. Arătarea titularului dreptului
Pârâtul care deţine pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru, va putea arăta pe acela
în numele căruia exercită dreptul său deţine lucrul, dacă a fost chemat în judecată de o pers. care pretinde un drept real
asupra lucrului.
Sunt posibile următoarele situaţii:
- cel arătat se înfăţişează şi recunoaşte susţinerea pârâtului, iar reclamantul consimte să fie înlocuit pârâtul iniţial iar
titluarul ia locul pârâtului, acesta din urmă fiind scos din judecată;
- terţul se prezintă şi recunoaşte, dar reclamantul nu este de acord ca pârâtul să fie înlocuit, să nu se modifice raportul
procesual, dacă însă se dovedeşte că terţul este titularul, să se respingă cererea ca fiind greşit îndreptată;
- terţul se înfăţişează dar tăgăduieşte pretenţiile pârâtului, terţul devine intervenient principal;
- cel arătat, deşi regulat citat, nu se înfăţişează - terţul devine intervenient principal.
E. Reprezentarea judiciară a părţilor în procesul civil
Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
F. Reprezentarea judiciară procesuală a pers. fizice
Mandatarul poate fi un avocat sau o pers. care nu are această calitate (care însă nu poate pune concluzii decât prin
avocat); legiuitorul preferă reprezentarea prin avocat.
G. Reprezentarea prin mandatar neavocat
Justificarea calităţii de reprezentant - prin procură - înscris sub semnătură legalizată, iar mandatul este presupus dat ptr.
toate actele judecăţii (chiar dacă nu este specificat).
Procura trebuie să fie dată pentru exerciţiul dreptul de chemare sau de reprezentare în judecată; cel care are o procură
generală poate să reprezinte în instanţă numai dacă acest drept i-a fost dat anume; dacă cel care a dat procura generală nu
are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus - mandatul se presupune dat şi pentru aceasta.
Ptr. actele procesuale de dispoziţie - procura specială.
Dacă nu este avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât atunci când sunt mandatari în pricinile soţului sau în ale
rudelor până la gradul al IV lea (la orice instanţă dacă este doctor sau licenţiat în drept şi numai la judecătorie dacă nu au
una din acele calităţi).
Dacă renunţă este obligat să înştiinţeze cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de împlinirea
termenelor căilor de atac.
Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, ci e valabil până la
retragerea de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului (excepţie de la dreptul comun al
mandatului).
H. Reprezentarea prin avocat
Justificarea calităţii de reprezentant - tot prin procură, cu semnătură certificată potrivit legii avocaţilor.

11
 Avocatul poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date, dar, actele de procedură se vor îndeplini numai
faţă de partea însăsi.
Dacă renunţă la exerciţiul profesiei sau este suspendat, trebuie să asigure substituirea.
Avocatul trebuie să fie informat şi capabil să abordeze orice subiect, să aprecieze şi să combată orice raport de
expertiză, să poarte discuţii cu specialistul pe terenul acestuia.
Reprezentarea prin avocat nu este obligatorie dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege (părinţi, tutore) sau dintr-o
hotărâre judecătorească (sechestrul judiciar).
Raporturile cu clientul sunt complexe: este confidentul clientului, sfătuitorul şi apărătorul clientului.
I. Reprezentarea judiciară convenţională a pers. juridice
Jurisconsultul - susţinerea intereselor în instanţă, să exercite căile de atac legale şi să ia orice alte măsuri necesare
pentru apărarea intereselor pers. juridice; se dă delegaţie.
Dacă nu exercită o cale de atac şi există un prejudiciu pers. juridice este culpa jurisconsultului, dacă a înştiinţat organele
de conducere şi din vina acestora nu a exercitat calea de atac este culpa org. de cond.; dacă a reţinut informaţii sau a
informat greşit org. de cond. este culpa jurisconsultului.
Se poate exercita şi prin avocat.
J. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
Instanţa acordă un termen pentru justificarea calităţii de reprezentant, iar dacă într-un termen nu se justifică - anulează
cererea.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar actele trebuie ratificate de către
titularul dreptului.
Procurorul
Formulează cereri, propune probe, invocă excepţii şi pune concluzii, chiar dacă nu a pornit el procesul civil.
1. Pornirea procesului civil
Orice acţiune, în afară de cele personale; asta nu înseamnă şi exerciţiul imediat al acestora.
Deşi procurorul porneşte procesul, titularul (sau cel care se pretinde titularul) dreptului subiectiv civil trebuie introdus
în proces, şi poate face uz de dreptul său de dispoziţie (renunţare la judecată sau la dreptul subiectiv sau tranzacţia).
2. Participarea la judecată procesului civil
Poate să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia; părţile pot, în condiţiile legii, să îl recuze.
Dacă însă nu participă la judecată cazurilor prevăzute expres de lege, hotărârea este casabilă (punerea sub interdicţie şi
ridicarea interdicţiei, judecarea contestaţiei împotriva comisiei medicale în cazul asistenţei bolnavilor psihici periculoşi,
declararea dispariţiei şi a mortii, cereri în anulare, completare sau rectificare a înregistrărilor de stare civilă etc.
Dacă este obligatorie participarea în fon,d rămâne obligatorie şi pentru căile de atac.
3. Exercitarea căilor de atac
Apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii; toate în condiţiile legii.
4. Cererea de a se pune în executare hotărârile civile
Poate să participe la proces în orice fază, executarea silită este o fază deci participă la executarea silită.
Ministerul Public supraveghează respectarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
Tema 6 Probele judiciare
I. Consideraţii speciale privind probele
Pe baza lor, judecătorul îşi formează convingerea şi pronunţă hotărârea. Prezintă interes atât pentru părţi, cât şi pentru
judecător (care nu judecă pe baza afirmaţiilor părţilor).
A. Definirea noţiunii de probă şi clasificarea lor
Proba este mijlocul procesual prin care se stabileşte existenţa unui act sau fapt juridic, necesare rezolvării pricinii.
Actul probator este acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt.
Subiectul probei este judecătorul (el trebuie convins); obiectul probei sunt actele sau faptele ce tind la dovedirea
raportului juridic în litigiu; sarcina probei este a celui care a propus-o (reclamantul să-şi dovedeasca pretenţia, iar pârâtul
netemeinicia ei).
Cel ce ridică o excepţie procesuală trebuie să o dovedească.
Cel ce invocă o prezumţie legală relativă trebuie să facă dovada împrejurărilor din care a decurs prezumţia, iar partea
potrivnică să administreze proba contrară; prezumţiile legale absolute pot fi răsturnate prin mărturisire.
Clasificarea probelor:
a) în funcţie de locul unde se administrează:
- judiciare (în faţa instanţei);
- extrajudiciare;
b) în funcţie de natura lor:
- materiale (un obiect material);
- personale (relatările persoanelor): pozitive (declaraţii consemnate în înscrisuri sau făcute oral), negative (distrugerea sau
ascunderea unui înscris), de raţionament (prezumţiile legale şi cele simple);
c) în funcţie de caracterul lor original sau derivat:
primare (nemijlocite: originalul unui înscris);
secundare (mijlocite: copia unui înscris);
d) după modul în care judecătorul percepe faptele:
- sunt rezultatul perceperii de către judecător (cercetarea la faţa locului);

12
- sunt rezultatul perceperii altei persoane (depoziţia);
e) după cum duc sau nu la stabilirea faptului principal:
- directe (dovedesc raportul în litigiu: un contract);
- indirecte (prezumţiile, dovedesc un fapt conex din a cărui cunoaştere se trage concluzia existenţei raportului juridic
litigios).
Condiţii pentru admisibilitatea probei:
- să fie legală;
- să fie verosimilă (să demonstreze fapte credibile);
- să fie pertinentă (să aibă legătură cu cauza);
- să fie concludentă (să tindă la rezolvarea cauzei); o probă poate fi pertinentă dar nu şi concludentă.
Condiţii pentru administrarea probei:
- propunerea probei - de către reclamant (în cererea de chemare în judecată) şi de către pârât (în întâmpinare); dacă nu -
în prima zi de înfăţişare, oral, în faţa instanţei, sub sancţiunea decăderii; după acest termen ar mai putea fi propuse probe
dacă:
- nevoia ei reiese din dezbateri, iar partea nu o putea prevedea;
- administrarea ei nu duce la întârzierea judecăţii;
- dovada nu a fost cerută în termen din pricina neştiinţei şi a lipsei de pregătire a părţii.
Dacă o parte renunţă la o proba propusă de ea, cealaltă poate să şi-o însuşească, iar dacă ambele părţi renunţă, instanţa
poate să administreze din oficiu proba.
Discuţia în contradictoriu a părţilor, pe marginea probelor propuse.
Încuviinţarea de către instanţă a probelor – încheiere de admitere sau de respingere a acestora, care este interlocutorie
– instanţa poate reveni asupra ei, motivat.
Adminstrarea propriu-zisă, înainte de dezbaterea fondului, în faţa instanţei, în ordinea stabilita de aceasta;
Aprecierea probelor se face de către judecător, în baza convingerilor sale.
Convenţii asupra probelor:
- se pot încheia, fără a încălca normele imperative;
- se pot referi la: sarcina, obiectul, admisibilitatea, administrarea, puterea doveditoare a probelor.
B. Subiectul, obiectul şi sarcina probei
Subiectul şi obiectul – vezi mai sus.
Obiectul probei - faptele notorii şi constante nu trebuie dovedite pentru că sunt cunoscute de un cerc larg de pers.,
legea le considera existente; judecătorul poate dispensa părţile de dovadă şi în cazul faptelor necontestate; legea română nu
trebuie dovedită, legea străină - se stabileşte conţinutul ei prin atestări de la organele statului care au edictat-o; partea care
invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului legii, iar dacă nu poate se va aplică legea română,
cutumele, uzanţele şi jurisprudenţa trebuiesc dovedite.
Sarcina probei este a celui care face o afirmaţie; numai în acel moment pârâtul este nevoit să iasă din pasivitate şi să se
apere apoi sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât, la care se adaugă rolul activ al instanţei, de a ordona din
oficiu probe, chiar dacă părţile se împotrivesc.
C. Admisibilitatea probelor
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească orice mijloc de probă – vezi mai sus.
În legătură cu administrarea probelor:
propunerea - de către reclamant (în cererea de chemare în judecată) şi de către pârât (în întâmpinare);
încuviinţarea - încheiere motivată, atât în caz de admitere, cat şi în caz de respingere; încheierea este preparatorie şi nu
leagă instanţa care poate reveni, dar trebuie să arate de ce a făcut-o;
administrarea - în faţa instanţei, în ordinea statornicită de aceasta, care va urmări ca dovada contrarie să fie
administrată, pe cât se poate, în acelaşi timp.
D. Asigurarea probelor
Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, starea unor lucruri sau să dobândească recunoaşterea
unui înscris, a unui fapt sau drept, va putea cere administrarea acestor dovezi, dacă este în primejdie ca ele să dispară sau
să fie greu de administrat în viitor.
Se poate cere pe cale principală (înainte de a exista judecata asupra fondului) sau pe cale incidentală (în timpul
judecăţii, dacă nu s-a ajuns la momentul administrării probelor); administrarea va fi făcută de îndată sau la un termen fixat
de instanţă - se poate face, dacă există primejdie de întârziere, şi în zile de sărbatoare şi chiar în afara orelor legale (cu
încuviinţarea anume a magistratului).
Se cere instanţei în raza căreia urmează să se facă constatarea şi pe lângă care funcţionează executori judecătoreşti să
delege un executor care să constate la faţa locului această situaţie de fapt.
Cererea se judecă în camera de consiliu, se dă o încheiere de admitere sau de respingere, care poate fi atacată cu apel.
Probele conservate prin această procedură vor putea fi folosite şi de partea care nu a cerut administrarea lor (cheltuielile
vor fi avute în vedere de instanţa care judeca fondul).
II. Proba prin înscrisuri
Înscrisul este declaraţia despre un act sau un fapt juridic, făcută prin scriere de mână, dactilografiată,
litografiată, prin imprimare etc.
Clasificarea înscrisurilor:
- preconstituite - întocmite pentru a proba un eventual litigiu;

13
 - nepreconstituite - întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic;
- recognitive - întocmite în scopul recunoaşterii existenţei unui înscris original pierdut, pentru a îl inlocui;
- confirmative - întocmite pentru a confirma un act anulabil;
- autentice şi sub semnătură privată.

1. 1. Înscrisul autentic
= înscrisul intocmit cu solemnitatile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul să îl emane (acte
notariale, de stare civilă, hotărâri judecătoreşti, pv întocmite de agenţi procedurali, actele executorilor judecătoreşti
etc)
Avantaje:
- prezumtia de valabilitate;
- înscrisul constatator de obligaţii poate fi pus în executare la scadenta (după ce a fost învestit cu formula
executorie);
- data înscrisului face dovada până la inscrierea în fals;
- insusi înscrisul face dovada până la inscrierea în fals (pentru menţiunile făcute de funcţionarul public), respectiv
până la proba contrara (pentru celelalte menţiuni: declaratiile semantarilor, cuprinsul actului);
- înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certa şi lichida are putere de titlu executoriu la data
exigibilitatii acesteia => poate fi pus în executare fără sesizarea instanţei;
- înscrisul poate fi atacat pentru vici de consimţământ, lipsa capacitatii, fraudarea legii (aceste motive pot fi
demonstrate prin orice mijloc de proba);
- înscrisul care nu poate fi autentic din cazua necompetenţei sau a necapacitatii funcţionarului public este valabil ca
şi înscris sub semnatura privata, iar da că nu este semnat valorează început de dovada scrisă, putand fi completat cu
martori şi prezumtii (acestea sunt valabile numai dacă forma autentica nu este cerută expres).

2. 2. Înscrisul sub semnatura privata

= înscrisul intocmit de părţi şi semnat (condiţia generală de valabilitate) de către acestea;
Condiţii speciale de valabilitate:
- pentru testamentul olograf: scris, semnat şi datat de mana testatorului;
- pentru înscrisurile cu mai multe părţi: atâtea originale cate părţi cu interese contrare sunt şi menţionat cate
originale au fost întocmite (formalitatea multiplului exemplar, care nu este cerută în materie comercială, unde se
admite orice proba);
- pentru înscrisuri ce constată contravenţii din care se nasc obligaţii unilaterale – acestea trebuie scrise în
întregime de mana celui obligat, sau macar formula “bun şi aprobat” şi suma sau catimea datorata în cifre şi litere şi să
se semneze.
Dacă nu sunt îndeplinite – act este lipsit de forţa probanta, dar operatiunea este valabilă, putand fi dovedita prin orice
mijloc de proba.
- data înscrisului este opozabilă terţilor doar dacă i s-a dat dată certa (a fost inregistrat la o institutie de stat, în
registrul de transcriptiuni-inscriptiuni sau i s-a dat dată certa la notariat.
Actul scris este cerut ad validitatem pentru:
- constituirea societatilor comerciale;
- cambie;
- contracul de inrolare a echipajului unei nave;
- contractul de imprumut maritim;
Actul scris este cerut ad probationem pentru:
- asociatiunile în părţicipatiune;
- gaj;
- contractele ce au ca obiect construirea, înstrăinare, gajarea, închirierea vaselor comerciale;
- contractele de asigurare;
- contractul de asigurare;

III. Alte înscrisuri

- registrele, cartile şi hartiile casnice – nu constituie proba preconstituita; nu fac dovada în favoarea celui care le
deţine, ci în contra lor (dacă fac referire la primirea unei plati);
- menţiunea creditorului pe titlul de creanţă – când tinde a proba liberarea debitorului (aceeasi putere o are
menţiunea făcută pe duplicatul unei chitante, dacă duplicatul se află la debitor);
- raboajele – dacă crestaturile nu sunt corelative, proba va fi făcută numai până la concurenta numărului de
crestaturi potrivite, iar dacă debitorul nu poate să aduca rabojul sau/şi nici să probeze că l-a pierdut sau că nu a existat
niciodată, rabojul creditorului-furnizor face proba deplina;
- facturile – factura acceptata face dovada atât în favoarea emitentului, cat şi împotriva lui; acceptatea poate fi
expresă, în scris sau verbal, simpla tacere nu insemna acceptare; dacă factura nu a fost acceptata ea face dovada
numai împotriva celui care a emis-o (care poate aduce orice mijloace de proba impotrivă); facturile trebuiesc păstrate 2
ani;

14
 - corespondenta – scrisoarea (care semnata = înscris sub semnatura prvata) formează dovada deplina; în raporturile
sinalagmatice, scrisoarea probează numai consimţământul expeditorului, iar pentru dovedirea consimţământului
debitorului se poate folosi orice mijloc de proba;
- telegramele – fac proba ca act sub semnatura privata dacă:
- sunt semnate de expeditor;
- sunt semnate de o altă persoană decât expeditorul, însă originalul a fost predat oficiului sau trimis spre predare de
către expeditor.
- telegrama anonima poate constitui temeiul unei prezumtii pentru judecător dacă se stabileste de la cine emana;
- registrele comerciale – pot face proba în justiţie (judecătorul decide) între comercianti, pentru fapte şi chestiuni
de comert (cele obligatorii, iar cele facultative pot servi la fundamentarea unor prezumtii); dacă nu sunt tinute în regula
– nu sunt primite a face proba în justiţie spre folosul celui care le-a tinut; registele pot ajunge în faţa instanţei prin:
- comunicarea (în afaceri de succesiuni, comunitati de bunuri, societati şi în caz de faliment) = a dă posibilitatea
părţii adverse să cunoasca în întregime continutul lor, dezvăluind secretul profesional – de aceea – limitare;
- infatisarea – la cerere, sau chiar din oficiu – se extrage din ele doar ceea ce este privitor la litigiu; măsură care se
dispune cu prudenţa.
- dacă registrele nu se află în raza teritorială a instanţei – se dispune comisie rogatorie ;
- registrele trebuiesc păstrate 10 ani.

II. IV. Administrarea probei prin înscrisuri

- reclamantul şi pârâtul trebuie să depună la dosar copii certificate după înscrisurile pe care doresc să le foloseasca,
în atâtea exemplare cate părţi sunt plus 1 pentru instanţă – odată cu cererea de chemare în judecată/întâmpinarea sau,
cel mai tarziu la prima infatisare, sub sancţiunea decaderii de a proba cu înscrisuri (sau cu minim 5 zile înainte de
următorul termen dacă instanţa incuviintează, de asemenea sub sancţiunea decaderii);
- dacă înscrisul se află la partea adversă şi aceasta nu vrea să îl prezinte, va putea fi obligat de instanţă sau va fi
dispus interogatoriu; dacă înscrisul a fost ascuns sau distrus, pretenţiile părţii adverse vor fi confirmate;
- dacă înscrisul se află la terţi, se va dispune citarea lor ca martori şi vor fi obligaţi să aduca înscrisul, sub
sancţiunea platii de despăgubiri/zi de intarziere;
- dacă actul se află la autoritati, instanţa va desemna un judecător delegat sau îl va examina prin comisie rogatorie;
- dacă înscrisul depus de o parte este contestat de cealaltă parte, instanţa dispune verificarea de scripte sau
declanşează procedura falsului;
- verificarea de scripte = confruntarea înscrisului cercetat cu scrierea făcută de parte în faţa instanţei, sau cu alte
înscrisuri ale acelei persoane, sau cu portiunea din înscris ce nu este contestată; se poate dispune şi expertiză; rezultatul
cercetarii => încheiere interlocutorie;
- procedura falsului – pentru înscrisurile autentice false sau pentru înscrisurile sub semnatura privata ce se
prezuma a fi false, instanţa sesizează organele de urmărire penala; dacă înscrisul este esenţial pentru rezolvarea cauzei
– suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei penale;
- declaratia făcută în faţa instanţei, în prezenta obligatorie a ambelor părţi, referitoare la faptul că înscrisul este fals
şi la indicarea autorului;
- intocmirea de către instanţă a unui pv în care se menţionează declaratiile părţilor şi constatările instanţei;
- pv se semnează de părţi, preşedintele completului şi grefier;
- înscrisul şi pv se înaintează instanţei penale.

III. V. Proba prin declaratiile martorilor (marturia)

- marturia = mijlocul procesual ce consta în relatari ale unor persoane straine de interesele în conflict, despre
acte sau fapte referitoare la pricina, ce pot servi la rezolvarea ei, relatari făcute în faţa instanţei de judecată;
- se admite marturia:
- pentru valori ale litigiilor mai mici de 250 de lei (pentru > proba se face numai cu înscrisuri autentice, sub
semnatura privata valabile, sau prin marturisire); se admite şi > de 250 de lei:
- în materie comercială (dar nu în orice litigiu comercial, dacă părţile invocă proba cu martori,
judecătorul trebuie să o şi admita);
- în materia raporturilor patrimoniale dintre soţi;
- când părţile au încheiat o convenţie, în sensul că doresc să probeze cu martori pretenţiile;
- dacă există un început de dovada scrisă din care rezulta fapte demne de crezare referitoare la pretenţie;
- când părţile au fost în imposibilitatea preconstituirii unui înscris;
- când proba scrisă a fost pierduta sau distrusă, din caz de forţa majora, iar creditorul nu mai are
mijlocul de proba necesar;
- pentru terţi, deoarece regula se aplică numai părţilor contractante

15
 - nu se admite împotriva unui înscris sau peste cuprinsul acelui înscris, DECÂT DACĂ se constată că a intervenit o
fraudare a legii prin acel înscris, sau a fost intocmit cu vicierea consimţământului, pentru a demonstra acestea, sau
pentru a lamuri sensul exact al unor clauze obscure ale înscrisului, sau daac părţile sunt de acord să facă dovada cu
martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună (=> regula nu are caracter imperativ).
De asemenea, proba cu martori nu se admite când:
- cererea s-a introdus pentru o sumă mai mare de 250 de lei, chiar dacă după aceea, reclamantul îşi restrange
pretenţia sub 250 de lei;
- când cererea este introdusă pentru o sumă mai mica de 250 de lei, dar care este un rest dintr-o creanţă mai mare;
- când sunt mai multe cererei care, împreună, depăşesc 250 de lei.
Chiar dacă nu există convenţie, proba cu martori devine admisibilă în următoarele cazuri (excepţii – care îşi gasesc
aplicarea numai dacă înscrisul este cerut ad probationem, nu şi ad validitatem):
- există început de dovada scrisă (o scriere, care să emane de la partea căreia i se opune şi care face demn de
crezare faptul pretins);
- imposibilitatea preconstituirii de dovada scrisă;
- imposibilitatea conservării probei scrise.

IV. VI. Administrarea probei cu martori

- lista cu martori (nume şi domiciliu) în cererea de chemare în judecată/întâmpinare; dacă nu – până la prima zi de
infatisare, sub sancţiunea decaderii din dreptul de a mai proba cu martori;
- poate fi incuviintata şi în timpul procesului, dacă instanţa considera de cuviinta, lista trebuie să fie depusă în 5 zile
de la încuviinţare; dacă una din părţi doreste să audieze la alt termen, trebuie să depună lista în 5 zile de la
încuviinţarea acelui termen, sub sancţiunea decaderii;
- încuviinţarea – încheiere unde se precizează numele martorilor admisi şi faptele pentru care vor fi ascultati;
- nu pot fi martori:
- rudele şi afinii până la gradul III (cu excepţia divorţului);
- ascendenţii sau descendenţii (la divorţ ascendenţii pot fi martori);
- soţul sau fostul soţ (poate fi admis dacă părţile convin);
- interzisii – interdictie absolută;
- condamnatii pentru sperjur – interdictie absolută.
- pot refuza depozitia:
- persoanele care au aflat, datorita muncii lor, împrejurări legate de pricina – pot invoca secretul profesional;
- funcţionarii publici sau fosti funcţionari publici, pentru împrejurări legate de pricina, aflati în timpul exercitării
profesiei;
- cei care prin raspunsurile lor s-ar putea expune pe ei insisi sau o ruda până la gradul al III lea, sau pe soţul lor, sau
pe fostul lor soţ, la o pedeapsă penala sau dispretului public;
- prezentarea şi ascultarea martorilor:
- sunt citati, urmand să se prezinte la termen, sau este audiat prin comisie rogatorie;
- dacă nu se prezinta, instanţa emite mandat de aducere, sau, dacă tot nu se prezinta, plateste amenda stabilita de
instanţă printr-o încheiere executorie;
- dacă se prezinta la termen, instanţa îl identifica, apoi depune jurământul după care este audiat;
- iniţial relatează ce cunoaste, apoi raspunde la întrebarile preşedintelui completului, ale părţii care l-a chemat,
ale celeilalte părţi, ale procurorului;
- semnează depozitia pe fiecare pagina (ultima va fi semnata şi de preşedintele completului şi de grefier);
- dacă se constată că marturia este mincinoasa va fi sesizată instanţa penala.
- judecătorul constată dacă martorul este sincer, ulterior va verifica dacă cele declarate corespund realitatii (funcţie
de gardul de percepere a faptului de către martor, gradul de memorizare, repreoducerea acestuia); forţa probanta a
marturiei este lasata la aprecierea instanţei.

VII. Marturisirea
= mijlocul de proba prin care o parte confirma pretenţiile părţii adverse, confirmare care produce efecte juridice
împotriva autorului ei; este atât mijloc de proba cat şi act de dispoziţie al părţii;
- caracterele marturisirii:
- act unilateral de voinţa; voinţa trebuie să fie constienta şi libera; ea îşi produce efectele chiar dacă nu este
acceptata de partea adversă, şi este irevocabilă;
- constituie un mijloc de proba împotriva autorului ei (=> cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesara
încheierii actelor de dispoziţie);
- este un act personal => nu poate fi făcută decât de către titularul dreptului sau de către mandatar cu procura
specială;
- este un act expres => nu poate fi dedusă din tacerea părţii (excepţie: refuzul nejustificat de a raspunde la
interogatoriu = marturisire deplina)
- felurile marturisirii:

16
 - judiciara (în faţa instanţei, luată prin interogatoriu sau spontana, dar menţionata în încheierea instanţei);
- extrajudiciara (verbal – marturisirea făcută în alt proces – sau în scris – printr-o scrisoare);
- simpla - când pârâtul reunoaste doar pretenţia reclamantului;
- calificata – când pârâtul recunoaşte pretenţia reclamantului, dar invocă împrejurări anterioare sau concomitente cu
pretenţia care schimba consecinţele juridice ale marturisirii (am luat bani, dar au fost ca plata pentru serviciile
mele);
- complexă - când pârâtul recunoaşte pretenţia, dar invocă împrejurări ulterioare care o anihilează (am imprumutat,
dar i-am restituit)
admisibilitatea marturisirii (condiţii):
- să vizeze faptele proprii ale celui care o face;
- când face marturisirea să nu fi fost sub influenţa vreunei incapacitati naturale (violenta, betie, hipnoză etc);
- capacitate deplina de execitiu (marturisirea este un act de dispoziţie);
- nu este necesar ca cealaltă parte să accepte marturisirea, iar cel care a făcut-o nu o poate revoca (decât dacă a fost
în eroare de fapt);
- se poate face doar personal (doar în cazuri special, prin mandatar cu procura specială);
- trebuie să fie expresă, dar: refuzul nejustificat de a raspunde la interogatoriu şi neprezentarea nejustificata la
termenul interogatoriului echivalează cu o marturisire.
- NU este admisibil la divorţ şi la recuzare.
administrarea probei marturisirii; interogatoriul:
- la cererea părţii adverse, sau la initiativa instanţei; se poate cere în cererea de chemare în judecată/întâmpinare, sau
cel mai tarziu la prima infatisare, sub sancţiunea decaderii;
- interogatoriul este admis dacă împrejurările de fapt sunt de asa natura incat să fie necesara marturisirea, care
trebuie să vizeze faptele personale ale persoanei, iar marturisirea să tinda la rezolvarea cauzei; pot raspunde la
interogatoriu părţile;
- la interogatoriu se raspunde personal; numai în cazuri speciale prin mandatar cu procura specială şi autentica (ex:
persoana locuieste în strainatate, interogatoriul se formulează în scris, iar raspunsul va fi dat, de asemenea, în scris,
prin mandatar);
- partea care a solicitat sau instanţa întreaba în scris şi verbal, raspunsurile sunt date la fel, interogatoriul se
semnează de către preşedintele completului, grefier, partea care l-a propus şi partea care a raspuns;
- partea tagaduieste – cealaltă parte va folosi şi alte mijloace de proba pentru a îşi demonstra pretenţiile;
- dacă persoana refuză nejustificat să raspunda sau să se prezinte la termen - se prezuma că a recunoscut
tacit pretenţia, sau, când nu mai sunt de administrat alte probe - este considerată o marturisire deplina;
- partea se prezinta şi face o marturisire simpla, una calificata sau una complexă; dacă marturisirea este
calificata sau complexă, regula este indivizibilitatea ei – produce efectele ce rezulta din întreg cuprinsul ei;
divizarea ei este la latitudinea judecătorului (să retina, spre a produce efecte juridice, doar o parte a marturiei);
- dacă cel care a marturisit doreste să revoca marturisirea pentru eroare de fapt, trebuie să o dovedeasca
până la pronunţarea hotărârii; după aceea mai are doar calea revizuirii.
forţa probanta a marturisirii
- la latitudinea judecătorului, luand în considerare şi celelalte probe administrate;
- poate fi combatuta prin oricare mijloc de proba, sau prin parerea judecătorului (care o poate considera mincinoasă
– sesizează organele de urmărire penala);
- în caz de coparticipare procesuală – marturisirea unuia nu este valabilă şi pentru ceilalti.

VIII. Prezumtiile
= presupuneri făcute de lege sau de judecător (care porneşte de la fapte conexe dovedite, iar prin rationament soluţionează
pricina);
- sunt rezultatul a două rationamente:
- cunoasterea probelor directe – duce la stabilirea existentei unui fapt, produs în trecut, vecin şi conex cu pretenţia;
- din cunoasterea acelui fapt, judecătorul deduce existenţa pretenţiei.
Clasificare:
- prezumtii simple – ale judecătorului, concluziile logice pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la unul
necunoscut; ele sunt deductive (concluzia particulara se desprinde din concluzia generală); sunt permise doar atunci
când este permisă şi proba cu martori;
- prezumtii legale – cele făcute de lege (la acestea judecătorul realizează doar primul rationament):
- prezumtii absolute – la care nu este admisă proba contrara (ex: puterea de lucru judecat);
- prezumtii relative – este permis orice mijloc de proba.
- cazuri de prezumtii legale:
- sunt nule actele făcute în fraudarea legii;
- proprietarul terenului este şi proprietarul constructiei situata pe teren; posesorul bunului mobil este şi proprietarul
acestuia;
- puterea de lucru judecat prezuma că hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă corespunde adevărului.

17
V. IX. Expertiza
= mijloc de proba judiciara; are ca obiect problema asupra căreia se cere parerea specialistului;
- poate fi: tehnica, contabilă, medico-legala, criminalistica etc;
- este admisă: când instanţa are nevoie de parerea unor specialisti în probeleme ivite pe parcursul procesului;
- este obligatorie:
- cea psihiatrica – pentru punerea sub interdicite;
- cea medico-legala – pentru stabilirea varstei, în cazul înregistrării tardivă a naşterii;
- de stabilire a valorii bunului dat în gaj – inncazul neplatii, când creditorul doreste să dispună de acel bun.
- administrarea – din oficiu sau la cererea părţilor; instanţa o incuviintează prin încheiere, comunicând biroului
local de expertize; acesta propune numărul de experti necesari, instanţa hotărăşte care dintre experti o va efectua,
întrebarile la care trebuie să raspunda, data depunerii raportului, onorariul (ce trebuie plătit de partea ce a propus
expertiza, în 5 zile de la numirea expertilor, sub sancţiunea decaderii);
- expertii pot fi recuzati – cererea – în termen de 5 zile de la numire sau de la ivirea motivului; cererea se judeca în
şedinţa publica, instanţa se pronunţă printr-o încheiere;
- administrarea expertizei:
- în instanţă – pentru cazuri simple, expertul este întrebat, raspunde, declaratiile sunt consemnate într-un pv;
- în afara instanţei – pentru expertize mai complicate;
- raportul se depune la biroul local de expertize, care îl înaintează instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de următorul
termen; dacă nu se respecta termenul – încheiere executorie – amenda şi despăgubiri pentru partea vătamata de
intarziere (în sarcina expertului); dacă sunt mai puţin de 5 zile, instanţa amana judecata pentru ca părţile să poata
studia raportul şi să-şi formuleze apărările, iar dacă nu – hotărârea este anulabilă;
- dacă instanţa nu e lamurita poate cere un supliment de expertiză sau o noua expertiză;
- dacă una din părţi nu e mulţumită, la primul termen după depunerea raportului poate cere motivat o
contraexpertiză (alti experti);
- forţa probanta – la latitudinea judecătorului, care trebuie să-şi motiveze hotărârea; dacă sunt două expertize
contradictorii – poate admite una din ele, le oate respinge pe amandouă, dispunănd să se administreze alte probe
sau să se efectueze altă expertiză;
- expertiza este nula dacă:
- a fost efectuata cu încălcarea normelor legale;
- efectuata de un expert necompetent;
- nu are forma cerută pentru a fi valabilă.
- expertiza este anulabilă dacă:
- nu a fost semnata de toti expertii (se poate acoperi prin semnarea ulterioara);
- nu este depusă cu minim 5 zile înainte de termen (se poate acoperi – vezi mai sus).

VI. X. Cercetarea la faţa locului

- are loc, în general, pentru imobile sau pentru mobile netransportabile;
- instanţa deleaga un judecător, sau solicită administrarea probei prin comisie rogatorie – prin încheiere;
- se poate cere de către partea interesată, sau se dispune din oficiu de către instanţă – încheiere în care se
menţionează: problemele de lamurit, termenul la care se merge pe teren şi se citează părţile pentru data când va avea
loc cercetarea);
- la faţa locului, după cercetare – pv semnat de judecătorul delegat şi de părţi - se depune la dosar;
- este obligatorie în cazul raporturilor din dreptul familiei (ex: ancheta socială pentru încredinţarea minorilor).

VII. XI. Probele materiale

= obiecte care pot prezenta interes probatoriu (ele sau urmele de pe ele);
- propunerea probei – ca la celelalte, iar cercetarea are loc în instanţă sau la faţa locului.
1. 1. Probele în apel
- trebuie aratate în cererea de apel şi în întâmpinarea intimatului (putand fi cele vechi sau unele noi) sau la prima zi
de infatisare, sub sancţiunea decaderii;
- instanţa incuviintează administrarea; se pot administra inclusiv cele care au fost supuse decaderii în faţa primei
instanţe; NU se poate reveni asupra marturisirii, decât dacă a fost eroare de fapt;
- încheiere cu probele pe care le incuviintează, precum şi refacerea sau completarea probelor de la prima instanţă;
administrarea se face înaintea instanţei, înainte de cercetarea fondului;
2. 2. Probele noi în recurs (înscrisurile)
- NU se pot administra probe noi; nu sunt admise decât înscrisurile;
- în cazul în care instanţa admite recursul:
- dacă se cere administrarea de înscrisuri noi – va păstra cauza spre judecare;
- dacă se solicită administrarea de alte probe noi – va dispune casarea cu trimitere.
- se pot prezenta DOAR înscrisuri autentice sau sub semnatura privata valabile; ele pot fi şi vechi (existau la data
judecarii cauzei la instanţa anterioara, dar nu au fost prezentate la instanţa anterioara sau în apel);
- se pot depune oricând în cursul recursului, şi, de regula, nu amana judecarea;

18
 - dacă partea adversă contesta înscrisul nou şi s-ar ajunge la verificarea de scripte sau la declanşarea procedurii
falsului (nu se judeca în instanţa de recurs) – se casează cu trimitere la instanţa iniţiala, care va rejudeca şi fondul.
3. 3. Probele în contestaţia în anulare
- admiterea probelor se face în funcţie de motivul pentru care a fost introdusă contestaţia în anulare, respectiv în
funcţie de obiectul contestaţiei:
- o hotărâre a instanţei de fond rămasă irevocabilă – se poate cere administrarea oricarei probe noi;
- o hotărâre a instanţei de recurs – se pot administra numai înscrisuri noi, valabile.
4. 4. Probele în revizuire
- revizuirea priveşte hotărârile definitive şi irevocabile care au fost pronunţate pe baza unor situaţii nereale =>
motivele de revizuire pot fi dovedite cu orice mijloc de proba => se admit orice probe noi.
5. 5. Probele în contestaţia la executare
- prin contestaţia la titlu se cere interpretarea drepturilor şi obligaţiilor rezultate din dispozitiv => nu se admit
probe noi, deoarece nu se poate da mai mult sau mai puţin decât a stabilit instanţa; unica proba admisă este însăsi
hotărârea;
- pentru contestaţia la executare propriu-zisă – se admit probe noi – cele pe care contestatarul îşi intemeiază
contestaţia.

TEMA 7
ACTELE DE PROCEDURĂ. CITAREA SI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

I. I. Actele de procedură

1. 1. Definirea actelor de procedură

= orice act (operatiune juridică sau înscris) făcut pentru declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil
de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalti participanti la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.
2. 2. Clasificarea actelor de procedură
a. a) în funcţie de organele sau persoanele care le intocmesc sau de la care emana:
- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea etc;
- actele instanţei: încheieri, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a hotărârii etc;
- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezi de comunicare a actelor de procedură, pv de luare a măsurilor
asigurătorii etc;
- actele altor participanti la proces: intocmirea şi depunerea raportului de expertiză, depozitia de martor etc.
b. b) în funcţie de continut:
- care contin o manifestare de voinţa – cererea de chemare în judecată, achiesarea, tranzacţia etc
- care constată o operatie procedurala – citatia, pv de sechestru etc.
c. c) în funcţie de natura lor:
- acte judiciare – se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depozitia martorului etc;
- acte extrajudiciare – se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza, somatia etc.
d. d) în funcţie de modul de efectuare a actelor de procedură:
- acte scrise – cererea de chemare în judecată, hotărârea etc;
- acte orale – depozitia martorului, raspunsul la interogatoriu etc.
3. 3. Condiţii pentru îndeplinirea actelor de procedură
- fiecare act se face în condiţii şi termene diferite, dar regulile generale sunt:
- trebuie să imbrace forma scrisă – se pot dovedi usor şi se asigura conservarea lor;
- trebuie să relateze în chiar continutul sau că au fost îndeplinite cerintele legii – el nu poate fi completat
cu probe extrinseci, indiferent de proba;
- trebuie îndeplinite în limba româna (părţile care nu cunosc – au dreptul la un interpret pentru a
cunoaste actele, a vorbi în instanţă şi a pune concluzii).

II. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

1. 1. Termenul în cunostinta
- instanţa trebuie să amane judecarea pricinii ori de cate ori constată că partea care lipseste nu a fost citata cu
respectarea cerintelor prevăzute de lege sub sancţiunea nulitatii; la termenul respectiv amanarea poate fi cerută şi de
procuror şi de către partea cealaltă (care nu are interesul să obţină o hotărâre susceptibilă de desfiintare) => regula:
citarea, excepţiile trebuie să fie în mod expres prevăzaute de lege; părţile trebuie să fie legal citate şi nu obligatoriu
să fie în instanţă;
- partea care a fost prezenta la infatisare, însăsi sau prin mandatar, chiar neimputernicit cu dreptul de a cunoaste
termenul, nu va fi citata pe parcursul procesului deoarece se presupune că cunoaste termenele (are termenul în
cunostinta);

19
 - termenul luat în cunostinta sau pentru care au fost trimise citatiile nu poate fi preschimbat decât după citarea
părţilor şi pentru motive temeinice (în camera de consiliu).
2. 2. Cuprinsul citatiei
- citatia trebuie să cuprinda:
- numărul şi data emiterii, numărul dosarului;
- anul, luna, ziua şi ora de infatisare – sancţiunea nulitatii;
- instanţa şi sediul ei - sancţiunea nulitatii;
- numele, domiciliul şi calitatea celui citat - sancţiunea nulitatii;
- numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;
- parafa sefului instanţei şi semnatura grefierului - sancţiunea nulitatii.
- o dată cu citatia se comunca şi actele de procedură: copie după cererea de chemare în judecată şi înscrisurile care o
insoţesc, copie de pe hotărâre etc;
- formularul mai cuprinde o parte care se detasează şi se restituie instanţei – dovada de primire şi pv (care face
dovada până la inscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat); pv trebuie să
cuprinda:
- anul, luna şi ziua când a fost încheiat - nulitatea;
- numele celui care l-a încheiat - nulitatea;
- funcţia acestuia;
- numele şi domiciliul celui care i s-a făcut comunicarea - nulitatea;
- aratarea instanţei de la care porneşte actul - nulitatea;
- aratarea înscrisurilor comunicate;
- numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut inmanarea sau locul unde s-a făcut afisarea - nulitatea;
- semnatura celui care a încheiat pv - nulitatea.
3. 3. Persoanele ce urmează să fie citate şi modul de citare;
- vor fi citate: părţile, terţii care au intervenit sau au fost introdusi, martorii, expertii şi, dacă este cazul şi alti
participanti;
- reguli speciale de citare:
- statul, comuna şi celelalte persoane de drept public – capul autoritatii contenciosului la sediul central al
administraţiei;
- pj de drept privat – prin reprezentanţii lor – la sediul principal al administraţiei sau al sucursalei;
- asociatiile şi societatile care nu au personalitate juridică – prin organizatiile lor de conducere – la sediul
administraţiei lor;
- obstile de mosneni sau de razesi – prin mandatarii lor;
- masa creditorilor falimentului – prin judecătorul sindic;
- incapabilii – prin reprezentanţii lor legali;
- personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României – prin organele centrale care i-au trimis sau
în subordinea cărora se află cei care i-au trimis;
- dacă nu se prevede altfel prin tratate sau convenţii, cel care se află în strainatate, având domiciliul sau reşedinţa
cunoscuta – printr-o citatie trimisă cu scrisoare recomandată; dacă domiciliul sau reşedinţa nu sunt cunoscute –
prin publicitate; dacă au mandatar cunoscut în tara – se citează şi acesta;
- cel cu domiciliu sau reşedinţa necunoscuta – prin publicitate (afisare la usa instanţei cu cel puţin 15 zile înainte –
termenul poate fi redus la 5 zile); mostenitorii, până la intervenirea în proces – printr-un curator special numit de
instanţă.
4. 4. Inmanarea citatiei şi a actelor de procedură
- se face din oficiu şi gratuit prin posta, prin executorii judecătoreşti sau prin orice angajat al institutiei;
- citatia va fi inmanata părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului, sub sancţiunea nulitatii (în pricinile urgente
termenul poate fi şi mai scurt); dacă partea se infatisează personal sau prin mandatar chiar dacă nu a fost citata,
procedura se acopera, însă are dreptul să ceară amanare pentru a-şi pregati apărarea;
- nici un act de procedură nu se face în zilele de sărbatoare legala (decât în cazuri urgente, cu încuviinţarea
preşedintelui);
- inmanarea – la domiciliul sa reşedinţa celui citat, sau la asezarea comercială, industriala sau profesionala a
acestuia; dacă e în instanţă, personal sau prin mandatar, partea nu poate refuză primirea, poate cere o amanare;
- situaţii speciale:
- pentru cei chemati sub arme – la comandamentul superior cel mai apropiat;
- pentru cei din echipajul unui vas de comert – la capitania portului unde este inregistrat vasul;
- pentru detinuti – la administraţia penitenciarului;
- pentru bolnavii aflati în spitale – la directiile acestora.
- se inmanează personal; dacă e gasit la domiciliu dar refuză să primeasca citatia sau nu vrea ori nu poate să
semneze dovada – se va afisa la usa locuintei;
- dacă cladirea s-a daramat sau a devenit de nelocuit – agentul va depune actul la grefa instanţei – care va inştiinţa
partea interesată, putandu-se recurge la citarea prin publicitate;

20
 - schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii – trebuie comunicata instanţei şi părţii adverse prin
recomandată (recipisa se depune la dosar);
- agenţii din vina cărora s-a pricinuit amanarea judecăţii vor fi condamnati prin încheiere executorie la amenda şi
la despagubirea părţii vătamate; ei pot prezenta aceleiasi instanţe o petitie motivata (nu sunt părţi şi nu pot folosi apelul
sau recursul).

TEMA 8
TERMENELE PROCEDURALE

1. 1. Noţiune
Termenul de procedură = intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau,
dimpotrivă, este oprita îndeplinirea altor acte de procedură.
Clasificare:
a. a) în funcţie de caracterul lor:
- imperative (peremptorii) – acelea înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură (ex: termenul pentru
declararea recursului)
- prohibitive (dilatorii) – acelea înăuntrul cărora legea interzice efectuarea vreunui act de procedură (ex: în
termenul de 30 de zile care se lasă de la comandament, nu se poate face nici un act de urmărire; dacă actul este
făcut înainte de termen este socotit prematur).
b. b) după modul în care sunt stabilite:
- legale – stabilite de lege în mod expres (în principiu nu sunt fixe şi pot prelungite sau scurtate de către judecător
sau de către părţi – acestea sunt termene legale imperfecte - ex: prelungirea termenului pentru declararea
recursului sau miscorarea termenului pentru inmanarea citatiei);
- judecătoreşti – fixate de instanţă în cursul soluţionarii procesului;
- convenţionale – acelea pe care părţile le pot fixa – sunt incuviintate de judecător => devin termene judecătoreşti.
c. c) după sancţiunea nerespectarii lor:
- absolute – dacă nu sunt respectate afectează validitatea actelor de procedură;
- relative – cele care, în caz de nerespectare, atrag doar sancţiuni disciplinare sau pecuniare.
d. d) după durata lor: pe ore, zile, săptamani, luni şi ani; există şi situaţii în care legea arata un moment până la care se
poate face actul de procedură (ex: contestaţia la executare se poate face până la ultimul act de executare) sau pervede
că actul trebuie făcut “cat mai neintarziat”, “de urgenta” etc.

2. 2. Modul de calcul al termenelor procedurale

- termenul pe ore – începe să curga de la miezul noptii zilei următoare;
- termenul pe zile – sistemul exclusiv = pe zile libere – nu intra în calcul nici ziua în care începe să curga şi nici
ziua în care se sfarseste;
- termenul pe săptamani, pe luni şi pe ani – se sfarseste în ziua săptamanii, lunii sau anului corespunzător zilei de
plecare;
- termenul care se sfarseste într-o zi de sărbatoare legala sau când servicul este suspendat, se va prelungi până la
sfârşitul primei zi de lucru următoare.

3. 3. Durata termenelor procedurale

- fiecare termen are un punct de plecare şi un punct de implinire, între care se situează durata;
- termenele încep să curga de la data comunicarii actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel; iar împotriva
părţii care a cerut comunicarea – de la data la care a cerut-o;
- prin derogare: de la alte date cum ar fi: pronunţarea, încuviinţarea unei probe etc;
- punctul de implinire = acela la care efectul termenului se realizează: actul nu mai pote fi efectuat / se naşte
dreptul de a efectua actul; actele de procedură trimise prin posta instanţelor judeactoresti se socotesc implinite în
termen dacă au fost predate recomandat la posta înainte de implinirea termenului;
- termenul poate fi întrerupt – dacă partea este impiedicata de o imprejurare mai presus de voinţa ei să acţioneze;
în acest caz, după întrerupere va curge un nou termen, fără a fi luat în considerare termenul scurs înainte; dacă
întreruperea se face în baza art. 103 alin1 (decaderea), după încetarea impiedicarii curge un termen de 15 zile; în cazul
suspendarii – cursul termenului va continua de acolo unde s-a oprit.

21