- EXAMEN -

Bibliografia ihtionimiei şi metode de cercetare

Majoritatea specialiştilor consideră, astăzi, terminologia o ştiinţă

autonomă, având un câmp de activitate propriu şi bazându-se pe principii
distincte.
Trăsătura fundamentală a terminologiei rămâne, însă, în mod firesc –
interdisciplinaritatea. Lingvistica (semantica, lexicologia, limbajele pentru
un domeniu deosebit), informatica, ştiinţele exacte, logica, ontologia
contribuie la studiul fundamental al conceptelor.
Dintre acestea, în mod firesc, terminologia stabileşte legăturile cele
mai directe cu lingvistica, din care şi derivă într-o oarecare măsură.
Terminologia utilizează noţiuni, metode, principii, legi fundamentale ale
lingvisticii, dezvoltându-şi însă şi o manieră proprie de abordare a
obiectului său de studiu.
Deşi este o disciplină relativ nouă, terminologia ocupă deja un rol
bine determinat în activităţile specialiştilor dintr-o sferă largă de domenii:
ştiinţă, tehnologie, arte etc. Importanţa acestei discipline este evidentă:
neconcordanţele terminologice pot duce la confuzii semantice care
distorsionează transmiterea informaţiilor. Numai o corectă interpretare a
noţiunilor, definirea completă a conceptelor, clarificarea diferenţelor dintre
limbajul general / stilurile funcţionale / limbajul specializat oferă precizie
comunicării. În „Introducere în terminologie (noţiuni fundamentale)” –
Editura Academiei Române Editura Agir, Bucureşti, 2001 – Eugeniu Pavel şi
Costin Rucăreanu arată că: „Mai mult decât în limbajul obişnuit,
comunicarea în limbajul de specialitate cere claritate şi precizie. Noile
concepte trec din limba în care au fost create în limbi din întreaga lume.
Această trecere nu se face în mod organizat, ci de cele mai multe ori în
mod haotic. Un anumit concept, cu un anumit înţeles precis în limba de

1
bază, poate deveni în limba care îl împrumută, un neologism nepotrivit cu
specificul acestei limbi, cu un înţeles greşit sau care prezintă ambiguităţi
(...) De multe ori nu se încearcă nici măcar o adaptare a cuvântului străin,
ci se copiază pur şi simplu forma sa iniţială, deşi nu se potriveşte şi nu se
poate adapta gramaticii şi vorbirii limbii autohtone (...)
Trebuie totuşi să recunoaştem că noile concepte nu pot fi ignorate.
Ele reprezintă de foarte multe ori cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii
şi trebuie să ni le însuşim, dacă vrem să fim la curent cu aceste noi
cuceriri. Aici este unul din rolurile de bază ale terminologiei, de a pune o
oarecare ordine în această problemă, de a da înţelesul corect noilor
concepte, de a le adapta şi a le da termeni cât mai potriviţi cu legile
organice ale limbii”.
Preocupări de terminologie au avut numeroşi cercetători încă din
secolele trecute, în efortul de a defini conceptele din diferite ramuri ale
ştiinţei şi de a elabora tot felul de dicţionare. La noi, ar putea fi evocate, în
acest context, cel puţin „Gramatica românească” din 1828 a lui Ion Heliade
Rădulescu (prelucrată după un model francez), etimologismul (moderat de
perspectiva istorică) al lui Timotei Cipariu din „Principia de limbă şi de
scriptură” (1864), principalele opere filologice ale lui Bogdan Petriceicu
Haşdeu – „Cuvinte den bătrâni” (1877 - 1881) şi „Etymologicum Magnum
Romanie” (1886 - 1898), „Dicţionarul limbii române” al lui A. T. Laurian şi I.
C. Massim.
Un rol major în evoluţia lingvisticii l-a avut Ferdinand de Saussure,
care prin lucrarea sa, „Cours de linguistique générale” a fundamentat
lingvistica modernă. Terminologia, ca şi lexicologia, s-a dezvoltat pornind
de la lingvistică şi anume, începând cu anii ΄30 ai secolului XX, când
limbajele de specialitate au început să fie considerate indispensabile
eficientizării comunicării între specialişti. Pentru apariţia terminologiei este
considerată, îndeobşte, fundamentală lucrarea de doctorat a profesorului
austriac Eugen Wüster, „Internationale Sprachnormung in der Technik,
besonders in der Elektrotechnik”, publicată în 1931, tradusă în mai multe

2
limbi. Pornind de aici, activitatea terminologică a început să se dezvolte
până la a se forma adevărate şcoli de terminologie, aşa cum sunt cele de
la Viena, Moscova şi Praga.

*
* *
În 1970 Ion Coteanu şi Ion Dănăilă înregistrau deja („Introducere în
lingvistica şi filologia românească”, Editura Academiei R.P.R, Bucureşti,
1970) cercetări de terminologie în domeniile: agrar, albinărit, alimente,
animale, cal, casă, corp omenesc, culori, drumuri, exploatare forestieră, fir,
industrie casnică, insecte, înrudire, jocuri de copii, lunile anului, medicină
populară, minerit, nautică, pământ, păsări, păstorit, piscicol, plante,
plutărit, port, preparate culinare, profesional, ştiinţific, tăbăcărit, tipografie,
unelte agricole, unităţi de măsură, utilaje. La nivelul terminologiei piscicole
autorii: „Introducerii în lingvistica ...” amintesc: Grigore Antipa, „Fauna
ichtiologică a României”, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl,
1909 (Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi, nr. XVI);
Idem, „Pescăria şi pescuitul în România”, Bucureşti, Librăriile Socec &
Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916 (Academia Română. Publicaţiunile
fondului Vasile Adamachi, tomul VII, nr. XLVI); F. R., Atila, Peştii şi
pescuitul”, Bucureşti, Editura Librăriei Frăţilă, 1916; Mihai, Băcescu,
„Peştii aşa cum îi vede ţăranul pescar român”, Studiu etnozoologic,
zoogeografic şi bioeconomic de ..., Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1947
(Institutul de cercetări piscicole al României. Monografia nr. 3, 1946);
Preda, Oprică, în CV, 3, nr. 9 – 10, 1951, p. 43; Ştefan Cuciureanu, în
SCŞT (Iaşi), 9, 1958, p. 143 – 151; N. Bacalbaşa, în „Buletinul Institutului de
cercetări şi proiectări piscicole, 25, nr. 5, 1966, p. 88 – 92; V. Gomboşoiu,
El. Zane, în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25,
nr. 2, 1966, p. 77 – 93; G. D. Vasiliu, în „Buletinul Institutului de cercetări
şi proiectări piscicole”, 25, nr. 3, 1966, p. 90 – 92. Alături de numeroase

3
alte surse pe care ni le-am propus: Sergiu Cărăuşu, „Tratat de
ichtiologie”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1952; C. S.
Antonescu, „Peştii din apele României”, Imprimeria Naţională, Bucureşti,
1947; Th. Buşniţă, I. Alexandrescu, „Atlasul peştilor din apele R.P.R.”,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963; Constantin C. Giurescu, „Istoria
pescuitului şi a pisciculturii în România”, vol. I, Editura Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1964; Laurenţiu Lustun, Ion Rădulescu, „Dicţionar piscicol”,
Editura Ceres, Bucureşti, 1978; Mihai Băcescu, Sergiu Cărăuşu, „Fauna
Mării Negre”, Editura Cartea Românească, Colecţia Ştiinţa pentru toţi,
Bucureşti, 1945; Ion Simionescu, „Peştii apelor noastre”, Casa Şcoalelor,
Colecţia Biblioteca de popularizare a ştiinţei, 1921; C.S. Antonescu,
„Peştii din apele RPR”, Editura Agro – Silvică de Stat, Bucureşti, 1957; Th.
Buşniţă, I. Alexandrescu, „Atlasul peştilor din RSR” (ediţia a II - a),
Editura Ceres, Bucureşti, 1971, consideram că cele menţionate de Ion
Coteanu şi Ion Dănăilă sunt relevante pentru reliefarea unei perspective
diacronice, cât şi a particularităţilor sincronice ale acestui compartiment al
lexicului românesc.
Lucrarea de faţă este consacrată, aşadar, studiului procesului de
formare a terminologiei piscicole româneşti, evidenţierii etapelor parcurse
şi a rezultatului acestui proces, dar şi posibilităţilor de integrare oferite de
această terminologie.
După cum s-a putut constata şi din titlurile enumerate mai sus,
aferente domeniului nostru de cercetare, terminologia şi frazeologia unui
sector lingvistic pot fi promovate şi de alt fel de lucrări decât cele de
specialitate. În cazul limbajului piscicol preocupările sunt nu numai ale
lingviştilor, ci şi ale altor autori, de diferite profesiuni: ihtiologi, biologi,
arheologi, istorici, ingineri, folclorişti, scriitori.
Tot atât de adevărat este însă faptul că, în majoritatea lucrărilor,
terminologia în discuţie apare în mod sporadic sau, aşa cum este cazul
„Dicţionarului piscicol” al lui I. Rădulescu şi Laurenţiu Lustun sau al
„Atlasului peştilor din apele Republicii Populare Române” realizat de Th.

4
Buşniţă şi I. Alexandrescu – având scopul de a se adresa marelui public,
printr-o descriere complexă a speciilor, dar fără o preocupare susţinută
pentru etimologia termenilor etc.
Cercetarea de faţă are drept scop principal investigarea cadrului
istoric şi lingvistic în care s-au realizat nucleele terminologice ale limbajului
piscicol. Perspectiva care vizează istoria limbii române este asigurată de
analiza aspectelor ce privesc crearea şi evoluţia mijloacelor lingvistice
utilizate pentru realizarea lexicului piscicol (folosirea calcurilor, a
compunerii, a afixelor etc.). De asemenea, relevantă ni se pare
creativitatea acestui limbaj şi integrarea unor termeni în familii lexicale sau
în structuri frazeologice, corespondenţa dintre mijloacele de expresie şi
conţinutul elementelor lexicale.

*
* *
Bibliografia ihtionimiei româneşti relevă eterogenitatea rezultată din
amalgamul de cuvinte vechi şi neologice.
Dintr-o perspectivă generală, formele prin care s-a realizat
terminologia piscicolă românească sunt: moştenirea lexicală dacă şi latină,
împrumutul de cuvinte din limbile slavă, turcă, maghiară, bulgară, rusă,
franceză etc., derivarea, compunerea, tropii (metafora fiind cea mai
răspândită).
Pe de altă parte, pentru terminologia piscicolă, înţeleasă în sens
restrâns ca sumă a elementelor lexicale denumind peşti, vom avea în
vedere creativitatea semantico – lexicală, spre a se vedea felul în care sunt
valorificate în acest sector al vocabularului posibilităţile creatoare ale limbii
române.
O dată cu asimilarea unui cuantum însemnat de elemente lexicale
împrumutate, limba română literară (şi implicit, sectorul lexical care
constituie obiectul lucrării de faţă) a dobândit posibilitatea inovărilor
interne pe baza unor principii derivaţionale (pe bază de elemente vechi –

5
radicali şi afixe, dar şi pe bază de elemente neologice sau prin combinarea
elementelor neologice cu cele vechi). Putem anticipa, de asemenea,
situaţii în care apariţia unui termen (sau a unor termeni) să presupună un
proces îndelungat şi complicat, nespecific prin caracterul singular.
Considerăm că materialele aduse în discuţie vor evidenţia fapte de
limbă care să dovedească, în manieră sugestivă, amploarea semnificaţiilor
din acest sector al limbii române, terminologia piscicolă.
*
* *
Lucrările legate de consemnarea numelor de peşti sunt destul de
greu de ordonat, având în vedere caracterul lor şi preocupările autorilor.
De aceea, ne-am propus să respectăm pur şi simplu ordinea cronologică a
apariţiei acestora
şi să evidenţiem, totodată, metodele de cercetare prezente la
nivelul document pe care l-am considerat util studiului nostru.
Grigore Antipa, în „Fauna ichtiologică a României” îşi propune să
realizeze „o lucrare curat ştiinţifică: faunistică, biologică şi sistematică”,
fiind pe deplin conştient, pe de altă parte, că „Mulţimea de nume populare
româneşti pentru instrumentele de pescuit şi peşti, pe care le-am adunat,
vor fi, sper, de oarecare folos filologilor şi lingviştilor noştri”. Într-adevăr,
până astăzi lucrarea marelui om de ştiinţă rămâne un document de
referinţă (nu numai pentru specialiştii din domeniul biologiei sau al
pisciculturii), mai ales prin „tablourile de sinonimii” (cum numeşte autorul
seriile respective) oferite, în care sunt incluse şi interesante explicaţii.
Exemplificăm aici prin cele enunţate la Avat în ceea ce priveşte
sinonimia: „Capito fluviatilis rapax”, „Cyprinus aspirus”, „Cyprinus rapax”,
„Leuciscus asprus”, „Asprus rapax”, „Cyprinus taeniatus” (enumerare
însoţită, în fiecare caz, de sursa informării autorului: Linné, „Syst. Naturae”
I, pag. 530; Bloch, „Oekon Naturg…” I, pag. 48 etc.) pentru a urma:
„Nume populare. Acesta este peştele care are cele mai multe nume
populare şi numele cel mai răspândit este Avat sau Havat; în Moldova i se

6
zice Haut (în Basarabia Havut); turtucăenii şi populaţia de pe malul
Dunării din Muntenia îi zic Vrespere, Vâlcan, Vâigan, Vâlsan. De
asemenea i se mai zice Boulean, Peşte ţigănesc, Peşte cu şapte
nume. Lipovenii din Dobrogea îi zic Avat şi Belizna, grecii Cativelopsaro şi
turcii Cinghine balâc”.
O asemenea vastitate a informaţiei privind numele de peşti
autohtone nu a putut constitui, fireşte, decât un excepţional punct de
plecare pentru oricine a fost preocupat de autenticitatea terminologiei în
discuţie, de mulţimea sinonimelor şi variantelor fonetice existente. Unele
liste de „nume populare” cuprind şi probleme teoretice legate de
terminologia piscicolă populară, de valoarea lingvistică a termenilor
piscicoli populari, de legătura strânsă dintre pescarul român şi spaţiul în
care a trăit sau de mecanismul denumirii peştilor de către popor. Aşa este
cazul lui „Alosa pontica”: „Între pescari este cunoscută sub numele de
<<Scrumbie de Dunăre cu cap negru>> sau <<Caraghioz>> (pe turceşte
<<ochi negri>>). Ruşii o numesc Saliotki ciornagalava sau numai
Ciornagalava iar lipovenii îi zic Selede’z ciornagalava”. La fel pentru
„Leucaspius delineatus”: „După cum am arătat, numele său popular este
Pleavă sau Plevuşcă; şi fiindcă plevuşca conţine şi alţi peşti, la Znagov
pentru a-l deosebi pe acesta îi zice Plevuşcă de neam. În Botoşani îi zice
Chişoarcă. La Znagov îi mai zice Sârmă şi Sârmuliţă. În unele lacuri din
Moldova, confundându-l cu Rhodaus, îi zice şi Behliţă.”
Materialul ihtionimic avut în vedere de Gr. Antipa, însoţit de un
elaborat „indice alfabetic de nume ştiinţifice” şi de planşe riguros întocmite
se bazează, cum este firesc, pe studiul aprofundat al unui vast material
bibliografic, existent încă din a doua jumătate a secolului al
XVIII – lea în literatura de specialitate, dar şi pe studiul nemijlocit, aşa cum
citim în „Precuvântare”: „Volumul de faţă este rezultatul unei activităţi de
aproape 14 ani. În tot acest timp am umblat prin toate ungherele ţării –
colectând peşti şi alte animale acvatice, instrumente de pescuit, datine şi
orice ştiri puteam afla relativ la peştii şi pescăriile noastre”.

7
 Studiul „Pescăria şi pescuitul”, din 1916, al lui Gr. Antipa, este o
operă de sinteză, care ilustrează un tablou detaliat al pescuitului românesc
la începutul sec. al XX – lea. Ca şi lucrarea din 1909, şi aceasta rămâne una
de referinţă pentru organizarea informaţiei legate de nomenclatura
piscicolă.
Astfel, publicând cartea „Peştii apelor noastre” în 1921, Ion
Simionescu (profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei
Române) se arată încă din introducere tributar lui Gr. Antipa, ale cărui cărţi
oferă „celor ce s-ar interesa mai aproape de piscicultură”, „tot ce le
trebuie”. Într-adevăr, studiul lui Ion Simionescu oferă, în aproximativ 80 de
pagini, descrierea (biologică) a 49 de peşti, integrată însă în povestiri (cu iz
sadovenian) dar însoţită şi de reprezentările peştilor (ca desen alb - negru).
De fapt, din povestirea (de tip literar, fireşte, dar cu puţin talent) se ajunge
direct la detalii ştiinţifice şi economice privind peştii. De exemplu,
descrierea ştiinţifică a lostriţei este integrată într-un context de tipul: „E
linişte peste iaz. Soarele se oglindeşte în luciul apei încropite, care apare
mai întunecată prin reflexul cerului senin. Un slab susur fâşie printre
frunzele de stuf, clătinându-le puţin (…). Dedesubt o crimă s-a înfăptuit. O
ştiucă – Lupus piscis, cum îi ziceau cei vechi – a strâns de mijloc, la lumina
zilei, un biet cărăşel (…) Se vorbeşte de ştiuci lungi de un metru şi un
metru jumătate, cu o greutate de 50 – 75 kg, deşi e bine de pus în aceste
cifre şi partea exageraţiunilor, spune Blanchard” etc.
Cartea din 1938 a lui A. I. Brătescu – Voineşti „Tratat de pescuit (cu
89 ilustraţii după desenele originale şi fotografiile autorului)” se deschide
printr-o dedicaţie: „Închin această carte lui I. A. Brătescu – Voineşti care,
prin grai, prin scris şi prin exemplu, a deschis ochii multora din noi asupra
frumuseţilor pescuitului şi, totodată, a determinat o acţiune de salvare a
bogăţiei apelor noastre de munte”. Este o carte modernă, adresată
amatorilor de pescuit, încât se deschide cu un capitol intitulat „Speciile de
peşti de sport din România” şi se încheie cu „Eticheta pescuitului”. Acest
din urmă capitol include, de fapt, reguli de politeţe, de tipul „E o politeţe a

8
nu cere <<secrete>> unui pescar şi tot o politeţe a le comunica dacă
sunt cerute” sau „E o politeţe a nu arăta în mod ostentativ produsul
pescuitului ca şi o politeţe a arăta acest produs la cererea celorlalţi
pescari”.
Interesant, însă, pentru studiul nostru, este „Apendicele” cărţii, un
„Tablou de numele român, ştiinţific, englez, francez şi german al peştilor
citaţi” şi un „Tablou de numele român, englez, francez şi german al
uneltelor şi accesoriilor uzuale descrise”. Sunt, în fond, nişte liste succinte,
organizate sub aspectul unor tabele şi nealfabetic, urmărind strict
corespondenţele străine ale denumirilor româneşti şi ale celor ştiinţifice
(latine).
În restul materialului, scriitorul defineşte specii, descrie metode de
pescuit, instruieşte în privinţa întreţinerii şi reparării materialului, oferind şi
reprezentări grafice.
Printre specialiştii (din spaţiul biologiei, al pisciculturii) preocupaţi de
studiul peştilor (şi la nivelul denumirii, nu doar în ceea ce priveşte
morfologia lor) trebuie citaţi, în mod cert, Mihai Băcescu şi Sergiu Cărăuşu.
Autori a numeroase studii privind acest domeniu, ei au fost preocupaţi şi
de activitatea de „popularizare” în acest sens. Astfel, în broşura
„Cunoştinţe folositoare”, colecţia „Ştiinţa pentru toţi”, Ed. Cartea
românească, Bucureşti, 1945, ei arată chiar în „Introducere”: „Scopul
acestei broşuri este, în primul loc, de a pune la îndemâna publicului cititor
o descriere sumară a celor mai importante şi comune forme de animale
trăitoare în Marea Neagră, precum şi a unora din moravurile lor
particulare”. Pentru lucrarea noastră, interesante sunt: enunţarea, pe
lângă numele româneşti, a numelor ştiinţifice, latine dar, în unele cazuri, şi
a celor populare (aproximativ 40 de peşti sunt obiectul acestui inventar).
În „Introducerea” acestui material autorii se arată preocupaţi de
„moravurile” peştilor, astfel încât uneori discursul dobândeşte conotaţii
literare; de exemplu: „Caii de mare (Hippocampus brevirostris). După
nume, ar părea cine ştie ce dihanie a mării şi în realitate al ajunge abia la

9
10 cm; cu toate acestea, numele şi-l merită din plin, datorită izbitoarei
asemănări ce o are partea anterioară a lui cu capul unui cal. Cea mai mare
parte din timp şi-o petrece agăţat cu coada de alge, de unde-şi roteşte
ochii în căutarea hranei”.
Tot o lucrare cu caracter sintetic este cea a prof. dr. C. S. Antonescu
din 1947, „Peştii din apele României”, căreia i se adaugă aceea din 1957 –
„Peştii din apele Republicii Populare Române”.
În studiul din 1947, autorul îşi propune o privire sintetică asupra
speciilor de peşti din apele României, pornind de la sistemul clasic al
nomenclaturii binare şi dând, în măsura în care acest lucru a fost posibil,
termenii cei mai noi. Cartea include planşe cu numeroase reprezentări
ştiinţifice ale morfologiei peştilor.
În lucrarea din 1957 C.S. Antonescu menţionează în „Prefaţă” că:
„Peştii sunt descrişi nu după caractere pur zoologice, care îi grupează pe
genuri, familii, ordine, ci după habitatul lor, adică după biotopurile care îi
adăpostesc”. Din punct de vedere lingvistic, autorul menţionează în fiecare
caz denumirea populară curentă şi denumirea latină a peştilor, iar în unele
cazuri şi alte denumiri populare sau variante regionale. Caracteristicile
morfologice ale peştilor sunt redate amănunţit; de asemenea, apar imagini
alb – negru pentru majoritatea speciilor.
În contextul acestor preocupări deosebit de valoroasă ni se pare
contribuţia lui Th. Buşniţă şi I. Alexandrescu, autorii „Atlasului peştilor din
apele R.P.R.” din 1963, revizuit şi reeditat în 1971. Ambele ediţii sunt surse
valoroase de termeni piscicoli populari şi ştiinţifici, dar şi pentru
numeroase denumiri străine (bulgară, engleză, franceză, germană,
maghiară, rusă). Prin autenticitatea numelor şi vastitatea materialului, dar
şi prin planşele colorate realizate de pictorul naturalist V. Jansen, această
lucrare este o operă deosebită de tot ceea ce s-a publicat la noi în sensul
inventarierii speciilor de peşti.
Contribuţia lui Constantin C. Giurescu la studiul problemei de care ne
ocupăm este, prin însăşi natura ei, foarte amplă: „Istoria pescuitului şi a

10
pisciculturii în România” (1964). Pe lângă informaţiile de natură socio –
economică sugerate chiar prin titlu – autorul manifestă preocupare pentru
aspectele lingvistice ale temei noastre. Iată aici un singur exemplu, legat
de expresivitatea anumitor denumiri populare: „Boişteanul, de pildă,
numit şi peşte crăiesc, peştele doamnei şi, în regiunea Ialomiţei
superioare, verdeţ, a căpătat acest nume din cauza coloritului deosebit pe
care-l are la vremea boiştii. Porcuşorul, plătica şi sabia sau săbiuţa au
fost numite aşa din cauza formei corpului, în timp ce avatului sau
vresperului i s-a zis, în unele locuri, şi peştele – lup, din cauza felului în
care atacă, răpitor fiind, pe ceilalţi peşti. Albetele, roşioara, soretele îşi
datoresc numele culorii corpului sau unei părţi a lui; ochiana felului cum îi
sunt cercuiţi ochii, ţiparul ţipătului sau sunetului pe care-l produce când e
prins. Bălosului i s-a zis astfel din cauza balelor sau mucilagiului de care e
acoperit, zvârlugei din cauza mişcărilor ei repezi, a felului cum, prinsă, se
zvârcoleşte, vrând să scape. Alte nume sunt date în legătură fie cu apa în
care trăieşte peştele respectiv, cazul dunăriţei, fie cu felul de comportare
în perioada boiştii, cazul văduviţei. Ca şi în domeniul numelor de flori şi de
păsări, ţăranul român se dovedeşte şi în domeniul numelor de peşti un
observator atent, capabil să redea, uneori în formă pregnantă, trăsătura
caracteristică a speciei sau una din particularităţile ei”.
Studiul istoriei şi cel al unor aspecte de istorie a limbii converg la
Constantin C. Giurescu în modul cel mai eficient pentru ambele domenii:
„Pescarii greci din oraşele de pe coasta Pontului Euxin au practicat
neîntrerupt îndeletnicirea lor; de la urmaşii lor, vorbind greaca modernă,
ne-au rămas o serie de nume de peşti, de mare, precum chefal (de la
kefalos = cap), scrumbie (skumbri), guvid (guvidi), stavrid
(stavridi), lavrac (lavraki), strunghil (strunghilos), hamsie (hamsi),
aterină (atkerina), barbun (barbuni), pălămida (palamida).
Bineînţeles, alături de ei, au pescuit şi pescari geţi sau daci, atât la gurile
Dunării, cât şi de-a lungul ţărmului mării; din nefericire, cunoştinţele pe
care le avem asupra limbii acestor îndepărtaţi strămoşi sunt încă prea

11
reduse pentru a ne da seama dacă dintre numele sturionilor sau al
celorlalţi peşti marini e vreunul de origine getă”.
În ansamblul lucrării sale, Constantin C. Giurescu evidenţiază
legătura veche dintre popor şi lumea peştilor, vechimea multora dintre
domenii şi influenţele care s-au exercitat asupra lor.
În sfârşit, ni se pare deosebit de util aici să marcăm contribuţia pe
care, prin „Dicţionarul piscicol” din 1978, ing. Laurenţiu Lustun, dr. Ion
Rădulescu şi ing. Vasile Voican au adus-o studiului ihtionimiei româneşti.
Denumirile prezente sunt aici româneşti (pentru uneltele sau aparatura şi
accesoriile moderne de pescuit sau conservare a peştelui, pentru
morfologia peştilor şi denumirea acestora, pentru numele de păsări
ihtiofage, insecte specifice apelor româneşti etc.) dar şi ştiinţifice (latine)
pentru tot ceea ce înseamnă zoologie sau floră acvatică. Fără a include
comentarii de natură lingvistică, dicţionarul este un material interesant
prin rigoarea cu care a fost alcătuit şi prin diversitatea preocupărilor
(vizând exhaustivitatea) la nivelul înregistrării denumirii „obiectelor” din
spaţiul pisciculturii.

*
* *
Dincolo de aceste contribuţii (de natură, mai degrabă,
„translingvistică”) trebuie citate ca surse excepţionale atlasele lingvistice
şi chestionarele ce se regăsesc aici. De pildă, chestionarul „Noului atlas
lingvistic român pe regiuni” (NALRR), întocmit sub conducerea acad. Emil
Petrovici şi a profesorului Boris Cazacu, de colectivul de dialectologie al
Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale din Bucureşti al Academiei
RPR (T. Teaha, I. Ionică şi V. Rusu) şi de colectivul de dialectologie al
Institutului de Lingvistică al Filialei Cluj a Academiei RPR (P. Neiescu, G.
Rusu şi I. Stan) şi publicat în „Fonetică şi dialectologie”, 1963, pag. 157 –
273, include întrebări interesante referitoare la domeniul nostru la capitolul

12
„Vânătoare, pescuit”. În partea publicată a acestui atlas se regăsesc hărţi
cu nume de peşti. Materialul este popular, autentic, fiind auzit direct din
gura ţăranilor. În plus, pe lângă numele românesc general cunoscut al
fiecărei plante se precizează şi numele ştiinţific, ceea ce sporeşte utilitatea
materialului lexical piscicol popular.
Probleme teoretice, cu caracter sporadic, în legătură cu lexicul
piscicol românesc se identifică şi în lucrările al căror obiect de studiu îl
constituie formarea cuvintelor în limba română, precum şi cele privitoare la
semantica românească.

13