VARIANTA 2

Subiectul I d, c, a, b; Subiectul al II-lea

1. „Ca să-şi refacă forţele după pierderile suferite."; 2. Traian a trimis solie Senatului pentru ca „şi Senatul să
întărească pacea."; 3. „...ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai lor pe cei ai romanilor..."; 4.105-106; 5. Un rol
foarte important în cadrul civilizaţiei geto-dace 1-a avut religia. Geto-dacii erau politeişti, zeul suprem fiind Zamolxis.
Marele centru spiritual se afla potrivit lui Strabon la „Muntele Sfânt", Cogaionon, arheologic este atestat în Dealul
Grădiştei, în Masivul Şureanu, unde au fost identificate cel puţin opt sanctuare patrulatere. Există însă şi incinte sacre
locale la Pecica, Râşnov, Ocniţa, etc. Aceste locuri de cult sunt incluse în multe davae geto-dace şi cetăţi ridicate pe
înălţimi, construite din blocuri de calcar fasonate, iară mortar, din zona Grădiştei.
Secolul I d.Hr. reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dace. Din această perioadă incinta sacră de pe
Dealul Grădiştei este întregită cu un disc solar de andezit Şi cu noi sanctuare patrulatere.; 6. între factorii romanizării
au fost: administraţia, urbanizarea, armata, etc.
Din punct de vedere militar la romanizare au contribuit atât unităţile militare staţionate în provincie: legiuni, alae,
cohorte, dar şi dacii integraţi în trupe auxiliare staţionate pe tot cuprinsul Imperiului pentru că atât cetăţenii romani
din legiuni, cât şi cei din trupele auxiliare, chiar dacă nu erau cetăţeni, vorbeau limba latină, foloseau obiceiurile şi
adoptaseră modul de viaţă latin. Pentru legiunile XIII Gemina, staţionată la Apulum şi V Macedonica, de la Potaissa,
precum şi pentru unităţile auxiliare au fost realizate o serie de lucrări cu caracter militar: castre (tabere întărite
situate de-a lungul frontierelor), turnuri de observaţie, valuri de pământ cu şanţuri (limes-uri)\

Subiectul al III-lea

în Evul Mediu politica externă a Ţărilor Române era coordonată de către domnitori, uneori după consultări cu
Sfatul Domnesc. Voievozii români şi-au afirmat dorinţa de a apăra frontierele istorice ale ţării, refuzând să accepte o
pierdere teritorială, anexiuni sau încălcări de hotare. State creştine ca şi vecinii lor mai puternici - Ungaria şi Polonia-
Ţările Române şi-au orientat politica de alianţe către acestea. Alianţele încheiate, au reprezentat factori de întărire a
integrităţii teritoriale, a suveranităţii politice şi a apărării organizării politice şi religioase.
în contextul apariţiei unei noi puteri în zonă, Imperiul Otoman, voievozii şi principii Transilvaniei ca şi
domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au răspuns apelurilor statelor vecine, sau ale papei, de a participa la
cruciadele antiotomane din secolele XIV-XV, în condiţiile în care acum au loc campanii otomane pe teritoriul lor.
în lupta pentru apărarea independenţei s-au remarcat domnitori precum Mircea cel Bătrân(1386-1418),Vlad
Ţepeş(1456-1462,1476), Ştefan cel Mare (1457-1504), voievodul Transilvaniei, devenit pentru o vreme regent al
Ungariei, lancu de Hunedoara etc.
Domnia s-a implicat direct în organizarea luptelor pentru apărare acordând o atenţie deosebită organizării
armatei. Strategia folosită de domnii români: de regulă defensivă, a fost folosită tactica „pământului pârjolit", au fost
evitate bătăliile în câmp deschis, au fost preferate hărţuirea adversarului, înfometarea, lupta în locuri deluroase,
mlăştinoase etc, pentru a nu se da posibilitatea armatelor străine să se desfaşoare, (ex. Mircea cel Bătrân la Rovine
în 1394, Ştefan cel Mare, la Vaslui în 1475, Mihai Viteazul, la Călugăreni,1595), atacuri surpinzătoare, (ex. Vlad
Ţepeş, atacul de noapte de la Târgovişte, 1462) etc.
Principalele probleme ale domnitorilor români au fost: armata puţin numeroasă în raport cu cea a adversarului,
uneori inferioritatea din punct de vedere al armamentului, nu întotdeauna boierii români doreau războiul cu Poarta,
resurse materiale insuficiente pentru susţinerea unui război de durată, resurse insuficiente pentru a menţine timp
îndelungat armata de mercenari, ţăranii care formau „oastea cea mare" nu dispuneau de o pregătire militară specială
etc.
începând din secolul al XV-lea în condiţiile în care a fost evitată transformarea ţărilor în paşalâc şi pierderea
privilegiilor sale precum şi datorită faptului că luptele prelungite atrăgeau mari probleme economice datorită
distrugerilor recoltelor şi a fugii ţăranilor de pe moşii, boierimea a preferat abandonarea luptei şi recunoaşterea
vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Mulţi domni au ales varianta tratativelor diplomatice deşi obligaţiile Ţărilor
Române au crescut neîncetat, totuşi atunci când situaţia devenea insuportabilă erau domni care se ridicau la luptă,
susţinuţi de către boieri.
În ceea ce priveşte statutul politico-juridic, Ţările Române au acceptat, în cele din urmă suzeranitatea otomană.
Raporturile turco-române erau stabilite prin capitulaţii, ahdname (lb.turcă). Acestea prevedeau: respectarea
principalelor instituţii, alegerea domnilor de către boieri şi confirmarea lor de către Poartă, plata tributului (suma era
variabilă) alături de alte obligaţii materiale, de asemenea Ţările Române erau obligate să sprijine Poarta în timpul
campaniilor militare iar turcii nu aveau voie să ridice moschei sau să staţioneze în nordul Dunării etc.
în urma politicii de cruciadă târzie, otomanii au fost opriţi la Dunăre, iar obiectivele politicii externe:
menţinerea autonomiei şi a integrităţii teritoriale, menţinerea unor bune relaţii cu statele creştine, formarea, în caz de
primejdie, a unui front comun antiotoman, au fost pe deplin atinse. Ţările Române au fost nevoite, în cele din urmă, să
le recunoască suzeranitatea, pierzându-şi treptat independenţa dar fără a ajunge să -şi piardă autonomia.
în 1541 Transilvania devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Subiectul al IV-lea

Instituţia monarhiei în România (1866-1938)

în 1866 în urma abdicării lui Cuza tronul României a fost ocupat de către Carol prinţ ce făcea parte din familia
domnitoare prusiana, aparţinând casei de Hohenzollern. Acesta la 25 aprilie acceptă propunerea lui Ion Brătianu şi cu
acordul tatălui, al regelui Prusiei şi al cancelarului Bismarck pleacă spre România, la 10 mai 1866, fiind proclamat
domn de către Adunare.
Pe de altă parte, în aprilie 1866 se formase o Adunarea Constituantă, în cadrul căreia încep dezbaterile în
vederea adoptării legii fundamentale a statului. După îndelungate discuţii între liberali şi conservatori, în care a fost
implicat şi domnitorul Carol, la 1 iulie 1866 Constituţia a fost promulgată. Aceasta a avut drept model Constituţia
belgiană. Potrivit Constituţiei numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi
drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era
declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite
raporturile cu Imperiul Otoman.
Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta.
Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva
Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de abate monedă, era
conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia
tratate sau convenţii, de a conferi decoraţii, etc.
Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi
Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de
interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.
Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
Constituţia a fost completată de un sistem electoral.
Domnia era implicată în toate structurile de putere ale statului. Conţinutul Constituţiei reliefează
compromisul dintre conservatori şi liberali dar şi victoria conservatorilor asupra liberalilor.
Constituţia a fost necesară dezvoltării României moderne, consolidării instituţiilor burgheze şi a statului
naţional. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei.
În 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu
oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost
posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail
Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în
luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. în urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878,
Marile Puteri au recunoscut independenţa României.
în aceste condiţii în 1878 Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881, Parlamentul României a decis ca
aceasta să devină regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a" României, la 14
mai 1881 a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul
Ferdinand de Hohenzollern - Sigmaringen.
Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu. El a
demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda unor dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să apere
interesele românilor, în 1883 România a aderat, alături de Germania, Italia şi Austro-Ungaria la Tripla Alianţă, acest
lucru a fost realizat atât din motive obiective, încercarea României de a evita izolarea politică, dar şi din motive
subiective, „slăbiciunea", firească, a regelui Carol I faţă de Germania. Aderarea a rămas secretă până la începutul
Primului Rărzboi Mondial, în 1914, în condiţiile declanşării acestuia regele face cunoscut oamenilor politici români
existenţa acestui tratat semnat cu Puterile Centrale.
în 1914, în condiţiile în care la Sarajevo a fost ucis arhiducele Franz Ferdinand, Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei, acest fapt a determinat declanşarea Primului Război Mondial. în aceste condiţii interesele României nu
coincideau cu cele ale Puterilor Centrale, motiv pentru care în Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia, în 21 iulie 1914
s-a stabilit neutralitatea României. Deşi i se părea greu să respecte o asemenea hotărâre, Carol I în ciuda
ameninţărilor din partea rudelor sale germane, conştient fiind că nu avea sens să se aventureze într-un război din care
românii nu aveau nimic de câştigat, a fost de acord cu neutralitatea. Era însă clar că aceasta nu va dura mult. Trebuia
deci ca intrarea în război să servească intereselor naţionale. In urma unor îndelungate negocieri la 4 august 1916
I.I.C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei au semnat convenţiile militare
şi politice care stipulau condiţiile intrării României în război. în noaptea dintre 14/15 august 1916, trupele române intră
în poziţie de luptă.
1918 a fost anul Marii Uniri, an în care s-a format statul naţional unitar român. La 15 octombrie 1922, regele
Ferdinand şi regina Măria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, la Alba Iulia. în 1923 a fost elaborată o nouă
Constituţie, necesară statului naţional unitar. Ferdinand I a condus în conformitate cu această Constituţie, având o bună
relaţie cu partidele politice, în special cu Partidul Naţional Liberal şi cu liderul acestuia I.I.C. Brătianu.
În 1925 s-a declanşat „criza dinastică", în condiţiile în care prinţul moştenitor Carol s-a stabilit în Franţa, pentru
a fi cu iubita sa Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925 a trimis o scrisoare prin care prerogativele de moştenitor. La 4
ianuarie 1926, a fost proclamat moştenitor Mihai, fiul lui Carol, dar, în 1927 regele a murit. în condiţiile în care în acelaşi
an moare şi I.I.C. Brătianu, în ţară încep frământări legate de o posibilă revenire a lui Carol. La 6 iunie 1930 acesta a
venit pe neaşteptate în România, susţinut în special de PNŢ, iar la 8 iunie a fost fost proclamat rege.
Încă de la venirea sa în ţară el a încercat să impună un regim de dictatură personală. A reuşit acest lucru
folosindu-se de teama de mişcare legionară, şantaje politice, compromiterea unor importanţi oameni politici, în 1938.
În noaptea dintre 10/11 februarie a înlocuit guvernul Goga, slab reprezentat în Parlament, cu un nou guvern, fără
susţinere parlamentară condus de Patriarhul Miron Cristea. Iar la 20 februarie 1938 a fost publicată o nouă Constituţie
menită să asigure baza juridică a regimului. Prin intermediul ei regele devenea un factor activ, participa efectiv şi legal
la activitatea de guvernare. S-a menţinut principiul conform căruia puterile statului emană de la naţiune, precum şi
acela privind separarea puterilor în stat. Totuşi regele avea mai multe drepturi putând conduce, în cazul în care
Adunarea era suspendată prin decrete cu putere de lege. în felul acesta Carol a instaurat monarhia autoritară. Consiliul de
Coroană a devenit organul de conducere permanentă, au fost desfiinţate partidele politice, a fost creat un partid unic,
Frontul Renaşterii Naţionale.
Carol a luat măsuri împotriva legionarilor, iar în condiţiile în care Hitler i-a cerut eliberarea acestor şi formarea
unui cabinet condus de C.Z.Codereanu, regele a dat ordinul de asasinare a acestuia, realizată în noiembrie 1938.
Datorită situaţiei internaţionale foarte gravă la sfârşitul anului 1939, Carol al II-lea a iniţiat o mişcare de
„reconciliere naţională", în scopul de a apăra naţiunea de pericolele externe, dar din nefericire, Mişcarea legionară a
fost cea mai receptivă la această iniţiativă. „Reconcilierea cu aceasta a determinat deplasarea spre dictatură şi
totalitarism a regimului. Acest lucru nu a fost de durată deoarece acest regim s-a prăbuşit în septembrie 1940, în
urma pierderilor teritoriale (Basarabia, N-V Transilvaniei, S Dobrogei) fiind înlocuit cu un regim de dictatură militară
condus de generalul, mai târziu mareşalul Ion Antonescu.