Capitolul I Urmărirea pen.

§1 Consideraţii preliminare
1.1. Obiectul urmăririi pen.
Urmărirea pen. are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, ptr. a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Strângerea probelor este atât operaţia de adunare a probelor, cât şi operaţia de examinare şi evaluare a lor, ptr. a se
constata dacă sunt sau nu temeiuri suficiente ptr. a se putea trimite cauza în faza de judecată.
Existenţa infracţiunilor. Legea are în vedere orice infracţiune, indiferent de faza în care a ajuns aceasta - infracţiune
consumată sau tentativă.
Identificarea făptuitorului este aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât în
privinţa pers. lor fizice, cât şi cu privire la identitate.
Stabilirea răspunderii făptuitorilor. Materialul probator trebuie să elucideze aspectele legate de materialitatea faptelor,
de vinovăţia făptuitorului şi de existenţa unor temeiuri în baza cărora acesta să poată fi tras la răspundere pen. ptr. fapta
săvârşită.
Identificarea pers. vătămate.
Soluţionarea acţiunii civile.
În vederea realizării obiectului organele de urmărire pen. pot lua anumite măsuri în vederea bunei desfăşurări a procesului
(reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, aplicarea unui sechestru asigurător etc.). Acestea îşi concretizează activitatea în
acte de urmărire pen., care pot fi acte procesuale sau de dispoziţie şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire
dispoziţiile cuprinse în actele procesuale.
1.2. Limitele urmăririi pen.
Sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea pen. se situează între două limite, o limită iniţială şi o limită finală.
Limita iniţială, începerea urmăririi pen., marchează începutul raporturilor juridice procesuale între subiecţii ce participă la
rezolvarea cauzei pen., ea corespunzând cu declanşarea procesului penal.
Actele de începere a urmăririi pen. pot fi:
a) procesul-verbal (când organul de cercetare pen. se sesizează din oficiu);
b) rezoluţia (când organul de cercetare pen. este sesizat printr-o plângere sau printr-un denunţ);
c) ordonanţa (când procurorul, învestit cu soluţionarea unui conflict de competenţă apărut între organele de cercetare pen.,
consideră că sunt date şi informaţii suficiente ptr. a dispune declanşarea procedurii judiciare).
Limita finală constă în trimiterea sau netrimiterea în judecată.
Trimiterea în judecată se face prin rechizitoriul redactat de procuror.
Netrimiterea în judecată se face prin:
a) scoaterea de sub urmărire pen. (ordonanţă, rezoluţie sau rechizitoriu);
b) încetarea urmăririi pen. (ordonanţă, rezoluţie sau rechizitoriu);
c) clasarea (ordonanţă).
1.3. Trăsăturile caracteristice urmăririi pen.
Trăsăturile caracteristice urmăririi pen. sunt următoarele: lipsa de publicitate a urmăririi pen., caracterul necontradictoriu al
urmăririi pen., caracterul preponderent al formei scrise şi subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire pen..
A. Lipsa de publicitate
Trăsătură diametral opusă faţă de publicitatea specifică judecăţii. Urmărirea pen. îşi poate realiza obiectul numai în măsura
în care este lipsită de publicitatea specifică judecăţii, întrucât dacă s-ar desfăşura în mod public ar putea exista riscul ca
învinuitul sau inculpatul ori celelalte părţi, să denatureze probele şi, în final, să îngreuneze aflarea adevărului.
Urmărirea pen. nu este secretă (ex., în situaţia efectuării unei percheziţii pot participa părţile, martorii asistenţi, apărătorii
părţilor).
B. Caracterul necontradictoriu al urmăririi pen.
Sistemul procesual penal român este un sistem contradictorial, deoarece în desfăşurarea lui apar şi se dezvoltă două acţiuni
paralele, dar contradictorii: acţiunea de tragere la răspundere pen. şi acţiunea opusă de apărare împotriva acesteia.
Caracterul necontradictoriu al urmăririi pen. este rezultatul lipsei de publicitate a urmăririi pen.. Organul de urmărire pen.
administrează probele fără a le pune în discuţia părţilor existente în cauză. Există momente în care contradictorialitatea apare şi
în faza urmăririi (ex. în situaţia confruntării).
C. Caracterul preponderent al formei scrise
Părţile nu pot acţiona oral în faţa organelor de urmărire pen., ci numai în scris, prin formularea de cereri sau memorii scrise.
Forma preponderent scrisă a urmăririi nu exclude însă, folosirea limbajului oral ca mijloc de comunicare între participanţii la
cauza pen..
D. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire pen.
Dispoziţiile organelor superioare devin obligatorii ptr. cei ce li se subordonează. Procurorul are printre atribuţiile sale şi pe
aceea de supraveghere a activităţii de cercetare pen. efectuată de poliţie şi de alte organe de cercetare pen.. Dispoziţiile date de
procuror sunt obligatorii ptr. organul de cercetare pen..
1.4. Organele de urmărire pen.
Activitatea de urmărire pen. se desfăşoară de către procurori şi de către organele de cercetare pen..
Organele de cercetare pen. sunt:
A. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din M.A.I., desemnaţi nominal de ministru, cu avizul
conform al procurorului de pe lângă Î.C.C.J.);
B. Organele de cercetare pen. speciale:

1
 a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, precum şi de către comandanţii
acestor unităţi;
b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, precum şi de şefii comenduirilor de garnizoană;
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, precum şi de către comandanţii centrelor militare;
d) ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi ptr. infracţiunile de frontieră;
e) căpitanii porturilor.
1.5. Actele organelor de urmărire pen. sunt:
A. Rechizitoriul este folosit în vederea dispunerii trimiterii în judecată a inculpatului. Dacă urmărirea pen. s-a desfăşurat
fără acţiune pen. pusă în mişcare, poate reprezenta act de inculpare, dacă procurorul dispune trimiterea în judecată. Dacă la
terminarea urmăririi pen., se constată că ptr. unul sau mai mulţi inculpaţi nu se impune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu
se va dispune, pe de o parte, trimiterea în judecată a unor inculpaţi şi, pe de altă parte, netrimiterea în judecată a altora;
B. Ordonanţa este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atât de către procuror cât şi de către organul de cercetare
pen.. Organele de urmărire pen. dispun prin ordonanţă, ex. în cazul luării măsurilor de prevenţie sau a măsurilor asiguratorii.
Ordonanţa trebuie să cuprindă următoarele elemente: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o
întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal, semnătura celui care a întocmit-o şi
menţiuni speciale prevăzute de lege ptr. anumite acte sau măsuri;
C. Rezoluţia se foloseşte în ipotezele în care legea nu prevede în mod expres necesitatea redactării unei ordonanţe (ex.
confirmarea de către procuror a propunerii organului de cercetare pen. de a nu se dispune începerea urmăririi pen. se face prin
rezoluţie);
D. Procesul-verbal. Ex., proces-verbal de începere a urmăririi pen., când organul de urmărire pen. s-a sesizat din oficiu;
proces-verbal de cercetare la faţa locului etc;
E. Referat cu propunere motivată. Când organul de cercetare pen. consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, de
competenţa exclusivă a procurorului, face propuneri motivate în cuprinsul unui referat (ex. referat cu propunere motivată ptr.
punerea în mişcare a acţiunii pen.);
F. Diferite adrese. Adresele şi actele de procedură întocmite în cauza pen. se semnează de procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea pen. ori, după caz, de organul de poliţie judiciară care le-a emis.
§2 Competenţa organelor de urmărire pen. şi a organelor de constatare
2.1. Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează cercetarea pen. ptr. orice infracţiune care nu este dată în mod
obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare (procuror sau organele de cercetare pen. speciale).
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare nu este condiţionată de competenţa unei anumite instanţe de a
judeca o cauză pen., întrucât, ptr. ele nu funcţionează criteriile după care sunt repartizate cauzele instanţelor de grade diferite în
funcţie de gravitatea faptelor.
În situaţia în care anumite acte de cercetare pen. trebuie să fie efectuate în afara razei de competenţă teritorială:
a) pot fi efectuate personal de către organul de cercetare pen., cu condiţia înştiinţării în prealabil a organului corespunzător
din raza teritorială în care se efectuează acele acte;
b) se poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare.
În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare pen. efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre
acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale.
Organul de cercetare pen. este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o
cauză ce nu este de competenţa lui.
2.2. Competenţa organelor de cercetare pen. speciale
Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare efectuează cercetarea pen. ptr.
infracţiunile săvârşite de militarii din subordine; cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.
Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea pen. ptr. infracţiunile săvârşite
de militari în afara unităţilor militare; cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană.
Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare efectuează cercetarea pen. ptr. infracţiunile de competenţa
instanţelor militare, săvârşite de pers. civile în legătură cu obligaţiile lor militare; cercetarea poate fi efectuată şi personal de
şefii comenduirilor de garnizoană.
Ofiţerii anume desemnaţi din cadrul Poliţiei de Frontieră efectuează cercetarea pen. ptr. infracţiunile legate de regimul de
frontieră.
Căpitanii porturilor efectuează cercetarea pen. ptr. infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi
ordinei la bord, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în C.pen., săvârşite de
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navigaţiei sau a navei.
2.3. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi pen.
Urmărirea pen. se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror, în cauzele care privesc infracţiuni cu un grad de pericol
social ridicat (ex. infracţiunea de omor, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă).
Competenţa să efectueze urmărirea pen. şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare pen., revine
procurorului de la parchetul corespunzător instanţei, care, potrivit legii, judecă în prima instanţă, cauza.
2.4. Competenţa organelor de constatare
2.4.1. Organele de constatare prevăzute în art. 214 C.pr.pen.
Sunt organe de constatare:
a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 C.pen., ptr. infracţiunile
care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii (ex. ANPC, ORDA);

2
 b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 C.pen., ptr.
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române ptr. infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
În cazul constatării unor infracţiuni, aceste organe sunt obligate să efectueze o serie de activităţi:
a) luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni;
b) întocmirea unui proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia;
c) reţinerea corpurilor delicte;
d) evaluarea pagubelor;
e) orice alte acte prevăzute în lege.
Actele încheiate se înaintează procurorului:
a) în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune;
b) de îndată, în caz de infracţiuni flagrante;
c) în termenul reglementat de anumite legi speciale.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
2.4.2. Organele de constatare prevăzute în art. 215 C.pr.pen.
Sunt organe de constatare:
a) comandanţii de nave şi aeronave, ptr. infracţiunile comise pe nave şi aeronave, pe timpul cât navele şi aeronavele se află în
afara porturilor sau aeroporturilor;
b) agenţii poliţiei de frontieră, ptr. infracţiunile de frontieră.
Activităţile de constatare ale acestor organe constau în actele de constatare conferite prin lege în competenţa organelor
menţionate în art. 214 C.pr.pen. având posibilitatea efectuării de percheziţii corporale asupra făptuitorului, posibilitatea
verificării lucrurilor pe care făptuitorul le are cu sine şi prinderea făptuitorului.
Actele încheiate se înaintează organului de urmărire pen.:
a) în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată;
b) de îndată, în cazul reţinerii făptuitorului;
Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea
aeronavei pe teritoriul român.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
§3 Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire pen.
3.1. Consideraţii preliminare
Supravegherea urmăririi pen. reprezintă un complex de activităţi specifice desfăşurate de către procuror, ptr. ca în cursul
urmăririi pen. să se respecte legea şi să se afle adevărul, respectiv, să fie lămurită cauza sub toate aspectele ptr. strângerea
probelor necesare atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, în vederea realizării scopului urmăririi
pen..
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire pen. are ca obiect:
a) vegherea ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere pen. şi ca nici o pers. să nu fie
urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea pen.;
b) vegherea ca nici o pers. să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
c) îndeplinirea scopului procesului penal în condiţiile respectării legalităţii procesuale.
Este competent să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare pen. procurorul de la parchetul corespunzător
instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.
3.2. Modalităţi de exercitare a supravegherii
Supravegherea urmăririi pen. se realizează prin următoarele modalităţi: trecerea cauzei de la un organ la altul, participarea
directă a procurorului la efectuarea urmăririi pen., verificarea lucrărilor de cercetare pen., dispoziţii obligatorii date de
procuror, autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror.
A. Trecerea cauzei de la un organ la altul
Procurorul poate să dispună, ca într-o cauză în care cercetarea pen. trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie
efectuată de un alt asemenea organ, cu condiţia ca atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care cauza se
trece, să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare pen. ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care
exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare pen. care preia cauza şi după
încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.
B. Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi pen.
Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare pen., ocazie cu care procurorul poate să îndrume organul de
cercetare pen. cu privire la efectuarea unor acte de cercetare pen. ori să efectueze personal orice act de cercetare pen..
C. Verificarea lucrărilor de cercetare pen.
Procurorul poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare pen., care este obligat să îl trimită, cu toate
actele materiale şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cauzei.
Se poate deplasa la sediul organului de cercetare pen. cu care ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare.
Verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de cercetare pen. a unei autorizaţii prealabile, a unei
încuviinţări sau a unei confirmări atunci când legea prevede aceasta.
D. Dispoziţii obligatorii date de procuror
Dispoziţiile trebuie să fie date în scris şi motivat şi sunt obligatorii ptr. organul de cercetare pen., precum şi ptr. alte organe
ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor.

3
 Organele ierarhic superioare organelor de cercetare pen. ale poliţiei judiciare nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii
privind cercetarea pen..
Dacă organul de cercetare pen. nu aduce la îndeplinire sau aduce la îndeplinire în mod necorespunzător dispoziţiile
procurorului, atunci:
a) procurorul poate sesiza conducătorul organului de cercetare pen., căruia îi revine obligaţia ca în termen de 3 zile de la
sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse;
b) procurorul poate dispune aplicarea amenzii judiciare de la 500 la 5.000 lei;
c) procurorul poate propune ministrului administraţiei şi internelor eliberarea din funcţia de lucrător de poliţie judiciară.
E. Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror
Autorizarea este prealabilă efectuării actului de urmărire pen. (ex. organul de cercetare pen. poate dispune începerea
urmăririi pen. ptr. o infracţiune săvârşită în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o pers. fără cetăţenie, care
nu domiciliază pe teritoriul ţării, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român,
numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J.).
Confirmarea actului de urmărire pen. este o ratificare a acestuia, posterioară actului, fără această confirmare cerută expres
de lege, neputându-se produce efecte juridice (ex. confirmarea rezoluţiei sau a procesului-verbal prin care organul de cercetare
pen. a dispus începerea urmăririi pen.).
Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organului de cercetare pen., dar valabilitatea actului este
supusă aprobării procurorului; poate fi atât prealabilă, cât şi posterioară efectuării actului (ex. încuviinţarea exhumării în
vederea constatării cauzelor morţii).
Infirmarea apare atunci când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire pen. nu este
dată cu respectarea dispoziţiilor legale; se face prin ordonanţă.
§4 Sesizarea organelor de urmărire pen.
4.1. Consideraţii preliminare
Prin mod de sesizare a organului de urmărire pen. se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii,
despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi pen.
referitoare la acea infracţiune.
Modurile de sesizare se clasifică, în raport cu sursa de informare în:
a) moduri de sesizare externe (plângerea, denunţul);
b) moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu).
Modurile de sesizare se clasifică, în raport de efectele pe care le produc în:
a) moduri de sesizare generale (plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu), care produc efectul de a încunoştinţa organul de
urmărire pen., nefiind indispensabile ptr. începerea urmăririi pen. deoarece pot fi înlocuite;
b) moduri de sesizare speciale (plângerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea organului competent, manifestarea dorinţei
guvernului străin), care produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire pen., dar, spre deosebire de cele generale, sunt
indispensabile ptr. începerea urmăririi pen., neputând a fi înlocuite.
4.2. Plângerea
Plângerea reprezintă încunoştinţarea făcută de o pers. fizică sau de o pers. juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat
prin infracţiune.
Plângerea trebuie să conţină numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează
obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, indicarea mijloacelor de probă.
Plângerea poate fi făcută în scris (situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar; lipsa semnăturii nu va putea împiedica
organul de urmărire să ţină seamă de ea, putând să o considere fie denunţ anonim, fie o sesizare din oficiu) sau oral (situaţie în
care se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte).
Pers. care pot face plângere sunt:
a) pers. căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune; plângerea întocmită de o pers. cu capacitate de exerciţiu restrânsă
(minor între 14 şi 18 ani), va fi încuviinţată de către pers. prevăzute de legea civilă (părinte, tutore, curator);
b) prin mandatar; mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii;
c) prin substituiţi procesuali (unul dintre soţi ptr. celălalt soţ sau copilul major ptr. părinţi; pers. vătămată poate să declare
că nu îşi însuşeşte plângerea, situaţie în care înscrisul respectiv nu poate fi luat în considerare ca fiind plângere);
d) prin reprezentanţi legali, ptr. pers. lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit 14 ani şi pers. pusă sub
interdicţie).
Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire pen. sau la instanţa de judecată se trimite organului competent.
4.3. Denunţul
Denunţul reprezintă încunoştinţarea făcută de către o pers. fizică sau pers. juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Conţinutul denunţului este similar cu cel al plângerii. Denunţul poate fi făcut în scris (situaţie în care este necesară
semnătura denunţătorului; denunţul nesemnat este considerat o simplă informare în baza căreia, după o prealabilă verificare a
veridicităţii sale, organul de urmărire pen. se poate sesiza din oficiu) sau oral (situaţie în care se consemnează într-un proces-
verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut).
Denunţul poate fi formulat de către orice pers. În anumite situaţii, denunţul poate fi făcut chiar de către pers. care a săvârşit
infracţiunea (ipoteza autodenunţului).
Denunţul este facultativ, cu următoarele excepţii:
a) omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile contra siguranţei statului constituie infracţiune;
b) omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211 C.pen.
(omorul, tălhăria) etc., constituie infracţiune.

4
 4.4. Sesizarea din oficiu
Sesizarea din oficiu reprezintă modalitatea de sesizare internă care constă în posibilitatea (dreptul şi obligaţia) organului
de urmărire pen. de a se autosesiza, ori de câte ori află, pe altă cale decât prin denunţ sau plângere, că s-a săvârşit o infracţiune.
Poate afla:
a) constatarea unor infracţiuni flagrante, în care situaţie organul de urmărire pen. încheie un proces-verbal ce constituie
actul de începere din oficiu a urmăririi pen.;
b) prin denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice); în această situaţie se impune ca cercetările cu privire la faptele
semnalate să fie întreprinse cu multă operativitate, discreţie şi atenţie, deoarece s-ar putea ca ele să nu fie veridice;
c) prin mijloace de informare în masă (presă scrisă şi vorbită);
d) zvonul public;
e) cercetarea altor fapte; astfel, organul de urmărire pen. se sesizează din oficiu când, desfăşurând o cercetare în legătură cu
o cauză, descoperă fapte sau aspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se cercetează;
f) constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de urmărire pen. (organele de constatare prevăzute de art.
214 C. pen., comandanţii de nave şi aeronave, agenţii poliţiei de frontieră etc.).
4.5. Moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire pen.
4.5.1. Plângerea prealabilă
Plângerea prealabilă reprezintă un mod special de sesizare a organelor de cercetare pen. şi a procurorului.
Acţiunea pen. se pune în mişcare la plângerea prealabilă în cazul următoarelor infracţiuni: lovirea sau alte violenţe,
vătămarea corporală, vătămarea corporală din culpă, violarea de domiciliu, ameninţarea, violarea secretului corespondenţei,
divulgarea secretului profesional, violul, pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă, abuzul de încredere, distrugerea,
tulburarea de posesie, abandonul de familie, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, tulburarea·folosinţei
locuinţei.
Plângerea prealabilă poate fi introdusă de către următoarele categorii de pers.:
a) pers. vătămată (când cel vătămat este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea trebuie introdusă de acesta
cu încuviinţarea reprezentantului legal);
b) reprezentanţi convenţionali (mandatul trebuie să fie special; procura se ataşează plângerii);
c) reprezentanţii legali (ptr. pers. lipsite de capacitate de exerciţiu, pot face plângere prealabilă reprezentanţii lor – părinţii,
tutorele sau curatorul).
În cazul în care o infracţiune a vătămat mai multe pers. şi numai una dintre aceste pers. a făcut plângere prealabilă, aceasta
este suficientă ptr. a subzista răspunderea pen..
Fapta atrage răspunderea pen. a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se
menţine cu privire numai la unul dintre ei.
Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea
adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă pers. vătămată se constituie parte civilă, indicarea pers. responsabile civilmente
(când este cazul).
Plângerea prealabilă formulată oral este consemnată de organul judiciar care este sesizat în acest mod.
În cazul infracţiunilor ptr. care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în
termen de 2 luni:
a) din ziua în care pers. vătămată a ştiut cine este făptuitorul;
b) de la data când pers. îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul (în situaţiile când pers. vătămată este un minor sau
un incapabil).
În cazul în care plângerea prealabilă a fost introdusă în termenul prevăzut de lege la un organ necompetent, ea se consideră
valabil introdusă.
În cazul în care infracţiunea este flagrantă:
a) organul de urmărire pen. este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar dacă nu s-a introdus plângerea prealabilă;
b) după constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire pen. cheamă pers. vătămată şi află dacă aceasta declară că face
plângere prealabilă; în caz contrar, procurorul dispune încetarea urmăririi pen..
În caz de conexitate sau indivizibilitate între o infracţiune ptr. care punerea în mişcare a acţiunii pen. se face la plângerea
prealabilă şi o altă infracţiune ptr. care punerea în mişcare a acţiunii pen. nu se face la plângerea prealabilă a pers. vătămate,
dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35 C.pr.pen.(avându-se în vedere priorităţile,
cronologice, ierarhică, legală, etc).
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare pen. se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică
ptr. care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare pen. cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să
facă plângere:
a) dacă pers. vătămată face plângere, organul de cercetare pen. continuă cercetarea;
b) dacă pers. vătămată nu face plângere, organul de cercetare transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi pen..
4.5.2. Sesizarea organului prevăzut de lege
Sesizarea comandantului ptr. infracţiuni comise de militari sau de civili în legătură cu obligaţiile militare (infracţiuni
contra ordinii şi disciplinei militare, sustragerea de la serviciul militar, sustragerea de la recrutare, etc.).
Sesizarea organelor competente ale căilor ferate, ptr. unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate.
Cererea Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României, ptr. infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei de
către membrii Guvernului.
Hot. Camerei Deputaţilor şi Senatului de a pune sub acuzare Preşedintele României ptr. înaltă trădare.
4.5.3. Autorizarea organului prevăzut de lege

5
 Autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., ptr. infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o pers. fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării.
Exprimarea dorinţei guvernului străin ptr. infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau
demnităţii săvârşite împotriva unui reprezentant al statului respectiv.
§5 Actele premergătoare
5.1. Consideraţii preliminare
Situate înainte de declanşarea urmăririi pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi pen.. Actele
premergătoare se efectuează în vederea îndeplinirii următoarelor obiective:
a) completarea informaţiilor organelor de urmărire pen. ptr. a le aduce la nivelul unor cunoştinţe şi constatări care să
determine începerea urmăririi pen.;
b) verificarea informaţiilor deja deţinute în baza sesizării primite;
c) verificarea existenţei sau inexistenţei vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen. a căror incidenţă ar putea
determina, după caz, dispunerea începerii sau neînceperii urmăririi pen.:
Art. 10 C.pr.pen. “Actiunea pen. nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată
dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevazută de legea pen.;
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
d) faptei îi lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
f) lipseşte plângerea prealabilă a pers. vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de
lege, necesară ptr. punerea în mişcare a acţiunii pen.;
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor ptr. care retragerea plângerii sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea pen.;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii pen.;
j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare
juridică”.
În cadrul actelor premergătoare se pot desfăşura o multitudine de activităţi:
a) activităţi care nu au elemente comune cu regulile procesuale pen., nefiind reglementate în C.proc.pen. (filajul unor
pers. suspecte, organizarea de filtre, etc.);
b) activităţi care, sub aspect formal, pot semăna cu unele acte procedurale, dar care nu capătă haina juridică a
acestora (verificarea gestiunii prin efectuarea unei revizii contabile, relaţii scrise sau verbale de la diferite pers. care pot avea
aspecte comune cu declaraţiile părţilor sau ale martorilor etc.);
c) activităţi desfăşurate conform regulilor procesuale pen. (cercetarea la faţa locului).
Actele premergătoare se efectuează până la momentul în care organul judiciar competent are suficiente informaţii în baza
cărora să poată dispune începerea urmăririi pen..
Actele premergătoare se consemnează într-un proces-verbal care poate constitui mijloc de probă.
5.2. Organele competente să efectueze acte premergătoare
Actele premergătoare pot fi efectuate de către:
a) organele de urmărire pen. (atât procurorul, cât şi, mai ales, organele de cercetare pen.);
b) lucrătorii operativi anume desemnaţi din M.A.I., alţii decât cei cu atribuţii de cercetare pen.;
c) lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop,
ptr. fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale;
d) investigatorii sub acoperire anume desemnaţi din cadrul poliţiei judiciare.
5.3. Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire
Se pot folosi investigatori sub acoperire doar în condiţiile existenţei autorizării motivate a procurorului care efectuează
sau supraveghează urmărirea pen..
Condiţiile premisă ptr. obţinerea autorizării procurorului sunt următoarele:
a) existenţa indiciilor temeinice şi concrete despre săvârşirea ori pregătirea unor infracţiuni grave (infracţiuni contra
securităţii naţionale prevăzute în c.pen. şi în legi speciale, infracţiuni de trafic de stupefiante şi arme, trafic de pers. etc.);
b) infracţiunea respectivă să nu poată fi descoperită ori făptuitorii să nu poată fi identificaţi prin alte mijloace.
Cererea de autorizare adresată procurorului conţine:
a) datele şi indiciile privitoare la faptele şi pers. faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
b) perioada ptr. care se cere autorizarea.
Ordonanţa procurorului de autorizare conţine:
a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele ptr. care măsura este necesară;
b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire; în cazuri urgente şi temeinic autorizate se poate solicita
autorizarea şi a altor activităţi decât cele iniţiale, procurorul trebuind a se pronunţa de îndată;
c) pers. faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;

6
 e) perioada ptr. care se dă autorizarea este de cel mult 60 de zile; perioada poate fi prelungită, ptr. motive temeinic justificate,
fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile; durata totală, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi pers., nu poate depăşi un
an;
f) alte menţiuni prevăzute de lege.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită, acest aspect făcând parte din secretul profesional.
§6 Începerea urmăririi pen.
Începerea urmăririi pen. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea pen.;
b) existenţa unei sesizări a organului de urmărire pen. care să cuprindă un minim de date sau informaţii, pe baza cărora să se
poată dispune începerea urmăririi pen.;
c) inexistenţa vreunuia din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi pen. prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celor
prevăzute la lit. b1 şi i (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, s-a dispus înlocuirea răspunderii pen.).
Începerea urmăririi pen. se poate dispune de procuror sau de organul de cercetare pen. prin următoarele acte:
a) în cazul sesizării prin plângere sau denunţ rezoluţia de începere a urmăririi pen. (act simplu, atât în formă cât şi în
conţinut, cuprinzând doar temeiul legal, dispoziţia de începere a urmăririi pen., data şi ora la care s-a început urmărirea pen.,
încadrarea juridică, numele şi prenumele făptuitorului, dacă acesta este cunoscut şi semnătura organului de urmărire pen. - art.
91 C.pr.pen); rezoluţia va fi înregistrată într-un registru special;
b) în cazul sesizării din oficiu, procesul-verbal de începere a urmăririi pen. (act complex în comparaţie cu rezoluţia, care
va cuprinde, în afara dispoziţiilor prevăzute în art. 91 C.pr.pen., încadrarea juridică a faptei, precum şi dispoziţia de începere a
urmăririi pen.);
c) ordonanţa prin care procurorul soluţionează un conflict de competenţă, dispunând totodată şi începerea urmăririi pen..
Rezoluţia prin care se dispune începerea urmăririi pen. de către organul de cercetare pen. va fi supusă confirmării motivate
a procurorului în termen de cel mult 48h de la data începerii urmăririi pen.; procurorului i se va prezenta cu acest prilej şi
dosarul cauzei.
Organul de urmărire pen. comunică organului care a înregistrat pers. juridică despre începerea urmăririi pen. împotriva
pers. juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
Cu ocazia sesizării organelor judiciare în vederea începerii urmăririi pen. pot fi incidente următoarele ipoteze:
a) se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celor de la lit. b1 şi i;
b) se constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. b1 C.pr.pen. (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni);
c) se constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. i C.pr.pen. (s-a dispus înlocuirea răspunderii pen.).
Ipoteza existenţei vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celor de la lit. b1şi i
Organul de cercetare pen. înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea pen..
Dacă procurorul este de acord cu propunerea de a nu se începe urmărirea pen., o confirmă prin rezoluţie motivată şi
înştiinţează despre aceasta pers. care a făcut sesizarea. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi pen. se poate face
plângere la instanţa de judecată.
Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe
urmărirea pen., procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de cercetare pen., dispunând începerea urmăririi pen..
Dacă procurorul constată că în cauză nu este incident vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia lit. b 1
şi i, restituie actele organului de cercetare pen., fie ptr. completarea actelor premergătoare, fie ptr. începerea urmăririi pen..
Ipoteza existenţei cazului prevăzut în art. 10 lit. b1 C.pr.pen. (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni)
Organul de cercetare pen. dispune începerea urmăririi pen.. Organul de cercetare pen. înaintează dosarul procurorului cu
propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire pen..
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire pen. şi înştiinţează despre
aceasta, când este cazul, pers. care a făcut sesizarea.
Dacă procurorul constată că în cauză nu este incident cazul prevăzut la art. 10 lit. b 1 C.pr.pen. Restituie dosarul organului
de cercetare pen., care are obligaţia de a continua urmărirea pen., procedând la efectuarea acesteia, potrivit legii şi ţinând
seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze.
Ipoteza existenţei cazului prevăzut în art. 10 lit. i C.pr.pen. (s-a dispus înlocuirea răspunderii pen.)
Singurul organ judiciar penal competent a dispune o soluţie corespunzătoare este instanţa de judecată. Dosarul este necesar
a ajunge în faţa instanţei de judecată ptr. ca aceasta să dispună încetarea procesului penal şi înlocuirea răspunderii pen..
§7 Efectuarea urmăririi pen.
7.1. Consideraţii preliminare
Urmărirea pen. se poate desfăşura:
a) in rem, când nu se cunoaşte pers. făptuitorului, caz în care se efectuează acte de urmărire pen. ptr. lămurirea împrejurărilor
în care s-a săvârşit infracţiunea şi ptr. a descoperi identitatea pers. care a săvârşit fapta;
b) in rem şi in personam, când se cunoaşte pers. făptuitorului.
Urmărirea pen. se poate desfăşura:
a) numai faţă de învinuit, în cauzele pen. mai simple şi dacă nu este necesară privarea de libertate a învinuitului pe o durată
mai mare de 10 zile; în această ipoteză, la finalizarea urmăririi pen. se va dispune punerea în mişcare a acţiunii pen. şi
trimiterea învinuitului în judecată în calitate de inculpat;

7
 b) faţă de inculpat, în cauzele pen. complexe, când există probe temeinice că făptuitorul poate fi învinovăţit de săvârşirea
infracţiunii, ceea ce determină punerea în mişcare a acţiunii pen., precum şi posibilitatea privării de libertate a inculpatului pe o
durată de cel mult 180 de zile.
7.2. Efectuarea urmăririi pen. faţă de învinuit
Urmărirea pen. efectuată faţă de învinuit se caracterizează printr-o serie de aspecte particulare, cum ar fi:
a) cauzele instrumentate nu sunt complexe;
b) participarea pers. interesate, învinuitul şi pers. vătămată, fără a avea calitatea de părţi în procesul penal şi având drepturi
procesuale mai restrânse;
c) intervenţia redusă a procurorului în activitatea organului de cercetare pen..
Organul de cercetare pen. desfăşoară o serie întreagă de activităţi:
a) audierea învinuitului şi a părţilor, a martorilor;
b) dispoziţia de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale;
c) ridicarea de obiecte sau înscrisuri;
d) reţinerea învinuitului (cu obligaţia încunoştinţării de îndată a procurorului);
e) solicitări adresate procurorului în vederea autorizării unor activităţi de anchetă pen. (ex., punerea în mişcare a acţiunii pen.,
luarea măsurii arestării preventive, efectuarea de interceptări şi înregistrări audio-video, efectuarea unei percheziţii
domiciliare).
Dacă urmărirea pen. este efectuată de către procuror, întreaga activitate de strângere a probelor este realizată, în principiu,
de către acesta.
7.3. Punerea în mişcare a acţiunii pen.
În cazul în care organul de cercetare pen. consideră că sunt temeiuri ptr. punerea în mişcare a acţiunii pen. întocmeşte un
referat cu propuneri în acest sens, pe care îl înaintează procurorului; acesta va dispune:
a) punerea în mişcare a acţiunii pen., prin ordonanţă, act de inculpare, care va conţine, menţiunile prevăzute în art. 203
C.pr.pen., date cu privire la pers. inculpatului, fapta ptr. care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia;
b) infirmarea propunerii organului de cercetare pen., prin rezoluţie; în această ipoteză, procurorul poate să dispună
restituirea dosarului organului de cercetare pen., dacă consideră necesară continuarea cercetării pen. sau clasarea, scoaterea
de sub urmărire, încetarea urmăririi pen., ori suspendarea urmăririi pen..
7.4. Efectuarea urmăririi pen. faţă de inculpat
Se efectuează, în principiu, toate actele de urmărire pen. care sunt efectuate şi faţă de învinuit. Există acte de urmărire pen.
specifice acestei situaţii:
a) arestarea preventivă a inculpatului;
b) inculpatul este chemat de către organul de urmărire pen. ptr. a-i comunica fapta ptr. care este învinuit şi ptr. a-i da
explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are (în cazul în care inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare
sau nu locuieşte în ţară, organul de cercetare pen. va continua urmărirea, după punerea în mişcare a acţiunii pen. şi fără a-l
asculta).
§8 Suspendarea urmăririi pen. (art. 239-241 C.pr.pen.)
Suspendarea urmăririi pen. constă în întreruperea temporară a procesului penal ca urmare a existenţei unei boli grave a
învinuitului sau inculpatului, care îl împiedică să ia parte la activitatea procesuală, boală constatată printr-o expertiză medico-
legală.
Ptr. a se putea dispune suspendarea urmăririi pen., se impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) învinuitul sau inculpatul să sufere de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal; boala poate fi de ordin
fizic sau psihic, temporară (de scurtă sau de lungă durată), sau permanentă, curabilă sau incurabilă, independentă de voinţa
învinuitului sau inculpatului, ori, dimpotrivă, rezultatul propriei sale activităţi;
b) boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medico-legală;
În ipoteza suspendării urmăririi pen., organul de cercetare pen. îndeplineşte următoarele activităţi:
a) dispune efectuarea unei expertize medico-legale (dacă cererea învinuitului sau inculpatului de suspendare nu este însoţită
de depunerea la dosar a unui asemenea mijloc de probă);
b) va înainta procurorului de supraveghere un referat cu propunerea de suspendare a urmăririi pen., împreună cu dosarul
cauzei;
c) continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului;
d) se interesează periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi pen.; în cazul în care a încetat
cauza de suspendare, înaintează dosarul procurorului ptr. a dispune reluarea urmăririi pen.;
Procurorul îndeplineşte următoarele activităţi:
a) dispune suspendarea urmăririi pen. prin ordonanţă;
b) comunică învinuitului sau inculpatului şi pers. vătămate despre luarea măsurii;
c) restituie dosarul organului de cercetare pen..
§9 Netrimiterea în judecată
9.1. Consideraţii preliminare
Pe parcursul urmăririi pen., constatându-se existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen., se poate
dispune scoaterea de sub urmărire pen., încetarea urmăririi pen. sau clasarea.
9.2. Încetarea urmăririi pen.
Încetarea urmăririi pen. reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa vreunuia
dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h, i şi j C.pr.pen. şi există învinuit sau inculpat în cauză
Ptr. a se dispune încetarea urmăririi pen. este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:

8
 a) să existe învinuit sau inculpat în cauză;
b) să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. f-h, i1 şi j C.pr.pen.
Încetarea urmăririi pen. poate fi:
a) totală (când stingerea cauzei pen. are loc în întregime);
b) parţială (dacă în aceiaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze,
iar cazul de împiedicare a exercitării acţiunii pen. se aplică numai ptr. anumiţi învinuiţi sau inculpaţi, ori numai la anumite
fapte).
Dacă organul de cercetare pen. constată existenţa vreunui caz de încetare întocmeşte un referat cu propunere în acest sens
pe care, împreună cu dosarul cauzei, îl înaintează procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare pen..
Procurorul poate dispune:
a) restituirea dosarului la organul de cercetare pen., cu dispoziţia de a termina cercetarea în ipoteza în care constată că nu
este cazul să dispună încetarea sau când a dispus încetarea parţial;
b) încetarea urmăririi pen. prin ordonanţă (în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea pen.) sau prin rezoluţie motivată
(în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea pen.).
Termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmăririi pen. din momentul înregistrării
dosarului cu propunerea organului de cercetare pen. la secretariatul parchetului nu este precizat. Excepţie: procurorul se va
pronunţa asupra încetării urmăririi pen. în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare pen.,
când cazul de încetare priveşte un învinuit sau inculpat arestat.
Alte obligaţii ale procurorului în ipoteza dispunerii încetării urmăririi pen. sunt:
a) înştiinţarea pers. interesate;
b) solicitarea revocării arestării preventive a învinuitului ori inculpatului.
9.3. Scoaterea de sub urmărire pen.
Scoaterea de sub urmărire pen. reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa
vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e C.pr.pen. şi există învinuit sau inculpat în cauză.
Ptr. a se dispune scoaterea de sub urmărire pen. este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe învinuit sau inculpat în cauză;
b) să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. a-e C.pr.pen.
Scoaterea de sub urmărire pen. poate fi:
a) totală (când stingerea cauzei pen. are loc în întregime);
b) parţială (dacă în aceiaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze,
iar cazul de împiedicare a exercitării acţiunii pen. se aplică numai ptr. anumiţi învinuiţi sau inculpaţi, ori numai la anumite
fapte).
Dacă organul de cercetare pen. constată existenţa vreunuia dintre cazurile de scoatere de sub urmărire pen., va înainta
procurorului dosarul, împreună cu un referat cu propunerea de scoatere de sub urmărire pen..
Procurorul poate dispune:
a) restituirea dosarului la organul de cercetare pen., cu dispoziţia de a continua cercetarea, în cazul în care constată că nu
este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire sau când a dispus scoaterea de sub urmărire parţial;
b) scoaterea de sub urmărire pen. prin ordonanţă (în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea pen.), prin rezoluţie motivată
(în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea pen.) sau numai prin ordonanţă, în cazul în care fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni, indiferent dacă acţiunea pen. a fost sau nu pusă în mişcare.
Termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii de sub urmărire pen. din momentul
înregistrării dosarului cu propunerea organului de cercetare pen. la secretariatul parchetului nu este precizat. Excepţie:
procurorul se va pronunţa asupra scoaterii de sub urmărire pen. în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la
organul de cercetare pen., când învinuitul sau inculpatul este arestat.
Alte obligaţii ale procurorului în ipoteza dispunerii scoaterii de sub urmărire pen. sunt:
a) înştiinţarea pers. interesate;
b) solicitarea revocării arestării preventive a învinuitului ori inculpatului;
c) în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire pen. pe considerentul lipsei gradului de pericol social se vor pune în
executare sancţiunile cu caracter administrativ.
9.4. Clasarea
Clasarea reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa anumitor cazuri prevăzute în
art. 10 C.pr.pen. şi nu există învinuit în cauză.
Clasarea presupune îndeplinirea următoarele condiţii:
a) să nu existe învinuit în cauză (fie organul de urmărire pen. nu are nici un fel de date cu privire la pers. care a săvârşit
fapta, fie urmarea produsă nu provine dintr-o acţiune umană, ci dintr-o împrejurare neavând legătură cu activităţile umane, ex.
o moarte naturală);
b) să existe anumite cazuri prevăzute la art. 10 C.pr.pen.; clasarea nu se poate dispune cu ocazia incidenţei oricăruia
dintre cazurile prevăzute la art. 10 C.pr.pen.; nu se pot reţine ca temeiuri ale clasării cauzei aspectele din art. 10 C.pr.pen., care
sunt aplicabile intuitu personae, cum ar fi înlocuirea răspunderii pen., împăcarea părţilor, etc.
Clasarea se dispune de către procuror, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare pen., prin ordonanţă.
§10 Procedura prezentării materialului de urmărire pen.
Prezentarea materialului de urmărire pen. constituie acea activitate desfăşurată de organele de urmărire pen., la sfârşitul
urmăririi pen., prin care probele administrate sunt aduse la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului în vederea cunoaşterii de

9
către acesta a întregului material probator şi ptr. a i se da posibilitatea de a combate probele în acuzare prin noi cereri sau
declaraţii suplimentare.
Prezentarea materialului de urmărire pen. se efectuează de către:
a) procuror (în cazul în care acţiunea pen. nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi pen. sau în cazul în care
infracţiunea respectivă este de competenţa exclusivă a procurorului, indiferent dacă acţiunea pen. a fost sau nu pusă în
mişcare);
b) organul de cercetare pen. (când infracţiunea este de competenţa acestuia iar acţiunea pen. a fost pusă în mişcare).
Prezentarea materialului de urmărire pen. implică îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) cercetarea pen. să fie terminată;
b) să existe suficient material probator în cauză, care să facă posibilă trimiterea inculpatului în judecată;
c) învinuitul sau inculpatul să fie prezent ptr. a putea lua contact cu organul de urmărire pen. (învinuitul sau inculpatul va fi
adus, în cazul în care se află în arest preventiv, ori va fi chemat, în cazul în care este cercetat în stare de libertate).
Dacă învinuitul sau inculpatul se prezintă, este prins ori adus, până la momentul înaintării dosarului la procuror, organul de
cercetare pen. procedează la prezentarea materialului de urmărire pen..
Dacă învinuitul sau inculpatul se prezintă, este prins ori adus, după înaintarea dosarului la procuror, acesta procedează
la prezentarea materialului de urmărire pen..
Prezentarea materialului de urmărire pen. are în vedere îndeplinirea de către organul de urmărire pen. a următoarelor
obligaţii:
a) informarea învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire pen.;
b) indicarea încadrării juridice a faptei;
c) asigurarea posibilităţii de a lua de îndată cunoştinţă de material (învinuitul sau inculpatul va studia dosarul filă cu filă, în
mod nelimitat sub aspect temporal; învinuitului sau inculpatului i se vor citi lucrările din dosar, dacă nu poate să citească;
învinuitului sau inculpatului care nu cunoaşte limba română i se va traduce materialul de urmărire pen. de către un interpret);
d) învinuitul sau inculpatul este întrebat dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare;
e) se va întocmi un proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire pen..
În ipoteza unor cereri noi formulate de învinuit sau inculpat, organul de urmărire pen., prin ordonanţă:
a) va admite cererile şi va dispune completarea urmăririi pen.;
b) va respinge cererile de noi probe.
§11 Terminarea urmăririi pen.
11.1. Consideraţii preliminare
Terminarea urmăririi pen. reprezintă o etapă a acestei faze în care organul de cercetare, după ce a apreciat că a
administrat toate probele necesare în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui procurorului, ptr. ca acesta să se
pronunţe potrivit legii.
Terminarea urmăririi pen. este reglementată sub două modalităţi:
a) terminarea urmăririi pen. cu acţiunea pen. pusă în mişcare;
b) terminarea urmăririi pen. fără acţiune pen. pusă în mişcare.
11.2. Terminarea urmăririi pen. fără acţiune pen. pusă în mişcare
Se disting trei momente:
A. Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării. Cercetarea se consideră terminată dacă învinuitul nu a propus
noi probe ori a propus noi probe, dar organul de cercetare pen. a respins propunerea ca netemeinică şi dacă a propus noi probe
şi propunerea sa a fost găsită temeinică, cercetarea pen., în urma acestor propuneri fiind completată.
B. Înaintarea dosarului privind pe învinuit la procuror. Organul de cercetare pen. întocmeşte un referat în care va
consemna rezultatul cercetării, după care va înainta dosarul la procuror. Referatul de terminare a urmăririi pen. va cuprinde
date despre pers. învinuitului, fapta reţinută în sarcina învinuitului, probele administrate, încadrarea juridică a faptei, respectiv,
dacă este cazul, date suplimentare.
C. Prezentarea materialului de urmărire pen. de către procuror. Conform procedurii analizate.
11.3. Terminarea urmăririi pen. cu acţiunea pen. pusă în mişcare
Organul de cercetare pen. înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei, însoţit de un referat care va avea acelaşi
conţinut cu cel al referatului întocmit la terminarea urmăririi pen., fără acţiune pen. pusă în mişcare.
Momentul terminării cercetării pen. intervine după completarea cercetării şi după îndeplinirea dispoziţiilor privitoare la
prezentarea materialului de urmărire pen..
§12 Trimiterea în judecată
12.1 Consideraţii preliminare
Singurul organ competent să dispună trimiterea în judecată este procurorul.
În cadrul acestei etape a fazei de urmărire pen., se pot desfăşura următoarele activităţi:
a) verificarea lucrărilor urmăririi pen.;
b) rezolvarea cauzei, constând în trimiterea în judecată, netrimiterea în judecată, suspendarea urmăririi pen., restituirea sau
trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi pen. sau trimiterea cauzei la organul competent să efectueze
urmărirea pen..
12.2. Verificarea lucrărilor urmăririi pen.
Referatul de terminare a urmăririi pen. împreună cu dosarul cauzei sunt înaintate la procuror în vederea verificării lucrărilor
urmăririi pen..
Termenul de verificare de către procuror este de 15 zile de la primirea lucrărilor sau de urgenţă şi cu precădere, în cauzele
în care sunt arestaţi.

10
 Se vor constata următoarele aspecte:
a) urmărirea pen. a fost efectuată de organul competent (în caz contrar, procurorul va trimite dosarul organului competent să
efectueze urmărirea pen.);
b) urmărirea pen. a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale privind aflarea adevărului;
c) urmărirea pen. este completă (în caz contrar, procurorul va dispune restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de
urmărire pen.);
d) probele necesare în cauză au fost legal administrate;
e) urmărirea pen. a fost efectuată cu respectarea garanţiilor dreptului la apărare.
12.3. Rezolvarea cauzelor de către procuror
12.3.1. Trimiterea în judecată
Procurorul dispune trimiterea în judecată dacă constată îndeplinirea următoarelor condiţii, în mod cumulativ:
a) au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului;
b) urmărirea este completă, probele fiind suficiente şi legal administrate;
c) există o faptă prevăzută de legea pen.;
d) fapta a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
e) învinuitul sau inculpatul răspunde penal.
Trimiterea în judecată se poate dispune sub două modalităţi:
a) dacă acţiunea pen. nu a fost pusă în mişcare, în cursul urmăririi pen., procurorul emite rechizitoriu, prin care va dispune
punerea în mişcare a acţiunii pen. şi trimiterea în judecată; în această situaţie, rechizitoriul are o dublă funcţionalitate, fiind
atât act de inculpare, cât şi act de sesizare a instanţei de judecată;
b) dacă acţiunea pen. a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi pen., procurorul emite rechizitoriu prin care va dispune
trimiterea în judecată; în această situaţie rechizitoriul are o singură funcţiune şi anume, sesizarea instanţei de judecată.
Rechizitoriul reprezintă ultimul act de urmărire pen., prin care este sesizată instanţa de judecată cu faptele care urmează să
facă obiectul judecăţii şi pers. care urmează să fie trase la răspundere pen. ptr. aceste fapte.
Rechizitoriul trebuie să cuprindă:
a) menţiunile prevăzute în art. 203 C.pr.pen. (data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care îl întocmeşte,
cauza la care se referă obiectul actului, temeiul legal, semnătura procurorului);
b) datele privitoare la pers. inculpatului;
c) fapta sau faptele ptr. care s-a dispus trimiterea în judecată indicate prin arătarea denumirii infracţiunii şi încadrarea
juridică;
d) probele pe care se bazează învinuirea, cu indicarea paginii din dosar;
e) măsura preventivă luată şi durata acesteia;
f) numele şi prenumele pers. care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor procesuale şi a locului unde urmează a fi
citate;
g) dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii pen. (în cazul în care acţiunea pen. nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi
pen.);
h) dispoziţia de trimitere în judecată;
i) eventuala propunere de arestare preventivă ori de obligare a inculpatului la tratament medical sau internarea medicală;
j) datele suplimentare, prevăzute de art. 260 C.pr.pen. (mijloacele materiale de probă şi măsurile luate referitor la ele în
cursul cercetării pen., precum şi locul unde se află; măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile sau executarea pedepsei
amenzii, luate în cursul cercetării pen.; cheltuielile judiciare).
Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările urmăririi pen. privesc mai multe fapte ori mai mulţi
învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.
Sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat rechizitoriul.
Rechizitoriul este înaintat, împreună cu dosarul cauzei, conducătorului parchetului care, în termen de 48h, în cauzele cu
arestaţi preventiv, sau în termen de 20 de zile în celelalte cauze, verifică temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptate.
În ipoteza confirmării rechizitoriului, acesta va fi înaintat instanţei competente.
Procurorul comunică organului care a înregistrat pers. juridică despre trimiterea în judecată a pers. juridice, în vederea
efectuării menţiunilor corespunzătoare.
12.3.2. Netrimiterea în judecată
Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege ptr. trimiterea în judecată, procurorul va dispune, prin
ordonanţă, scoaterea de sub urmărire pen., încetarea urmăririi pen. sau clasarea cauzei.
Dacă învinuitul sau inculpatul se află în stare de deţinere în urma luării măsurii arestării preventive procurorul va solicita
revocarea măsurii preventive.
12.3.3. Suspendarea urmăririi pen.
Dacă procurorul constată că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal,
va dispune, prin ordonanţă, suspendarea urmăririi pen..
12.3.4. Restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi pen.
Când procurorul constată că urmărirea pen. nu este completă, sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului, poate dispune:
a) restituirea cauzei la organul de urmărire pen. în vederea completării urmăririi pen., dacă acesta a respectat dispoziţiile
legale care garantează aflarea adevărului, dar nu a lămurit toate aspectele impuse de buna rezolvare a cauzei;

11
 b) trimiterea cauzei la alt organ de urmărire pen. în vederea completării urmăririi pen., dacă organul care a efectuat
urmărirea a respectat dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, dar nu a lămurit toate aspectele impuse de buna
rezolvare a cauzei;
c) restituirea cauzei la organul de urmărire pen. în vederea refacerii urmăririi pen., dacă urmărirea pen. a fost efectuată prin
încălcarea dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului în procesul penal;
d) trimiterea cauzei la alt organ de urmărire pen. în vederea refacerii urmăririi pen., dacă urmărirea pen. a fost efectuată prin
încălcarea dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului în procesul penal.
12.3.5. Trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea pen.
Când procurorul constată că urmărirea pen. s-a făcut de un alt organ decât cel prevăzut în lege, dispune prin ordonanţă ca
urmărirea să fie făcută de organul competent.
Restituirea cauzei la organul competent se va dispune în următoarele cazuri:
a) cercetarea pen. a fost efectuată de către organul de cercetare al poliţiei judiciare în loc de organul de cercetare pen.
prevăzut la art. 208 lit. a, b şi c C.pr.pen.;
b) cercetarea pen. a fost efectuată de către organele de cercetare pen. prevăzute la art. 208 lit. a, b şi c C.pr.pen., în loc de
organul de cercetare al poliţiei judiciare;
c) cercetarea pen. a fost efectuată de organele de cercetare pen., în loc de procuror, în cazurile prevăzute la art. 209 alin. 3
C.pr.pen.
În cazul în care procurorul trimite cauza organului competent să efectueze urmărirea pen., rămân valabile măsurile
asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu
pot fi refăcute.
§13 Reluarea urmăririi pen.
13.1. Consideraţii preliminare
Reluarea urmăririi este o instituţie procesuală complementară, cu caracter excepţional, care are ca scop aducerea
procesului penal pe linia de desfăşurare normală.
Reluarea urmăririi pen. este posibilă în următoarele cazuri:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi;
c) redeschiderea urmăririi pen..
13.2. Reluarea urmăririi pen. după suspendare
Constatarea dispariţiei cauzei care a determinat suspendarea urmăririi pen., respectiv însănătoşirea învinuitului sau
inculpatului.
Organul de cercetare pen. înaintează procurorului referatul cu propunerea de reluare a urmăririi pen., actul medical prin
care se constată încetarea stării de boală şi dosarul cauzei.
Procurorul poate constata:
a) încetarea cauzei de suspendare, caz în care va dispune prin ordonanţă reluarea urmăririi pen. şi restituirea dosarului la
organul de cercetare pen., în vederea continuării urmăririi pen., temporar întrerupte;
b) menţinerea cauzei de suspendare, caz în care va dispune, prin rezoluţie, restituirea cauzei la organul de cercetare pen.,
care va continua să efectueze actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului.
13.3. Reluarea în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată
Restituirea cauzei de către instanţa de judecată se va dispune în vederea refacerii urmăririi pen., când se constată înainte
de terminarea cercetării judecătoreşti, că urmărirea pen. s-a efectuat de un alt organ decât cel competent.
Reluarea urmăririi pen. se face în baza hot. prin care instanţa a dispus restituirea, hot. care constituie actul de sesizare a
procurorului în vederea reluării urmăririi.
13.4. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi pen.
Redeschiderea urmăririi pen. se dispune în următoarele ipoteze:
a) s-a dispus încetarea urmăririi pen. şi ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei măsuri
sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea urmăririi pen.;
b) s-a dispus scoaterea de sub urmărire pen. şi ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei
măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia scoaterea de sub urmărire pen.;
c) instanţa de judecată, potrivit art. 2781 C.pr.pen., admite plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei
procurorului de scoatere de sub urmărire pen., încetare a urmăririi pen. ori de clasare.
Redeschiderea urmăririi pen. se dispune de către procuror prin ordonanţă.
Organul de cercetare pen. înaintează procurorului referatul cu propunerea de reluare a urmăririi pen. şi dosarul cauzei.
Procurorul poate constata:
a) inexistenţa cazului sau dispariţia împrejurării pe care se întemeia soluţia de netrimitere sau neurmărire, situaţie în
care va dispune, prin ordonanţă reluarea urmăririi pen. prin redeschiderea acesteia şi restituirea dosarului la organul de
cercetare pen.;
b) existenţa cazului sau împrejurării pe care se întemeiază soluţia de netrimitere sau neurmărire, situaţie în care va
dispune prin rezoluţie, menţinerea soluţiei pronunţate anterior.
§14 Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire pen.
14.1. Consideraţii preliminare
Împotriva măsurilor şi actelor de urmărire pen. pot face plângeri părţile şi orice alte pers., chiar străine de cauză, dacă prin
măsurile şi actele respective au adus o vătămare intereselor legitime ale acestora.

12
 Obiectul plângerii poate fi o măsură sau un act intervenite în cursul efectuării activităţii de urmărire pen., sau un act
efectuat înainte de începerea urmăririi pen. şi anume, rezoluţia de a nu se începe urmărirea pen..
Se disting următoarele ipoteze:
a) plângerea în faţa procurorului împotriva actelor efectuate de organele de cercetare pen.;
b) plângerea în faţa procurorului împotriva actelor efectuate de procuror sau în baza dispoziţiilor acestuia;
c) plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, ori împotriva
dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.
14.2. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire pen. ale organelor de cercetare pen.
Se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare. Se poate depune direct la procuror sau la
organul de cercetare pen..
Regulile de procedură sunt:
a) introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii;
b) când plângerea a fost depusă la organul de cercetare pen., acesta este obligat ca în termen de 48h de la primirea ei să o
înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare; dacă organul de cercetare pen. nu a
înaintat, în această situaţie, explicaţiile necesare, în raport de obiectul plângerii, procurorul le va cere oricând consideră că este
nevoie;
c) procurorul, primind plângerea, este obligat să o rezolve în termen de cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată pers. care
a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.
14.3. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor procurorului
Se poate face plângere împotriva actelor efectuate de procuror ori actelor efectuate de organele de cercetare pen., pe baza
dispoziţiilor date de procuror.
Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de către procurorul ierarhic superior.
Termenul de exercitare a dreptului de a face plângere este cât timp dosarul se află la procuror, în timpul fazei de urmărire
pen. (prin excepţie, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi pen. sau a ordonanţei ori, după caz, rezoluţiei de scoatere de
sub urmărire pen. sau încetare a urmăririi pen. se poate face plângere în termen de 20 de zile de la momentul comunicării
acestor soluţii de către procuror).
14.4. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu
Se poate uza de această instituţie în ipoteza respingerii de către procuror a plângerii îndreptate împotriva actelor de
urmărire pen.. Termenul de exercitare este de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a ordonanţei prin care a dispus
asupra plângerii formulate. Instanţa competentă este instanţa căreia i-ar reveni competenţa de a judeca în primă instanţă cauza.
Actele de urmărire pen. care pot fi atacate în faţa instanţei de judecată sunt:
a) rezoluţia de neîncepere a urmăririi pen.;
b) rezoluţia ori ordonanţa de clasare;
c) rezoluţia ori ordonanţa de scoatere de sub urmărire pen.;
d) rezoluţia ori ordonanţa de încetare a urmăririi pen.;
e) dispoziţia de scoatere de sub urmărire pen. ori de încetare a urmăririi pen. cuprinsă în rechizitoriu.
Regulile de procedură sunt:
a) judecătorul solicită trimiterea dosarului;
b) parchetul va trimite dosarul în termen maxim de 5 zile de la înregistrarea adresei instanţei de judecată;
c) participarea procurorului este obligatorie;
d) pers. care a făcut plângerea este citată; neprezentarea sa nu împiedică soluţionarea cauzei, decât în ipoteza în care instanţa
constată că se impune prezenţa acesteia;
e) pers. care a făcut plângerea şi reprezentantului parchetului sunt audiate;
f) termenul de soluţionare este de cel mult 20 de zile de la primirea plângerii.
Soluţiile care pot fi pronunţate sunt:
a) respingerea plângerii, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau
ordonanţa atacată;
b) admiterea plângerii, prin sentinţă, cu desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror în
vederea începerii sau redeschiderii urmăririi pen.; judecătorul este obligat să arate motivele ptr. care a trimis cauza
procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;
c) admiterea plângerii, prin încheiere, cu desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei atacate şi reţinerea ptr. judecarea cauzei, în
complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă aplicându-se în mod corespunzător.
Hot. instanţei de judecată se comunică de îndată pers. interesate, în ipoteza în care aceasta nu a fost prezentă la judecată.
Sentinţele pronunţate în primele două ipoteze pot fi atacate cu recurs de procuror sau de pers. care a sesizat instanţa de
judecată.
Capitolul II Dispoziţii generale privind faza de judecată. Judecata în primă instanţă
§1 Consideraţii preliminare
1.1. Noţiune
Conceptul de judecată poate fi definit prin prisma a două accepţiuni:
a) în sens restrâns, prin judecată se înţelege operaţia logică prin care completul de judecată soluţionează cauza pen. cu care a
fost sesizat;

13
 b) în sens larg, prin judecată se înţelege cea de-a doua fază a procesului, alcătuită dintr-un ansamblu de activităţi desfăşurate,
în principal, de instanţa de judecată, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor asistate de către apărători, având drept
finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care instanţa a fost sesizată.
Judecata se poate desfăşura pe mai multe grade de jurisdicţie:
a) judecata în primă instanţă;
b) judecata în apel;
c) judecata în recurs.
1.2. Principiile specifice fazei de judecată
1.2.1. Publicitatea fazei de judecată
Şedinţa de judecată este publică. Orice pers. care nu are calitate procesuală în cauza respectivă poate avea acces liber în
sala de judecată. Încălcarea dispoziţiilor relative la publicitatea şedinţelor de judecată se sancţionează cu nulitate absolută, care
poate fi ridicată de oricare dintre părţi ori din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hot.
judecătoreşti.
De la publicitatea şedinţei de judecată se poate deroga dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor
interese de stat, ar fi lezate normele morale, ar aduce atingere demnităţii sau vieţii intime a unei pers. etc.
Procedura declarării şi judecării în şedinţă publică presupune următoarele reguli:
a) şedinţa este declarată secretă la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu;
b) şedinţa se poate desfăşura în secret ptr. tot cursul judecării cauzei sau ptr. o anumită parte a judecării cauzei;
c) declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului;
d) se permite accesul în sală părţilor, reprezentanţilor acestora, apărătorilor şi altor pers. chemate de instanţă în interesul
cauzei;
e) chiar dacă şedinţa a fost declarată secretă, pronunţarea hot. se face în şedinţă publică.
1.2.2. Nemijlocirea
Toate actele procesuale şi procedurale trebuie să se efectueze în faţa completului de judecată, în mod direct.
Principiul nemijlocirii presupune ca judecătorii care fac parte din completul de judecată să ia contact direct cu probele
administrate.
Este necesar a se asigura stabilitatea completului de judecată pe tot parcursul judecării cauzei:
a) până la începerea dezbaterilor este posibilă schimbarea completului de judecată fără vreo consecinţă asupra continuării
judecăţii;
b) după începerea dezbaterilor orice schimbare intervenită în compunerea completului presupune reluarea de la început a
dezbaterilor.
1.2.3. Contradictorialitatea
Probele administrate în faza de judecată sunt supuse discuţiei participanţilor la şedinţă (părţi, procuror, instanţă),
evidenţiindu-se poziţiile procesuale diferite ale părţilor angajate în proces.
Contradictorialitatea se manifestă în etapa cercetării judecătoreşti (ex., la audierea unui martor, pot pune întrebări toate
părţile, nu numai cele care l-au propus) precum şi în etapa dezbaterilor (prin punerea în discuţie a probelor, părţile cu interese
contrare se combat reciproc, realizându-se distincţia între cele două funcţii procesuale opuse - acuzarea şi apărarea).
1.2.4. Oralitatea
Întreaga activitate procesuală desfăşurată în faza de judecată se realizează prin viu grai; activităţile de judecată desfăşurate
oral se consemnează în scris; declaraţiile părţilor sunt orale, dar ele se consemnează în scris; susţinerile martorilor, experţilor
sunt orale, dar ele sunt consemnate în scris.
Dintre reglementările în acest sens, amintim: a) strigarea cauzei; b) ascultarea părţilor şi a martorilor; c) ultimul cuvânt al
inculpatului; d) pronunţarea hot. etc.
1.3. Rolul activ al instanţei de judecată
Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al
judecăţii.
Instanţa de judecată are obligaţia:
a) de a interveni în desfăşurarea şedinţei de judecată;
b) de a administra probe (nu numai la propunerea părţilor sau a procurorului, ci şi din oficiu);
c) de a lua măsuri procesuale;
d) de a aduce la cunoştinţa subiecţilor procesuali drepturile şi obligaţiile pe care le au.
1.4. Locul unde se desfăşoară judecata
Judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Cu titlu de excepţie, ptr. motive temeinice, instanţa poată dispune ca judecata să
se desfăşoare în alt loc (la locul săvârşirii faptei, la domiciliul unui martor, dacă acesta nu se poate deplasa etc.).
§2. Dispoziţii generale privind pregătirea şedinţei de judecată
2.1. Fixarea termenului
Fixarea termenului de judecată are la bază o serie de criterii, după cum urmează:
a) judecata în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere; dispoziţia poate fi aplicată şi atunci
când unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi în altă cauză;
b) cauzele care au ca obiect infracţiuni flagrante ori infracţiuni de corupţie constatate flagrant sunt judecate de urgenţă şi cu
precădere;
c) gradul de complexitate a cauzei (ptr. cauze dificile, cu un volum mare de documentaţie, se va fixa, în mod proporţional, un
interval de timp corespunzător).
2.2. Desemnarea completului de judecată

14
 Colegiile de conducere ale instanţelor stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind
asigurarea continuităţii completului.
Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.
Instanţa judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege:
a) cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, trib. şi curţii de apel se judecă în complet format
dintr-un judecător;
b) apelurile se judecă în complet format din 2 judecători; dacă judecătorii nu ajung la un acord asupra hot. ce urmează a se
pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, constituit prin includerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui
instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă;
c) recursurile se judecă în complet format din 3 judecători.
La nivelul Î.C.C.J. judecata poate avea loc:
a) în complet format din trei judecători;
b) în complet de 9 judecători;
c) în Secţii Unite, în complet format din cel puţin 2/3 din numărul membrilor în funcţie.
La instanţele militare compunerea completelor este similară celei a instanţelor civile.
2.3. Citarea părţilor şi a altor pers.
Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Partea prezentă la un termen nu mai este citată ptr. termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din aceste termene.
Excepţii (ipoteze în care citarea este obligatorie) sunt:
a) militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen;
b) părţile sunt citate obligatoriu când, în urma deliberării instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea reluării
cercetării judecătoreşti;
c) când, la termenul la care partea lipseşte, i se agravează situaţia în proces;
d) când a fost schimbat cursul firesc al procesului, în sensul că judecata se desfăşoară într-un alt loc decât cel cunoscut de
parte, ori cauza a fost trecută la o altă instanţă ca urmare a soluţionării unui conflict de competenţă sau a unei cereri de
strămutare.
Dacă judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau cunoştinţă de noul termen de judecată şi nu mai sunt
citaţi.
Pers. care au termenul în cunoştinţă şi nu se mai citează au dreptul să solicite instanţei să le înmâneze citaţii care să le
servească drept justificare la locul de muncă.
2.4. Asigurarea apărării
În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de
judecată, trebuie să ia măsuri ptr. desemnarea apărătorului.
Inculpatul şi celelalte părţi, precum şi apărătorii, au dreptul să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.
§3. Dispoziţii generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată
3.1. Atribuţiile preşedintelui completului de judecată
Preşedintele completului de judecată conduce şedinţa, îndeplinind o serie de atribuţii, astfel:
a) declară deschisă şedinţa de judecată;
b) decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului;
c) poate respinge întrebările formulate de părţi şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile judecării cauzei.
3.2. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
Preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza care este la rând şi dispune efectuarea apelului
pers. citate.
Dispoziţia preşedintelui cu privire la apelul părţilor este adusă la îndeplinire de către grefierul de şedinţă.
În afara părţilor citate, se pot prezenta şi participa la judecată şi părţile care nu au fost citate sau nu au primit citaţia,
preşedintele completului având obligaţia să stabilească identitatea acestora.
3.3. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
Preşedintele completului veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest
scop:
a) accesul publicului în sală poate fi limitat, în raport de mărimea sălii;
b) când o pers. tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedintele completului îi atrage atenţia să respecte disciplina;
c) în caz de repetare ori de abateri grave, se poate dispune îndepărtarea acelei pers. din sală; partea va fi chemată în sală
înainte de începerea dezbaterilor şi preşedintele completului îi va aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa ei şi îi
va citi declaraţiile celor ascultaţi.
3.4. Constatarea infracţiunilor de audienţă
În ipoteza în care, în cursul şedinţei de judecată, se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea pen. preşedintele constată fapta şi
identifică pe făptuitor, întocmind un proces-verbal pe care-l trimite procurorului.
Infracţiunile de audienţă sunt fapte prevăzute de legea pen., comise în faţa instanţei de judecată, în cursul şedinţei de
judecată, indiferent dacă aceasta se desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc desemnat de aceasta, ori în locuri în care se
impune efectuarea unor activităţi de cercetare judecătorească de către instanţa de judecată în mod direct.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive, preşedintele completului emite mandat de arestare preventivă, îl trimite
de îndată pe învinuit procurorului împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare; dispune menţionarea în încheierea
de şedinţă despre acest fapt.
3.5. Verificarea sesizării instanţei

15
 Instanţa este obligată să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul în care constată că
sesizarea nu este legală şi neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul
se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, ptr. refacerea acestuia.
3.6. Verificarea regularităţii arestării inculpatului la primirea dosarului
După înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este
datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
Se pot dispune prin încheiere următoarele soluţii:
a) menţinerea arestării preventive, în ipoteza în care temeiurile care au determinat măsura impun în continuare privarea de
libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate;
b) revocarea arestării preventive, având drept consecinţă punerea de îndată în libertate a inculpatului, în ipoteza în care
temeiurile care au determinat măsura au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
3.7. Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă
Procurorul şi părţile au dreptul să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să pună concluzii. În acest sens, instanţa trebuie să
aducă la cunoştinţa părţilor drepturile pe care le au şi chiar, în măsura în care părţile nu înţeleg să-şi exercite aceste drepturi, să
pună în discuţie din oficiu acele aspecte pe care le consideră esenţiale ptr. soluţionarea cauzei.
3.8. Suspendarea judecăţii
3.8.1. Suspendarea judecăţii ca urmare a bolii grave a inculpatului
Se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să participe la
judecată.
Instanţa dispune suspendarea judecăţii prin încheiere. Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea
cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24h de la pronunţare, ptr. cei prezenţi, şi de la
comunicare, ptr. cei lipsă; recursul nu suspendă executarea şi se judecă în trei zile.
Obligaţiile ale instanţei în ipoteza suspendării sunt:
a) se va interesa periodic despre starea de sănătate a inculpatului, ptr. a putea aprecia dacă se impune menţinerea ori
continuarea măsurii;
b) va dispune, din oficiu, reluarea procesului, de îndată ce inculpatul poate participa la judecată.
3.8.2. Suspendarea judecăţii ca urmare a procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate
Situaţia premisă este ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate de către oricare dintre părţile procesului penal sau, din
oficiu, de către instanţa de judecată, cu privire la neconstituţionalitatea unui act normativ de care depinde soluţionarea cauzei.
Termenul de suspendare este până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională.
Încheierea de suspendare este supusă recursului în termen de 24h de la pronunţare, ptr. cei prezenţi, şi de la comunicare,
ptr. cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 3 zile.
3.8.3. Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
Situaţia premisă este cazul în care se solicită extrădarea unei pers. în vederea judecării într-o cauză pen..
Termenul de suspendare este până la data la care statul solicitat va comunica hot. sa asupra cererii de extrădare.
Încheierea de suspendare este supusă recursului în termen de 24h de la pronunţare, ptr. cei prezenţi, şi de la comunicare,
ptr. cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 3 zile.
3.9. Consemnarea desfăşurării şedinţei de judecată
În cursul şedinţei de judecată afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de
judecată, se consemnează de către grefier ori de către specialistul în stenografie.
Consemnarea presupune înregistrarea cu mijloace tehnice video sau audio, stenografierea, respectiv note scrise ale
grefierului.
Părţile vor primi o copie a transcrierii efectuate ori a notelor grefierului în cel mai scurt timp de la încheierea şedinţei de
judecată, dar, oricum, înainte de termenul următor.
§4. Dispoziţii generale privind soluţionarea cauzei
4.1. Deliberarea
Deliberarea are loc de îndată după încheierea dezbaterilor sau, ptr. motive temeinice, poate fi amânată cel mult 15 zile.
Reguli de procedură:
a) deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu;
b) participă numai membrii completului în faţa căruia s-au purtat dezbaterile;
c) fiecare membru al completului de judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor care au fost dezbătute şi asupra soluţiei ce
urmează a se pronunţa;
d) preşedintele îşi spune ultimul părerea;
e) hot. se ia cu unanimitate sau, dacă aceasta nu poate fi întrunită, cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult decât
două păreri, judecătorul care opinează ptr. soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Opinia
separată trebuie întotdeauna motivată. Când completul de judecată este format din doi judecători şi aceştia nu se pun de acord,
astfel încât unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toţi membrii completului de judecată.
4.2. Pronunţarea hot.
Pronunţarea hot. are loc imediat după deliberare făcându-se întotdeauna în şedinţă publică. Reprezintă atributul
preşedintelui completului de judecată, asistat de grefier. Părţile nu se citează.
4.3. Redactarea hot.

16
 Redactarea hot. trebuie efectuată în cel mult 20 de zile de la pronunţare, de către unul din judecătorii care au participat la
soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier.
În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hot. se semnează în locul său de
preşedintele completului sau, dacă şi acesta este împiedicat, de preşedintele instanţei.
În caz de împiedicare a grefierului, hot. se semnează de grefierul şef.
4.4. Felul hot. judecătoreşti
În funcţie de gradul de jurisdicţie la care s-a pronunţat hot. şi de natura problemelor rezolvate hot. judecătoreşti sunt
clasificate în trei categorii:
a) sentinţe (hot. judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se
dezînvesteşte fără a soluţiona cauza);
b) decizii (hot. prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, hot. pronunţate de
instanţa de recurs în rejudecarea cauzei etc.);
c) încheieri (toate celelalte hot. date de instanţe în cursul judecăţii).
Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
d) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte pers. care participă în proces şi care au fost prezente la judecată,
precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
e) enunţarea faptei ptr. care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta;
f) înscrisurile care s-au citit în şedinţă;
g) cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces;
h) concluziile procurorului şi ale părţilor;
i) măsurile luate în cursul şedinţei.
Încheierea de şedinţă se întocmeşte de către grefier în 24h de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele
completului de judecată şi de grefier.
§5. Judecata în primă instanţă
5.1. Obiectul judecăţii în primă instanţă
Judecata se limitează la fapta şi la pers. arătată în actul de sesizare a instanţei precum şi la la fapta şi pers. la care se referă
extinderea procesului penal.
5.2. Participanţii la judecata în primă instanţă
5.2.1. Participarea procurorului
Participarea procurorului la şedinţa de judecată este, după caz, facultativă sau obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie:
a) la şedinţele de judecată ale judecătoriilor (când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care
legea prevede ptr. infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se
află în stare de detenţie sau în vreuna dintre situaţiile de asistenţă juridică obligatorie, în cauzele în care vreunul din inculpaţi
este minor şi în cauzele în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii);
b) la şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe (altele decât judecătoriile).
Lipsa procurorului de la şedinţele de judecată în care participarea sa este obligatorie atrage sancţiunea nulităţii absolute.
5.2.2. Participarea părţilor
Participarea părţilor la judecata unei cauze în primă instanţă presupune îndeplinirea legală a procedurii de citare.
Participarea inculpatului:
a) citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată;
b) dacă inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv i se comunică citaţia în termen de cel mult 48h de la
primirea de către instanţă a dosarului de urmărire pen.;
c) judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, atunci când acesta se află în stare de deţinere sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot participa la judecata în primă instanţă fie personal,
fie prin reprezentare; prezenţa lor la judecata în primă instanţă nu este, însă, obligatorie, astfel încât judecata se poate desfăşura
şi în lipsa lor, cu condiţia să fi fost legal citate.
5.2.3. Participarea apărătorului
Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă este obligatorie în situaţiile de asistenţă juridică obligatorie.
Judecarea unei cauze în care asistenţa juridică este obligatorie în lipsa apărătorului determină incidenţa sancţiunii nulităţii
absolute.
5.2.4. Participarea altor pers.
În afară de organele judiciare, părţi şi apărător, la judecata în primă instanţă pot participa şi alte pers. care nu au un interes
direct în rezolvarea cauzei (martori, experţi, interpreţi, martori asistenţi etc.).
Lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 la
5.000 lei.
5.3. Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă
5.3.1. Consideraţii preliminare
Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă presupune desfăşurarea următoarelor activităţi: măsuri premergătoare şedinţei de
judecată, şedinţa de judecată în primă instanţă, deliberarea, pronunţarea, redactarea şi comunicarea hot.

17
 5.3.2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată constau în activităţi, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp
între momentul sesizării instanţei şi începutul şedinţei de judecată, efectuate în scopul aducerii cauzei în stare de judecată.
Dispuse, de regulă, de preşedintele instanţei de judecată, constau în fixarea termenului de judecată, desemnarea completului
de judecată, asigurarea apărării, respectiv întocmirea şi afişarea listei de şedinţă.
5.3.3. Şedinţa de judecată în primă instanţă
5.3.3.1. Consideraţii preliminare
Şedinţa de judecată în primă instanţă presupune:
a) începutul judecăţii;
b) cercetarea judecătorească;
c) dezbaterile;
d) ultimul cuvânt al inculpatului.
5.3.3.2. Începutul judecăţii
Începutul judecăţii, etapă a şedinţei de judecată în primă instanţă, presupune deschiderea şedinţei, strigarea cauzei, apelul
celor citaţi, verificarea legalităţii sesizării instanţei, verificări referitoare la inculpat, luarea unor măsuri privind martorii,
experţii şi interpreţii, acordarea de lămuriri, rezolvarea excepţiilor şi a cererilor.
Verificările inculpatului
Preşedintele completului stabileşte identitatea inculpatului.
Dacă inculpatul se află în stare de deţinere, se va verifica legalitatea comunicării copiei de pe actul de sesizare a instanţei.
În ipoteza în care actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează copie de
pe actul de sesizare, menţionându-se despre aceasta în încheierea de şedinţă.
În ipoteza în care comunicarea copiei de pe actul de sesizare a instanţei s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului
de judecată, la cererea inculpatului, preşedintele completului dispune amânarea judecăţii.
Luarea unor măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii
După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele completului cere martorilor prezenţi să părăsească sala de
şedinţă, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.
Experţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel.
Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după
ce s-a stabilit identitatea lor.
Acordarea de lămuriri, rezolvarea excepţiilor şi a cererilor
Preşedintele completului explică pers. vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în
proces.
Preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe
noi.
5.3.3.3. Cercetarea judecătorească
A. Consideraţii preliminare
Obiectul cercetării judecătoreşti constă în readministrarea probelor care au fost administrate în faza de urmărire pen.,
respectiv, administrarea unor probe noi.
Procedura desfăşurării cercetării judecătoreşti impune parcurgerea următoarelor subetape:
a) începerea cercetării judecătoreşti;
b) ascultarea inculpatului şi a coinculpaţilor;
c) ascultarea celorlalte părţi;
d) ascultarea martorilor, experţilor sau interpreţilor;
e) prezentarea mijloacelor materiale de probă;
f) administrarea altor mijloace de probă;
g) terminarea cercetării judecătoreşti;
h) alte activităţi posibile (restituirea cauzei la procuror, schimbarea încadrării juridice, extinderea acţiunii pen., extinderea
procesului penal).
B. Începerea cercetării judecătoreşti se face prin citirea, de către grefier, a actului de sesizare a instanţei, la dispoziţia
preşedintelui completului de judecată; grefierul poate, de asemenea, să facă o prezentare succintă a actului de sesizare.
După citirea actului de sesizare, preşedintele completului explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce; totodată
înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit
şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum
şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
C. Ascultarea părţilor
Ascultarea inculpatului
Inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce ştie despre fapta ptr. care a fost trimis în judecată.
I se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului, de către procuror, partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi şi de către apărătorul său.
Unele din întrebările adresate inculpatului pot fi respinse de către instanţă, dacă nu sunt concludente şi utile cauzei.
Declaraţia inculpatului se consemnează de către grefier, la dictarea preşedintelui completului de judecată şi se semnează de
către inculpat, după ce o citeşte.

18
 Se poate dispune de către instanţă citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului dacă inculpatul nu-şi mai aminteşte
anumite fapte sau împrejurări, există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior sau
inculpatul refuză să dea declaraţii.
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
Dacă sunt mai mulţi inculpaţi în cauză, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.
Ascultarea celorlalte părţi
Procedura de ascultare a celorlalte părţi este aceeaşi ca şi în cazul inculpatului.
D. Ascultarea martorilor, experţilor, interpreţilor
Procedura ascultării martorilor, experţilor, interpreţilor este similară procedurii ascultării părţilor; există, însă, aspecte
specifice.
Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută, poate să-l citească în instanţă, procurorul şi părţile având
dreptul să examineze înscrisul. Instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau copie.
Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei dată de acesta în cursul
urmăririi pen., luând-o în considerare la judecarea cauzei.
Martorul, expertul sau interpretul care absentează, fiind legal citat, poate fi adus cu mandat de aducere.
Dacă este cazul, martorii pot fi audiaţi potrivit procedurii aplicabile pers. aflate în programul de protecţie a martorilor.
După ascultarea martorilor instanţa poate dispune ca martorii să rămână în sală, până la terminarea actelor de cercetare
judecătorească din şedinţa respectivă. De asemenea, se poate dispune retragerea martorilor din sala de şedinţă, în vederea
reaudierii sau a confruntării lor.
În anumite condiţii, se poate renunţa la martori de către procuror şi părţi. Renunţarea se va pune în discuţie de către
instanţă. Dispoziţia de renunţare are la bază constatarea inutilităţii probei.
E. Prezentarea mijloacelor materiale de probă. Administrarea altor mijloace de probă
În cauzele în care există mijloace materiale de probă instanţa dispune, din oficiu sau la cerere, dacă este necesar, aducerea
şi prezentarea acestora.
Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că ptr. lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea
unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei.
F. Terminarea cercetării judecătoreşti
Preşedintele declară cercetarea judecătorească terminată dacă:
a) probele necesare ptr. aflarea adevărului în cauză au fost administrate;
b) procurorul şi părţile nu mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi ptr. completarea cercetării judecătoreşti;
c) cererile formulate au fost respinse;
d) s-au efectuat completările cerute.
G. Restituirea cauzei la procuror ptr. efectuarea urmăririi de către organul competent se dispune când se constată,
înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea pen. de un alt organ decât cel
competent.
Restituirea se mai poate dispune în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea
pers., sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către procuror.
Procedura restituirii:
a) instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului;
b) procurorul va lua măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent;
c) sentinţa prin care instanţa se desesizează poate fi atacată cu recurs de către procuror şi de orice altă pers. ale cărei interese
au fost vătămate prin hot., în 3 zile de la pronunţare, ptr. cei prezenţi, şi de la comunicare, ptr. cei lipsă.
Ipotezele în care restituirea nu se impune sunt:
a) constatarea efectuării cercetării de către un alt organ decât cel competent are loc după începerea dezbaterilor;
b) instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune ptr. care cercetarea
pen. ar fi revenit altui organ de cercetare.
H. Schimbarea încadrării juridice
Schimbarea încadrării juridice se dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) noua încadrare juridică va fi pusă în discuţia părţilor;
b) inculpatului i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a solicita lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea
judecăţii, ptr. a-şi pregăti apărarea.
I. Extinderea acţiunii pen.
Extinderea acţiunii pen. intervine când se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea şi a altor acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii ptr. care a fost trimis în judecată.
Procedura extinderii acţiunii pen. presupune:
a) instanţa, prin încheiere, extinde acţiunea pen. cu privire la noile acte materiale şi procedează la judecarea infracţiunii în
întregul ei;
b) instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, fiind posibilă chiar şi schimbarea
încadrării juridice a faptei;
c) în ipoteza în care, referitor la unele dintre actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat anterior o hot.
definitivă, instanţa reuneşte cauzele, pronunţând o nouă hot. în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi
desfiinţează hot. anterioară.
J. Extinderea procesului penal
Extinderea procesului penal se poate prezenta sub următoarele modalităţi:

19
 Extinderea procesului penal ptr. alte fapte (art. 336 C.pr.pen.)
Se extinde procesul penal dacă se descoperă, în cursul judecăţii, în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei
alte fapte prevăzute de legea pen., având legătură cu infracţiunea ptr. care este trimis în judecată.
Procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte această faptă.
Instanţa, dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea pen., când găseşte cererea întemeiată, procedează la
extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei cu privire la fapta descoperită.
Instanţa, dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea pen., sesizează prin încheiere organul de urmărire pen.
competent ptr. efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită.
Dacă procurorul nu participă la judecată instanţa va extinde din oficiu procesul penal şi va proceda fie la judecarea cauzei,
fie la trimiterea ei la procuror.
Extinderea procesului penal ptr. alte pers. (art. 337 alin. 1 teza I C.pr.pen.)
Se extinde procesul penal dacă se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte pers. la săvârşirea faptei prevăzute
de legea pen. pusă în sarcina inculpatului.
Procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la aceea pers.
Instanţa, dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea pen., când găseşte cererea întemeiată, procedează la
extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei cu privire la participarea unei alte pers. la săvârşirea faptei.
Instanţa, dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea pen., sesizează prin încheiere organul de urmărire pen.
competent ptr. efectuarea de cercetări cu privire la noul făptuitor.
Dacă procurorul nu participă la judecată şi se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte pers. la săvârşirea faptei
ptr. care este trimis în judecată inculpatul, instanţa poate dispune din oficiu extinderea procesului penal şi va proceda fie la
judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror.
Extinderea procesului penal ptr. alte fapte şi alte pers. (art. 337 alin. 1 teza a II-a C.pr.pen.)
Se extinde procesul penal dacă se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea pen. de către o altă
pers., dar în legătură cu fapta inculpatului.
Procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea pers.
Instanţa, dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea pen., când găseşte cererea întemeiată, procedează la
extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei cu privire la participarea unei alte pers. la săvârşirea faptei.
Instanţa, dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea pen., sesizează prin încheiere organul de urmărire pen.
competent ptr. efectuarea de cercetări cu privire la noul făptuitor.
Dacă procurorul nu participă la judecată şi se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte pers. la săvârşirea faptei
ptr. care este trimis în judecată inculpatul, instanţa poate dispune din oficiu extinderea procesului penal şi va proceda fie la
judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror.
5.3.3.4. Dezbaterile
Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului penal, constând în concluziile pe care le formulează oral procurorul
şi părţile din proces, personal ori prin apărători, asupra existenţei sau inexistenţei faptei, săvârşirii acesteia de către inculpat şi
răspunderii acestuia d.p.d.v. penal şi civil.
La dezbateri participanţii vor lua cuvântul în următoarea ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente, inculpatul.
Părţile pot da cuvântul avocaţilor. Această variantă nu exclude dreptul părţilor de a lua cuvântul personal.
Dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă, preşedintele completului are dreptul să-i întrerupă pe cei care
au cuvântul.
Dezbaterile pot fi întrerupte doar ptr. motive temeinice; întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile.
Se pot depune concluzii scrise.
5.3.3.5. Ultimul cuvânt al inculpatului
Ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un moment distinct al şedinţei de judecată, cu o autonomie bine determinată în
raport cu celelalte etape ale şedinţei, în care inculpatul, personal, are dreptul de a spune tot ceea ce crede de cuviinţă în legătură
cu fapta şi vinovăţia sa.
Ultimul cuvânt al inculpatului, de la sfârşitul dezbaterilor este distinct faţă de cuvântul inculpatului din cadrul dezbaterilor.
Inculpatul nu poate fi întrerupt, nu i se pot adresa întrebări. Dacă sunt relevate fapte sau împrejurări noi, esenţiale ptr.
soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti.
5.3.4. Deliberarea
Completul de judecată deliberează, mai întâi, asupra chestiunilor de fapt şi, apoi, asupra chestiunilor de drept, în
următoarea ordine:
a) existenţa faptei şi vinovăţia făptuitorului;
b) stabilirea pedepsei;
c) măsurile educative ori măsurile de siguranţă (dacă este cazul);
d) computarea reţinerii şi a arestării preventive;
e) repararea pagubei produse prin infracţiune;
f) măsurile preventive şi asigurătorii;
g) cheltuielile judiciare;
h) orice alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Dacă pe parcursul deliberării, instanţa consideră că o anumită împrejurare trebuie lămurită poate proceda diferit, după cum
urmează:
a) dispune reluarea cercetării judecătoreşti, repunând cauza pe rol;

20
 b) dispune reluarea dezbaterilor, dacă apreciază că lămurirea împrejurării care nu a fost clarificată se poate face în acest mod.
Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea,
încetarea procesului penal.
Instanţa va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă una din următoarele
soluţii:
a) achitarea;
b) încetarea procesului penal;
c) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;
d) o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu
executare la locul de muncă;
e) amenda pen.;
f) o măsură educativă.
În soluţionarea acţiunii civile sunt posibile următoarele soluţii:
a) instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale atunci când pronunţă achitarea pe următoarele
considerente:
- fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
- faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
- există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
b) instanţa nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea deoarece fapta nu există (art. 10 lit. a),
respectiv fapta nu a fost săvârşită de inculpat (art. 10 lit. c);
c) instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea (fapta nu este prevăzută de legea pen., art. 10 lit. b),
respectiv, încetarea procesului penal ptr. vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f (lipseşte plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege necesară ptr. punerea în mişcare a
acţiunii pen.) lit. j (există autoritate de lucru judecat) precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile;
d) dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii pen., instanţa poate dispune disjungerea
acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă (art. 347 C.pr.pen.).
5.3.5. Pronunţarea, redactarea şi comunicarea sentinţei
5.3.5.1. Pronunţarea sentinţei
Pronunţarea sentinţei are loc imediat după deliberare.
Preşedintele completului are următoarele obligaţii:
a) explică părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs;
b) dacă se pronunţă condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării sub
supraveghere ori cu executarea pedepsei la locul de muncă se atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror
nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă. Sunt aduse la cunoştinţa
condamnatului măsurile de supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte. Dacă inculpatul nu este
prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenţia asupra
obligaţiilor menţionate anterior.
5.3.5.2. Redactarea si comunicarea sentinţei
Redactarea sentinţei se efectuează în cel mult 20 de zile de către unul din judecătorii care au alcătuit completul şi se
semnează de toţi membrii completului şi de grefier
Se vor comunica copii de pe dispozitiv:
a) părţilor, cu condiţia ca acestea să fi lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare;
b) inculpatului deţinut sau faţă de care asistenţa juridică este obligatorie, cu condiţia ca acesta să fi lipsit doar la pronunţare;
c) administraţiei locului de deţinere;
d) serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, în cazul în care s-a dispus suspendarea pedepsei
sub supraveghere.
5.3.6. Structura şi conţinutul sentinţei
Sentinţa este structurată astfel: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul.
Partea introductivă conţine:
a) menţiunile prevăzute în art. 305 C.pr.pen., ptr. încheierea de şedinţă;
b) dacă sentinţa s-a pronunţat în altă zi decât cea în care a avut loc judecata şi s-a redactat o încheiere de şedinţă, partea
introductivă se limitează la următoarele menţiuni: denumirea instanţei, data pronunţării hot., locul unde a fost judecată cauza,
numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului, gradul militar al membrilor
completului de judecată şi al procurorului, gradul militar al inculpatului.
Expozitivul conţine:
a) datele privind identitatea părţilor;
b) descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea
juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
c) analiza probelor care au servit ca temei ptr. soluţionarea laturii pen. a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate;
d) motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei;
e) analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;
f) fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului;
g) forma şi gradul de vinovăţie;
h) circumstanţele agravante sau atenuante;

21
 i) starea de recidivă;
j) timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia (în caz de condamnare);
k) dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, trebuie să se arate în
hot. ptr. care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi ptr. care încetarea procesului penal sau achitarea;
l) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.
Dispozitivul hot. (reproduce minuta) conţine:
a) date privitoare la pers. inculpatului;
b) soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune (indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege
în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază această soluţie);
c) soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale;
d) când instanţa face aplicarea art. 867 C.pen. (executarea pedepsei la locul de muncă), în dispozitiv trebuie menţionat dacă
cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate;
e) când instanţa face aplicarea art. 86¹ C.pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), în dispozitiv trebuie
menţionate măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului;
f) cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive (indicându-se partea din pedeapsă
executată în acest mod), măsurile preventive, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor ce nu sunt
supuse confiscării şi rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei;
g) când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în dispozitivul hot.
trebuie să se facă menţiune că pers. condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 71 C.pen. (conţinutul şi executarea
pedepsei accesorii), pe durata prevăzută în acelaşi articol;
h) menţiunea că hot. este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat;
i) menţionarea datei când hot. a fost pronunţată;
j) menţiunea despre faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Capitolul III Judecata în căile ordinare de atac
§1. Consideraţii preliminare
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prin care, la cererea procurorului sau a pers. îndrituite de lege, se pune în mişcare
un control judiciar în scopul desfiinţării hot. pen. nelegale sau netemeinice, şi înlocuirea lor cu hot. conforme cu legea şi
adevărul.
În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac sunt:
a) căi de atac ordinare (apelul, recursul);
b) căi de atac extraordinare (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii).
În funcţie de consecinţele pe care le pot produce în caz de admitere, căile de atac sunt:
a) căi de atac de reformare (instanţa superioară, constatând că hot. atacată este viciată de erori de fapt sau de drept, o
desfiinţează şi pronunţă ea însăşi o nouă hot. în locul celei iniţiale);
b) căi de atac de anulare (instanţa superioară constată existenţa unor erori de fapt sau de drept în hot. criticată, dispune
anularea acesteia şi rejudecarea de către instanţa a cărei hot. a fost desfiinţată);
c) căi de atac de retractare (nu se adresează instanţei superioare, ca cele precedente, ci chiar instanţei care a pronunţat hot.
atacată, ptr. ca, în caz de admitere, să pronunţe o nouă hot.).
§2. Apelul
2.1. Noţiune
Apelul este calea de atac ordinară exercitată în cadrul celui de-al doilea grad de jurisdicţie împotriva hot. judecătoreşti
nedefinitive, pronunţate în primă instanţă.
2.2. Hot. supuse apelului
Pot fi atacate pe calea apelului:
a) sentinţele;
b) încheierile date în primă instanţă (calea de atac se poate exercita numai odată cu fondul; apelul declarat împotriva sentinţei
se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei).
Nu pot fi atacate cu apel:
a) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile ptr. care punerea în mişcare a acţiunii pen. se face la plângerea
prealabilă a pers. vătămate;
b) sentinţele pronunţate de trib. militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia pen. a Î.C.C.J.;
e) sentinţele de dezînvestire;
f) sentinţele pronunţate în materia executării hot. pen., precum şi cele privind reabilitarea.
2.3. Titularii dreptului de apel
2.3.1. Procurorul ca titular al dreptului de apel
Procurorul poate declara apel în ce priveşte atât latura pen., cât şi latura civilă a cauzei:
a) în latura pen., procurorul poate face apel împotriva oricărei hot., indiferent dacă este de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal;
b) în latura civilă, apelul procurorului este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu.
2.3.2. Inculpatul ca titular al dreptului de apel

22
 Inculpatul poate ataca hot. primei instanţe sub aspectul ambelor sale laturi (pen. şi civilă).
Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile
achitării sau încetării procesului penal.
Ptr. inculpat apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, apărător, respectiv soţul acestuia.
2.3.3. Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, titulari ai dreptului de apel
Partea vătămată poate declara apel în ce priveşte latura pen..
Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot declara apel atât în ceea ce priveşte latura pen., cât şi în ceea ce priveşte
latura civilă.
Ptr. aceste părţi pot face apel reprezentantul şi apărătorul.
2.3.4. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, ca titulari ai dreptului de apel
Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora.
Aceste pers. nu sunt părţi în procesul penal, dar au calitatea de subiecţi procesuali şi dacă drepturile lor cu privire la
cheltuielile judiciare au fost vătămate pot ataca cu apel sentinţa sau încheierea pronunţată.
2.3.5. Pers. ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, ca titulare ale
dreptului de apel
Poate face apel orice pers. ale cărei interese legitime sunt vizate, în sens defavorabil, printr-o măsură sau printr-un act al
instanţei (ex. prin hot. de condamnare, instanţa dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a unui bun care este însă
indicat în mod eronat; proprietarul bunului confiscat, fără a avea calitatea de parte în respectivul proces penal, are dreptul de a
apela hot., întrucât prin aceasta interesele sale legitime au fost vătămate).
2.4. Termenul de apel, repunerea în termen şi apelul peste termen
2.4.1. Termenul de declarare a apelului
Termenul de apel este de 10 zile.
Cu titlu de excepţie, termenul de apel poate fi reglementat ptr. perioade diferite de timp (ex., termenul în care se poate
declara apel împotriva unor sentinţe pronunţate în cauzele soluţionate după procedura specială ptr. judecarea unor infracţiuni
flagrante este de 3 zile de la pronunţare).
Ptr. procuror, termenul de apel începe să curgă de la momente diferite, astfel:
a) dacă a participat la dezbateri, termenul de apel curge, ptr. el, de la pronunţarea hot.;
b) dacă nu a participat la şedinţă, cauza fiind dintre acelea la care participarea procurorului nu era obligatorie, termenul de
apel curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului.
Ptr. părţi, termenul de apel începe să curgă de la momente diferite, astfel:
a) dacă părţile au fost prezente la dezbateri sau la pronunţare, termenul de apel curge de la pronunţare;
b) dacă părţile au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, termenul de apel curge de la comunicarea copiei de pe
dispozitivul hot. atacate.
Ptr. inculpatul deţinut ori ptr. inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al
unei instituţii militare de învăţământ, ori ptr. inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, deşi au fost prezenţi la dezbateri, termenul de apel curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv.
Ptr. martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care formulează pretenţii cu privire la cheltuielile judiciare ce li se
cuvin termenul de apel începe a curge îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi
cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
Ptr. pers. ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, apelul poate fi declarat cel mai
târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei.
2.4.2. Repunerea în termen
Repunerea în termenul de apel reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara
apel din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.
Instituţia repunerii în termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:
a) apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege;
b) întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare (ex., pierderea facultăţilor
mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundaţie, un incendiu sau o altă calamitate, un accident etc.)
c) cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Instanţa de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, apreciind asupra temeiniciei acesteia, poate suspenda executarea
hot. atacate încă înainte de soluţionarea cererii.
2.4.3. Apelul peste termen
Apelul peste termen reprezintă mijlocul prin care o parte care, neavând cunoştinţă nici de judecată, nici de hot. pronunţată,
a pierdut termenul de apel poate, totuşi, supune sentinţa primei instanţe controlului judiciar al instanţei de apel.
Instituţia apelului peste termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:
a) partea să nu se fi folosit de calea de atac a apelului în termenul legal;
b) partea care declară apelul să fi lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţarea hot. atacate;
c) cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Instanţa care dispune admiterea cererii de apel peste termen poate să dispună şi suspendarea executării hot. atacate.
2.5. Declararea apelului. Renunţarea la apel. Retragerea apelului
2.5.1. Declararea apelului
Apelul se declară printr-o cerere scrisă sau oral.

23
 Apelul declarat printr-o cerere scrisă, va fi semnat de pers. ce face declaraţia sau va fi atestat de către un grefier de la
instanţa a cărei hot. se atacă, apărător, primarul sau secretarul consiliului local ori funcţionarul, desemnat de aceştia, din
localitatea unde domiciliază apelantul.
Apelul declarat oral în şedinţa în care prima instanţă pronunţă hot. determină naşterea obligaţiei ptr. preşedintele
completului de judecată de a lua act de această declaraţie şi de a o consemna într-un proces-verbal.
Cererea de apel se poate depune:
a) la instanţa a cărei hot. se atacă;
b) la instanţa de apel;
c) la administraţia locului de deţinere (ptr. pers. aflate în stare de deţinere);
d) la unitatea militară din care face parte apelantul (dacă acesta este militar);
e) prin scrisoare recomandată, la un oficiu poştal.
Motivele de apel (dacă apelantul înţelege să motiveze apelul) se pot formula:
a) în scris, prin cererea de apel ori printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior, cel mai târziu până în
ziua judecăţii;
b) oral, inclusiv la termenul de judecată.
2.5.2. Renunţarea la apel
Renunţarea la apel reprezintă declaraţia prin care un subiect procesual îndreptăţit să facă apel arată, în mod explicit, că nu
înţelege să se folosească de acest drept.
Facultatea de a renunţa în mod expres la apel este recunoscută tuturor pers. care pot uza de această cale de atac.
Se poate renunţa la apel în următoarele condiţii:
a) voinţa de a renunţa la apel să se exprime în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de
apel;
b) renunţarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci sau nelegaţi de îndeplinirea anumitor condiţii.
Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului ptr. declararea apelului astfel:
a) această posibilitate este limitată la apelul care priveşte latura pen. a cauzei, fiind exclusă atunci când apelul vizează latura
civilă a procesului;
b) declaraţia de revenire asupra renunţării la apel trebuie făcută înăuntrul termenului de declarare a apelului.
2.5.3. Retragerea apelului
Apelul declarat poate fi retras:
a) de către părţile apelante, personal sau prin mandatar;
b) de către procurorul ierarhic superior, ptr. apelul declarat de procuror;
c) de către reprezentantul legal al inculpatului minor;
d) de către ceilalţi titulari ai dreptului de apel.
Apelul poate fi retras oricând după declaraţia apelului până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel.
Retragerea apelului are drept consecinţă trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat.
2.6. Efectele apelului
2.6.1. Efectul suspensiv
În cursul termenului de atac şi, după aceea, în cursul judecăţii căii de atac hot. este împiedicată să rămână definitivă şi
executarea ei este suspendată.
Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura pen., cât şi latura civilă.
Efectul suspensiv al apelului poate fi total (când apelul este îndreptat împotriva hot. primei instanţe în întregime) sau parţial
(când apelantul critică numai soluţia laturii pen. sau soluţia laturii civile, ori alte dispoziţii cuprinse în hot. primei instanţe).
2.6.2. Efectul devolutiv
Efectul devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanţă la instanţa de apel a aspectelor supuse judecăţii
primei instanţe.
Devoluţiunea poate fi:
a) integrală (instanţa de apel capătă dreptul să reexamineze toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul
judecăţii în prima instanţă);
b) parţială (instanţa de apel dobândeşte dreptul să reexamineze numai unele dintre aspectele de fapt şi de drept ce au
constituit obiectul judecăţii instanţei de prim grad).
Efectul devolutiv este limitat în funcţie de:
a) pers. care a declarat apelul;
b) pers. la care se referă declaraţia de apel;
c) calitatea pe care apelantul o are în proces.
Limitele efectului devolutiv în raport cu pers. care a declarat apelul
În principiu, apelul nu profită decât aceluia sau acelora care l-au declarat.
Apelul declarat de oricare din părţi devoluează cauza numai cu privire la interesele legitime proprii.
Apelul declarat de martori, experţi, interpreţi şi apărători sau pers. ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau
printr-un act al instanţei devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăreia.
Apelul necircumstanţiat al procurorului produce efect devolutiv în ce priveşte toate faptele ce au constituit obiectul
judecăţii la prima instanţă şi toate pers. care au fost părţi în proces, atât în favoarea, cât şi în defavoarea lor.
Limitele efectului devolutiv în raport cu pers. la care se referă declaraţia de apel
Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la pers. la care se referă declaraţia de apel.

24
 În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi pers. cu privire la care hot. primei instanţe este considerată eronată,
apelul trebuie privit că se referă fără rezerve la acea hot.
Limitele efectului devolutiv în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces
Procurorul şi părţile în proces, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei, precum şi măsurile procesuale adiacente fondului.
Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite, precum şi orice altă pers. vătămată
în legătură cu alte chestiuni auxiliare nu pot devolua prin apel decât chestiuni auxiliare asupra cărora s-a pronunţat prima
instanţă.
2.6.3. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel
Instanţa de apel, soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai grea ptr. cel care a declarat apel.
În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.
Ptr. ca efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac să opereze este necesar:
a) fie ca apelul părţii ori al unor părţi care formează un grup cu aceeaşi poziţie procesuală să fie singur introdus;
b) fie ca apelul părţii să fi fost singurul admis.
Reprezintă agravări ale situaţiei inculpatului în propria cale de atac, ex., aplicarea unei pedepse mai grele decât cea stabilită
prin hot. primei instanţe.
2.6.4. Efectul extensiv
Apelul este remediul procesual ptr. înlăturarea erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei constând în posibilitatea de
răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în privinţa cărora hot. primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare.
Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se
referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Extinzând apelul cu privire la subiecţii procesuali care nu au atacat hot. sau la care apelul nu se referă şi modificând soluţia
dată anterior cu privire la aceştia, instanţa de apel nu le poate crea o situaţie mai grea.
2.7. Judecarea apelului
2.7.1. Obiectul judecăţii în apel
Obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hot. primei instanţe pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a
oricăror înscrisuri noi prezentate în instanţa de apel.
Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control judiciar asupra hot. atacate cu privire la toate aspectele de fond (de
fapt şi de drept) şi adiacente.
Aspecte de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care, prin efectul devolutiv al apelului, se transmit spre
examinare instanţei de apel sunt:
a) existenţa sau inexistenţa faptei ce constituie obiectul judecăţii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) existenţa sau inexistenţa datelor, împrejurărilor sau situaţiilor invocate ca circumstanţe atenuante sau agravante ori drept
cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii pen.;
c) gradul şi modalităţile de participare a coinculpaţilor la săvârşirea infracţiunii etc.
Aspectele de drept pe care este chemată să le examineze instanţa de apel sunt:
a) de drept substanţial (încadrarea juridică a faptei, dispoziţiile legale referitoare la participaţia pen., dispoziţiile legale
referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii etc);
b) de drept procesual (verificarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea
procesului penal pe întregul parcurs al acestuia).
Părţile care participă la judecata în apel sunt:
a) apelantul (partea care a declarat apel);
b) intimatul (partea la care se referă apelul declarat).
2.7.2. Măsuri premergătoare judecăţii
Activităţile care vizează aducerea dosarului în stare de judecată sunt următoarele: fixarea termenului de judecată, citarea
părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului, asigurarea prezenţei inculpatului arestat, asigurarea dreptului de apărare,
desemnarea completului de judecată, alte măsuri premergătoare.
2.7.3. Desfăşurarea judecăţii
Instanţa, judecând apelul, verifică hot. atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri
noi, prezentate la instanţa de apel. În vederea soluţionării apelului, instanţa poate să dea o nouă apreciere probelor din dosarul
cauzei şi poate să administreze orice noi probe pe care le consideră necesare.
Judecarea apelului se poate face:
a) pe baza probelor administrate la prima instanţă;
b) pe baza unor probe noi administrate în faţa instanţei de apel;
c) pe baza unor probe obţinute în cadrul cercetării judecătoreşti în apel.
În ipoteza judecăţii în apel pe baza probelor administrate la prima instanţă:
a) preşedintele completului dă cuvântul:
- apelantului, intimatului, procurorului (dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta);
- în cazul în care hot. a fost atacată de mai multe părţi, precum şi de procuror, aceştia vor lua cuvântul, în susţinerea apelului
propriu, în următoarea ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul.
b) ultimul cuvânt îl are întotdeauna inculpatul, indiferent de calitatea de apelant sau de intimat pe care o are în apel; dreptul la
ultimul cuvânt se poate exercita şi prin apărător.
În ipoteza desfăşurării unei cercetări judecătoreşti în apel:

25
 a) ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească în primă instanţă (începerea cercetării judecătoreşti; ascultarea
inculpatului; ascultarea coinculpaţilor; ascultarea celorlalte părţi; ascultarea martorilor, expertului sau interpreţilor) este
valabilă şi ptr. cercetarea judecătorească efectuată de instanţa de apel;
b) cercetarea judecătorească poate fi redusă numai la unele sau chiar numai la unul din actele prezentate mai sus;
c) instanţa de apel nu este obligată să efectueze toate actele de cercetare, ci numai acele acte care, în raport cu stadiul
probaţiunii, apar necesare ptr. completarea materialului probator indispensabil soluţionării corecte a cauzei;
d) instanţa de apel poate dispune, din oficiu sau la cerere, dacă consideră necesar, aducerea şi prezentarea în şedinţa de
judecată a mijloacelor materiale de probă;
e) preşedintele completului de judecată al instanţei de apel întreabă pe procuror şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de
formulat cereri noi ptr. completarea cercetării judecătoreşti;
f) dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute,
preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care se semnează de toţi membrii completului de judecată.
2.8. Soluţionarea apelului
2.8.1. Respingerea apelului
Instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.
Respingerea apelului ca tardiv
Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea termenului legal şi nu există temeiuri ptr.
repunerea în termen sau ptr. considerarea lui ca apel peste termen.
Respingerea apelului ca inadmisibil
Apelul se respinge ca inadmisibil în următoarele situaţii:
a) când apelul a fost declarat împotriva unei hot. care nu poate fi atacată cu apel;
b) când apelul a fost declarat de o pers. care nu are drept să facă apel sau de o pers. care a depăşit limitele în care putea ataca
hot.;
c) când apelul a fost declarat de o pers. care nu are interes personal.
Respingerea apelului ca nefondat
Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel constată că hot. atacată este legală şi temeinică.
2.8.2. Admiterea apelului
Instanţa de apel pronunţă această soluţie atunci când constată că hot. atacată este fie nelegală, din cauza unei greşite aplicări
a normelor de drept penal, material sau procesual, fie netemeinică, din cauza unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt.
Admiterea apelului implică întotdeauna desfiinţarea (totală sau parţială) a hot. atacate şi pronunţarea unei noi hot.
Admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe este însoţită întotdeauna de una din următoarele soluţii
subsecvente:
a) pronunţarea unei noi hot. de către însăşi instanţa de apel;
b) instanţa de apel, apreciind că prima instanţă a dat o soluţie netemeinică sau nelegală în fond, desfiinţează hot. atacată şi o
reformează prin admiterea apelului. Instanţa de apel va proceda la o nouă judecată în fond;
c) dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hot. a fost desfiinţată:
- când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate;
- când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare;
- când există vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2 (dispozitiile relative la competenţa după materie sau
după calitatea pers., la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub
sanctiunea nulitatii; de asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului,
prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei
sociale în cauzele cu infractori minori), cu excepţia cazului de necompetenţă;
d) dispunerea rejudecării de către instanţa competentă;
e) când hot. apelată este desfiinţată ptr. caz de necompetenţă.
f) dispunerea restituirii cauzei la procuror ptr. refacerea urmăririi pen. când se constată că urmărirea pen. a fost efectuată
nelegal şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea sau refacerea ei decât cu mare întârziere.
Cu ocazia deliberării, instanţa de apel se poate pronunţa şi asupra unor chestiuni complementare (repararea pagubei,
măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare, computarea reţinerii şi arestării preventive, orice alte probleme de care depinde
soluţionarea completă a apelului).
2.9. Hot. instanţei de apel
Hot. prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie.
Decizia este structurată astfel: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul.
Partea introductivă conţine:
a) menţiunile prevăzute în art. 305 C.pr.pen., ptr. încheierea de şedinţă;
b) dacă decizia s-a pronunţat în altă zi decât cea în care a avut loc judecata şi s-a redactat o încheiere de şedinţă, partea
introductivă se limitează la următoarele menţiuni: denumirea instanţei, data pronunţării hot., locul unde a fost judecată cauza,
numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului, gradul militar al membrilor
completului de judecată şi al procurorului, gradul militar al inculpatului.
Expozitivul conţine:
a) datele privind identitatea părţilor;

26
 b) descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea
juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
c) analiza probelor care au servit ca temei ptr. soluţionarea laturii pen. a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate;
d) motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei;
e) analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;
f) fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului;
g) forma şi gradul de vinovăţie;
h) circumstanţele agravante sau atenuante;
i) starea de recidivă;
j) timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia (în caz de condamnare);
k) dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, trebuie să se arate în
hot. ptr. care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi ptr. care încetarea procesului penal sau achitarea;
l) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.
Dispozitivul hot. (reproduce minuta) conţine:
a) date privitoare la pers. inculpatului;
b) soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune (indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege
în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază această soluţie);
c) soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale;
d) când instanţa face aplicarea art. 867 C.pen. (executarea pedepsei la locul de muncă), în dispozitiv trebuie menţionat dacă
cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate;
e) când instanţa face aplicarea art. 86¹ C.pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), în dispozitiv trebuie
menţionate măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului;
f) cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive (indicându-se partea din pedeapsă
executată în acest mod), măsurile preventive, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor ce nu sunt
supuse confiscării şi rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei;
g) când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în dispozitivul hot.
trebuie să se facă menţiune că pers. condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 71 C.pen. (conţinutul şi executarea
pedepsei accesorii), pe durata prevăzută în acelaşi articol;
h) menţiunea că decizia. este supusă recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat;
i) menţionarea datei când hot. a fost pronunţată;
j) menţiunea despre faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Deşi nu este definitivă, hot. instanţei de apel produce unele consecinţe:
a) dezînvestirea instanţei de apel de judecarea cauzei;
b) pronunţarea ei face posibilă curgerea termenului de recurs.
2.10. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hot. atacate cu apel
Actul de sesizare a instanţei căreia îi revine obligaţia de a rejudeca pricina este decizia instanţei de apel.
Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor aplicabile la soluţionarea cauzelor în prima instanţă.
Rejudecarea nu presupune o nouă desfăşurare de la început a întregii activităţi procesuale ce se îndeplineşte de prima
instanţă, ci, de cele mai multe ori, doar efectuarea unora din actele ce se subsumează acestei activităţi.
Rejudecarea cauzei se caracterizează prin existenţa unor limitări de natură procesuală şi substanţială, astfel:
a) limite procesuale (chiar şi atunci când hot. atacată este desfiinţată în întregime rejudecarea poate fi reluată numai dintr-un
anumit moment al desfăşurării activităţii procesuale, marcat prin indicarea, în decizia instanţei de apel, a ultimului act
procedural rămas valabil; ceea ce se desfiinţează în întregime prin hot. instanţei de apel este hot. apelată, iar nu întregul
material procesual);
b) limite substanţiale (hot. poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau pers. şi numai cu privire la latura pen. sau
civilă).
Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze deciziei instanţei de apel, adică să procedeze în concordanţă cu temeiurile
de fapt şi de drept care au dus la soluţionarea apelului.
Dacă hot. a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa
care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea.
§3. Recursul
3.1 Noţiune
Recursul, al treilea grad de jurisdicţie, este o cale de atac de reformare, deoarece se adresează spre rezolvare unei alte
instanţe decât cea care a dat hot. atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea (desfiinţarea) primei soluţii şi înlocuirea
ei cu una diferită.
3.2. Hot. supuse recursului
Hot. judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs, sunt următoarele:
a) sentinţele pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;
b) sentinţele pronunţate de trib. militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia pen. a Î.C.C.J.;
e) sentinţele privind infracţiunile ptr. care punerea în mişcare a acţiunii pen. se face la plângerea prealabilă a pers. vătămate;
f) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de trib., trib. militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

27
 g) sentinţele pronunţate în materia executării hot. pen., afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind
reabilitarea;
h) încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii,
pot fi atacate separat cu recurs; recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor,
chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hot.; O serie de încheieri nu pot fi atacate cu recurs (ex., încheierile prin
care s-a admis ori s-a respins cererea de abţinere, încheierile prin care s-a admis cererea de recuzare, încheierile date în cauzele
pen. în care s-au pronunţat sentinţe sau decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs);
i) sentinţele ptr. care legea prevede şi calea apelului, nu pot fi atacate cu recurs, dacă pers. cu drept de a declara apel nu au
folosit calea apelului sau dacă apelul a fost retras. Chiar dacă nu au folosit apelul, aceste pers. pot declara recurs cu
îndeplinirea a două condiţii: 1. prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă; 2. recursul va viza numai
acea modificare.
3.3. Titularii dreptului de recurs
Pot face recurs:
a) procurorul, în ce priveşte latura pen. şi latura civilă;
b) inculpatul, în ce priveşte latura pen. şi latura civilă;
c) partea vătămată, în ce priveşte latura pen.;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ambele laturi ale procesului penal;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
f) orice pers. ale cărei interese legitime au fost vătămate, printr-o măsură sau printr-un act al instanţei;
g) ptr. aceste pers. (cu excepţia procurorului), recursul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal sau apărător, iar ptr.
inculpat şi de soţul acestuia.
3.4. Termenul de declarare a recursului
Termenul de recurs este de 10 zile, cu următorele excepţii:
a) împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi pen. luarea măsurii arestării preventive se poate face recurs de
către cei în drept în termen de 24h de la pronunţare, ptr. cei prezenţi şi de la comunicare, ptr. cei lipsă;
b) termenul în care poate fi declarat recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie este de 24h şi curge de la
pronunţare, ptr. cei prezenţi, ori de la comunicare, ptr. cei lipsă.
Termenul de recurs se calculează pe zile libere cu prorogarea ultimei zile în situaţiile în care ultima zi a termenului este
nelucrătoare.
Ptr. procuror, termenul de recurs începe să curgă de la momente diferite, astfel:
a) dacă a participat la dezbateri, termenul de recurs curge, ptr. el, de la pronunţarea hot.;
b) dacă nu a participat la şedinţă, cauza fiind dintre acelea la care participarea procurorului nu era obligatorie, termenul de
recurs curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului.
Ptr. părţi, termenul de recurs începe să curgă de la momente diferite, astfel:
a) dacă părţile au fost prezente la dezbateri sau la pronunţare, termenul de recurs curge de la pronunţare;
b) dacă părţile au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, termenul de recurs curge de la comunicarea copiei de pe
dispozitivul hot. atacate.
Ptr. inculpatul deţinut ori ptr. inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al
unei instituţii militare de învăţământ, ori ptr. inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, deşi au fost prezenţi la dezbateri, termenul de recurs curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv.
Ptr. martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care formulează pretenţii cu privire la cheltuielile judiciare ce li se
cuvin termenul de recurs începe a curge îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi
cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
Ptr. pers. ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, recursul poate fi declarat cel
mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei.
3.4.1. Repunerea în termen
Repunerea în termenul de recurs reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de recurs care nu a putut
declara recurs din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de recurs.
Instituţia repunerii în termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:
a) recursul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege;
b) întârzierea în declararea recursului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare (ex., pierderea facultăţilor
mintale în perioada în care urma a fi declarat recursul, o inundaţie, un incendiu sau o altă calamitate, un accident etc.)
c) cererea de recurs să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Instanţa de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, apreciind asupra temeiniciei acesteia, poate suspenda executarea
hot. atacate încă înainte de soluţionarea cererii.
3.4.2. Recursul peste termen
Recursul peste termen reprezintă mijlocul prin care o parte care, neavând cunoştinţă nici de judecată, nici de hot.
pronunţată, a pierdut termenul de recurs poate, totuşi, supune sentinţa primei instanţe controlului judiciar al instanţei de recurs.
Instituţia recursului peste termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii:
a) partea să nu se fi folosit de calea de atac a recursului în termenul legal;
b) partea care declară recursul să fi lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţarea hot. atacate;
c) cererea de recurs să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Instanţa care dispune admiterea cererii de recurs peste termen poate să dispună şi suspendarea executării hot. atacate.

28
 3.5. Declararea recursului
Recursul se declară printr-o cerere scrisă sau oral.
Recursul declarat printr-o cerere scrisă, va fi semnat de pers. ce face declaraţia sau va fi atestat de către un grefier de la
instanţa a cărei hot. se atacă, apărător, primarul sau secretarul consiliului local ori funcţionarul, desemnat de aceştia, din
localitatea unde domiciliază recurentul.
Recursul declarat oral în şedinţa în care prima instanţă pronunţă hot. determină naşterea obligaţiei ptr. preşedintele
completului de judecată de a lua act de această declaraţie şi de a o consemna într-un proces-verbal.
Cererea de recurs se poate depune:
a) la instanţa a cărei hot. se atacă;
b) la instanţa de recurs;
c) la administraţia locului de deţinere (ptr. pers. aflate în stare de deţinere);
d) la unitatea militară din care face parte recurentul (dacă acesta este militar);
e) prin scrisoare recomandată, la un oficiu poştal.
Motivele de recurs (dacă recurentul înţelege să motiveze recursul) se pot formula:
a) în scris, prin cererea de apel ori printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior, cel mai târziu până în
ziua judecăţii;
b) oral, inclusiv la termenul de judecată.
3.6. Renunţarea la recurs
Renunţarea la recurs reprezintă declaraţia prin care un subiect procesual îndreptăţit să facă recurs arată, în mod explicit,
că nu înţelege să se folosească de acest drept.
Facultatea de a renunţa în mod expres la recurs este recunoscută tuturor pers. care pot uza de această cale de atac.
Se poate renunţa la recurs în următoarele condiţii:
a) voinţa de a renunţa la recurs să se exprime în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului
de recurs;
b) renunţarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci sau nelegaţi de îndeplinirea anumitor condiţii.
Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului ptr. declararea recursului astfel:
a) această posibilitate este limitată la recursul care priveşte latura pen. a cauzei, fiind exclusă atunci când recursul vizează
latura civilă a procesului;
b) declaraţia de revenire asupra renunţării la recurs trebuie făcută înăuntrul termenului de declarare a recursului.
3.7. Retragerea recursului
Recursul declarat poate fi retras:
a) de către părţile recurente, personal sau prin mandatar;
b) de către procurorul ierarhic superior, ptr. recursul declarat de procuror;
c) de către reprezentantul legal al inculpatului minor;
d) de către ceilalţi titulari ai dreptului de recurs.
Recursul poate fi retras oricând după declaraţia recursului până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs.
Retragerea recursului are drept consecinţă trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat.
3.8. Cazurile în care se poate face recurs. Motivele de recurs
Motive formale sau de procedură sunt:
1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea pers.;
2) instanţa nu a fost sesizată legal;
3) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 C.pr.pen. (completul de judecată
trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei), sau a existat un caz de incompatibilitate;
4) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
5) judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie potrivit legii;
6) urmărirea pen. sau judecata, a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;
7) judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori;
8) când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 şi 2
C.pr.pen. (în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire pen. sau instanţa de
judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii
sanitare de specialitate);
9) hot. nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hot. sau acesta nu se
înţelege;
10) instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele
probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale ptr. părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia
procesului;
11) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.
Motive substanţiale sau de judecată sunt:
12) când instanţa a pronunţat o hot. de condamnare ptr. o altă faptă decât cea ptr. care condamnatul a fost trimis în judecată,
cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337 C.pr.pen. (schimbarea încadrării juridice; extinderea acţiunii pen. ptr. alte acte
materiale, ptr. alte fapte sau cu privire la alte pers.);
13) când inculpatul a fost condamnat ptr. o faptă care nu este prevăzută de legea pen.;
14) când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

29
 15) când pers. condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv ptr. aceiaşi faptă sau dacă exista o cauză de înlăturare a
răspunderii pen., pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;
16) când în mod greşit inculpatul a fost achitat ptr. motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea pen. sau când,
în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal ptr. motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a
răspunderii pen. ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;
17) când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică;
18) când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hot. greşite de achitare sau de
condamnare;
19) când judecătorii de fond au comis un exces de putere în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;
20) când a intervenit o lege pen. mai favorabilă condamnatului;
21) când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care legal citată, a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.
În situaţia cazurilor de la punctele 1-7, 10, 14, 19 şi 20, instanţa le va lua în considerare, totdeauna, din oficiu, fiind obligată
să le pună în discuţia părţilor; cazurile prevăzute la punctele 11, 12, 15 şi 17 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când
au influenţat asupra hot. în defavoarea inculpatului.
Recursul declarat împotriva unei hot. care nu poate fi atacată cu apel, nu se limitează la cazurile enumerate mai sus.
Instanţa este obligată să examineze întreaga cauză sub toate aspectele indiferent de temeiurile invocate de recurent.
Recursul trebuie să fie motivat:
a) în scris prin cererea de recurs;
b) printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată;
c) în ipoteza în care se constată încălcarea dispoziţiilor relative la termenul de depunere a motivelor de recurs, instanţa de
judecată va lua în considerare numai cazurile de recurs care se iau în considerare din oficiu;
d) în cazul în care recursul reprezintă singura cale de atac ordinară se aplică dispoziţiile relative la motivarea apelului.
3.9. Efectele recursului
3.9.1. Efectul suspensiv
Recursul este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura pen., cât şi latura civilă.
De la această regulă sunt reglementate o serie de excepţii, cum ar fi:
a) în cazul recursului peste termen (baza legală fiind aceiaşi ca şi în cazul apelului);
b) când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri de prevenţie;
c) când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării inculpatului etc.
3.9.2. Efectul devolutiv
Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integral, ci numai parţial.
Instanţa judecă recursul numai cu privire la pers. care l-a declarat şi la pers. la care se referă declaraţia de recurs şi numai în
raport cu calitatea pe care o are recurentul în proces.
Efectul devolutiv al recursului este limitat de pers. care l-a declarat, persoana la care se referă declaraţia de recurs, calitatea
pe care o are recurentul în proces, motivele de casare, prevăzute expres de lege.
Recursul declarat împotriva unei hot. care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare
prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor invocate de recurent, să examineze
întreaga cauză sub toate aspectele.
3.9.3. Efectul extensiv
Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs, sau la care acesta nu se
referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Efectul extensiv obligă instanţa de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la pers. care nu au declarat
recurs, precum şi cu privire la cele la care declaraţia de recurs nu se referă, abilitând-o să hotărască şi în privinţa lor, fără să
poată crea, însă, acestor părţi o situaţie mai grea.
3.9.4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs
Instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea ptr. cel care a declarat recurs.
Calea de atac a recursului trebuie să fi fost exercitată de un singur titular sau de mai mulţi titulari, care se află pe aceiaşi
poziţie procesuală (dacă în mod concomitent recursul a fost declarat şi de partea adversă, efectul devolutiv al acestuia,
anulează efectul de neagravare, situaţie în care instanţa poate crea titularului respectiv o situaţie mai grea);
În cazul recursului declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.
3.10. Judecarea recursului
3.10.1. Obiectul judecăţii
Judecarea recursului se va face numai cu privire la chestiunile de drept. Judecarea recursului va viza în direct hot. atacată,
iar nu procesul sub toate aspectele sale.
În ipoteza că recursul a fost declarat împotriva unei hot. judecătoreşti care potrivit legii nu este supusă apelului, obiectul
judecăţii în recurs se va extinde şi asupra fondului cauzei.
Judecarea recursului se supune atât normelor procesuale ce caracterizează judecata, cât şi normelor de procedură speciale.
Părţile care participă la judecata în recurs sunt recurentul (partea care a declarat recurs) şi intimatul (partea la care se referă
recursul declarat).
3.10.2. Măsurile premergătoare
Se desfăşoară o serie de activităţi care premerg judecarea recursului astfel:
a) fixarea termenului de judecată;
b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului;

30
 c) asigurarea prezenţei inculpatului arestat;
d) asigurarea dreptului de apărare;
e) desemnarea completului de judecată;
f) alte măsuri premergătoare.
3.10.3. Şedinţa de judecată
Spre deosebire de şedinţa de judecată în primă instanţă sau în apel, în cazul recursului, întreaga etapă a cercetării
judecătoreşti lipseşte. În recurs nu se audiază martori.
Cu ocazia verificărilor prealabile se desfăşoară activităţi cum sunt:
a) ridicarea de excepţii sau cereri care împiedică desfăşurarea judecăţii în recurs;
b) alte activităţi cu caracter preponderent organizatoric menite să asigure buna desfăşurare a judecăţii.
În cadrul dezbaterilor preşedintele completului dă cuvântul:
a) recurentului;
b) intimatului;
c) procurorului (dacă între recursurile declarate se află recursul procurorului, preşedintele completului de judecată va acorda
primul cuvânt acestuia).
Dacă pe timpul dezbaterilor se ivesc chestiuni noi, procurorul şi părţile au dreptul la replică, cu privire la aceste chestiuni.
Ultimul cuvânt îl are inculpatul.
Deliberarea are loc de îndată după încheierea dezbaterilor, în camera de consiliu, în secret, numai în prezenţa şi cu
participarea exclusivă a membrilor completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea.
Rezultatul deliberării se consemnează în minută.
Hot. se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier.
3.11. Soluţionarea recursului
3.11.1. Respingerea recursului
Instanţa respinge recursul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.
3.11.2. Admiterea recursului
Admiterea recursului are drept consecinţă casarea hot. atacată şi pronunţarea uneia din următoarele soluţii:
a) menţinerea hot. primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
b) achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, în cazurile prevăzute la art. 11 C.pr.pen. (când se constată existenţa
uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 10 C.pr.pen.);
c) rejudecarea de către instanţă a cărei hot. a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3-5, pct. 6 teza a doua,
pct. 7-10 şi pct. 21;
d) rejudecarea de către instanţa competentă în cazul prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1;
e) rejudecarea de către instanţa de recurs, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 11-20, precum şi în cazul prevăzut în
art. 38516 alin. 1.
3.12. Rejudecarea cauzei după casare
Rejudecarea este limitată prin dispoziţiile instanţei de recurs. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hot. instanţei
de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
Dacă hot. a fost desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau pers., ori numai în ce priveşte latura pen. sau civilă, instanţa
de rejudecare se va pronunţa numai în limitele în care hot. a fost casată.
Instanţa de fond căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare nu poate restitui cauza instanţei de casare pe motivul că aceasta ar
fi trebuit să o reţină şi să o judece ea însăşi.
Capitolul IV Căile extraordinare de atac
§1. Consideraţii preliminare
Căile extraordinare de atac sunt remedii procesuale, mijloace legale prin intermediul cărora se procedează, în cazuri
expres şi limitativ prevăzute de lege, la repararea erorilor pe care le conţin hot. judecătoreşti pen. definitive.
Între căile de atac ordinare şi cele extraordinare există o serie de aspecte comune, astfel:
a) atât căile extraordinare de atac cât şi cele ordinare sunt remedii procesuale, care tind la verificarea hot. supuse controlului
şi menţinerea sau schimbarea ei, după cum este conformă sau nu legii şi, în general, adevărului şi spiritului de justiţie;
b) motivele care determină folosirea căile extraordinare de atac şi a celor ordinare sunt asemănătoare, putând ajunge în
unele cazuri până la identitate; astfel, orice cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate constitui şi
un motiv de apelare a hot. primei instanţei şi, aproape în toate împrejurările, un motiv de recurs.
Între căile de atac ordinare şi cele extraordinare există, însă, diferenţe, astfel:
a) căile ordinare de atac se exercită numai împotriva hot. pen. nedefinitive, pronunţate de prima instanţă ori de instanţa de
apel; căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hot. care au rămas definitive;
b) căile de atac ordinare fac parte din ciclul obişnuit al procesului penal, construit în sistemul dublului sau triplului grad
jurisdicţional, în timp ce căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul procesual normal, exercitarea lor provocând o
judecată situată în afara sistemului gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege;
c) sfera titularilor care pot exercita căile extraordinare de atac este mai restrânsă decât sfera titularilor care pot folosi căile de
atac ordinare;
d) termenele de declarare a căilor extraordinare de atac sunt mai mari decât termenele de declarare a căilor ordinare de atac;
e) apelul promovează verificarea hot. atacate sub toate aspectele de fapt şi de drept; recursul o verificare, de regulă, cu privire
la erorile de drept, şi, în anumite limite, cu privire la erorile de fapt; cazurile ptr. care se pot exercita căile extraordinare de atac
sunt mai reduse şi expres prevăzute de lege;

31
 f) efectul suspensiv al apelului sau recursului operează de drept, fără a fi nevoie de vreo cerere în acest sens şi neexistând
situaţii în care instanţa să se pronunţe în acest sens; spre deosebire, căile extraordinare de atac nu produc de drept acelaşi efect
suspensiv.
Căile de atac extraordinare reglementate în legea de procedură pen. sunt: a) contestaţia în anulare; b) revizuirea; c) recursul
în interesul legii.
§2. Contestaţia în anulare
2.1. Consideraţii preliminare
Contestaţia în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul căreia se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi,
survenite, în principal, în cadrul judecării cauzei în recurs.
Cazurile în care se poate face contestaţie în anulare împotriva hot. judecătoreşti definitive sunt:
a) când procedura de citare a părţii, ptr. termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită
conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi de a încunoştiinţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f-
i1, cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei pers. s-au pronunţat două hot. pen. definitive ptr. aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar
ascultarea acestuia era obligatorie.
2.2. Cazurile de contestaţie în anulare
2.2.1. Când procedura de citare a părţii, ptr. termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a
fost îndeplinită conform legii (art. 386 lit. a C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt următoarele:
a) vicierea procedurii de citare a avut loc ptr. judecarea cauzei în faţa instanţei de recurs;
b) partea care invocă încălcarea dispoziţiilor relative la citare să nu fi participat la judecarea cauzei de către instanţa de
recurs.
Nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de oricare dintre părţi, acestea, însă,
putându-se prevala doar de propria lor citare nelegală.
2.2.2. Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa despre această împiedicare (art. 386 lit. b C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt:
a) partea să fi fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza în recurs;
b) partea să fi fost în imposibilitate de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare.
Imposibilitatea de prezentare şi cea de încunoştinţare a instanţei despre această împiedicare trebui să fie cauzate de un caz
fortuit sau de o cauză de forţă majoră (ex., război sau calamitate, boala gravă a celui care trebuie să participe la judecarea
recursului etc.).
2.2.3. Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele
prevăzute în art. 10 lit. f-i1, cu privire la care existau probe la dosar (art. 386 lit. c C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt:
a) instanţa de recurs să nu se fi pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit.
f-i1 C.pr.pen.;
b) la dosar să existe probe despre existenţa unuia din cazurile de la art. 10 lit. f-i 1 C.pr.pen., probe omise însă de către instanţa
de recurs.
2.2.4. Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hot. pen. definitive ptr. aceeaşi faptă (art. 386 lit. d
C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt:
a) să existe două hot. pen. rămase definitive;
b) între aceste hot. să existe identitate de obiect şi pers., în sensul că în cadrul celei de-a doua judecăţi a fost inculpată aceeaşi
pers. ptr. aceeaşi faptă ptr. care a mai fost judecată.
2.2.5. Când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a
fost ascultat (art. 386 lit. e C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cumulativă a cărora cărora se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare sunt:
a) la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat;
b) ascultarea inculpatului să fi fost obligatorie.
2.3. Procedura introducerii contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare se poate introduce printr-o cerere scrisă, motivată ori printr-o adresă a parchetului.
Cererea de contestaţia în anulare trebuie să cuprindă toate cazurile de contestaţie în anulare pe care le poate invoca
contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora (cu excepţia cazului prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen.).
Cererea de contestaţie în anulare poate fi introdusă de oricare dintre părţi şi de procuror.
Termenul de introducere a contestaţiei în anulare diferă în funcţie de cazul invocat şi de titular:
a) ptr. cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a-c şi lit. e C.pr.pen., cererea se poate introduce de persoana
împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării hot. atacate;
b) ptr. cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a-c şi lit. e C.pr.pen., cererea se poate introduce de către
celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hot. atacate;

32
 c) ptr. cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen., cererea poate fi introdusă oricând (atât de către
părţi, cât şi de către procuror);
d) termenul în care procurorul poate introduce contestaţia în anulare ptr. cazul reglementat în art. 386 lit. c C.pr.pen. este de
30 de zile de la data pronunţării hot.
2.4. Procedura judecării contestaţiei în anulare
2.4.1. Instanţa competentă
Instanţa competentă să rezolve contestaţia în anulare este:
a) ptr. cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e C.pr.pen., instanţa de recurs care a pronunţat hot. a cărei anulare se cere;
b) ptr. cazul prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen., instanţa la care a rămas definitivă ultima hot.
2.4.2. Suspendarea executării hot. atacate
După introducerea cererii de contestaţie în anulare şi până la soluţionarea acesteia, instanţa sesizată, luând în considerare
concluziile procurorului, poate suspenda executarea hot. a cărei anulare se cere.
Soluţionarea cererii de suspendare a executării hot. atacate se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Suspendarea executării hot. contestate se dispune prin încheiere motivată.
2.4.3. Admiterea în principiu
În ipoteza în care contestaţia în anulare se întemeiază pe unul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e C.pr.pen.,
instanţa va examina, fără citarea părţilor, următoarele aspecte:
a) dacă cererea este făcută de o pers. care are calitate procesuală;
b) dacă cererea este motivată şi motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e C.pr.pen.;
c) dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de lege.
Şedinţa de judecată în care are loc admiterea în principiu nu este publică, lipsesc dezbaterile, iar instanţa se limitează la
analiza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei.
Instanţa poate dispune admiterea în principiu a cererii, prin încheiere sau respingerea cererii, prin decizie definitivă.
2.4.4. Judecarea contestaţiei în anulare
Judecarea contestaţiei în anulare se desfăşoară astfel:
a) instanţa dispune citarea părţilor interesate;
b) condamnatul aflat în stare de deţinere participă în mod obligatoriu;
c) participarea procurorului este întotdeauna obligatorie;
d) părţile şi procurorul sunt ascultaţi de instanţă;
e) admiterea cererii de contestaţie în anulare presupune desfiinţarea prin decizie a hot. a cărei anulare se cere. Instanţa, de
îndată sau prin acordarea unui termen, va proceda la rejudecarea recursului ori la rejudecarea cauzei după casare.
2.4.5. Căi de atac
Regula aplicabilă în această materie este că o hot. dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată printr-o cale
de atac ordinară numai dacă şi hot. supusă contestaţiei era susceptibilă de o asemenea cale de atac.
Consecinţe
Ptr. cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a-c şi e, al căror obiect îl constituie decizii pronunţate în
recurs, decizia dată în soluţionarea contestaţiei în anulare nu este supusă nici unei căi de atac, fiind definitivă la pronunţare.
Ptr. cazul prevăzut în art. 386 lit. d C.pr.pen., distingem:
a) dacă hot. atacată a rămas definitivă la prima instanţă, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o sentinţă,
supusă apelului;
b) dacă hot. atacată a rămas definitivă la prima instanţă, dar nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel, soluţionarea
contestaţiei în anulare se va face printr-o sentinţă, supusă recursului;
c) dacă hot. atacată a rămas definitivă la instanţa de apel, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o decizie,
supusă recursului;
d) dacă hot. atacată a rămas definitivă la instanţa de recurs, soluţionarea contestaţiei în anulare se va face printr-o decizie,
care nu este susceptibilă de nici o cale de atac ordinară.
§3. Revizuirea
3.1. Consideraţii preliminare
Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, survenite
ca urmare a necunoaşterii situaţiei de fapt la data soluţionării cauzei, folosirii unor probe denaturate sau corupţiei organelor
judiciare care au rezolvat cauza.
Revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hot. a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori pers. care a efectuat acte de cercetare pen. a comis o infracţiune în
legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) două sau mai multe hot. judecătoreşti nu se pot concilia;
f) CEDO a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană ptr. apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale prin pronunţarea unei hot. definitive.
3.2. Cazuri de revizuire
3.2.1. S-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă sunt
de natură să dovedească netemeinicia hot. de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare (art. 394 alin.
1 lit. a C.pr.pen.)

33
 Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
a) faptele şi împrejurările noi descoperite să facă parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea
cauzei;
b) faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi ptr. instanţa de judecată, în sensul de a nu fi fost cunoscute
la pronunţarea hot.;
c) faptele şi împrejurările noi să dovedească netemeinicia hot. de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare;
d) prin reluarea judecăţii potrivit noilor probe s-ar ajunge la pronunţarea unei soluţii diametral opuse (în cazul în care este
atacată o hot. de condamnare, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia achitării sau încetării procesului penal;
în cazul în care este atacată o hot. de achitare, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia condamnării; în cazul
în care este atacată o hot. de încetare a procesului penal, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia
condamnării).
3.2.2. Când un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei
revizuire se cere, ceea ce a dus la darea unei hot. nelegale şi netemeinice (art. 394 alin. 1 lit. b C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
a) în cauza a cărei revizuire se cere, un martor, expert sau interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă;
b) mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hot. nelegale sau netemeinice;
c) mărturia mincinoasă să poată fi dovedită prin mijloacele prevăzute de lege (hot. judecătorească, ordonanţa procurorului ori
procedura de revizuire);
Ptr. a putea fi invocat acest caz de revizuire nu este necesar a se ajunge la pronunţarea unei soluţii diametral opuse, fiind
suficient să se demonstreze că datorită mărturiei mincinoase s-a pronunţat o hot. nelegală sau netemeinică.
3.2.3. Când un înscris care a servit ca temei al hot. a cărei revizuire se cere a fost declarat fals (art. 394 alin. 1 lit. c
C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
a) să existe un înscris fals;
b) înscrisul declarat fals să fi constituit temeiul care a condus la pronunţarea unei hot. nelegale şi netemeinice;
c) dovedirea falsului să se facă prin hot. judecătorească, prin ordonanţa procurorului sau chiar în cadrul procedurii de
revizuire.
3.2.4. Când un membru al completului de judecată, procurorul ori pers. care a efectuat acte de cercetare pen. a
comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere (art. 394 alin. 1 lit. d C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
a) să se fi comis o infracţiune de către judecător, procuror sau pers. care a efectuat acte de cercetare pen. (ex., infracţiuni de
corupţie);
b) infracţiunea respectivă să fie comisă în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
c) infracţiunea comisă să fi dus la pronunţarea unei hot. nelegale şi netemeinice;
d) dovada săvârşirii respectivei infracţiuni să fie făcută prin hot. judecătorească, prin ordonanţa procurorului, sau, dacă
instanţa ori procurorul nu au putut examina fondul cauzei, infracţiunea să fie constatată în cadrul procedurii revizuirii.
3.2.5. Când două sau mai multe hot. judecătoreşti nu se pot concilia (art. 394 alin. 1 lit. e C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
a) să existe două sau mai multe hot. pen. definitive;
b) hot. respective să nu se poată concilia;
c) prin respectivele hot. pen. definitive să se fi soluţionat fondul cauzei.
Nu se pot concilia hot. judecătoreşti care, datorită datelor şi dispoziţiilor pe care le conţin, se exclud reciproc (două hot.
care se referă la acelaşi făptuitor căruia i se reţin fapte diferite săvârşite în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite).
3.2.6. CEDO a constatat că, prin hot. pen. definitivă, s-au încălcat drepturile prevăzute de Convenţia Europeană
ptr. apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 4081 C.pr.pen.)
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate invoca acest caz de revizuire sunt următoarele:
a) să existe o hot. pen. definitivă;
b) CEDO să constate că prin pronunţarea acestei hot. au fost încălcate drepturi reglementate în Convenţia Europeană ptr.
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
c) să se constate că efectele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hot.
pronunţate.
3.3. Procedura introducerii cererii de revizuire
Declararea revizuirii se face printr-o cerere scrisă, cu arătarea cazului de revizuire, pe care se întemeiază şi a mijloacelor de
probă ptr. dovedirea acestuia, adresată procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Cererea de revizuire poate fi făcută de către:
a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale (pe latura pen. vor putea introduce cererea de revizuire
condamnatul şi partea vătămată, iar cu privire la latura civilă, condamnatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente);
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul, care poate iniţia procedura revizuirii din oficiu sau la sesizarea unor organe competente.
Cererea de revizuire poate fi introdusă în mod diferit, în funcţie dacă este făcută în favoarea sau în defavoarea
condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal, astfel:
a) cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea
condamnatului;

34
 b) cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în
termen de un an, care curge:
- în cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. a, b, c şi d C.pr.pen., când nu sunt constatate prin hot. definitivă, de la data
când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de pers. care face cererea;
- în cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d C.pr.pen., dacă sunt constatate prin hot. definitivă, de la data când
hot. a fost cunoscută de pers. care face cererea;
c) cererea de revizuire în baza art. 4081 poate fi făcută în termen de un an de la data rămânerii definitive a hot. CEDO.
3.4. Procedura prealabilă a revizuirii desfăşurată în faţa procurorului
Cererea de revizuire se introduce la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Procurorul poate desfăşura un fascicul de activităţi menite a proba admisibilitatea cererii şi caracterul fondat al acesteia,
după cum urmează:
a) procedează la ascultarea pers. care a făcut cererea;
b) dacă se concluzionează că sunt necesare cercetări în vederea stabilirii temeiniciei cererii, se va dispune, în acest sens, prin
întocmirea unei ordonanţe;
c) solicită dosarul cauzei de la instanţa care a pus în executare hot. a cărei revizuire se solicită;
d) ptr. efectuarea actelor de cercetare procurorul poate delega organul de cercetare pen..
Termenul legal ptr. efectuarea acestor activităţi de verificare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de
revizuire.
După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material probator împreună cu concluziile sale instanţei
competente.
3.5. Procedura judecării revizuiri
3.5.1. Instanţa competentă
Instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Ptr. cazul prevăzut în
art. 4081 competenţa apaţine Î.C.C.J., care judecă cererea în complet de 9 judecători.
Dacă temeiul cererii constă în existenţa unor hot. ce nu se pot concilia, competenţa se determină în conformitate cu art. 35
C.pr.pen. care cuprinde regulile ce se aplică în situaţia reunirii cauzelor ptr. cazurile de indivizibilitate sau conexitate (în caz de
indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai
multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar
dacă competenţa dupa natura faptelor sau după calitatea pers. aparţine unor instante de grad diferit, competenţa de a judeca
toate cauzele reunite revine instanţei superioare in grad. Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine
instanţei militare. Dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare echivalente în grad cu
instanţa civilă. Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă ptr. fapta sau ptr. făptuitorul care
a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Tăinuirea,
favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenta instanţei care judecă infracţiunea la care acestea
se referă).
Compunerea completului de judecată în cazul soluţionării cererii de revizuire are în vedere regulile aplicabile ptr. judecata
în primă instanţă.
3.5.2. Măsuri premergătoare judecării revizuirii
Preşedintele instanţei ia măsuri pregătitoare judecării revizuirii constând în:
a) fixarea termenului de judecată ptr. examinarea cererii, în vederea admiterii în principiu;
b) citarea părţilor interesate;
c) dacă pers. în favoarea sau în defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de deţinere, chiar într-o altă cauză,
preşedintele instanţei ia măsuri ptr. încunoştinţarea acestei pers. în legătură cu termenul de judecată;
d) în ipoteza stării de deţinere, se dispune desemnarea unui apărător din oficiu.
3.5.3. Admiterea în principiu
Instanţa verifică cererea de revizuire sub următoarele aspecte:
a) dacă cererea de revizuire este admisibilă;
b) dacă termenul de introducere este cel legal;
c) dacă sunt invocate cazurile reglementate în art. 394 C.pr.pen.
În vederea admiterii în principiu, se desfăşoară următoarele activităţi:
a) pers. arestată este adusă la judecată;
b) instanţa ascultă concluziile procurorului şi ale părţilor;
c) instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă, din probele strânse în
cursul cercetărilor efectuate de procuror rezultă date suficiente ptr. admiterea în principiu.
Instanţa poate dispune admiterea în principiu a cererii de revizuire (prin încheiere) sau respingerea cererii (prin sentinţă).
În ipoteza admiterii în principiu a cererii de revizuire, instanţa este în drept să dispună una dintre următoarele măsuri:
a) poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hot. atacate;
b) poate lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condiţiile legale;
c) dacă cererea de revizuire a fost admisă ptr. existenţa unor hot. ce nu se pot concilia, instanţa va dispune reunirea cauzelor
în care au fost pronunţate aceste hot., în vederea rejudecării lor.
3.5.4. Rejudecarea după admiterea în principiu
Este al doilea moment al judecăţii în revizuire, distinct de admiterea în principiu, atât sub aspect procedural cât şi d.p.d.v. al
soluţiilor pronunţate.

35
 Rejudecarea cauzei, ulterioară admiterii în principiu a cererii de revizuire, este similară cu o nouă judecare în primă
instanţă.
Regulile de procedură sunt:
a) revizuientul aflat în stare de deţinere va fi adus întotdeauna la rejudecare;
b) instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele care au fost administrate în cursul primei judecăţi sau în
cursul admiterii în principiu a cererii de revizuire.
Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa:
a) anulează hot. în măsura în care a fost admisă revizuirea sau, după caz, anulează hot. care nu se pot concilia;
b) pronunţă o nouă hot. potrivit dispoziţiilor ce reglementează judecata în primă instanţă, care se aplică în mod
corespunzător;
c) va dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a
admis revizuirea nu era ţinut să le suporte;
d) dispune restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a duratei pedepsei
executate ptr. cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă.
3.5.5. Căi de atac
Regimul atacării hot. pronunţate în cadrul revizuirii este următorul:
a) decizia pronunţată de Î.C.C.J. ptr. cazul de revizuire prevăzut în art, 4081 nu este supusă nici unei căi de atac;
b) sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire după etapa admiterii în principiu şi sentinţa prin care este admisă
revizuirea după rejudecare sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hot. la care se referă revizuirea;
c) deciziile date în apel sunt supuse recursului.
d) hot. definitivă dată în soluţionarea unei revizuiri este supusă căilor de atac extraordinare, inclusiv unei noi cereri de
revizuire, dacă se constată incidenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 394 C.pr.pen., intervenite ulterior rămânerii
definitive a hot.
§4. Recursul în interesul legii
Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legilor pen. şi de procedură pen. pe întreg teritoriul ţării, promovarea acesteia neavând efect asupra hot. judecătoreşti
examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din procesul penal.
Recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, deoarece soluţia pronunţată după rezolvarea sa nu afectează
hot. judecătorească examinată şi nici situaţia părţilor din proces.
Recursul în interesul legii poate fi promovat de către:
a) procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., din oficiu sau la iniţiativa ministrului justiţiei;
b) colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea.
Instanţa competentă este Î.C.C.J. în Secţii Unite.
Compunerea completului de judecată este asigurată prin participarea a cel puţin două treimi din judecătorii în funcţie.
Decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.
Dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Î.C.C.J. este obligatorie ptr. instanţe.
Decizia Î.C.C.J. se aduce la cunoştinţa celorlalte instanţe prin următoarele modalităţi:
a) publicarea în M. Of. al României, Partea I;
b) publicarea în pagina de Internet a Î.C.C.J.;
c) comunicarea deciziei de către Min. Jus.
Capitolul V Executarea hot. pen.
§1. Consideraţii preliminare
Subiecţii oficiali ai fazei de punere în executare sunt: a) instanţa de executare; b) organele de poliţie; c) administraţia
penitenciară; d) organe ale administraţiei financiare; e) direcţia de sănătate judeţeană etc.
Hot. pen. definitivă are autoritate de lucru judecat, fiind considerată expresia adevărului în cauza care a făcut obiectul
judecăţii.
Hot. nedefinitive pot fi executorii atunci când legea dispune aceasta, astfel:
a) hot. prin care s-a dispus suspendarea judecăţii;
b) hot. prin care instanţa dispune cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului;
Hot. instanţei pen., rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în
executare de către:
a) prima instanţă de judecată;
b) Trib. Bucureşti sau de Trib. Militar Teritorial (când hot. a fost pronunţată în primă instanţă de către Î.C.C.J.).
Punerea în executare a hot. definitive presupune trimiterea de către instanţa ierarhic superioară, unde a rămas definitivă
hot., a unui extras de pe hot., instanţei de executare, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hot. de către
instanţa de executare.
§2. Momentele la care hot. judecătoreşti pen. rămân definitive
Hot. primei instanţe rămân definitive:
1) la data pronunţării, când hot. nu este supusă apelului şi nici recursului;
2) la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen sau când apelul declarat a fost retras înăuntrul
termenului;
3) la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;
4) la data expirării termenului de recurs în cazul hot. nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, când nu s-a declarat
recurs în termen ori când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

36
 5) la data retragerii recursului declarat împotriva hot. menţionate la pct. d, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de recurs;
6) la data pronunţării hot. prin care s-a respins recursul declarat împotriva hot. menţionate la pct. d.
Hot. instanţei de apel rămân definitive:
1) la data expirării termenului de recurs:
a) când apelul a fost admis fără trimitere ptr. rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen;
b) când recursul declarat împotriva hot. menţionate mai sus a fost retras înăuntrul termenului;
2) la data retragerii recursului declarat împotriva hot. menţionate la lit. a, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului
de recurs;
3) la data pronunţării hot. prin care s-a respins recursul declarat împotriva hot. menţionate la lit. a.
Hot. instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării când:
1) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;
2) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
3) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
§3. Punerea în executare a pedepselor principale
3.1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare de către
judecătorul delegat al instanţei de executare, diferenţiat, după cum urmează:
a) mandatul de executare se emite în ziua rămânerii definitive a hot. la instanţa de fond;
b) mandatul de executare se emite în ziua primirii extrasului de la instanţa ierarhic superioară unde a rămas definitivă hot.
Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde următoarele elemente: denumirea instanţei de executare,
data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hot. care se execută, denumirea instanţei care a
pronunţat hot., pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi al arestării preventive care s-a dedus din durata
pedepsei aplicate, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului
delegat, ştampila instanţei de executare.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare, judecătorul delegat
emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara (ordinul se trimite organului competent să elibereze
paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră).
Instanţa de executare trimite două exemplare ale mandatului de executare, după caz:
a) organului de poliţie, când condamnatul este liber;
b) comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat;
c) comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat.
Organului de poliţie, îi revin următoarele atribuţii:
a) pe baza mandatului de executare, procedează la arestarea condamnatului, în ziua primirii mandatului de executare;
b) poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia;
c) înmânează celui arestat un exemplar al mandatului şi îl duce la locul de deţinere cel mai apropiat unde predă şi celălalt
exemplar al mandatului de executare;
d) când executarea mandatului se face faţă de un condamnat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub
interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de
ajutor, organul de poliţie are obligaţia să înştiinţeze autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire;
e) în cazul în care persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie trebuie să constate aceasta
printr-un proces-verbal şi să ia măsuri ptr. darea în urmărire, precum şi ptr. darea în consemn la punctele de trecere a frontierei;
f) dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul refuză să se supusă mandatului, va fi constrânsă la aceasta;
g) un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis
mandatul.
Comandantul locului de deţinere are următoarele atribuţii:
a) îi înmânează condamnatului arestat un exemplar al mandatului de executare;
b) consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei;
c) trimite o copie de pe acest proces-verbal instanţei de executare.
Comandantul unităţii militare are următoarele atribuţii:
a) înmânează un exemplar al mandatului de executare condamnatului;
b) ia măsuri ptr. trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei.
Instanţa locului unde a fost găsită persoana condamnată (în ipoteza în care persoana faţă de care se efectuează
executarea mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea) are următoarele atribuţii:
a) va putea să dispună punerea în libertate a persoanei respective, până la rezolvarea obiecţiilor, dacă apreciază că nu există
pericol de dispariţie;
b) în situaţia în care instanţa constată că obiecţiile sunt întemeiate, va pune imediat în libertate persoana adusă;
c) în situaţia în care constată că obiecţiile sunt nefondate, va dispune executarea mandatului;
d) despre modul de soluţionare a obiecţiilor privind identitatea persoanei, se va întocmi un proces-verbal pe care îl trimite
instanţei de executare.
3.2. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
Pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare.
Mandatul de executare are următorul conţinut:

37
 a) menţiunile prevăzute ptr. mandatul de executare a pedepsei închisorii;
b) denumirea şi sediul unităţii unde se execută pedeapsa;
c) dispoziţia de executare a pedepsei către conducerea unităţii;
d) dispoziţia de reţinere şi vărsare la bugetul statului a cotei prevăzute de lege.
Mandatul de executare se întocmeşte în patru exemplare, cu următoarele destinaţii:
a) unitatea unde se va executa pedeapsa;
b) persoana condamnată;
c) organul de poliţie din localitatea în care îşi are domiciliul condamnatul;
d) un exemplar rămâne la instanţa de executare;
O copie de pe dispozitivul hot. se trimite consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul.
3.3. Punerea în executare a pedepsei amenzii
Pedeapsa amenzii se execută prin plata acesteia de către cel condamnat:
a) integral, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hot. de condamnare; recipisa de plată integrală se depune la
instanţa de executare;
b) în termen de cel mult 2 ani, în rate lunare, în ipoteza în care instanţa de executare admite cererea condamnatului de
eşalonare.
În ipoteza neîndelinirii obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau în caz de neplată a unei rate lunare, instanţa de
executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea
executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută în aceste
dispoziţii.
§4. Punerea în executare a pedepselor complementare
4.1. Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul ptr. săvârşirea
infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei
copii de pe dispozitivul hot. către:
a) consiliul local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul;
b) organul care supraveghează exercitarea acestor drepturi.
4.2. Punerea în executare a pedepsei degradării militare
Pedeapsa degradării militare se pune în executare, prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hot., după
caz:
a) comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat;
b) comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.
§5. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
5.1. Consideraţii preliminare
Măsurile de siguranţă care se pot dispune pe parcursul sau ulterior desfăşurării procesului penal sunt următoarele: obligarea
la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă
ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea străinilor, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
5.2. Punerea în executare a obligării la tratament medical
Ptr. punerea în executare a acestei măsuri luată printr-o hot. definitivă, instanţei de executare îi sunt conferite următoarele
atribuţii:
a) comunică o copie de pe dispozitivul hot. şi o copie de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul
căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura;
b) comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară stabilită,
atrăgându-i atenţia că, în caz contrar, se va dispune internarea medicală;
c) dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o pers.
aflată în stare de deţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hot. şi a copiei de pe raportul medico-legal se face
administraţiei locului de deţinere.
Pers. la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta.
Concluziile acestuia sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hot., şi Direcţiei sanitare judeţene.
Direcţia sanitară judeţeană va comunica pers. vizate unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament. Unitatea
sanitară la care a fost repartizat făptuitorul ptr. efectuarea tratamentului are o serie de obligaţii care vizează informarea
instanţei de executare despre următoarele aspecte:
a) dacă pers. obligată la tratament s-a prezentat ptr. a urma tratamentul;
b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;
c) când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă, ptr. înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă
pers. obligată la tratament, este indicat un alt tratament.

38
 d) dacă ptr. efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală (comunicarea despre ultimele trei aspecte se
poate face şi către judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, în ipoteza în care aceasta nu se află în raza
teritorială a instanţei care a dispus executarea).
Instanţa de executare sau judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, primind comunicarea din partea
unităţii sanitare dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a pers. în cauză. După primirea
raportului medico-legal şi a concluziilor specialistului desemnat de pers. în cauză, sunt ascultate concluziile procurorului, ale
celui interesat, ale apărătorului acestuia şi se poate dispune înlocuirea tratamentului medical sau internarea medicală.
În situaţia în care în cauză s-a pronunţat judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară care efectuează
tratamentul medical, această instanţă va comunica instanţei de executare o copie de pe hot. definitivă.
5.3. Punerea în executare a internării medicale
Judecătorul delegat al instanţei de executare comunică direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte pers. faţă
de care s-a luat măsura o copie de pe dispozitivul hot. şi o copie de pe raportul medico-legal.
Pers. la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta.
Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea şi să încunoştinţeze despre aceasta instanţa de executare.
Judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 6
luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport medico-legal
cu privire la starea de sănătate a pers. faţă de care s-a luat măsura internării medicale.
Judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea medicală, sesizată de judecătorul delegat, va dispune, după caz,
menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale.
5.4. Punerea în executare a interzicerii unei funcţii sau profesii
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se poate dispune, împotriva celui care a săvârşit fapta datorită
incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu ptr. ocuparea unei funcţii ori ptr. exercitarea unei profesii,
meserii sau alte ocupaţii.
Instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hot. organului competent să aducă la îndeplinire măsura şi să
supravegheze respectarea ei (ex., Direcţia sanitară judeţeană în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară în care medicul
condamnat îşi desfăşura activitatea).
Organul căruia i s-a făcut comunicarea are obligaţia să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire
pen. în caz de sustragere de la executarea măsurii.
5.5. Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite localităţi
Când pers. condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată ptr. alte infracţiuni, dacă instanţa
constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi, constituie un pericol grav ptr.
societate, poate lua faţă de această pers. măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume
determinate prin hot. de condamnare.
Instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hot. organului în drept să aducă la îndeplinire măsura şi să
supravegheze respectarea ei (organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa făptuitorului).
Organul de poliţie are următoarele atribuţii:
a) asigură executarea măsurii;
b) sesizează organul de urmărire pen. în caz de sustragere a făptuitorului de la executarea măsurii de siguranţă;
c) poate dispune amânarea sau întreruperea măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi (în caz de boală sau ptr. orice
alt motiv temeinic).
5.6. Punerea în executare a expulzării
Instanţa de executare va proceda diferit, după cum măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii:
a) când prin hot. de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în
mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie care va proceda
la executarea expulzării;
b) când măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie,
imediat după rămânerea definitivă a hot.
Dacă există motive serioase de a se crede că pers. în cauză riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează să fie
expulzate, măsura de siguranţă nu va mai fi dispusă.
§6. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii pen. şi a celor prin care s-au aplicat sancţiunile
prevăzute în art. 181 C.pen.
6.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii pen.
Instanţa poate să dispună înlocuirea răspunderii pen. cu o formă de răspundere care atrage una din următoarele sancţiuni cu
caracter administrativ:
a) mustrarea;
b) mustrarea cu avertisment;
c) amenda de la 10 lei (RON) la 1.000 lei (RON).
Executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează:
a) de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hot.;
b) la o dată stabilită de către instanţă, atunci când, din orice împrejurări, mustrarea nu poate fi efectuată imediat după
pronunţarea hot.
Executarea amenzii se efectuează prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul hot. organului care execută amenda pen.
6.2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C.pen.

39
 În ipoteza în care în se care constată că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa aplică
una din sancţiunile cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda.
Procedura de punere în executare este similară celei aplicabile înlocuirii răspunderii pen..
§7. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat
7.1. Punerea în executare a amenzii judiciare
Amenda judiciară poate fi aplicată:
a) de organul de urmărire pen., prin ordonanţă;
b) de instanţă, prin încheiere.
Organul de urmărire pen. sau instanţa va trimite un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii
judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda pen..
7.2. Punerea în executare a dispoziţiilor privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat
Obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se dispune:
a) de procuror, prin ordonanţă;
b) de către instanţă, prin hot. judecătorească.
Organul judiciar care a dispus plata cheltuielilor judiciare avansate de stat trimite un extras de pe dispozitiv organului care,
potrivit legii, execută amenda pen..
§8. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hot.
8.1. Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
Când prin hot. pen. s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare,
restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, în una dintre următoarele modalităţi:
a) prin remiterea acelor lucruri pers. în drept, care sunt încunoştiinţate ptr. a se prezenta în acest scop;
b) dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştiinţării, pers. chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul
statului, ipoteză în care organul judiciar dispune predarea acestor lucruri organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
dispoziţiilor legii.
Dacă restituirea nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc pers. cărora ar trebui să le fie restituite lucrurile şi nimeni nu
le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hot. sau de la data dispunerii măsurii de către organul de urmărire
pen., se va aplica aceeaşi procedură de trecere în patrimoniul statului.
8.2. Înscrisurile declarate false
Executarea sau punerea în executare a dispoziţiei hot. pen. prin care un înscris este declarat fals se face de către judecătorul
delegat.
Regulile de procedură sunt:
a) când înscrisul a fost declarat fals în totalitatea lui, se face menţiune de anulare pe fiecare pagină, iar în caz de anulare
parţială, numai pe paginile care conţin falsul;
b) înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei;
c) dacă despre înscrisul respectiv trebuie să se facă menţiune în documentele unei unităţi de interes public, se va trimite
acestei unităţi o copie de pe hot.
Dacă se dovedeşte existenţa unui interes legitim instanţa poate dispune:
a) eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată declarat fals;
b) restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.
8.3. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare
Dispoziţiile din hot. pen. privind despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii
civile.
§9. Schimbări în executarea unor hot.
9.1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei
În ipoteza revocării suspendării executării pedepsei ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hot. de
condamnare partea interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea.
În ipoteza anulării suspendării executării pedepsei ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de către cel condamnat, asupra
revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se
pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea
atrage revocarea sau anularea.
9.2. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei la locul de muncă
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă:
a) dacă, după rămânerea definitivă a hot. prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia;
b) dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător
îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hot. de
condamnare;
c) când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute ptr. a se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Anularea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la
rămânerea definitivă a hot. şi aceasta se descoperă înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată
executată, dacă nu sunt întrunite condiţiile necesare ptr. a se dispune pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă.

40
 Competenţa de a dispune revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă revine instanţei de executare,
instanţei corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa sau instanţei
care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
Instanţa competentă poate fi sesizată:
a) din oficiu de către procuror;
b) de unitatea unde se execută pedeapsa;
c) de organul de poliţie;
d) de către condamnat (în cazul în care condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de
muncă).
9.3. Revocarea unor măsuri de siguranţă
Pot fi revocate, atunci când temeiurile care au impus luarea lor au încetat, interzicerea unei funcţii sau profesii şi
interzicerea de a se afla în anumite localităţi.
Titularii cererii de revocare sunt pers. cu privire la care s-a luat măsura sau procurorul.
Regulile de procedură sunt:
a) instanţa citează pers. cu privire la care este luată măsura;
b) sunt ascultate concluziile apărătorului şi procurorului.
9.4. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
Când cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă
se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani.
Cererea de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de către procuror, condamnat sau din oficiu, de către
instanţa de judecată.
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se poate dispune de către instanţa de executare ori de către
instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, dacă cel condamnat se află în stare de deţinere.
9.5. Alte modificări de pedepse
În cursul procedurii de punere în executare a hot. sau în timpul executării pedepsei, pot să apară, pe baza unei alte hot.
definitive, anumite situaţii care să determine modificarea pedepsei pronunţate, după cum urmează:
a) descoperirea existenţei unui concurs de infracţiuni;
b) descoperirea existenţei stării de recidivă;
c) descoperirea unor acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Instanţa competentă să dispună modificarea pedepsei este:
a) instanţa de executare a ultimei hot.;
b) instanţa corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se
execută pedeapsa (condamnatul se află în stare de deţinere ori execută pedeapsa la locul de muncă).
9.6. Înlocuirea pedepsei amenzii
Cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii.
Instanţa competentă să dispună înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege ptr.
infracţiunea săvârşită este instanţa de executare.
9.7. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă
Condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună
conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă.
Cererea de încetare a executării pedepsei la locul de muncă poate fi făcută de către conducerea unităţii unde condamnatul
îşi desfăşoară activitatea sau de către condamnat.
Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.
§10. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
10.1. Cazurile în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Se poate dispune amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de
a executa pedeapsa;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an;
c) când, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave ptr. condamnat, familie
sau unitatea la care lucrează.
Condamnatul suferă de o boală, constatată pe baza unei expertize medico-legale, care îl pune în imposibilitate de a
executa pedeapsa.
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei sunt:
a) să se fi pronunţat o hot. definitivă de condamnare;
b) condamnatul să sufere de o boală care să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa;
c) boala să fie constatată printr-o expertiză medico-legală;
d) boala să nu poată fi tratată în sistemul sanitar al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa.
Condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei sunt:
a) să se fi pronunţat o hot. definitivă de condamnare;
b) condamnata să fie gravidă ori să aibă un copil mai mic de un an.

41
 Executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea (împlinirea de către copil a vârstei de un
an).
Executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave ptr. condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, din
cauza unor împrejurări speciale.
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei sunt:
a) să se fi pronunţat o hot. definitivă de condamnare;
b) executarea imediată a pedepsei să producă consecinţe grave ptr. condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.
Executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
10.2. Procedura amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi solicitată de către procuror, condamnat,
reprezentantul legal al condamnatului, apărătorul condamnatului, soţul condamnatului sau conducerea unităţii la care lucrează
condamnatul, atunci când amânarea se solicită datorită unor împrejurări speciale care ar avea consecinţe grave ptr. unitatea
respectivă în cazul în care pedeapsa s-ar pune în executare imediat.
Cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o.
Regulile de procedură sunt:
a) instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare;
b) preşedintele instanţei va dispune citarea părţilor interesate;
c) vor fi luate măsuri ptr. desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie;
d) condamnatul arestat este adus la judecată;
e) participarea procurorului este obligatorie;
f) sentinţa va fi pronunţată după concluziile procurorului şi ascultarea părţilor;
g) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de
a executa pedeapsa şi când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an, hot. prin care se dispune amânarea
executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării.
Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului ia măsuri ptr. emiterea mandatului de
executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri ptr. aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a stabilit un termen, judecătorul
delegat al instanţei de executare este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat amânarea executării
pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, să ia măsuri ptr. emiterea mandatului de executare sau, după caz, ptr. aducerea
lui la îndeplinire.
§11. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
11.1. Cazurile în care poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Se poate dispune întreruperea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de
a executa pedeapsa;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an;
c) când, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave ptr. condamnat, familie
sau unitatea la care lucrează.
Condamnatul suferă de o boală, constatată pe baza unei expertize medico-legale, care îl pune în imposibilitate de a
executa pedeapsa.
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune întreruperea executării pedepsei sunt:
a) să se fi pronunţat o hot. definitivă de condamnare;
b) condamnatul să sufere de o boală care să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa;
c) boala să fie constatată printr-o expertiză medico-legală;
d) boala să nu poată fi tratată în sistemul sanitar al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Executarea pedepsei se întrerupe până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa.
Condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune întreruperea executării pedepsei sunt:
a) să se fi pronunţat o hot. definitivă de condamnare;
b) condamnata să fie gravidă ori să aibă un copil mai mic de un an.
Executarea pedepsei se întrerupe până la încetarea cauzei care a determinat întreruperea (împlinirea de către copil a vârstei
de un an).
Executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave ptr. condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, din
cauza unor împrejurări speciale.
Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate dispune întreruperea executării pedepsei sunt:
a) să se fi pronunţat o hot. definitivă de condamnare;
b) executarea pedepsei să producă consecinţe grave ptr. condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.
Executarea poate fi întreruptă cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
11.2. Procedura întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi solicitată de către procuror, condamnat,
reprezentantul legal al condamnatului, apărătorul condamnatului, soţul condamnatului sau conducerea unităţii la care lucrează
condamnatul, atunci când întreruperea se solicită datorită unor împrejurări speciale care ar avea consecinţe grave ptr. unitatea
respectivă în cazul în care pedeapsa s-ar continua.
Regulile de procedură sunt:

42
 a) instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării întreruperii executării pedepsei este, fie instanţa de executare, fie
instanţa corespunzătoare instanţei de executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere;
b) preşedintele instanţei va dispune citarea părţilor interesate;
c) condamnatul arestat este adus la judecată;
d) participarea procurorului este obligatorie;
e) sentinţa va fi pronunţată după concluziile procurorului şi ascultarea părţilor.
În situaţia în care cererea de întrerupere a executării pedepsei a fost admisă, instanţa care a acordat întreruperea trebuie să
comunice de îndată această măsură locului de deţinere şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa
în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, aceasta comunică măsura şi instanţei de executare.
Instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa întreruperilor acordate. În situaţia în care la expirarea
termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia va trimite de
îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării.
Administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei.
Perioada de timp cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.
§12. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare şi contestaţia la executare
12.1. Procedura la instanţa de executare
Autoritatea competentă de a pune în executare condamnarea pen., constând atât în acte simple de punere în executare a
pedepsei cât şi în desfăşurarea unor adevărate activităţi jurisdicţionale este instanţa de executare, cea care a soluţionat cauza în
primă instanţă.
Există ipoteze normative în care competenţa de a soluţiona cazurile de modificări de pedepse ori cazurile în care se solicită
întreruperea pedepsei sau cazurile în care se solicită liberarea condiţionată, încetarea executării pedepsei la locul de muncă
aparţine unor instanţe altele decât instanţa de executare, cum ar fi instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau
unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa la locul de muncă.
Procedura care trebuie respectată în această fază impune următoarele reguli:
a) preşedintele instanţei dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri ptr. desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile de
asistenţă juridică obligatorie.
b) condamnatul arestat este adus la judecată;
c) participarea procurorului este obligatorie;
d) instanţa se pronunţă prin sentinţă, după punerea concluziilor de către procuror şi ascultarea părţilor.
În ipoteza în care instanţa competentă este alta decât cea de executare, acesteia îi revine obligaţia de a comunica soluţia
adoptată instanţei de executare.
12.2. Contestaţia la executare
Contestaţia la executare este mijlocul procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în
executare a hot. pen. definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei,
dacă incidentul s-a ivit în perioada executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa dar în legătură cu executarea ei.
Contestaţia împotriva executării hot. pen. se poate face în următoarele cazuri (art. 461):
a) când s-a pus în executare o hot. care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei pers. decât cea prevăzută în hot. de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hot. care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice
alt incident ivit în cursul executării.
Instanţa competentă să rezolve contestaţia la executare:
a) ptr. cazurile prevăzute la lit. a, b şi d, fie instanţa de executare, fie instanţa corespunzătoare de la locul de deţinere sau de la
locul unde se află unitatea la care se execută pedeapsa la locul de muncă;
b) ptr. cazul prevăzut la lit. c., instanţa care a pronunţat hot. ce se execută;
c) când se referă la executarea dispoziţiilor civile ale hot., fie instanţa de executare, fie instanţa în a cărei rază teritorială se
află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa (ptr. cazurile prevăzute în art. 461 lit. a şi b), fie instanţa
care a pronunţat hot. ce se execută (ptr. cazul prevăzut la art. 461 lit. c);
d) contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de instanţa civilă, potrivit dispoziţiilor legii civile;
e) când contestaţia este îndreptată împotriva executării amenzilor judiciare, va fi soluţionată de către instanţa care a pus în
executare aceste amenzi.
Capitolul VI Proceduri speciale
§1. Noţiune. Clasificare.
Procedurile speciale reprezintă un complex de norme de drept procesual penal, diferite de procedura obişnuită, cu caracter
complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în măsura în care există dispoziţii exprese în acest sens.
După obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate şi cad sub incidenţa procedurilor speciale, avem:
a) proceduri speciale propriu-zise, în cadrul cărora sunt rezolvate aspecte privind tragerea la răspundere pen. a celor ce
săvârşesc infracţiuni (ex. procedura de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante, procedura în cauzele cu infractori
minori);
b) proceduri speciale auxiliare, care au ca obiect rezolvarea unor aspecte adiacente raportului juridic procesual principal în
curs de desfăşurare sau deja încheiat (ex. procedura reabilitării judecătoreşti, procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor
judiciare etc.).
După izvorul de consacrare, avem:

43
 a) proceduri speciale reglementate de C.proc.pen. (procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante; procedura
reabilitării judecătoreşti etc.);
b) proceduri speciale reglementate în unele legi speciale (procedura de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie; procedura
extrădării etc.).
§2. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante
2.1. Noţiunea de infracţiune flagrantă. Condiţii de aplicare
Este flagrantă infracţiunea:
a) descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire;
b) infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de pers. vătămată, de martorii oculari sau de strigătul
public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l
presupune participant la infracţiune.
Procedura nu se aplică tuturor infracţiunilor flagrante. Condiţiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ ptr. declanşarea
procedurii speciale sunt:
a) infracţiunea să fie flagrantă;
b) infracţiunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 1 an şi de cel mult 12 ani, precum şi în cazul formelor agravate ale
acestor infracţiuni;
c) infracţiunea să fie săvârşită în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi
sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat.
2.2. Urmărirea pen. în cadrul procedurii speciale aplicabile unor infracţiuni flagrante
2.2.1. Constatarea infracţiunii
Cu prilejul constatării infracţiunii flagrante, organul de cercetare pen. trebuie să desfăşoare o serie de activităţi, după cum
urmează:
a) stabilirea martorilor asistenţi;
b) identificarea martorilor oculari şi asigurarea sprijinului pers. de bună-credinţă prezente la faţa locului;
c) supravegherea făptuitorului;
d) prezentarea calităţii şi luarea măsurilor de întrerupere a activităţii ilicite;
e) acordarea primului ajutor pers. vătămate;
f) identificarea făptuitorului;
g) efectuarea percheziţiei corporale;
h) luarea măsurilor cu privire la făptuitor, la obiecte, valori, înscrisuri descoperite;
i) efectuarea cercetării la faţa locului;
j) ascultarea martorilor oculari, a pers. vătămate şi a făptuitorului;
k) fixarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante în procesul-verbal.
Procesul-verbal întocmit cu ocazia constatării infracţiunii flagrante:
a) se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane care au fost ascultate. Acestora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile
sau că pot face obiecţii cu privire la acestea;
b) se semnează de organul de urmărire pen., de învinuit şi de persoanele ascultate;
c) reprezintă act probator de constatare a săvârşirii infracţiunii, dar şi act de începere a urmăririi pen..
Dacă este cazul, organul de urmărire pen. strânge şi alte probe.
Dacă, ulterior, pe parcursul anchetei pen., se impune şi ascultarea altor pers. sau reaudierea vreunei pers. a cărei declaraţie a
fost consemnată în procesul-verbal de constatare, cele relatate vor fi consemnate separat potrivit procedurii obişnuite.
2.2.2. Efectuarea urmăririi pen.
Regulile derogatorii cu privire la reţinerea învinuitului sunt:
a) reţinerea învinuitului este obligatorie;
b) termenul arestării preventive a învinuitului, în ipoteza în care judecătorul dispune măsura preventivă, se calculează de la
momentul expirării reţinerii de 24h.
Urmărirea pen. se desfăşoară conform următoarelor reguli:
1) reţinerea obligatorie ptr. 24h;
2) eventuala arestare a învinuitului de către judecător ptr. 10 zile;
3) în intervalul de 10 zile:
a) se dispune restituirea dosarului de urmărire pen. organului de cercetare pen.;
b) terminarea cercetării pen. este limitată ptr. o perioadă maximă de 3 zile de la dispoziţia de arestare;
c) în cazul în care organul de cercetare pen. nu a putut efectua complet cercetarea în acest termen de 3 zile, continuarea
cercetării pen. se va face potrivit dispoziţiilor procedurii obişnuite;
d) procurorul primeşte dosarul cauzei şi procedează la verificarea lucrărilor urmăririi pen.; se pronunţă în cel mult 2 zile de la
primire, astfel:
- trimiterea în judecată; va dispune prin rechizitoriu, punerea în mişcare a acţiunii pen., trimiterea în judecată, înaintând dosarul
instanţei de îndată;
- scoaterea de sub urmărire pen.;
- încetarea urmăririi pen.;
- restituirea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi pen.; în acest caz urmărirea pen. se va face potrivit procedurii
comune;
e) în cadrul procedurii comune, punerea în mişcare a acţiunii pen. nu semnifică, în mod obligatoriu, şi trimiterea dosarului în
instanţă.

44
 2.3. Judecata în cadrul procedurii speciale aplicabile unor infracţiuni flagrante
Competenţa de judecată este cea obişnuită.
Ptr. municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste
cauze.
Aspecte particulare ale pregătirii şedinţei de judecată sunt:
a) preşedintele instanţei fixează termen de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului (în cadrul
procedurii obişnuite, nu se prevede un asemenea interval de timp limitat, fixarea termenului de judecată realizându-se în
funcţie de ordinea înregistrării dosarelor la instanţă, acordându-se prioritate dosarelor cu arestaţi în cauză);
b) inculpatul este adus la judecată;
c) odată cu fixarea termenului de judecată, preşedintele instanţei dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate
(în procedura obişnuită, martorii sunt aduşi cu mandat numai dacă, fiind citaţi anterior, aceştia nu s-au prezentat şi ascultarea
lor este necesară);
d) celelalte părţi nu se citează;
e) participarea procurorului este întotdeauna obligatorie.
Instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile legale ptr. aplicarea procedurii speciale; dacă se constată că nu sunt
îndeplinite aceste condiţii judecata se va face potrivit procedurii obişnuite.
Aspecte particulare ale şedinţei de judecată sunt:
a) judecata se face, de regulă, în baza declaraţiilor inculpatului, martorilor, a părţii vătămate şi a lucrărilor din dosar;
b) instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi (specific acestei proceduri, măsurile dispuse de
instanţă în vederea administrării de noi probe pot fi aduse la îndeplinire de către organele de poliţie; termenele acordate ptr.
administrarea noilor probe nu pot depăşi 10 zile);
c) instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă pers. vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile
acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii; în ipoteza în care acţiunea civilă se exercită din oficiu instanţa examinează
acţiunea civilă chiar în lipsa pers. vătămate şi chiar dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, cu condiţia ca soluţionarea
acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei; dacă rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal ar întârzia soluţionarea
cauzei, instanţa rezervă exercitarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate care este scutită de taxe de timbru;
d) pronunţarea are loc în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile;
e) la pronunţare este adus inculpatul aflat în stare de deţinere;
f) hot. trebuie redactată în cel mult 24h.
Aspecte particulare relative la căile de atac sunt:
a) termenele de apel şi de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare;
b) dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau, după caz, instanţei de recurs în următoarele 24h de la declararea căii de
atac;
c) judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă.
2.4. Unele aspecte privind aplicarea acestei proceduri speciale în anumite situaţii
Cazul infracţiunilor concurente, indivizibile sau conexe:
a) în caz de concurs de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se
procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat;
b) în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre
infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii obişnuite.
Cazuri când nu se aplică procedura specială:
a) în cazul infracţiunilor săvârşite de minori;
b) în cazul infracţiunilor ptr. care este necesară plângerea prealabilă a pers. vătămate şi aceasta nu a introdus plângerea în
termen de 24h de la săvârşirea infracţiunii flagrante;
c) în cazul infracţiunilor de competenţa secţiilor maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi trib. din Constanţa şi Galaţi.
§3. Procedura în cauzele cu infractori minori
3.1. Urmărirea pen. în cauzele cu infractori minori
Urmărirea pen. în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după procedura obişnuită, există însă o serie de prevederi
derogatorii:
a) dacă învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă
organul de urmărire pen. consideră necesar, citează Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a minorilor de la
domiciliul minorului, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tuturore, curator sau pers. în îngrijirea ori supravegherea
căreia se află minorul;
b) citarea pers. enumerate anterior este obligatorie, la efectuarea prezentării materialului de urmărire pen.;
c) dacă pers. respective nu s-au prezentat la ascultarea sau confruntarea minorului, ori la prezentarea materialului de urmărire
pen., activităţile în cauză se vor desfăşura în lipsa acestora;
d) organul de urmărire pen. sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către
Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;
e) Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor poate consulta medicul de familie al minorului,
profesorii acestuia, precum şi orice alte pers. care pot furniza date despre pers. minorului, în vederea întocmirii referatului de
evaluare, care va furniza date referitoare la starea fizică şi profilul psihologic al minorului, dezv. intelectuală şi morală a
minorului, mediul familial şi social în care a trăit şi s-a dezvoltat minorul, factorii care influenţează conduita minorului şi care
au favorizat comportamentul infracţional al acestuia, trecutul infracţional al minorului şi comportamentul minorului înainte şi
după comiterea faptei.

45
 3.2. Judecata în cauzele cu infractori minori
Judecata în cauzele cu infractori minori se desfăşoară conform procedurii obişnuite, care se completează cu dispoziţiile
speciale relative la compunerea instanţei, pers. chemate la judecarea minorului, caracterul nepublic al şedinţei de judecată şi
punerea în executare a măsurilor aplicate.
Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competenţă obişnuită, de către judecători anume
desemnaţi potrivit legii. Judecata se poate desfăşura în cadrul trib. specializate ptr. minori şi familie sau în cadrul secţiilor care
pot fi înfiinţate la celelalte instanţe.
Instanţa astfel compusă va rămâne competentă să judece şi va aplica procedura specială ptr. cauzele cu infractori minori,
chiar dacă în timpul judecăţii inculpatul devine major.
Dacă inculpatul a săvârşit fapta când era minor, dar la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani, judecata se va
desfăşura după procedura obişnuită.
Participarea procurorului la judecarea cauzelor cu infractori minori este obligatorie.
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul
s-a sustras de la judecată.
La judecarea cauzei se citează obligatoriu:
a) Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a minorilor de la domiciliul minorului;
b) părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul, pers. în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul;
c) alte pers. a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă.
Neprezentarea pers. legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
Regulile derogatorii cu privire la desfăşurarea şedinţei de judecată sunt:
a) şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică (pot
asista la judecată pers. legal citate, apărătorii părţilor, precum şi alte pers. cu încuviinţarea instanţei);
b) când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă dacă
apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului;
c) în ipoteza în care în aceeaşi cauză sunt implicaţi mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, instanţa
judecă după procedura obişnuită, aplicând însă, cu privire la inculpaţii minori, dispoziţiile procedurii speciale.
3.3. Punerea în executare a măsurilor educative aplicabile minorilor
3.3.1. Mustrarea
Mustrarea reprezintă dojenirea minorului, arătarea pericolului social al faptei săvârşite, sfătuirea minorului să se poarte în
aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se, totodată, atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua
faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
Măsura educativă a mustrării se execută de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hot. sau se fixează un termen, ptr. care se
dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori pers. în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află minorul (măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare).
3.3.2. Libertatea supravegheată
Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită,
încredinţată părinţilor minorului, celui care l-a adoptat, tutorelui, unei pers. de încredere (de preferinţă rudă apropiată), unei
instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Măsura educativă a libertăţii supravegheate se pune în executare:
a) de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hot., dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau organizaţiei
speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă;
b) se fixează un termen ptr. când se dispune aducerea minorului şi chemarea pers. căreia i s-a încredinţat supravegherea
acestuia (dacă punerea în executare nu se poate face în şedinţa în care s-a pronunţat hot.).
Revocarea măsurii libertăţii supravegheate cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi
înlocuirea libertăţii supravegheate, se dispune de instanţa care a pronunţat această măsură.
3.3.3. Internarea într-un centru de reeducare
Instanţa poate dispune, prin aceeaşi hot. prin care a dispus luarea măsurii internării într-un centru de reeducare şi punerea în
executare de îndată a măsurii luate.
Regulile de procedură sunt:
a) instanţa dispune trimiterea unei copii de pe hot. organului de poliţie de la locul unde se află minorul;
b) organul de poliţie va asigura punerea în executare a măsurii şi va preda copia de pe hot. centrului de reeducare în care este
internat minorul;
c) centrul de reeducare va comunica instanţei efectuarea internării.
Din oficiu ori în urma unei sesizări, instanţa care a judecat minorul în primă instanţa poate dispune:
a) liberarea minorului din centrul de reeducare înainte de a deveni major;
b) revocarea liberării înainte de a deveni major;
c) ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare;
În cazurile şi în condiţiile prevăzute ptr. amânarea, respectiv întreruperea executării pedepsei închisorii se poate dispune şi
amânarea sau întreruperea executării măsurii educative a internării într-un centru de reeducare.
3.3.4. Internarea într-un institut medical-educativ
Faţă de minorul care, din cauza stării fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de
educaţie, se ia măsura internării într-un institut medical-educativ.
Procedura aplicabilă este guvernată de dispoziţiile care reglementează punerea în executare a măsurii de siguranţă a
internării medicale.

46
 §4. Procedura reabilitării judecătoreşti
4.1. Consideraţii preliminare
Reabilitarea judecătorească reprezintă un mijloc legal care face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile
rezultate din condamnare şi prin care foştii condamnaţi se reintegrează pe plan juridic în societate.
Reabilitarea poate fi de drept (în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în
decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune) sau judecătorească (poate fi acordată, indiferent de natura
sau mărimea pedepsei aplicate, însă termenele de reabilitare sunt diferenţiate în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de
periculozitatea făptuitorului; nu intervine prin simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de lege, ea fiind acordată de instanţa
de judecată după constatarea îndeplinirii acestor condiţii).
4.2. Cererea de reabilitare
Cererea de reabilitarea poate fi făcută de condamnat ori de către soţ sau rudele apropiate (în ipoteza morţii condamnatului).
Cererea de reabilitare trebuie să cuprindă:
a) adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă pers., adresa acesteia;
b) condamnarea ptr. care se cere reabilitarea şi fapta ptr. care a fost pronunţată acea condamnare;
c) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la
introducerea cererii, iar în cazul în care executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hot. şi până la
introducerea cererii;
d) temeiurile cererii;
e) indicaţiile utile ptr. identificarea dosarului şi orice alte date ptr. soluţionarea cererii.
Actele care trebuie anexate la cererea de reabilitare sunt:
a) copia de pe hot. de condamnare;
b) adev. din care să rezulte că cel condamnat prestează o muncă din care îşi are asigurată existenţa sau îşi are asigurată
existenţa prin alte mijloace oneste;
c) adev. (în cazul condamnatului pensionat) din care să reiasă faptul că primeşte o pensie;
d) adev. din care să rezulte conduita condamnatului la locul de muncă, în societate şi familie, pe toată perioada de la
executarea pedepsei şi până la rezolvarea cererii de reabilitare;
e) dovadă din care să rezulte că cel condamnat a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata
cărora a fost obligat; dacă cel condamnat nu a achitat în întregime aceste cheltuieli sau despăgubiri, este necesar să prezinte
dovezi din care să rezulte că neplata nu s-a datorat relei-voinţe.
4.3. Judecata cererii de reabilitare
Competentă să se pronunţe asupra cererii de reabilitare poate fi:
a) instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea ptr. care se cere reabilitarea;
b) instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.
Preşedintele instanţei ia măsurile pregătitoare în vederea începerii judecării cererii:
a) fixarea termenului de judecată;
b) citarea petiţionarului (condamnatul sau, după moartea acestuia, soţul sau rudele apropiate);
c) citarea pers. a căror ascultare este considerată necesară;
d) aducerea dosarului în care se găseşte hot. de condamnare;
e) solicitarea unei copii de pe fişa cu antecedentele pen. ale condamnatului.
Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor de formă. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, cererea se respinge ptr.
următoarele motive:
a) a fost introdusă înainte de termenul legal;
b) lipseşte menţiunea despre adresa condamnatului sau, când cererea este făcută de altă pers., adresa acesteia şi petiţionarul
nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;
c) lipseşte vreuna din celelalte menţiuni şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a
acordat în vederea completării.
Dacă cererea de reabilitare a fost respinsă ptr. că termenul legal nu a fost îndeplinit, poate fi introdusă o nouă cerere după
împlinirea acestui termen. Dacă cererea a fost respinsă ptr. neîndeplinirea celorlalte condiţii, ea poate fi repetată oricând.
Soluţionarea pe fond a cererii de reabilitare presupune următoarele reguli:
a) instanţa ascultă pers. citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege ptr. admiterea
reabilitării;
b) instanţa poate dispune completarea materialului de către pers. interesată, iar, dacă consideră necesar, cere de la organele
competente relaţii cu privire la comportarea condamnatului (dacă din materialul prezentat nu rezultă date suficiente);
c) în situaţia în care condamnatul sau pers. care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite
despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în
vederea soluţionării cererii, un termen ptr. a achita în întregime sau în parte suma datorată. Acest termen nu poate depăşi 6
luni;
d) dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea pen. ptr. o altă infracţiune săvârşită de
inculpat, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire;
e) hot. prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hot. pronunţată de instanţa de apel este supusă
recursului.
După rămânerea definitivă a hot. de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hot. prin care s-a
pronunţat condamnarea ptr. care s-a admis reabilitarea.

47
 Când, după acordarea reabilitării, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care, dacă ar fi fost
cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii, reabilitarea judecătorească va fi anulată, la cererea procurorului.
§5. Procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori
restrângerii de libertate în mod nelegal
5.1. Cazurile care dau dreptul la reparaţie
Ipotezele care conduc la naşterea dreptului la repararea de către stat a pagubei suferite sunt:
a) pers. a fost condamnată definitiv, pe nedrept;
b) pers. a fost privată de libertate în mod nelegal;
c) pers. i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
5.2. Acţiunea ptr. reparare
Acţiunea în repararea pagubei materiale sau a daunei morale poate fi declanşată de:
a) pers. îndreptăţită;
b) pers. care se aflau în întreţinerea persoanei în cauză (după moartea acestuia);
c) prin reprezentant convenţional (procura specială de împuternicire se va ataşa la cererea propriu-zisă).
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive:
a) a hot. instanţei de judecată cu privire la arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi
ţara, respingerea nelegală a cererii de liberare provizorie ori internarea medicală;
b) a ordonanţelor procurorului, prin care se dispune cu privire la reţinere, obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a
nu părăsi ţara.
Acţiunea ptr. repararea pagubei materiale ori a daunelor morale se va adresa trib. în a cărei circumscripţie domiciliază pers.
în cauză. Se declanşează, în acest mod, o judecată civilă în care statul este chemat în calitate de pârât, fiind citat prin
intermediul Min. Fin.
Acţiunea introdusă este scutită de taxa judiciară de timbru.
Repararea prejudiciului va avea în vedere durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate şi consecinţele cauzate
astfel asupra învinuitului sau inculpatului ori asupra familiei acestuia şi poate consta în:
a) plata unei sume de bani;
b) constituirea unei rente viagere;
c) posibilitatea ca pers. în cauză să beneficieze de serviciile unui institut de asistenţă socială şi medicală;
d) luarea în considerare, la stabilirea vechimii în muncă, ptr. pers. care, anterior erorii judiciare, erau încadrate în muncă, a
timpului cât au fost private de libertate.
Costurile vor fi suportate de stat, prin Min. Fin.
Statul are dreptul la acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, dacă se probează faptul că eroarea judiciară
are drept cauze o gravă neglijenţă sau reaua-credinţă.
§6. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor oficiale
Înscrisul judiciar este orice înscris ca act procedural constatator, precum şi orice alt înscris ce serveşte ca instrument de
dovadă în cadrul procesului penal.
Dosarul judiciar este totalitatea înscrisurilor judiciare dintr-o cauză pen..
Înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut se dispune de către:
a) procuror, prin ordonanţă;
b) instanţa de judecată, prin încheiere.
Condiţii necesar a fi îndeplinite ptr. declanşarea procedurii sunt:
a) înscrisul judiciar dispărut să fie reclamat de un interes justificat;
b) înscrisul judiciar dispărut să nu poată fi refăcut potrivit procedurii obişnuite.
Regulile de procedură sunt:
a) procedura în caz de dispariţie se poate efectua de către organul de urmărire pen. care efectua urmărirea pen. în respectiva
cauză, instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte sau instanţa la care dosarul se găseşte în conservare (dacă
cauza a fost definitiv soluţionată);
b) organul de urmărire pen. sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin
care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat ptr. găsirea lui;
c) atunci când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire pen. sau de o instanţă de judecată, altele decât cele
menţionate anterior, organul de urmărire pen. sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire
pen. sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.
d) încheierea instanţei prin care se dispune înlocuirea sau reconstituirea se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când
instanţa consideră necesară chemarea acestora; această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac;
e) modalităţile legale ptr. obţinerea înscrisurilor judiciare dispărute sunt înlocuirea (când există copii oficiale de pe înscrisul
dispărut; copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia; pers. care a predat copia oficială i se eliberează o
copie certificată de pe aceasta), respectiv reconstituirea (se pot folosi orice mijloace de probă; rezultatul reconstituirii se
constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire pen. confirmată de procuror sau prin hot. instanţei dată cu citarea
părţilor; hot. prin care se constată reconstituirea este supusă apelului, iar hot. pronunţată de instanţa de apel este supusă
recursului).
§7. Procedura privind tragerea la răspundere pen. a pers. juridice
7.1. Pedepsele aplicabile pers. juridice
Conform art. 531 C.pen., pers. juridice li se pot aplica pedepse principale şi pedepse complementare.
Pedeapsa principală este amenda de la 2.500 lei (RON) la 2.000.000 lei (RON);

48
 Pedepsele complementare sunt următoarele:
a) dizolvarea pers. juridice;
b) suspendarea activităţii pers. juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile pers. juridice
în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale pers. juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
e) afişarea sau difuzarea hot. de condamnare.
7.2. Procedura punerii în executare a pedepsei amenzii (art. 4799 C.pr.pen.)
Pedeapsa amenzii se execută prin depunerea recipisei de plată integrală la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la
rămânerea definitivă a hot. de condamnare.
Plata amenzii se poate eşalona, de către instanţa de executare, pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
Neplata amenzii conduce la comunicarea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii
organelor competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale.
7.3. Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a dizolvării pers. juridice (art. 47910 C.pr.pen.)
În vederea executării pedepsei complementare a dizolvării pers. juridice, instanţa de executare, la data rămânerii definitive
a hot. de condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:
a) instanţa civilă competentă, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în
insolvenţă autorizaţi potrivit legii;
b) organul care a autorizat înfiinţarea pers. juridice;
c) organul care a înregistrat pers. juridică, ptr. a lua măsurile necesare.
7.4. Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre
activităţile pers. juridice (art. 47911 C.pr.pen.)
În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hot. de
condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:
a) organul care a autorizat înfiinţarea pers. juridice;
b) organul care a înregistrat pers. juridică, ptr. a lua măsurile necesare.
7.5. Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de
achiziţii publice (art. 47912 C.pr.pen.)
În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hot. de
condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:
a) O.R.C., în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului;
b) Min. Jus., în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul naţional al pers. juridice fără scop patrimonial;
c) altor autorităţi care ţin evidenţa pers. juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate;
d) organul care a autorizat înfiinţarea pers. juridice;
e) organul care a înregistrat pers. juridică, ptr. a lua măsurile necesare.
7.6. Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru (art. 479 13
C.pr.pen.)
În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hot. de
condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:
a) organul care a autorizat înfiinţarea pers. juridice;
b) organul care a înregistrat pers. juridică, ptr. a lua măsurile necesare.
7.7. Procedura punerii în executare a pedepsei complementare a afişării sau a difuzării hot. de condamnare (art.
47914 C.pr.pen.)
În vederea executării acestei pedepse complementare, instanţa de executare, la data rămânerii definitive a hot. de
condamnare, va comunica o copie de pe dispozitiv către:
a) pers. juridică condamnată; aceasta, după caz, poate fi obligată:
- să afişeze copia în forma, locul şi ptr. perioada stabilite de instanţa de judecată;
- să asigure difuzarea hot. în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte mijloace
de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanţă;
b) organul care a autorizat înfiinţarea pers. juridice;
c) organul care a înregistrat pers. juridică, ptr. a lua măsurile necesare.

49