“Greşelile voastre, chiar dacã vã cãiţi, lasã urme.

CUIELE DIN UŞĂ

Un om bogat avea un singur fecior care îi aducea mari necazuri. Nu era zi în care sã nu
facã vreo nãzbâtie. Nu învãţase nici carte, nici vreo meserie, iar partea de avere ce primise din
partea tatãlui o cheltuise. În câţiva ani, de durere şi ruşine, albise bietul tatã, de nu-l mai
cunoşteai. Mama, de inimã rea, murise.

În camera în care vãzuse lumina zilei feciorul şi în care crescuse, acolo, în uşa pe care o
deschidea cu drag tatãl când venea sã-şi vadã copilul când era mic, bãtea câte un cui ori de câte
ori vreun prieten sau cunoscut îi aducea la cunoştinţã altã poznã sau fãrã-de-lege a fiului. Şi atât
de multe rele fãcuse, cã mai cã nu mai rãmãsese loc unde sã mai baţi un cui.

De la o vreme, n-a mai dat niciun semn de viaţã tânãrul. Au trecut câţiva ani. Toate
încercãrile bãtrânului de a afla ceva despre fiu rãmãseserã zadarnice când, într-o zi, s-a pomenit
cu el, slab, prãpãdit şi pocãit. L-a iertat tatãl, cãci cu adevãrat fiul se îndreptase. De data aceasta,
oricând i se aducea o veste bunã despre el, tatãl scotea, unul câte unul, cuiele bãtute în uşã.

Azi unul, mâine altul, pânã când le-a scos pe toate. Cu câtã nerãbdare aştepta fiul sã-l
vadã scos pe cel din urmã, fiind sigur cã, odatã cu el, va pieri şi tristeţea de pe faţa tatãlui. Dar

s-a înşelat – cu toate sforţãrile ce fãcea, tatãl rãmânea tot trist.

Atunci, neliniştit, feciorul l-a întrebat:

- Tatã dragã, cunosc multele necazuri ce ţi-am fãcut. Acum, vezi bine cã m-am îndreptat
şi tu eşti încã mâhnit. Ce trebuie sã mai fac, ca sã te vãd iarãşi ca-n anii buni ai copilãriei mele?
Faptele mele bune au întrecut în numãr pe cele rele, cãci de mult n-a mai rãmas un cui în uşã.

- Da, copilul meu. Cu adevãrat te-ai îndreptat ( îi spuse tatãl luându-l de mânã şi
ducându-l în faţa uşii ). Vezi tu, însã, urmele care au rãmas pe uşã, în locul cuielor bãtute?
Aceleaşi urme, ce nu se mai pot şterge, au rãmas şi în sufletul meu.