Sufar pentru ca iubesc, desi iubirea ar trebui sa insemne fericire si liniste su fleteasca, mie imi provoaca opusul acestor

dulci stari. Poate va intrebati daca in cazul acesta poate fi vorba de iubire? Pai e si nu am nici o indoiala, numai o iubire mare sau o incapatanare uriasa ar putea sa faca asa ceva din sufletul unui om, doar iubirea si doar ea si nimic a ltceva. Povestea mea e una frumoasa in aparenta, dar esenta face ca toata aceasta frumus ete sa se diminueze, sa scada in intensitate, sa stinga incet, incet pasiunea ce alta data ma facea sa uit ca mai exista si altceva pe lumea aceasta infinit de mica in afara de dragsote si frumusete. Acum imi provoaca doar tristete si depresie. Doar gandul la ea ma face a nu mai putea sa zambesc, sa glumesc, sa am priteteni adevarati, sa fiu eu... DA, nu mai sunt eu, sunt ceea ce vrea El sa fiu, o marioneta cu chip uman, dar care totusi nu e suficient de buna. De ce oare nu pot renunta la ceva care imi face atata rau? Pentru ca am devenit dependenta de El, de atingerea lui, de soapta lui, de sarutul lui, de cuvintele magice "te iubesc", desi de multe ori, acestea erau spuse din obisnuita. Eram mai mult decat fericta sa le aud, chiar daca pentru el erau doar niste simp le cuvinte, o monotonie usturatoare, ceva ce trebuie spus, numai pentru a ma men tine langa el. Stia deja de dependenta mea si a profitat in schimb de ea, ca si cum ii apartineam... De ce? Pentru ca l-am iubit prea mult si am incercat in fie care clipa si fiecare moment sa ii arat ca il iubesc si ca dragsotea poate schim ba Universul, desi nu era asa decat in viziunea mea infantila. Mintea mea de fata matura spera inca la acel viitor din poveste: "a fost odata.. . si au trait fericti pana la adanci batraneti". Fericirea mea rupta din soare s -a transformat dupa 1 an si jumatate intr-o cearta continua in care nimeni nu av ea de castigat si care imi facea mai mult rau decat bine. Ajunsesem sa nu pot ma nca, dormi sau concentra la nimic atata timp cat el era suparat pe mine. Si totusi de ce nu pot renunta? Pentru ca il iubesc inca si orice ar fi, orice a r face, nu poate sa ma faca sa il urasc, ci doar sa sufar... si totusi eu nu ren unt. Dupa atata suferinta, as indura de doua ori mai mult cu conditia sa fie lan ga mine. Mereu mi-au placut provocarile, iar el constituie marea provocare a vie tii mele. Fara indoiala. El e cel care mi-l doresc in ciuda comportamentului sau pentru ca stiu ca el, nu e chiar asa de fapt. Sau poate asta imi doresc eu sa fie, dar as vrea sa ma con ving! Sa renunt? E in zadar, inima tot a lui ar ramane... Si de ce nu renunt? Sa fie oare din cauza faptului ca o clipa de fericire cu el ma face sa rezist altor un million de clipe nefericite. Dar sa fie oare si din c auza diferentelor dintre noi, desi el zice ca acestea ne arata clar ca nu ne pot rivim, eu din contra le consider esentiale si vitale pentru iubirea mea unica. Iar ca un ultim motiv, pentru ca prapastia in care ma afund tot mai mult e mai d ulce in suferinta provocata de "iubirea" acordata cu "taraita". Dragostea mea e unica si mai nemuritoare ca oricand, chiar daca nu vom fi pana la final impreuna , sunt sigura ca el va fi pe veci al meu iar eu pe veci "a lui" si doar a lui...