Sunteți pe pagina 1din 30

17.2 Un om necunoscut: I.G.

Duca de Pamfil
Şeicaru

Articolul începe cu o lungă introducere istorico-


politică, descriind evenimentele din jurul datei de
sfârşitul lunii Mai 1918, când maestrul nostru urma
să fie prezentat lui I.G. Duca.

Era imediat după ce Al. Marghiloman, avându-l


ministru de externe pe C.C. Arion, semnară pacea de
la Bucureşti. În acelaşi timp, situaţia militară a
aliaţilor nu era prea strălucită fiindcă prin pacea de la
Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi Puterile
centrale (Germania şi Austria) dădu posibilitatea
înaltului comandament german să-şi concentreze
toate forţele pe frontul de Vest. Consecinţa militară
au fost cele trei ofensive germane din Martie şi
Aprilie asupra Franţei, ultima cu direcţia Paris. Spre
norocul aliaţilor au început să sosească trupele
americane, în luna August erau staţionate în Franţa
950.000 de soldaţi ca în Octombrie s'ajungă la
1.300.000.

În aceasta atmosferă victorioasă pentru germani, s'a


semnat pacea de la Bucureşti. Pentru formarea
guverului Contele Czernin îi permitea regelui
Ferdinand să aleagă din doi candidaţi la postul de
prim-ministru, Primul era P.P. Carp, acesta propunea
schimbarea dinastiei, învinuind-o pe cea actuală de
imoralitate, pe când al doilea Al. Marghiloman
susţinea că regele Ferdinand nu putea fi făcut
responsabil de ceea ce a hotărât voinţa poporului
român.

Tot aunci, după armistiţiu, şi marele ziarist încăodată


subliniază acest lucru, C. Stere scoate ziarul
"Lumina" unde într'o serie de articole alcătuieşte
procesul răspunderilor privind pierderea războiului,
în treacăt e menţionat şi regele, dar numai în mod
secundar, pe ei îl înteresa în primul rând, Basarabia.

Clauzele păcii de la Bucureşti au fost atât de dure


încât Ch. Maurras în "Mauvaise traite" (un tratat rău)
îl aminteşte şi crede că aliaţii l-au luat de model când
au încheiat tratatul de pace cu Germania, semnat la
Versailles.

Tratatul de la Bucureşti din 7 Mai 1918 prevede


furnizarea de către România, Germaniei şi Austriei
toate produsele ei industriale şi agricole; la fel
industria petroliferă era luată în arendă pe un termen
de 90 de ani. Toate crestele aflate de-alungul
Carpaţilor erau trecute Austro-Ungariei. În ziarul lui
C. Stere "Momentul", G. Ibrăileanu publicase un
articol închinat Ceahlăului, care conform noilor
frontiere nu mai aparţinea României, muntele
despărţit de Moldova arăta ca un catarg al unei
corăbii smuls de furtună, întreaga istorie a Moldovei
şi preisagiul ei erau desfigurate: "Articolul lui
Ibrăileanu era străbătut de o profundă emoţie; frazele
de un lirism concentrat, emoţionau ca simfonia a 3-a
a lui Beethoven ... Fără îndoiala, exprima
sensibilitatea unui intelectual, dar dacă aş avea la
îndemână acel articol l-aş pune alături de discursul
rostit în parlamentul Marghiloman, cu prilejul
ratificării tratatului de pace, de deputatul ţăran David
Şerpeanu, din judeţul Dorohoi. Aceeaşi sensibilitate
rănită, aceeaşi durere românească exprimate într'o
formă clasică."

Pacea de la Bucureşti însemna înrobirea economică a


ţării, oamenii au reacţionat împotriva guvernului
liberal, acuzat de uşurinţa în prepararea militară în
vederea intrării în acţiune. guvernul Marghiloman la
27 Martie 1918 obţinea Basarabia, exact ca în 1945
Rusia Sovietica punea la dispoziţia guvernului Petre
Groza, Ardealul de Nord ca o consolare pentru robia
ţării.

C.C. Arion, professor de Drept la Universitatea din


Bucureşti, ministru de externe în guvernul
Marghiloman, considera că tratatul conform situaţiei
disperate a României şi adăoga că în 1916
Marghiloman a susţinut continuarea neutralitaţii, de
ce nu a fost ascultat?

C.C. Arion, era satisfăcut că au părăsit România toţi


antanto-filii, în frunte cu Take Ionescu şi repeta iar că
era vorba de cel mai bun tratat ce-l putea obţine ţara
în împrejurările date, convins fiind că nemţii vor
câştiga războiul. Trei ani mai târziu l-a revăzut pe
C.C. Arion la Bucureşti în casa lui din strada
Corabiei. Era bolnav, moralmente abătut, dându-şi
seama că politic era un om sfârşit.

La Iaşi în redacţia ziarului "Arena" erau adunaţi mai


mulţi tineri, care vroiau sa transforme foaia lor în
tranşee, cultivând un spirit de frondă, şi maestrul
crede că merită să-i numească: "Al. A. Busuioceanu,
Ion Vinea, Demostene Botez, Al. A. Hodoş, cu toţii
stapâniţi de un imperios elan dea sfărâma vechile
tipare ale presei. I.G. Duca îşi exprima prin Spiru
Hasnas dorinţa de-a-l cunoaşte pe Şeicaru,
respectivul a fost între 1910 şi 1916 criticul literar al
revistei "Flacăra", pe când în refugiu redactor la
ziarul "Mişcarea", oficiosul partidului liberal.

"I.G. Duca nu avea nimic solemn, distant, dimpotrivă


era de o comunicativitate naturală. Se vedea că era
familiarizat cu lumea gazetărească din care făcuse
parce într'o oarecare măsură; îl înteresa apariţia în
presa a acelor elemente formate în patetica aventură a
războiului. Conversaţia s'a desfăşurat în jurul
experienţei mele pe front."

Duca îl admira pe Ionel Brătianu, explicabil fiindcă


fusese colaboratorul său intim, din timpul neutralităţii
şi era singurul ministru care cunoştea gândurile celui
ce cărmuia destinele poporului român. Pe-atunci
tânărul Şeicaru îl critica pe I. Brătianu pentru
desmăţul din timpul neutralităţii şi lipsa de înzestrare
a armatei, ceea ce lui Duca îi apărea ca o mare
nedreptate: "Va veni o zi când acţiunea politică a lui
Ionel Brătianu va fi un capitol din istoria României şi
atunci vei putea măsura cât de greşit eşti astăzi".

Când a murit Ionel Brătianu, P. Şeicaru a scris un


articol în care sublinia că rolul lui în realizarea unirii
tuturor Românilor este asemănător cu cel jucat de
Cavour în Italia. Cu acea ocazie I.G. Duca i-a
reamintit cele spuse la Iaşi. Din Mai 1918, până la
moartea sa, mărturiseşte marele ziarist, a păstrat o
neştirbită prietenie lui I.G. Duca.

Într'o zi, Hasnas îi spusese că planul lui Duca, însuşit


şi de Ionel Brătianu era să ralieze toate elementele
mai răsărite ale generaţiei războiului, dar nu va reuşi
deoarece liberalii sunt înteresaţi doar să-şi
accentuieze structura bancară şi să transforme
partidul în proprietatea marei burghezii româneşti.
Nu Duca va avea cuvântul hotarâtor ci Vintilă
Brătianu. Astfel îşi vor atinge noul ideal fiii de
negustori şi meseriaşi din cadrul monstruoasei
coaliţii, adaptaţi la noile metode ale vieţii moderne,
vor urca şi mai repede pe treptele de sus a marilor
bogătaşi, întărind clasa marii burghezii. Niciunul
dintre ei nu cunoştea lucrarea lui Balzac despre
"Melmoth reconcilie", în care diavolul nu mai
vânează sufletul bieţilor oameni, când pentru
câştigarea lor are dispoziţie bâncile ca şi instituţiile
financiare, pentru grabnica robie a omului intrat în
slujba oarbă a banului. Melmoth însuşi, eroul
englezului Maturine, deşi şi-a vândut sufletul
diavolului nu mai e nevoit să stea în infern, fiindcă
reconciliat cu lumea de pe pământ îşi poate lua
vechiul loc fără nici problemă, ca slujbaş într'o bancă
oarecare.

Încă l-a impresionat şi nu-l va uita niciodată, sfatul


lui Spiru Hasnas, mort peste un an de tuberculoză, să
nu se înroleze ca scrib al partidului liberal, ca şi al
niciunuia altul ci dacă poate să rămână independent,
să-şi urmeze numai propia conştiinţă.

Familia lui I.G. Duca era din Moldova din comuna


Plopona, judeţul Tutova. Tatăl său, director al şcolii
de Poduri şi Şosele, era şi directorul general al Căilor
ferate. I.G. Duca prin inteligenţa sa sprintenă,
sensibilitatea şi imaginaţia cu înclinări literare cât
elocinţa sa naturală parcă îl destinau vieţii politice.

După ce şi-a luat licenţa în drept în ţară, s'a dus la


Paris unde şi-a susţinut teza de doctorat în 1902 cu
subiectul "Societăţile cooperatiste în România" (210
pagini), acasă a intrat în magistratură, fiind numit
judecător la Horezu, judeţul Vâlcea. Îndrăgind
peisajul oltenesc a rămas o viaţă întreagă legat de
această pitorească regiune, dornic să traducă în faptă
iubirea lui pentru ţărani. Astfel, I.G. Duca a pus
bazele obştei de cumpărare a moşiei Maldăreşti,
dovedindu-se că şi el este un bun haretist. Pe această
moşie găsindu-se o culă veche, părăsită, din 1850
nelocuită o cumpără ca membrul obştei, cu încă două
hectare împrejurul ei, pe când fiecare ţăran
cumpărase între 5 şi 10 hectare. Restaură Cula pe
care mai apoi o impodobi cu icoane şi scoarţe
ţărăneşti. Despre ea spunea: "Cula îmi rezumă
existenţa necăjită a poporului românesc. Arhitectura
casei este subordonată ideii de apărare contra
năvălitorilor. Dar ce frumos se încadrează liniile
arhitectonice acestui peisaj Cula de la Măldăreşti îi
ofera un liniştit refugio pe tot timpul verii.

Pamfil Şeicaru de multe ori a fost oaspetele lui I.G.


Duca la Măldăreşti şi a dormit în Culă, printre
icoanele şi scoarţele ţăraneşti când şi prin liniştea
nopţii începu, încetul cu încetul sa devie
contemporan cu cei închişi în ea anume făcută să
adapostească pe ţinta: şii ce aşteptau bandele lui
Pazvantoglu.

În 1908 a fost numit director general al Băncilor


populare şi al Cooperativelor, funcţie în care s'a
bucurat de preţuirea lui Spiru Haret, admirându-i
râvna la fapta şi idealismul lui dezinteresat. I.G. Duca
era convins că prin cooperaţie şi credita se putea
schimba soarta ţăranului român, şi căuta să uite că
detronarea lui Vodă Cuza s'a facut în 1866 de liberali,
tocmai pentru a întrerupe politica ţărănească a
Domnitorului. Din răscoalele ţărăneşti din 1907
trăsese concluzia că e nevoie de o reformă radicală
agrară pentru a uşura traiul obiditei ţărănimi.

În 1914 I.G. Duca este numit ministru al Instrucţiei


Publice şi Cultelor, luând succesiunea lui Spiru
Haret: "Avea numai 33 de ani; era cel mai tânăr
ministru din Guvern. Mic de statură, amestec de
nervozitate şi delicateţă aproape femenină,
ascunzând-şi emotivitatea şi de-aceea părând timid,
reţinerea lui era şi temperamentală dar şi consecinţa
unei alese educaţii." Titus Enacovici care-l avusese
profesor pe G. Duca îi vorbise de contrastul dintre fiu
şi tată: "Acesta din urmă, era un om rece ca un tratat
de geometrie, puţin comunicativ, pedagog sever şi
minuţios, nu l-ă văzut niciodată râzând, nici cei puţin
zâmbind; cu un superior simţ al datoriei, a servi ţara
era pentru el, un comandament moral. Georghe Duca
făcuse studiile în Ecole centrale din Paris, dar în toată
atitudinea lui părea un produs prusac. Probabil că
această severitate a exercitat-o şi asupra copiilor lui."

Ion G. Duca, continuând tradiţia familiei a fost de o


rară corectitudine. Printre cei ce în timpul anilor
neutralităţii umblau după câştiguri rapide, el s'a
strecurat ca un mustrător exemplu de corectitudine.
Ionel Brătianu l-a stimat şi i-a acordat totala lui
încredere pentru respectivele calităţi ale caracterului
său.

După război i s'a încredinţat ministerul agriculturii şi


domeniilor, decretul - lege al reformei agrare purta
semnătura lui I.G. Duca. Din păcate însă, I. Brătianu
a avut nevoie de el ca ministru de externe, funcţie în
care considera că succesul personal trebuie să fie
absent în orice acţiune diplomatică. Şi dacă pentru
André Tardieu diplomaţia însemna "căutarea
transacţiei" pentru I. Duca diplomaţia era arta
nuanţelor, sforţarea de a apropia punctele de vedere,
fără să altereze mişcarea spre obiectivul final. În
acest sens, se vorbea în Franţa mult de România şi
deloc de el ca minitru de externe, ceea ce însemna că
simţul datoriei îl obliga pe Duca să folosească
fondurile miniterului pentru propaganda României şi
nu a lui personală.

În viaţa parlamentară I.G. Duca a fost leaderul


partidului liberal în opoziţie. Replica sa era spirituală,
fără să rănească adânc pe nimeni, vocea îi era clară,
debitul precis, niciodată nu dezbătea problema unui
atac personal. Se poate spune că I.G. Duca era
opulsul doctorului N. Lupu: "El conisdera dezbaterea
parlamentară ca o forma de colaborare, pasionată
adesea, dar respectând anumite limite ale decenţei, ca
o formă a stimei pe care, reciproc parlamentarii o
datorează "faţă de convingerile celorlalţi".

În discursurile sale se ferea de o retorică uşoară,


construcţia frazei era solidă dar îi lipsea suflu de
pasiune care cucereşte. Era convins, cuvintele tari
deformează expunerea clară a ideilor, aşa cum
gesticularea dezordonată strica armoniei corpului
omenesc.

Preţuia elocinţa ca pe o formă literară, în acest sens


ţinuse o conferinţa despre nenumaraţii oratori pe care
a avut ocazia fericită să-i auză, mărturisindu-şi
totodată convingerea verificată şi intărită zilnic, că
oratoria dispare.
În acest context, I.G. Duca ascultându-i a încercat să
le pătrundă tehnica, de a identifica forţa misterioasă
prin care reuşeau să învingă rezistenţa unor
convingeri contrarii.

P. Şeicaru, subliniază valoarea caracterizărilor lui I.


Duca asupra unor oratori, la aceştia desigur admira
nobila elocinţă, dar nu-şi pierdea spiritul de
observaţie, pătrunderea lui de critic cunoscător.

Iată portretul lui Jaures: "Mişcare, putere, un


dinamism care cutremura, o furtună care ridica totul
în drumul ei. Când ascultai perioadele lui
succedându-se ca valurile unei mări, te treceau fiorii.
Nu era ceva omenesc, era ceva cosmic - o prevestire
parcă a revoluţiei sociale." "De altfel, totul concura
pentru a-ţi produce aceasta impresie. Înfăţişarea lui
masivă, un cap mare, pătrat, o barbă tăiată ca în
piatră, nişte mâini groase de muncitor manual, o voce
puternică de bas, gesturi energice, sacadate şi
violente, pumnii încleştaţi şi totuşi, dominând această
brutalitate, o gândire înaltă, o formă literar aleasă, o
cultură clasică şi un idealism de apostol. Eloconţa lui
Jaures a făcut mai mult pentru izbânda socialismului
în Franţa, decât truda militanţilor."

Total opusă era elocinţa politicanului Viviani: Sedus


de elocinţa lui Viviani "înaripată, poetică, rând pe
rând mlădioasă şi energică insinuantă şi sguduitoare".
Duca nu-şi pierdea spiritul critic. Era strălucirea
literară a formei în care se exprima Viviani care
încânta nu ideile, nu logica - argumentării: "Un fond
banal învesmântat în cele mai sclipitoare zale". Şi
adaogă marele ziarist: Nu se putea o mai exactă
caracterizare.

Dintre oratorii români îl reţine pe P.P. Carp şi îi evoca


atitudinea avută în Consiliul de Coroană din Iulie
1914, cu această ocazie I.G. Duca lăsa posterităţii
imaginea marelui om de stat: "Desaprobam, cu
desăvârşire tot ce spunea, dar nu mă puteam stăpâni
sa admir fraza incisivă, vigoarea argumentaţiei
juvenila, combativitate a acestui moşneag credincios
convingerilor lui până la sublim şi până la absurd. O
atare elocinţă nu putea stârşi decât în apoteoza unui
neîntrecut succes sau în catastrofa unei înfrângeri
shakesperiene."

Acelaşi spirit de observaţie calm, de înregistrare chiar


şi a celor mai neînsemnate amănunte le demonstreaza
I.G. Duca în eseul "Mâinile" care a surprins prin
fineţea lui literară. Pentru Duca o simplă strângere de
mână definea caracterul omului, astfel se putea vorbi
de mâna minunată a regelui Ferdinand, de mâna
elocventă a lui Maiorescu, mână deschisă a lui Take
Ionescu, mână îngrijitoare a lui Averescu până la
mână molatecă a lui Ion I.C. Brătianu.

Fără îndoială I.G. Duca avea o pregătire intelectuală


solidă, el studiase cu râvnă în severa disciplină
moştenită de la tatăl său, nu întâmplător evocarea
oratorilor auziţi, începe cu cel pe care l-a admirat cel
mai mult şi ale cărui idei şi le însuşise: "Să-mi fie
permis să încep cu Waldeck-Rousseau ca un postum
omagiu al tânărului student în Drept, care dintr'o
modestă galerie a palatului Bourbon, l-a admirat de
atâtea ori, fără sa fie avut măcar voie să-l aplaude."

În fond, scrie Pamfil Şeicaru, I.G. Duca încerca să-şi


ascundă sub autoritatea lui politică, necesară a
înfrâna unele înclinări nu prea ortodoxe ale oamenilor
săi, o fire sensibilă de romantic, astfel că era un
veşnic mereu îndrăgostit, printre amorurile sale mai
mult imaginare decât sensuale, se inscria şi marea
artistă Ana Luca, de la Teatrul Naţional.

Sentimentul său romantic se manifesta şi prin


dragostea pentru frumuseţile naturii de unde la
Măldăreşti îl puteai întâlni în plimbările sale pe
solitarul Duca insoţit de câinele său mare ciobănesc,
contemplând majestuoasa înalţare a Parângului. Nu
rar, marele ziarist îl insoţea în drumurile sale:
"Făceam doi kilometri pe ios, urcam un dâmb şi
ajungeam la locul unde obişnuit făcea un popas,
aşteptând apusul soarelui. Era un loc admirabil pentru
a contempla Parângul. Şi în fiecare zi, privirea lui se
odihnea în contactul cu majestatea peisajului.
Întreaga poezie a acestei privelişti muntoase punea
stăpânire pe sufletul lui care se adâncea în
contemplarea acelei privelişti pline de culoarea
înălţimilor...".

Pe când câinele mergea întotdeauna înaintea lui,


liniştit ca şi când ar fi slujit drept ghid: "Duca îl iubea
mult şi când îl mângăia îl privea în ochi, căutând în
privirea lui căldura unui devotament. Într'o zi mi-a
făcut o apropiere între calităţile câinelui ciobănesc şi
ale ţăranului, subliniid faptul că nici câinele
ciobănesc şi nici ţăranul nu sunt agitaţi; au în liniştea
lor o siguranţă, o voinică acceptare a primejdiilor
eventuale."

Pe Pamfil Şeicaru l-a intrigat întotdeauna contrastul


existent între lumea modernă a politicianului şi omul
de la Măldăreşti iubind singurătatea, cu un câine
ciobăniesc drept tovarăş şi contemplând majestuoasa
splendoare a Parângului. Şi mai ţine să adaoge
autorul nostru: "În I.G. Duca există o sensibilitate, un
lirism, conţinut pe care le ascundea cu mare grijă. Îi
plăceau casele vechi având o adevărată oroare de
arhitectura modernă, de acele blocuri care năpădiseră
Bucureştiul. Şedeam în strada Romană, într'o casă
veche construită pe la 1820. Odăile spaţioase, zidurile
groase făceau casa călduroasă în timpul iernei şi
racoroasă vara. Lui Duca îi plăcea această casă care
păstra în arhitectura ei farmecul Bucureştiului de
altădată şi mai ales bolta de viţă îl încânta. Când
m'am mutat şi-a manifestat părerea de rău şi nici
argumentul cel mia serios, mulţimea şoarecilor care
dealungul unui secol, puseseră stăpânire pe pivniţă şi
ziduri, nu l-a convins."

În exil având posibilitatea să citesc Amintirile politice


ale lui I.G. Duca, apărute în trei volume în Jon
Dumitru-Verlag (editura I. Dumitru) Muenchen,
1981, am putut sa confirm cu prisosinţă, portretul său
liric şi romantic pe care ni l-a lăsat Pamfil Şeicaru, ca
o parte ascunsă, tainică a sufletului lui I.G. Duca, fără
de care nu se va înţelege evoluţia politicianului către
o catastrofă nemeritată, în acest mod dintr'un
personaj nobil în romantismul său petrecut în
plimbările şi dragostele sale ideale de la Măldăreşti la
un erou shakespearer-ian, una din figurile tragice ale
Istoriei noastre.

Îmi vine în minte una din primele amintiri ale


copilăriei mele. Mama statea la masă şi citea ziarul,
pe când în faţa mea pe prima pagina mi se arăta
fotografia unui domn distins a cărui imagine era
încadrată într'un chenar negru. "Cine e acest domn?"
am întrebat-o eu pe mama, de la care am primit mai
târziu, plin de tristeţe, următorul răspuns: "Este I.G.
Duca primul ministru al Ţării asasinat de legionari."
Nu numai că m'a impresionat dar eram stapânit de o
dureroasă nelinişte: "Ce fel de oameni puteau fi aceia
care au omorât aşa o lumină de om, a cărui superioară
nobleţe o simţeam, astăzi ştiu, datorită intuiţiei atât
de desvoltată în conştiinţa fragedă a copilului.

Povesteşte chiar P. Şeicaru că vizitând biserica San


Pietro in Vincoli din Roma, statuia lui Moise de
Michelangelo a mişcat-o în mod deosebit pe fiica sa
Viorela, abea de doi ani jumătate, ori printr'un
fenomen asemănător am trăit şi eu, copil, moartea lui
I.G. Duca, absurdă în tragismul ei. Şi să recunosc, că
nici astăzi, cuvintele copilului de altă-dată nu şi-au
pierdut din sincera lor actualitate.

Moartea lui Ionel Brătianu în Dec. 1927 şi a lui


Vintila Brătianu în Decembrie 1930 l-a obligat pe
I.G. Duca să preîeie şefia partidului literal, în
împrejurări din cele mai vitrege. Se ştie că partidul
liberal conform atitudinii lui Ionel Brătianu, la 7
Inuie 1930 nu putea sa fie de acord cu revenirea la
tron a regelui Carol al II-lea, astfel că cei mai mulţi
membrii ai partidului s'au manifestat public ostili
regelui. Odată cu intrarea şi a Elenei Lupescu în ţară
îşi dă demisia şi Iuliu Maniu din guvern,
considerându-l pe rege ca un om lipsit de onoare
fiindcă nu s'a ţinut de promisiunea de a nu se întoarce
pe tron, împreună cu ţiitoarea sa, Lupeasca.

Marea greşală săvârşită atunci a fost menţinerea în


continuare a PNŢ-ului la guvernare, căci dacă cele
două partide mari politice ar fi rămas unite, ferm pe
poziţie, regele ar fi fost obligat să-şi menţină
obligaţiile luate.

Pus în faţa unor atare realităţi, Carol al II-lea îşi puse


în gând să colaboreze cu partidele mici, ca partidul
ţărănesc radical al lui Gr. Iunian, dizidenţa naţional-
tărănistă, partidul liberal al lui G. Brătianu, dizident
şi el, partidul naţional-creştin al lui Oct. Goga, pentru
a face un guvern de coaliţie înlocuindu-l pe cel al lui
Vaida Voevod. (Ceea ce însearma că partidul naţional
ţarănist rămas la putere nu-l agrea pe regele Carol al
II-lea, ceea ce ne determină sa credem că rămânerea
la guvernare a fost făcută cu aprobarea lui Iuliu
Maniu, şi pe această cale a guvernului, regele să-i
simtă adversitatea celui retras Iului Maniu.

Nu nemai preocupă de-aproape acest episod având


istoricul său propriu, dar am reţine faptul ca Pamfil
Şeicaru consideră că împrejurările l-au impins pe
rege, contra voinţei lui, la dictatură, ceea ce ne-ar
mira dacă nu imediat în paragraful următor nu l-ar
compara pe Carol al II-lea cu regele Louis Philippe al
Franţei, şi subliniază ca are multe asemănări de
caracter cu el, fiind de altfel, prin familia Orleans,
înrudiţi. Ca regele Franţei şi Carol II îşi însuşise
ideile lui Guizot: "tronul nu este un fotoliu gol ...
Coroana stă pe capul unei persoane inteligente şi
libere ... ea nu este un lucru simplu şi fără viaţă."

În revista "Caricature" regele Louis-Philippe e


reprezentat sub forma unui scamator care muta ca pe
nişte trei ghiulele mici Julia, Revoluţia şi Libertatea,
după cum îi este voinţa pentru a încheia emfatic,
numai există nici libertate, nici revoluţie, totul
depinde de mişcarea mâinii mele. Şi maestrul ne da
anumite lămuriri: "Aceeaşi scamatorie făcea şi Carol
al II-lea, amuzându-se să dea în spectacol partidele,
să arate cu o satanică voluptate, caracterele
gelatinoase ale oamenilor politici lipsa unei osaturi a
convingerilor."

Desigur, aşa văzând lucrurile, Carol al doilea nu avea


nevoie să declare dictatura căci şi într'un regim
democartic, întocmai ca Louis-Philippe, îşi putea
exercita calitaţile de bun dictator, cu o anumită faţadă
ce nu o mai avea după 12 Februarie 1938. E o
diferenţă de nuanţe, pe care desigur o sesisează prea
bine maestrul, dar vrea să-şi râdă de cei ce refuzau
să-i perceapă ironia.
Regele Louis-Philippe avea pasiunea de a domina,
adică îşi depăşea cu mult atribuţiile de domnie, nu
altfel ca şi Carol al II-lea, încât prinţul de Joinville îl
scria ducelui de Nemours, (amândoi fii regelui) în
1874 (data e greşită nu poate fi decât 1844, Louis-
Philippe a fost detronat în 1848, prin revoluţia din
Februarie şi moare în 1850, deci cu 24 de ani înainte
de data tipărită greşit): "Totul depinde de rege. S'a
obişnuit să guverneze şi îi place să arăte ca este el cel
care guvernază ". Victor Hugo în Mizerablii, făcând
portretul acestui rege, spune: "guvernează prea mult
şi nu domneşte de ajuns". La toate acestea, Pamfil
Şeicaru mai adăoga, Louis-Philippe a devenit factorul
principal al instabilităţii guvernelor, uzând şi abuzând
de prerogativele lui. În zece ani a avut 19 guverne,
dintre acestea unul de trei zile, condus de ducele de
Bassano.

Carol al II-lea dacă nu a avut intenţii s ajungă la


dictatura se explică prin faptul că prin guvernarea lui
îşi exercita din plin înclinările sale dictatoriale, ca de
altfel Louis Philippe despre care chiar fii lui
susţineau ca s'a obişnuit sa guverneze. Împrejurările
care l-au dus pe rege la dictatura lui personală din
Februarie 1938, au fost greu de prevăzut, deci nu a
pregătit-o sistematic ci a stat sub dependenţa
dezvoltării neaşteptate a Gărzii de fier, aceasta
ameninţa domnia lui Carol II, din respectiva cauză
dictatura regală a fost mai mult decât o schimbare de
regim politic, prin ministrul său de interne apoi
devenit prim-ministru, regele declara război
organizaţiei naţionaliste, omul său de încredere,
fostul naţional-ţărănist, Ar. Călinescu a declarat
presei franceze că el va distruge cât se poate de
repede Garda de Fer.

Atât despre regele-dictator Carol al doilea, pe care de


altfel chiar Pamfil Şeicaru îi va recunoaşte aceasta
dublă distincţie.

În anul 1933, evenimentele politice îi forţară pe


regele Carol al II-lea să aducă la guvernare partidul
liberal şi în acest sens. Duca n'avea nici enrgia, nici
temperamentul sa reziste maşinaţiilor regale şi
camarilei sale condusă de Elena Lupescu zisă şi
Duduia, mai ales că Duca era un monarhist convins,
deci nu poseda nici tăria sufleteasca să se declare
contra regelui. S'au dus tratative de reconciliere între
partidul liberal reprezentat de I.G. duca şi de cel
desenat din partea lui Carol II, în persoana
ingenierului Malaxa, politic neutru. S'au întâlnit la
ferma de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru. În sfârşit
destinderea s'a realizat încât în Nov. 1933 I.G. Duca
forma guvernul.
A doua zi după depunerea juramântului, pe la 11
noaptea, Duca l-a chemat la telefon şi la rugat pe
marele ziarist să vină să-l vadă. Impresia lui era că
regele era binevoitor dar în mod evident mai
persistau unele reticenţe, o oarecare neîncredere.
Duca îi vorbise de recenta venire la putere a lui
Hitler, acesta dacă-şi va aplica planul va provoca un
nou război mondial, dacă nu-l va aplica, el şi partidul
său, va cădea de la putere deschizând drumul
comunismului. Nu arăta nicio satisfacţie ca a ajuns
şeful guvernului, de fapt apogeul carierii oricărui
adevărat politician.

Îi mai relatase despre forma pur protocolară de a fi şi


a încercat să obţină şi colaborarea lui G. Brătianu în
noul guvern dar l-a primit şi ţinut tot timpul în
picioare, fără să-i întinda mâna deci nesocotise cele
mai elementare reguli de politeţe: "George Brătianu,
în calitate de fiu al lui Ionel Brătianu, se socotea
succesor de drept la şefia partidului, deci pentru el
I.G. Duca era un uzurpator. Fără îndoială că George
Brătianu avea şi alte calităţi în afară de aceea de fiu al
lui Ionel Brătianu, de-aceea l-a surprins nesocotirea
unor obligaţii de elementară politeţă."

De la venirea lui Hitler la putere asupra


Cehoslovaciei şi Austriei pluteau umbre grele de
ingrijorare, cu atât mai mult cu cât la 19 Octombrie
1933, ministrul de externe al Germaniei, anunţase pe
secretarul general al Societăţii Naţiunilor printr'o
telegramă că Germania se retrage din instituţia, pe
care o conduce. Asta însemna ca regimul hitlerist
ţinea să-şi asigure posibilitatea de a se înarma fără
nicio intervenţie din afară, aşa dar la orizont se
anunţau zorile unui nou război.

Desigur Cehoslovacia care avea 40 la sută din


populaţie cehi, nemţi sudeţi 27 la sută şi 18 la sută
slovaci, prezenta o situaţie ce putea să-l nelinişteasca
pe şeful statului Beneş, amenînţarea Germaniei
hitleriste devenea tot mai actuală. Formula statului
Cehoslovac trebuia să se desvolte după modelul unei
republici federative, dar s'a opus naţionalismul ceh cu
oprimarea celorlalte naţiuni, principiu adoptat încă de
pe vremea lui Masaryk, politică desigur continuată şi
de Beneş. Acesta din urmă citise "Mein Kampf" şi
lucrarea lui Rosenberg privind viitorul politicei
externe germane în Europa centrală. E de menţionat
că mişcările germanilor-sudezi n'au inceput cu
Heinlein, încă în 1880 germanii din nordul Boemiei
au cerut unirea cu Reichul german, conducătorul lor
fiind Georg Schonerer, socialist antisemit precursor al
naţional-socialismului hitlerist.

Beneş urmărea cu atenţie toate mişcările de dreapta


din ţările vecine şi a reţinut agitaţia mişcarii Gărzii de
Fier, în măsura în care România era un factor esenţial
al Micei înţelegeri. Beneş, cu siguranţă sprijinit şi de
anumiţi politicieni apuseni, i-a cerut lui Titulescu sa
intervină pe lângă guvernui liberal român, să dizolve
acestă mişcare, înainte de alegeri. Propunerea nu a
fost primită cu simpatie de guvernul liberal, mai ales
ca nu corespondea principiilor liberare ale lui Duca,
însuşite de la Waldeck-Rousseau: "Cred că regula
fundamentală a unei democraţii este manifestarea în
deplină libertate a opiniilor ... Trebuie să se poată
scrie, vorbi, întruni în toată liberatea; în acest mod
opiniile cele mai excesive ca şi cele mai smintite să
poată ieşi la lumină. Astfel, graţie unei polemici, unui
război de idei, fiecare va căuta să facă din principiile
şi doctrinele lui principiile şi ideile ţării. După aceste
dezbateri, după aceasta discuţie şi propagandă, ţara
va judeca. Aici începe rolul autorităţii ... ea asigură
executarea voinţii suverana. Privită în acest sens
autoritatea, nu este decât forţa legală pusă în serviciul
deciziilor unui popor liber."

Mai mult, prim-ministru Duca a cerut să fie informat


de prefecţii săi dacă mişcarea legionară prezintă
vreun pericol de a câştiga alegerile. Toţi, au fost de
aceeaşi părere ca legionarii nu vor obţine mai mult de
7 la sută. Totuşi datorită presiunii lui N. Titulescu,
ameninţând cu demisia în cazul când guvernul va
refuza dizolvarea Gărzii de Fier, deci decretul a fost
semnat de I.G. Duca, în calitatea sa de prim-ministru.

Premierul nu putea şti la ce prigoane a expus mai ales


tineretul naţionalist cu atât mai aprige cu cât te
apropiai de sate, astfel că i s'au adus la cunoştiinţă lui
I.G. Duca svonuri alarmante privind primejdia în care
se afla, dar n'au luat nicio măsură nici el, nici
siguranţa Statului: "Cu o săptămână înainte de atentat
l-am văzut (pe I.G. Duca) seara cu soţia lui, ieşind,
dintr'un cinema de pe Calea Victoriei ... Atentatul s'a
putut executa pe peroul gării Sinaia, fără nicio
dificultate, de trei tineri legionari."

Impresia produsă de respectivul atentat a fost


zguduitoare. O atare crimă politică nu s'a mai
întâmplat din 1862 când a fost asasinat primul-
ministru Barbu Catargiu, autorul nu s'a putut stabili
niciodată. S'a mai încercat o probă de asasinat
neizbutit asupra lui Ionel Brătianu de către un
muncitor dezechilibrat psihic, Jelea, membrul unei
organizaţii anarhiste condusă de un oarecare
Reichmann.

Imediat dupa ce I.G. Duca a căzut ciuruit de gloanţe


pe peronul Sinaia, omorăt pe loc, a fost transportat în
sala de vânatoare a castelului Peleş, unde se
expuneau cadavrele animalelor ucise, ca trofee pentru
vânători.
Din cauza acestei neglijenţe, în popor a existat
versiunea că regele ar fi fost informat că I.G. Duca va
fi asasinat în gara Sinaia, după se va ieşi dintr'o
şedinţă de lucru avută cu regele Carol II şi el nu a
luat nicio masură concretă.

Fără îndoială, conchide marele ziarist, uciderii lui


I.G. Duca i se potrivesc vorbele lui Talleyrand după
executarea ducelui d'Enghien: "e mai rău decât o
crimă, este o greşală".

Prin paragraful următor, Pamfil Şeicaru ne descrie


motivele prin care regele, până la urmă, totuşi ar fi
avut interesul ca să-l înlăture pe prim-ministrul
liberal din calea sa, în el supravieţuia spiritul lui Ionel
Brătianu, cel ce i-a luat odinioară şi ultimul drept de a
se întoarce pe tronul României, convingându-l în
acest sens până şi pe regele Ferdinand sa-i ia dreptul
de mai fi prinţul lui moştenitor:

"În acea seară de sfârşit de Decembrie, pe peronul


gării Sinaia, slab luminată, I.G. Duca rostogolindu-se
la pământ era exact omul care ar fi putut pune frâna
unei domnii începând să alunece pe panta
primejdioasă a abuzului de autoritate; I.G. Duca nu ar
fi putut cuceri afecţiunea lui Carol al II-lea; dar
corectitudinea lui, exemplarului devotament faţă de
interesele superioare ale ţării, chiar rezistenţa lui la
abuzuri ar fi sfârşit prin a reţine pe monarh de la
abuzul de autoritate ... cu I.G. Duca a căzut una din
frânele de care regele avea nevoie. Rămas numai cu
Iuliu Maniu ca obstacol de învins, regelui Carol i-a
fost mult mai uşor să-l manevreze - precipitându-se
spre regimul personal, spre lovitura de Stat din 13
Februarie 1938, spre toate ororile - ca la sfârşit să
alunece pe dâra de sânge lăsată de asasinate, la
abdicare."

Drept încheiere, cităm rândurile finale ale articolului


lui Pamfil Şeicaru prin care ni se repetă marile calităţi
ale caracterului aparţinând omului şi politicianului
I.G. Duca, pe această cale marele ziarist îi pregăteşte,
aşa cum i se cuvine un splendid apogeu întru
veşnicie: "A trecut de atunci un sfert de secol. Revăd
modestul lui apartement în strada Cometa, biroul aşa
de micuţ că doi oameni abia puteau să se mişte. Îmi
defilează atâtea amintiri în care se găseşte omul
politic de o impecabilă corectitudine, de un
patriotism fără prihană, şi încerc o mare tristeţă. Un
om politic necunoscut: I.G. Duca."

I.G. Duca e înmormântat în pronaosul bisericii satului


Urşani, locul fiind artistic descris de Doamna picturii
româneşti Olga Greceanu, în lucrarea sa: "Specificul
naţional în pictură" Tiparul Cartea românească,
Bucureşti. Dar înainte de a reda un fragment din
capitolul respectiv, va trebui să amintesc faptul că
dna Olga Greceanu a locuit în Cula ca poartă numele
familiei Greceanu - aflată în apropierea Culei de la
Măldăreşti a lui I.G. Duca - şi ea şi-a împodobit casa
cu minunate picturi murale realizate în stilul urieşesc
al coborâtorilor pe ape, vechii Blajini, îmblânzitori ai
zimbrilor vâlveni, distinşi cu o cruce pe fruntea lor:

"Dar acolo unde apare toată puterea de creaţie a


poporului român, unde apare limpede sentimentul ce-
l stăpâneşte de veacuri pe el, reprezentantul psihic al
naţiei româneşti, e la bisericuţa Urşani din judeţul
Vâlcea, în apropiere de Mănăstirea Horez ... În
pronaosul acestei bisericuţe nu e prea multă lumină.
Dupa ce îţi obişnuieşti puţin ochii cu întunericul, tot
nu deosebeşti nimic, dar ai impresiunea că toţi pereţii
din pronaos se luminează, sau mai exact se albesc şi
în aceeaşi clipă prinzi şi senzaţia că numai eşti singur.
Începe interiorul să se profileze cu oameni, oameni
însă cari nu fac nici o mişcare, nici un zgomot,
adunaţi în masă mare, umăr la umăr, muţi. Întorci
capul şi abia atunci vezi de jur împrejur cum îţi apar
unul câte unul, chipuri albe, abstracte, chipuri de
oameni de altădată. Sunt ctitori cari n'au nici coroane
de Voevozi pe cap, nici giubele, nici trupul acoperit
cu vesminte de brocart, nici anterii dublate cu mătase
din Constantinopole, nu sunt nici boeri Cantacuzini
Creţuleşti, Buzeşti, Goleşti, Greceni, Măldăreşti,
Chiculeşti, dar ceea ce e cu totul nou şi neaşteptat ca
ctitorie sunt simplii ţărani, ţărance şi popi. Stau
înşiraţi pe toţi pereţii, ţăran lângă ţăran, în costumele
lor de ţară, ca o pată albă, lânga altă pată albă; tote şi
scurteici, îi şi leibăraşe, cămăşi şi marame, toate sunt
albe. Nici o culoare, nici o putere. O genială
realizare, o creaţiune originală, chiar cea mai
originală, printre toate manifestările artistice ale
zugravului român ... ctitorii Bisericuţei din Urşani,
stau în rând, aliniaţi, egali, fără pretenţii de trufie şi
întâietate, reculeşi, temuţi, bănuitori de o soartă rea,
nădăjduind totuşi una bună, cu inima strâinsă, cu faţa
serioasă cu ochii mari, limpezi, minunaţi cu frica în
Dumnezeu, cu mâinile încrucişate peste piept, cu
buzele strânse cu palmele goale, căci ultimul ban la
temelia acestei bisericuţe a fost pus. Priveliştea
acestor figuri zugrăvite e o încântare. Nicăeri
misticismul nu l-am găsit atât de dramatic ca aci. E
mai mult decât o înşiruire de ctitori: spiritual vorbind,
e o scenă religioasă în ţinuta lor, în felul de a fi lipiţi
de perete, fără volum, fără relief, fără să sufle în faţa
lui Dumnezeu; e redată o anumită stare a omului care
pecetluieşte întreaga fiinţă a ctitorului şi a zugravului
şi care conţine în sine toate elementele ce alcătuiesc
credinţa şi în cari se contopesc toate feţele sufletului
românesc."
Nobila concepţie şi viziune a dnei Olga Greceanu, au
fost urmate la Biserica din Bogata Olteancă, în naosul
căreia pictorul Costin Ioanid a zugrăvit un şir de
sfinţi ţărani, în alb şi negru, fără alte culori, ca şi
ţăranii credincioşi din Urşani.

Şi dacă pentru Ch. Peguy catedrala de la Chartres era


templul a toate calăuzitor, noi vom fi nevoiţi să
recunoaştem că pentru sufletul nostru ortodox-
românesc, dreptate are doamna Olga Greceanu, acest
rol spiritual ni-l descoperim, în pronaosul Bisericuţii
din Urşani unde e înmormântat I.G. Duca înconjurat
de portretele albilor săi ţărani!

De unde se poate deduce că I.G. Duca pe ultimul său


drum, şi-a găsit în pronaosul Bisericuţii din satul
Urşani locul de veci, lângă cei pe care i-a iubit, cel
mai mult în viaţă: ţăranii români, ziditorii de suflet
creştin şi ctitori de biserici.

Încetul cu încetul în pronaosul bisericii din Urşani la


mormântul lui I.G. Duca şi sub lumina ctitorilor
ţărani, ne adunăm ca la o masă a tăcerii
îngenunchind, primim din noi confirmaerea că fără
morţii noştri, noi n'am putea exista.

Şi ca într'un svon de sfânta liturghie să ascultăm


cuvintele zugravului de la Urşani, citat de aceeaşi
doamnă Olga Greceanu, ca sacra încheiere a cărţii
sale: "Daca voiaşti a te deprinde cu meşteşugul
zugrăviei, o, zugravule, întâi te povăţuiaşte catre tine
şi mai înainte să te iscuseşti câtăva vreme închipuind
dacă eşti ori nu iscusit pentru meşteşugul acesta,
pentru că dela Dumnezeu e dat şi dumnezeesc lucru
este acesta. Căci tuturor arătat iaste aceasta, prin cea
nefacută de mână icoană, pe care însuşi El
Dumnezeul, omul Isus Hristos, pre prea sfântul
obrazul lui zugrăvitu-l-a în sfânta măramă a
Veronicăi, lăsând acolo dumnezeiasca lui închipuire;
şi să nu faci pe lucrul tău prost şi cum s'a întâmpla, ci
cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie ca pre un
dumnezeesc lucru ...

Ia aminte, dară!"

***

Sfârşit SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI


(Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, autor: Ovidiu
Vuia

www.editura Rita Vuia, Septembrie 2008