Sunteți pe pagina 1din 158

PREGĂTIREA

"Cuvântul" a fost pregătit...

"La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu"
(Evanghelia după Ioan, I: 1).

"Cuvântul" în sensul său primordial, nu înseamnă glas, sunet sau vorbă... El semnifică
opera de Creaţie, după legile Divine, a acelei "Fiinţe Perfecte", care a avut puterea de a
da un suflet şi a regenera pe omul adamic, înlăuntrul "mormântului", "cavernei" sau
"ieslei" pământului, pornind de la FLUIDUL creator universal. Biblia ne spune că "omul
nu trebuie să trăiască numai cu pâine, ci şi cu fiecare CUVÂNT rostit de gura lui
Dumnezeu".

Iată de ce CUVÂNTUL, "Influxul Creator Divin" a fost PREGĂTIT pe pământ, pentru ca


omul să-l poată primi cu dragoste şi înţelegere, iar, graţie acestei pregătiri, să poată atinge
o cunoaştere spirituală mai elevată şi o anume înţelepciune.

Spre a înţelege pe deplin ce semnificaţie simbolică are LEUL, trebuie cercetate misterele
antice şi straniul simbolism care li se asociază, mistere la care nu participă decât iniţiaţii.

În sensul său absolut, LEUL înseamnă Forţa Adevărului Divin. De aceea, IISUS este
numit "LEUL din tribul lui Iuda". Când profetul Daniel a văzut un leu înaripat ieşind din
mare, el a văzut reprezentarea simbolică a unei Ere Noi, în timpul căreia Adevărul Divin
al CUVÂNTULUI se pregătea să cucerească un nou domeniu spiritual.

LEUL exprimă curajul celui care este pătruns de Adevărul Divin.

Cei care trăiesc în Adevărul Divin sunt asemenea unui leu, chiar dacă deţin forţa fizică a
unui miel.

Neofiţii care îndurau cu succes probele iniţierii cultului lui Mithra erau numiţi LEI şi erau
însemnaţi pe frunte cu Crucea Egipteană, însuşi Mithra este adesea reprezentat cu un cap
de leu şi două perechi de aripi. Referirea la LEU şi la "strângerea labei de leu" (strângerea
de mână masonică), în ordinul Francmason, pare destul de apropiată de probele lui
Mithra şi s-ar putea, foarte bine, ca ordinul să-şi aibă originea în cultul lui Mithra.

În noua Cetate Sfântă, în jurul Faraonului au venit să trăiască marile spirite ale epocii, cei
care au luat parte la uriaşa lucrare ce urma să transforme complet o întreagă lume şi să o
elibereze de falsele învăţături.

Faraonul era numit "Regele", "Ra" (Soarele). Aceasta dovedeşte înalta sa poziţie în
Confreria Binelui, a fiinţelor venite din alte lumi stelare, spre a se consacra salvării
planetei.
În epoca aceea, mentorii extratereştri s-au încarnat în persoana marilor suverani şi a
conducătorilor, pentru că omenirea îşi adora regele - reprezentantul lui Dumnezeu pe
Pământ, sub forma sa umană şi fizică.

Oamenii recunoşteau că el era "Glasul lui Dumnezeu".

Mai târziu, de-a lungul istoriei, omenirea a fost supusă autorităţii unor creaturi inferioare,
de origine terestră, împăraţii . romani şi regii cruzi din statele vasale.

Singurul templu autorizat să-şi exercite cultul în Teba a fost TEMPLUL LUI ISIS.

Soarele care străluceşte deasupra LEULUI a fost considerat întotdeauna ca simbol al


puterii şi al conducerii.

Preoţii egipteni, la majoritatea ceremoniilor, erau înveşmântaţi în piei de leu, el


simbolizând Marele Disc Solar, aceasta dat fiind faptul că Soarele era venerat şi aşezat în
poziţie favorabilă în constelaţia LEULUI. La egipteni, razele solare erau adesea
reprezentate având la extremitate mâini umane (Aton). Francmasonii vor face apropierea
între aceste mâini şi "Laba Leului", binecunoscută, care dă naştere, prin strângerea sa,
tuturor lucrurilor vieţii.

În vechime, coroana solară era reprezentată sub forma coamei de leu, amintind subtil că,
într-o anumită epocă, Solstiţiul de vară are loc în Semnul leului, Leul Ceresc.

Iniţiaţii misterelor egiptene erau numiţi uneori lei sau pantere.

Leul era emisarul Soarelui, simbolizând lumina, adevărul regenerator.

Leul este regele animalelor şi, ca orice prinţ domnitor, este sacru în raport cu Soarele, ale
cărui raze se reprezintă prin coama zbârlită a leului. Alegoriile întreţinute şi transmise
prin mistere (una dintre ele înfăţişând un leu deschizând o carte) înseamnă că puterea
solară deschide învelişul seminţelor şi eliberează, astfel, viaţa spirituală închisă înăuntru.

Cei vechi mai credeau, destul de straniu, că leul doarme cu ochii deschişi şi, din această
pricină el a fost ales ca simbol al vigilenţei.

Imaginea leului aşezat deasupra portalurilor sau la intrările caselor era emblema
protecţiei. Deasupra comorilor, tot din acest motiv, au fost ridicate statui de lei.

Leii au fost timp de secole obiectul unei veneraţii deosebite.

Pentru preoţii egipteni, pisica, reprezentantă a speciei felinelor, era simbolul forţelor
magnetice ale Naturii. De aceea se înconjurau de aceste animale, al căror corp emană Foc
astral. Pisica este şi simbolul eternităţii, căci în timpul somnului ia forma unei bile, cu
capul atingând coada.
Leul simbolizează înţelepciunea secretă (regele Solomon a fost adesea înfăţişat sub formă
de leu); pentru a învinge această sălbăticiune trebuie să ai o astfel de înţelepciune. Să
amintim că Samson şi Hercule au fost amândoi învingători ai Leului. Leul reprezintă, de
asemenea, unul dintre cele ''patru unghiuri" ale Creaţiunii.

Când a început LEUL să dea târcoale mai des prin lăcaşurile secrete?

Ca să putem răspunde la o astfel de întrebare trebuie să urcăm în timp în istoria planetei,


până la o epocă atât de îndepărtată, încât raţiunea se înceţoşează. Omul a trăit pe Pământ
cu mult mai mult timp înainte decât reuşeşte să-şi închipuie.

Mărturiile cele mai vechi vorbesc despre sosirea "unor fiinţe luminoase din cer"; aceste
creaturi spirituale erau locuitorii unor lumi mult mai măreţe şi elevate, dar ignoranţa
omului l-a făcut să-i zeifice pe aceşti vizitatori sosiţi pe "întunecata stea roşie", planetă a
"durerilor şi a cataclismelor".

Mercur, mesagerul zeilor, Toth, scribul zeilor, Apollon, zeul luminii, şi toate celelalte
creaturi superioare adorate şi zeificate au fost primii mentori ai poporului de pe pământ.
Mai târziu, au devenit eroii civilizaţiilor din Lemuria şi Atlantida. Omul îşi aminteşte
numai ceva din Marele Adevăr adus de ei. În fine, aceste fiinţe s-au încarnat şi au trăit ca
oameni, printre oameni.

Sunt mii de ani de atunci când, în partea orientală a "Patriei-Mame" - care făcea parte din
continentul Mu - într-o regiune numită Telos au venit primele nave spaţiale din planeta
Hesperus (Venus). Această regiune se găseşte azi în apropierea Marelui Canion din
Arizona.

O tânără femeie, specialistă desăvârşită în studiul Misterelor şi istoriei continentului Mu,


a plecat să exploreze regiunile foarte îndepărtate din marginea ţării, unde se semnalase
apariţia unor mari "Nave de Lumină" coborând din cer, în noapte. Conducătorii şi
stăpânii popoarelor trăiau mari nelinişti, o teamă febrilă domnea în marile cetăţi
monolitice ale anticului Mu - populaţia, însă, jubila... Se bucura, fiindcă "zeii veniseră să
trăiască printre muritori". Ceea ce fusese prezis de către înţelepţi, înainte cu generaţii, se
realiza, în sfârşit.

Această femeie - istoric - purta numele de "Doamna Soarelui". Ea fusese trimisă de


prinţul domnitor, spre a regăsi pe Vizitatori şi a le face o bună primire în ţara copiilor
oamenilor.

Primele sale descoperiri în deşert au fost nişte ciudate amprente de paşi pe nisip. Urme
destul de asemănătoare celor lăsate de venusienii care au călcat deşertul Californiei, la 20
noiembrie 1952 ("Farfuriile zburătoare au aterizat", de D. Leslie şi G. Adamski).

Simbolurile hieroglifice povesteau istoria venirii "poporului din Stele" pe Pământ. Ca


istoric, ea a tradus acest mesaj poporului său, mesaj care e cunoscut ca "Marea
Interpretare a Zilei când au căzut Stelele".
Apoi, "Doamna Soarelui" a întâlnit pe primul vizitator din spaţiu ieşit din nava cosmică.
Ea a aflat că fusese trimis de bătrânii de pe Hesperus, spre a stabili relaţii comerciale cu
poporul din Mu şi să facă schimb de idei asupra ştiinţelor, artei, literaturii şi Adevărului
Universal. Bătrânii simţiseră că venise momentul în care locuitorii de pe Terra sunt
pregătiţi să primească o vizită importantă din partea lumilor mai luminate. Cei de pe
Pământ aveau nevoie de înţelepciunea şi cunoaşterea vecinilor planetari şi-şi câştigaseră
dreptul la acestea, prin felul lor de a trăi şi marea lor dragoste pentru Tatăl Infinit.

Numele primului vizitator era Merk (Mark) şi, prin intermediul lui, poporul cel mai
înaintat din acea vreme de pe Terra a început să întreţină relaţii cu vecina sa, Hesperus.

Nu a durat decât un moment însă, căci preoţii cei răi au provocat distrugerea aproape
totală a Patriei-Mame şi o mare parte din continent s-a scufundat în valuri, dispărând în
abisurile întunecate.

"Doamna Soarelui" a petrecut mult timp cu vizitatorii şi a adunat numeroase elemente, pe


care le-a notat într-un ansamblu de scrieri păstrate pe tăbliţe dintr-un "metal nepieritor",
existent în Lemuria, tăbliţe de telonium. Multe adevăruri importante au fost extrase din
studiul atent şi inteligent al acestor tăbliţe, iar Lumina venită din alte lumi - în Timp şi
Spaţiu - şi-a făcut drum în inima şi spiritul locuitorilor din Mu, care căutau Adevărul.

Merk şi "Doamna Soarelui" au ridicat un monument comemorativ în locul în care au


aterizat primele "Nave de Lumină". El este încă intact, bine îngropat, şi va fi descoperit în
viitor. După cum şi Mu va reînvia într-o zi, spre a întâmpina Noua Auroră a unei ere mai
înaintate, acest monument fără vârstă va reapare la lumină în actualul stat Arizona, în
America.

În cele din urmă, situaţia provocată de furtuni, alunecări de teren importante şi de


bombardamentul intens al razelor cosmice a făcut pe prinţul domnitor să se adreseze
mentorilor veniţi de pe Hesperus şi să le ceară sfatul. Aceştia i-au spus să adune pe toţi
cei care înţelegeau Adevărul Universal şi să încerce să-l trăiască, pentru ca apoi să
urmeze toţi Marea Cale.

Servitorii fideli ai Spiritului Infinit s-au adunat atunci în faţa monumentului uriaş care
comemora venirea Venusienilor şi s-au urcat la bordul marilor nave spaţiale, pentru a
emigra spre Venus.

Aceia care urmaseră "Drumul Rău" au rămas pe Pământ, pentru a întâmpina dezastrul
iminent provocat de ei înşişi.

Regiunea Telos-ului a fost un centru important de schimburi comerciale şi locul unor


cercetări ştiinţifice foarte avansate ale Lemurienilor. Locuitorii Patriei-Mame aveau o
navă mare şi îngustă, care putea parcurge sute de kilometri în spaţiu, dar nu erau capabili
sa treacă în spaţiul interplanetar. Mai târziu, amintirea "Telos"-ului a fost asociată cu
Tellus, zeiţa fertilităţii la romani.
Înţeleptul prinţ domnitor şi-a condus poporul în afara marilor cetăţi, în care oamenii
deveniseră fiare, dedându-se la distrugere şi jaf.

I-a condus, aşa cum avea să-i conducă mai târziu, peste milenii, în afara Egiptului, către o
viaţă nouă, pe alţi oameni, trecându-i Marea Roşie, în Deşert.

I-a scos din ţara tenebrelor, conducându-i în marele Deşert pustiu, originar, unde se afla
monumentul; apoi, le-a spus că le va da un semn care va marca pentru totdeauna faptul că
părăsiseră Pământul şi plecaseră pe marele ocean al Spaţiului. Căci, într-o zi, urmaşii lor
vor reveni şi o lume chinuită va recunoaşte semnul ARBORELUI şi al ŞARPELUI.

Merk, însoţitorii săi şi supravieţuitorii ultimelor zile ale continentului Mu s-au ridicat
deasupra Pământului ca nişte vulturi mari şi "Navele de Lumină" i-au dus spre o lume
nouă. Telos, care era partea orientală a continentului Mu, a fost singura zonă a Patriei-
Mume rămasă deasupra valurilor furioase care cereau sufletele celor răi.

"Doamna Soarelui" şi un alt istoric, Mutan Mian, au fost ultimii "supravieţuitori" de pe


Telos. Au ales alternativa de a rămâne, pentru a ordona documentele preţioase din metal
nepieritor (tăbliţele din telonium) în Capsulele Temporale, care trebuiau răspândite pe
suprafaţa continentului Telos - Mu, cât şi îngropate în solul acestuia. Prinţul domnitor nu
a plecat odată cu poporul său; el a murit de bătrâneţe înaintea exodului final, în afara Mu-
ului definitiv condamnat. Îşi terminase misiunea şi n-a atins niciodată pământul promis al
lui Hesperus, aflat la milioane de kilometri în spaţiu.

Mutan Mian a descris pe tăbliţele de metal destinul continentului Mu, la fel ca şi toate
secretele marii cunoaşteri ştiinţifice - teleportarea, invizibilitatea, telepatia şi alte
cunoştinţe necesare oamenilor pentru a supravieţui într-o eră viitoare. Faptele au fost
adunate şi sintetizate de către "Doamna Soarelui" şi Mian, care au lucrat fără întrerupere,
pentru a termina această sarcină uriaşă.

Scufundarea unor mari mase de teren şi cutremure de pământ monstruoase au zguduit


solul; oraşele s-au prăbuşit, munţii au fost nivelaţi; văile au devenit piscuri muntoase;
aerul a fost penetrat de dărâmături şi de emanaţiile tuturor vulcanilor oceanici nou
formaţi.

O zguduire formidabilă a zdruncinat Pământul şi, în câteva secunde, a format ceea ce


cunoaştem acum sub numele "Marele Canion din Arizona". El nu s-a format cum se crede
în general, prin eroziunea progresivă provocată de un râuleţ - care abia ar fi putut să-şi
croiasacă drumul printr-un lan de grâu. Cu atât mai puţin, prin roca solida a acestui
masiv.

Vânturile urlau ca şi cum toţi Zeii nopţii ar fi strigat răzbunare, în timp ce două mici
siluete singuratice îşi continuau misiunea.

Mian îşi începe istorisirea pe prima tăbliţă cu aceste cuvinte:


"Iată adevărurile pe care eu, Mutan Mian, istoric al continentului Mu, le scriu pe aceste
tăbliţe, care vor fi depuse în mai multe locuri, astfel încât să poată fi găsite în viitor.
Aceste adevăruri, ca şi descrierea marelui exod la care am asistat, VOR TREBUI SĂ
PARVINĂ OMULUI VIITOR! Plăcile de telonium vor fi repartizate în locurile cele mai
potrivite, atât în partea ce a mai rămas din Mu, cât şi la suprafaţa sa.

Mă rog ca descendenţii acestor oameni sălbatici (indienii), - pe care i-am zărit în marile
păduri, dar de care nu m-am putut apropia - să poată găsi într-o zi aceste plăcuţe şi să aibă
inteligenţa de a le citi şi a da atenţie conţinului lor. Am convingerea că, într-o zi, va fi din
nou o rasă de oameni civilizaţi. Vor moşteni o bună sămânţă. Mă rog ca, atunci când vor
fi găsite aceste plăcuţe, SĂ FIE ÎNŢELESE!"

Plăcile la care au lucrat Mian şi "Doamna Soarelui" cu atâta energie nu au fost regăsite
niciodată. Iar, dacă-i credem pe Platon şi Solon, tăbliţele de telonium trebuie să fi fost
îngropate în pământ acum vreo 12.000 de ani. De atunci s-au produs mari răscoliri ale
scoarţei terestre - cum sunt scufundarea Atlantidei şi a intrărilor Coloanelor lui Hercule,
care au dat naştere Mării Mediterane. Astfel încât, unele dintre aceste tăbliţe nu vor fi
regăsite niciodată. Ascunzătorile au fost distruse sau făcute inaccesibile. Dar, în sud-estul
Americii, tăbliţele lăsate în regiunea Telos-ului sunt intacte şi aşteaptă să fie descoperite.
Oamenii care le vor avea se vor servi de cunoştinţele universale conţinute de ele şi vor
putea să clădească o lume de pace, într-o eră nouă, pe cale de a se naşte acum.

Nu ne este cunoscută soarta "Doamnei Soarelui" şi nici a lui Mutan Mian, dar ei şi-au
terminat misiunea încredinţată, reîncarnându-se apoi, în diferite epoci, spre a-i ajuta pe
oamenii acelor noi epoci la care se gândiseră de când completau tăbliţele. Distrugerea
Lemuriei nu s-a făcut într-o zi, nici într-un an. Ea a cuprins mai multe mii de ani, căci
crearea continentului Mu datează de mai mult de 200.000 de ani. Însă catastrofa finală
care a scufundat în ape aproape întreaga Lemurie s-a petrecut acum circa 12.000 de ani.
Singurele regiuni care nu au fost acoperite de ape sunt regiunile Californiei şi Arizonei,
precum şi alte regiuni din sud-vestul Americii, Australia şi Insula Paştelui. Insula Paştelui
este acea insulă ciudată, din Pacificul de Sud, presărată cu monoliţi gigantici şi
misterioase statui de piatră, a căror existenţă rămâne în ochii ştiinţei greu de explicat.
Populaţia indigenă, foarte redusă, pretinde a nu şti nimic despre aceste statui. Ele sunt
atât de enorme, iar construcţia lor atât de particulară, încât nu se poate să fi fost ridicate
de oameni sălbatici şi inculţi, ori Insula Paştelui este doar un vârf de culme, rămas încă la
suprafaţa apelor, dintr-un munte înalt şi sacru de pe continentul Mu; iar statuile fac parte
din vestigiile civilizaţiei dispărute de pe acesta.

Înainte de marea civilizaţie Mu, în Pacificul de nord a existat un vast continent, ADOMA.
Când acesta s-a prăbuşit în mare, acum 500.000 de ani, în Pacificul de sud a apărut
continentul Mu. Adom este o noţiune lemuriană, care înseamnă "rasa oamenilor veniţi din
pământul roşu". Acest cuvânt a ajuns la noi sub forma ADAM.

Crucea în T sau TAU, înconjurată de un cerc, se numeşte CRUX ANSATA (Ankh) sau
Crucea Vieţii. Era cheia misterelor şi a stat la originea istoriei, mai moderne, a cheii de
aur a Sfântului Petru, deschizătorul porţilor cerului. Din Lemuria şi Atlantida, ea s-a
răspândit în numeroase regiuni ale Pământului. La origine, pentru poporul din Adoma, ea
a fost marele simbol al fertilităţii, deoarece foloseşte masculinul TAU şi ovalul feminin.

Migraţia acestei Crux Ansata (Ankh) se demonstrează prin prezenţa ei în toate


civilizaţiile antice. Ea a fost sculptată, foarte clar, pe spatele unei statui de piatră găsite pe
Insula Paştelui. Statuia aceasta a fost adusă la Londra, la bordul unei corăbii cu pânze.
Acum, ea se află la British Museum.

Reprezentarea acestei cruci a fost remarcată şi ca ornament pe piepturile statuilor şi pe


basoreliefurile din Palenque, Copan şi în mai multe locuri, de la un capăt la altul al
Americii Centrale. Această cruce a fost întotdeauna asociată cu apa. La babilonieni, ea
era emblema zeilor apei; la scandinavi, a zeilor cerului şi nemuririi, iar la Mayaşi - a
regenerării şi eliberării de suferinţe fizice. În Egipt, ea reprezenta nemurirea sufletului.

Lemuria şi Atlantida au dezvoltat colonii pe tot pământul, despre care există numeroase
dovezi. Migrarea acestei cruci constituie o probă foarte semnificativă, de un interes
deosebit.

Când Mu a realizat că va avea loc o scufundare totală, şi-a transportat cultura atât spre
est, cât şi spre vest. Mari hoarde au emigrat către apus. Acolo au descoperit continentul
asiatic, unde au populat Cambodgia şi Birmania, urcând până în India şi Tibet. Ele se află
la originea dezvoltării a ceea ce avea să devină rasa chineză, de-a lungul secolelor. Au
mers chiar până la coasta răsăriteană a Africii şi au pătruns în interior, în regiunea unde
astăzi sunt izvoarele Nilului.

S-ar părea că migraţiile din Mu au introdus pe negri în Africa, în timpul deplasărilor lor
spre vest; alte populaţii negre s-au aşezat în Filipinele actuale. Ele sunt acelea care au
răspândit, în general, în toată Asia, populaţiile numite orientale sau mon-goloide.
Anumite indicii arată că, în cursul colonizării Africii, cei care ajunseseră până la
izvoarele Nilului au intrat în conflict cu populaţiile atlante, care migraseră din Atlantida
orientală către bazinul mediteraneean şi se stabiliseră în delta Nilului şi în regiunile
învecinate. Aceste două rase originare - venite din regiuni opuse ale Pământului - s-au
întâlnit la est de Sudan şi ipotezele asupra acestei confruntări sunt tot atâtea soluţii oferite
enigmelor antropologiei, care interesează regiunile din Mesopotamia şi ale Mării Caspice.

Marile expediţii colonizatoare pornite din Mu spre est au înaintat până în America de
Sud, în America Centrală - chiar până în Atlantida -, apoi în Europa, în regiunea
mediteraneeană, în Egipt etc.

Una dintre cele mai importante colonii din Mu s-a stabilit în jungla braziliană densă de
azi din Mato-Grosso. În 1952, colonelul P.H. Fawcett dispărea în această pădure virgină,
pe când căuta ruinele marilor oraşe, mult mai vechi decât cele ale Egiptului. Citise într-un
vechi document zdrenţuit (Ms. nr. 5.2 din "Biblioteca Nacional" din Rio de Janeiro din
Brazilia), că cetăţile acestea mitice au existat cu adevărat. Ele fuseseră semnalate în
secolul al XVII-lea de un explorataor portughez, care relata că erau construite din pietre
gigantice. Existau temple măreţe în stil grec şi, în centrul uneia dintre cetăţi, se afla o
piaţă, cu o statuie de piatră, mare şi înaltă, reprezentând un tânăr gol, ţinând un scut. La
baza statuii erau gravate hieroglife curioase, în limba unei civilizaţii dispărute.

După părerea portughezului, două cetăţi fuseseră distruse de un cutremur. Aceste oraşe
fuseseră mari centre de civilizaţie, apărute după părăsirea vestigiilor continentului Mu,
acum 12.000 de ani. Trebuie să amintim că, spre Hesperus nu a plecat toată populaţia
Lemuriei. Locuitorii marilor colonii au rămas pe loc, dar Telos a fost complet abandonat.

"Doamna Soarelui", prinţul domnitor şi chiar Merk, cel venit din Venus, s-au reîncarnat
mai târziu, în cursul evoluţiei culturale din Mato Grosso. Merk a vrut să revină pe Pământ
şi să-şi ajute tovarăşii de pe "Steaua întunecată".

O altă colonie a Patriei-Mame Mu a fost civilizaţia foarte avansată a Incaşilor. A fost una
dintre cele mai remarcabile colonii din America de Sud. Legenda spune că Divinitatea "a
separat apele spre a-i lăsa să treacă şi să atingă patria lor de origine", tot aşa cum s-a
deschis Marea Roşie, pentru a lăsa să treacă pe copiii lui Israel. Potrivit acestor legende,
marile lor cetăţi au fost construite de oameni albi, bărbaţi, care veniseră în America de
Sud cu mult înaintea Incaşilor şi se stabiliseră acolo. Marile drumuri erau deja vechi în
timpul Incaşilor şi au fost folosite de lemurieni în primele lor încercări de colonizare.

Giganticul Disc Solar din aur masiv nu a fost opera Incaşilor. Fusese adus din Lemuria şi
adorat în templele din America de Sud, timp de secole. Legenda spune că, atunci când era
lovit, vibraţiile sale speciale puteau determina cutremure de pământ.

În America de Sud, civilizaţia Maya a fost o altă mare colonie MU. Unii pretind că
pronunţia mai corectă pentru Mu este Mar şi că denumirea Maya, pronunţată May-Yar, ar
însemna "colonie din Mar".

O ramură a Mayaşilor, Quişeii, aveau o carte sacră - "Popul Vuh" - în care se putea citi
că, atunci când strămoşii lor au emigrat în America, Creatorul a separat Marea spre a-i
lăsa să treacă... Încă o dată, avem de-a face cu o poveste identică cu . aceea care relatează
cum s-a despicat Marea Roşie, pentru a-i lăsa să treacă pe evrei!

Şi coloniştii veniţi din Atlantida au influenţat cultura Maya; şi aici găsim iar laolaltă pe
lemurieni şi atlanţi, colaborând spre înflorirea înaltei civilizaţii a vechii Americi Centrale.

Itzamna era personificarea Răsăritului la Mayaşi. Despre el se spune că a venit de la


Răsărit, într-o "ambarcaţiune magică", traversând apele. A făcut minuni, ca aceea de a
vindeca bolnavi, prin atingere cu mâna; avea, de asemenea, puterea de a învia morţii. El a
inventat scrierea şi cărţile. Simbolurile vieţii şi ale luminii sunt legate de persoana sa; el a
legat de arborele vieţii civilizaţia Maya! Legenda mai povesteşte cum, după ce a instruit
poporul Maya, Itzamna s-a întors în ţara sa de dincolo de ape, la est, de unde venise.

Kukulcan era personificarea Apusului pentru Mayaşi, care cred că sosise pe drumul
dinspre Vest şi că a guvernat, un timp, în actuala regiune Chichen-Itza. Mai târziu s-a dus
în Mexic, fiind cunoscut acolo sub numele de Quetzalcoatl. După vechii cronicari
spanioli ai istoriei Mayaşilor, Itzamna a venit în al 4-lea "Ahau" al calendarului Maya
(anul 219 d.I.Chr.). Cele mai vechi scrieri pe piatră descoperite până acum au fost datate,
însă, ca şi mai vechi, astfel încât datarea venirii lui Itzamna în al 4-lea Ahau nu poate fi
exactă! Cu toată superioritatea şi măreţia sa, i-ar fi fost imposibil lui Itzamna să fondeze
cultura Maya -arhitectura, limba, scrierea şi religia - la începutul secolului al III-lea
d.I.Ch., când avem dovezi categorice despre existenţa acestei culturi pe teritoriul
aceleiaşi regiuni, cu cel puţin trei secole anterior!

Au fost necesare milenii pentru a stabili un calendar relativ exact. Cum ar fi putut
Itzamna inventa calendarul Maya, care este aproape perfect, şi să-1 şi aplice la începutul
secolului al III-lea, când există numeroase tăbliţe purtând cert date ale calendarului Maya,
conţinând date mult anterioare? Calităţile divine atribuite lui Itzamna sunt identice celor
puse în seama altor conducători eminenţi ai popoarelor din perioade foarte diferite.
Cronicarii spanioli au săvârşit o eroare enormă!

Pentru a fi "fondatorul civilizaţiei Maya şi primul mare preot al religiei lor", Itzamna
trebuie să fi venit cu mii de ani înainte! El a sosit pe o "navă sau ambarcaţiune magică". A
venit dintr-o mare ţară, ce se afla în Est!

De fapt, Itzamna a fost un mare atlant, care a pornit să colonizeze pe indigenii Americii
Centrale. Aceştia l-au zeificat, după întoarcerea sa în Atlantida la bordul "navei magice",
care era un balon dirijabil!

Kukulcan a fost lemurian, venit de la Vest. Găsim astfel, în legendele despre "zeii de la
Apus" şi "zeii de la Răsărit" dovada că Mu şi Atlantida au colonizat amândouă America
Centrală şi i-au instruit pe cei consideraţi a fi indigenii ţării: mayaşii.

Poporul instruit de Kukulcan în regiunea Chichen-Itza -numit Itzai - "a rătăcit" timp de
40 de ani, cum a rătăcit şi poporul condus de Moise! Originile sacre, transmise din două
regiuni diferite ale pământului, sunt identice.

Unele dintre marile spirite ale continentului Mu şi ale coloniilor sale s-au reîncarnat, în
cursul "ultimelor ore" ale Atlantidei. Aceşti "lucrători întru Lumină" au pregătit calea
pentru ZORII ce trebuiau să vină. Aceşti membri ai Confreriei Binelui au mers de la o
civilizaţie la alta, dintr-o reîncarnare în alta. Ei s-au aflat în mijlocul a numeroase
civilizaţii, culturi, catastrofe, evenimente determinante, dar întreaga lor acţiune avea ca
scop să pregătească omenirea pentru venirea marelui Adevăr Universal. Acest Adevăr s-a
arătat în toată gloria şi măreţia sa în Egipt, atunci când Akhnaton 1-a revelat pe ATON, ca
Dumnezeul unic al unei lumi până atunci sceptice şi idolatre.

Locuitorii Patriei-Mame cunoscuseră pe Dumnezeul unic. Mai târziu ei au decăzut şi s-au


distrus, pe ei şi patria lor. A urmat o eră de întuneric, care a durat până la ZORILE din
Egipt.
Lucrarea de faţă nu are ca obiect să vorbească cu lux de amănunte despre Lemuria şi
Atlantida. S-a scris mult despre ele dar anumite elemente, foarte interesante, rămase
necunoscute, trebuie dezvăluite pentru a argumenta marele proiect al PREGĂTIRII, a
cărui realizare a durat nenumărate milenii.

Istoria "bonetei de măgar" este una dintre revelaţiile interesante asupra Atlantidei.
Simbolul se mai păstrează astăzi sub forma conului de hârtie, care se punea - pe vremea
bunicilor noştri - la şcoală, pe capul elevilor care se dovedeau ignoranţi. Totuşi,
semnificaţia veche a acestui gest s-a pierdut. "Boneta de măgar" are formă conică, iar
conul este o mare sursă de energie. În Atlantida, un obiect asemănător se aşeza pe capul
celor care suferiseră accidental leziuni cerebrale, dar şi pe capul celor care prezentau
instincte criminale. Acest obiect era, de fapt, un dispozitiv tehnic - la suprafaţă din aramă
- cu conexiuni compli-cate. Iată cum practica aceasta a ajuns până la noi şi a dăinuit în
obiceiul acoperirii cu o bonetă conică a capetelor celor care nu sunt suficient de
"inteligenţi". Pe de altă parte, toată lumea cunoaşte pălăria conică purtată de magician,
indiferent dacă el face magie neagră sau magie albă. Şi pălăria conică, ascuţită, a
vrăjitoarelor, cunoscută tuturor copiilor.

Regina vrăjitoarelor mexicane, Tlazolteotl, purta o pălărie conică aidoma celor purtate de
vrăjitoarele Europei. În Spania, pe contrafortul stâncos al unei coline, aproape de satul
Cogul, poate fi observată o remarcabilă pictură. A fost executată în epoca Cro-Magnon şi
reprezintă un grup de femei purtând pe cap pălării ascuţite. Artistul care a executat-o, în
regiunea Biscaia, a fost desigur influenţat de colonii veniţi din Atlantida, acum 25.000 de
ani!

Vrăjitoria, al cărei simbol este pălăria conică, a fost puternică în epoca Cro-Magnon
printre indigenii din Insulele Félicité, din Canare, şi printre toate populaţiile vechi ale
continentului american. E limpede că această formă de vrăjitorie nu a ajuns în America
prin intermediul Asiei ci că ea exista, din timpurile cele mai îndepărtate, în Europa şi în
America, în timpul "ultimelor ore" ale Atlantidei. Folosirea "dispozitivului" conic a fost
denaturată. Boneta ascuţită a servit ca instrument de exaltare şi amuzament: benefică la
origine ea a devenit, cu timpul, prin utilizare greşită, un adevărat mijloc de "intoxicare"
spirituală.

Zeul egiptean Osiris purta coroana albă a Sudului, de formă conică; pentru indienii
Chippewa din America de Nord corturile, tot de formă conică, îşi păstrează şi azi marea
lor putere şi magie spirituală. Deşi erau solid ancorate în sol, există martori care le-au
văzut agitate de zguduiri violente. Sunt urmele cunoştinţelor ştiinţifice secrete ale
Atlantidei, din epoca în care folosirea conurilor de forţă era o practică în vindecarea
deficienţelor mintale.

Istoria ne dă numeroase exemple de documente importante care au fost ascunse, spre a


scăpa de distrugere iminentă. Nici istoria Atlantidei nu face excepţie. Citim în Platon că
istoria Atlanţilor a fost scrisă pe tăbliţe de aur, care au fost "plasate la loc sigur, spre a fi
transmise posterităţii". Atlantida a dispărut, lăsând numai amintirea ei şi câteva insule -
Azorele, insula Sf. Paul, Tristan de Cunha), care înainte fuseseră culmi muntoase.
Supravieţuitorii au plecat către Egipt unde fusese deja întemeiată o mare civilizaţie, cu
circa 24.000 ani î.I.Ch.

"Şi a venit o zi, când s-a ridicat un Altar lui Yahve în mijlocul ţării Egiptului şi aproape
de frontiera sa, s-a ridicat o "stelă lui Yahve" (Isaia XIX: 19).

Marea Piramidă se găseşte exact în centrul geografic al Egiptului de Sus şi de Jos. Ea


este, astfel, "în mijlocul" teritoriului Egiptului şi "aproape de frontiera sa ", cea care
separă cele două regiuni.

Marea Piramidă este o fantastică enciclopedie a ştiinţelor fizice şi a cunoaşterii astrale. În


acest monument incomparabil sunt simbolizate ştiinţa numerelor, a greutăţilor, a
măsurilor, a astronomiei, a astrologiei, şi misterele ascunse ale fiziologiei.

Piramida Altar, în mijlocul ţării Egiptului, a fost construită de mari arhitecţi veniţi din
Atlantida şi supervizată de vizitatorii din alte lumi. Ei aveau înţelepciunea care i-a făcut
să rezolve Misterul Misterelor... "Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu".

În momentul de faţă nimic nu dovedeşte că Marea Piramidă (a lui Kheops) a fost înălţată
în timpul celei de a 4-a Dinastii. Caracteristicile sale extraordinare, diferite de ale tuturor
celorlalte piramide, îi conferă o importanţă mult mai mare decât aceea a unui simplu
monument funerar. Împlinirea unui proiect atât de grandios reflectă o foarte mare
iscusinţă în tehnica construcţiei. Toţi savanţii o recunosc. Lucrarea este o perfecţiune.
Ceea ce pledează în favoarea ideii că o civilizaţie avansată exista deja în Egipt, cu mii de
ani înaintea perioadei istorice propriu-zise a acestei ţări!

Se va descoperi (în mod sigur, şi într-un viitor foarte apropiat) că Marea Piramidă
cuprinde numeroase camere secrete şi că intrarea sa adevărată se află sub statuia tăcută a
celui care seamănă cu un Leu, dar care este totuşi, un OM: SFINXUL! El nu va mai
rămâne multă vreme tăcut. Venită din cer pentru a învinge natura animală, permiţând
astfel rasei umane să dăinuiască şi - în timpurile foarte îndepărtate ale "Epocii de Aur" -
să creeze fiinţe perfecte, Puterea aceasta a ajutat la construcţia unui monument capabil a
rezista ravagiilor timpului şi destinat să servească drept far călătorilor care porneau pe
Marele Drum; un drum îngust şi tăios ca lama de brici, o cărare presărată cu pietre ce
răneau picioarele. Dacă drumeţul e neşovăielnic, pietrele devin mai rare; apare o iarbă
verde şi moale, răsar flori minunate pe marginile drumului; inima neofitului se umple de
bucurie şi curaj; el se întremează, înaintează un pas, apoi mai face un altul şi-şi reia calea,
cu ochii mereu la steaua care străluceşte în depărtare.

Incomparabila Mare Piramidă ne arată ceea ce a fost făcut în secolele trecute, ceea ce
trebuie făcut în prezent şi ceea ce va trebui săvârşit de către generaţiile viitoare, înainte ca
întreaga omenire să îngenuncheze la picioarele lui Dumnezeu, Perfecţiunea Ultimă. Căci
toţi sunt copiii lui Dumnezeu. Şi noi suntem toţi - copiii Săi.
În Camera Regelui, care se află în partea cea mai înaltă a Piramidei - descoperită în zilele
noastre - se găseşte un obiect absolut unic. I s-au dat felurite nume, de la acela de
sarcofag, până la acela de cufăr pentru seminţe. În realitate este "o ma-trice într-o altă
matrice" - un caliciu sacru - figurând glanda pineală (epifiză) prezentă în orice creier
uman. Acest receptacul, care se află în Camera Regelui, este deschis, pentru totdeauna,
aşteptând cu răbdare preţioasa comoară - împlinirea ce va fi adusă de Noua Eră.

"Sarcofagul" nu a fost destinat de desăvârşiţii lui constructori pentru a primi un trup de


mort! Iar Piramida, care a fost construită deasupra unei "anomalii magnetice" naturale,
amplifică, prin forma ei piramidală, conică, forţa naturală; ea devine, astfel, un
instrument de mare energie şi forţă cosmică.

Acesta este motivul pentru care, în Camera Regelui, at-mosfera şi temperatură sunt atât
de ciudate: un frig precum cel al morţii pătrunde până-n măduva oaselor! Şi dacă este
lovit sarcofagul, sunetul propagat nu-şi are corespondent în nici o gamă cunoscută! Dacă
cineva ajuns până în "valea umbrelor" ar muri, simplul fapt de a fi plasat în acest
receptacul deschis ar fi suficient pentru a-1 readuce la viaţă!

Mai târziu această forţă naturală a Piramidei a scăzut, şi cei care erau iniţiaţi în Misterele
Sacre erau aşezaţi în "sicriul" ei de piatră, care reprezenta - simbolic - Puterea ei
originară. Ritualul semnifica faptul că neofitul era "condus" către "o nouă viaţă", căci
"trebuie să te naşti a doua oară!"

Savanţii au determinat că emană încă o uşoară forţă magnetică din această gigantică
structură, dar în prezent ea este insuficientă pentru a permite trecerea de la moarte la
viaţă.

Camera Regelui şi Camera Reginei sunt aşezate, una faţă de cealaltă, în aceeaşi poziţie în
care este aşezată glanda pineală în raport cu cea pituitară (hipofiza). Niciodată nu a fost
descoperită vreo urmă de sistem de iluminat, fiindcă era inutil. Constructorii perfecţi se
bucurau de ochi "care vedeau tot" şi erau ei înşişi o lumină, Strălucirea ochiului lor
interior ilumina tot ce se afla în interiorul templului.

Aproape de vârful Marii Piramide se află camera cea mai secretă. Ea conţine scrieri ale
tuturor civilizaţiilor lumii. O moştenire pentru umanitate, pe care omul modern o poate
abia cu greu concepe! Odată cu Era Nouă, când Semnul Fiului omului va fi vizibil pe
ceruri, TOATE lucrurile se vor revela. Şi, din nou, în decursul secolelor, omenirea va
atinge acelaşi nivel atins de constructorii Marii Piramide, acum 26.000 de ani...

Ici şi colo, ochii unora încep a se deschide, viziunea lor asupra lucrurilor devine mai
subtilă, celulele creierului lor încep să vibreze către acea Armonie, care era, pentru cei
vechi, o blândă şi pătrunzătoare "muzică a sferelor". Şi când va fi sosit acea "Vârstă de
Aur", ne vom putea alătura şi noi acestui mare imn de bucurie şi cânta laude Celui Prea-
Înalt, DUMNEZEULUI care ESTE ÎN NOI!
Singurele hieroglife găsite în Piramidă sunt însemnele unor constructori, imprimate pe
pietre înainte ca ele să fi fost asamblate. Multe dintre ele au fost puse invers, ori
deteriorate în momentul montării pietrelor.

Kheops nu ar fi permis niciodată un asemenea lucru, dacă ar fi fost el adevăratul


constructor al Piramidei! Scoicile marine prezente la baza Piramidei dovedesc, totodată,
că a fost ridicată înaintea unei mari inundaţii. Această teorie se sprijină pe tradiţii arabe,
care adesea au fost greşit interpretate. Aşadar, Piramida a fost construită înaintea marilor
inundaţii determinate de scufundarea finală a Atlantidei. Catastrofa a dat naştere unei
ridicări de valuri, care au acoperit ţărmul şi unele regiuni spre interior. Fenomenul s-a
petrecut cu circa 24.000 de ani î.I.Ch. La acea epocă, marele savant atlant TOTH a venit
în Egipt pentru a ajuta la proiectul pus în lucru de către vizitatorii din spaţiu. La începutul
fiecărui nou CICLU COSMIC (fiecare durând aproximativ 26.000 de ani), va fi construit
un edificiu asemănător. Sfinxul a fost realizat cu mii de ani după aceea, de către lucrători
egipteni, cum o dovedeşte stilul operei. Adevărata intrare a Piramidei a fost acoperită,
astfel, de Sfinx... un lăcaş secret al LEULUI. Aceasta, pentru a împiedica pe intruşii unei
epoci de tenebre să profaneze mormântul sacru. Trecerea care conducea spre Camera
Regelui şi la alte camere mai secrete a fost închisă cu mii de ani înaintea erei creştine; din
această cauză, după aceea, toţi cei care au fost admişi în Misterele Piramidei au primit
iniţierea în galeriile subterane - necunoscute astăzi. Fără aceste galerii nu ar fi fost posibil
să se intre sau să se iasă, de vreme ce singura intrare de la suprafaţă era închisă complet
de blocurile peretelui exterior. Intrarea secretă - acoperită de masa Sfinxului, OMUL-
LEU - va fi scoasă la iveală în anii ce vor veni.

Altădată, accesul la temple - sub Sfinx - era închis cu o poartă de bronz, al cărui
mecanism secret era învăluit într-un respect general - un soi de teamă religioasă îi asigura
inviolabilitatea, mult mai bine decât ar fi făcut-o o pază înarmată. În interiorul Sfinxului
s-au tăiat galerii ce duc la partea subterană a Marii Piramide. În aceste temple ascunse
sub pământ se găsesc în prezent manuscrise alcătuite pe tăbliţe de argilă sau de metale
preţioase şi pe suluri de papirus.

Piatra de încununare era ea însăşi o piramidă în miniatură, din aramă pură! Este metalul
simbolic al Venusului, aşa cum Crux Ansata (Ankh) - simbolul eternităţii - este simbolul
planetei Venus. Această stranie calitate i-a conferit poziţia ei de piatră unghiulară.

Cei vechi spuneau: "Arama este mai preţioasă ca aurul!"

Orice călător care intra în Egipt vedea de departe un imens triunghi, lucind, ca o flacără, a
cărui strălucire albă se reflectă pe toate cele patru laturi ale Piramidei; în vârf era o
flacără magnifică, sclipitoare, care părea să se ridice, atunci când razele soarelui
prefăceau arama într-o lumină aurită orbitoare!

A fost locul unde a început pregătirea, care trebuia să ducă la revelaţia lui ATON. Marea
Piramidă este CASA LOCURILOR SECRETE, prima construcţie ridicată spre a primi
totalitatea adevărurilor secrete care sunt fundamente sigure ale tuturor ştiinţelor şi ale
tuturor artelor.
"Iluminaţii" antichităţii traversau culoarele şi camerele mistice. Trecând pragul porţii, ei
erau oameni; când ieşeau, deveneau ZEI.

Piramida este locul "celei de-a doua naşteri", "Matricea misterelor".

Tradiţia spune că undeva, în adâncurile ei, trăia o fiinţă care se numea "Locuitorul". Era
un înţelept cu cap de leu, pe care puţini oameni 1-au zărit.

Unele legende povestesc că la origine, când omul a ajuns pe Pământ, acum milioane de
ani, el a luat o înfăţişare animală. Întâi, pe aceea a unei "pisici" uriaşe, şi mai târziu, pe
cea a unei maimuţe. Marele Sfinx al Egiptului, care are corpul unui leu şi cap omenesc,
consemnează această prodigioasă tranziţie, care a avut loc în vremuri mult îndepărtate.

S-a spus deja că TOTH Atlantul a ajutat la realizarea Piramidei. Celelalte piramide,
ridicate mai târziu, au fost imitaţii mai mici şi nu atât de perfecte, realizate de egipteni.
Toth a aşezat manuscrise secrete şi cele douăsprezece tăbliţe de smarald ale sale în Marea
Piramidă.

Mai târziu, în timpul domniei agitate a lui Horemheb (1346-1322 î.I.Ch.), tăbliţele
acestea au fost scoase din Piramidă şi expediate marilor preoţi Maya din America
Centrală, care le-au aşezat sub altarul unuia dintre marile temple ale Zeului Soarelui din
ţara lor.

După cucerirea spaniolă, oraşele au fost părăsite şi comorile templelor uitate.

Toth a mai ascuns în Piramidă şi alte scrieri şi instrumente ale Patriei-Mamă Mu şi ale
Atlantidei. Aceste scrieri explică cum au trăit "Fiii Luminii" printre cei vechi. Ei nu
semănau cu fiii oamenilor, decât atunci când doreau să îmbrace aparenţa materială. Apoi,
"o bucată dintr-o stea" a căzut asupra Atlantidei şi a distrus-o.

În însemnările sale, Toth descrie cum aceşti "Fii ai Luminii" "îşi folosesc bagheta,
dirijând cu ea o rază vibratorie". Pare o aluzie la puterea "vril "-ului, utilizat de numeroşi
regi şi prinţi ai Egiptului în anii următori!

În timpul celei de-a 3-a Dinastii (anul 3.000 î.I.Ch.), Toth s-a încarnat în Egipt, devenind
Iemhotep, arhitectul Regelui Zoser. Mai târziu Egiptenii l-au zeificat, declarându-l Zeul
Ştiinţei şi al Medicinei; a fost identificat şi cu Toth, Scribul Zeilor. Ceea ce era corect,
deoarece el era Toth. Numele său, Iemhotep, înseamnă "cel ce vine în pace". În timpul
domniei lui Zoser el a descoperit baghetele-vril, pe care le ascunsese în Marea Piramidă
pe vremea când era Toth. Iemhotep a fost zeificat, fiindcă a revelat marea putere a vril-
ului în perioada reîncarnării sale, şi a realizat numeroase minuni, gratie acesteia. Toth
spune, în tăbliţele sale de smarald: "În vârful Piramidei, am aşezat "cristalul" care-şi
trimite raza în "Spaţiu-Timp" şi care captează forţa ce vine din eter"... Cristalul era."piatra
unghiulară" din Aramă Pură!
Toth mai spune că Marea Piramidă a fost copiată după piramida naturală de forţă telurică
care arde veşnic şi că, din cauza aceasta, ea va dura dincolo de secole.

Una dintre tăbliţele de smarald menţionează: "De mult, în trecut, foarte departe în Spaţiu-
Timp, Copiii Luminii şi-au coborât privirile pe Pământ; văzând pe copiii oamenilor
supuşi şi prizonieri ai "Forţei venite din Adâncuri", ei au înţeles că omul nu se va putea
ridica de la pământ către Soare, decât eliberându-se de această sclavie. Pentru a-i ajuta, ei
au venit pe Terra şi s-au încarnat în trupuri asemănătoare celor omeneşti. "Maeştrii
tuturor lucrurilor" au spus, apoi: "NOI suntem aceia care am fost creaţi din pulberea
spaţiului, împărtăşind viaţa întregului Infinit, trăind în lume precum copiii oamenilor,
asemeni copiilor oamenilor, şi totuşi, Diferiţi..."

Toth ştia că toţi oamenii sunt fiinţe spirituale, în esenţa lor, căci spune: "omul este o
STEA legată de un corp! OMUL s-a născut în spaţiu: este un copil al Stelelor! Omul este
o Flacără înlănţuită de un munte!"

Constructorii Marii Piramide au îngropat una dintre marile lor nave spaţiale la baza
acesteia. Puterea ei s-a adăugat celei a monumentului. Toth se referă la acest fapt când
menţionează: "Adânc în sol, aproape de fundaţii, a fost îngropată o navă spaţială care
aşteaptă momentul când omul se va elibera. Deasupra navei spaţiale va fi ridicat un reper
sub formă de LEU, asemănător, totuşi, OMULUI".

Această zestre de cunoaştere nu s-a pierdut niciodată cu toate că, în epoci de tenebre,
omul a uitat-o. Ne apropiem acum de momentul în care înţelepciunea ascunsă va fi din
nou sprijinul esenţial - religios şi filosofic - al lumii.

Ora judecăţii dogmelor va suna curând; camerele secrete ale CASEI LOCURILOR
SECRETE se vor redescoperi nu peste multă vreme. În aceste culoare atemporale vor
răsuna din nou cântecele celor ILUMINAŢI şi toţi oamenii care caută ADEVĂRUL îl vor
găsi.

"Confreria Binelui", care a parcurs un drum lung şi anevoios spre a ajunge în Egipt,
trecând prin continentul MU şi Atlantida, ni se dezvăluie iarăşi.

Dar, înaintea ZORILOR, este din ce în ce mai necesară o PREGĂTIRE.

Această lucrare în Lumină trebuie să fie desăvârşită de-a lungul a numeroase încarnări. E
aproape imposibil de vorbit amănunţit despre un astfel de travaliu, întins pe o durată atât
de îndelungată. Aşadar, în cartea de faţă nu vom vorbi decât despre VIEŢILE cunoscute
în ISTORIE.

De exemplu, în jurul anului 1800 î.I.Ch., Avraam - tatăl tuturor evreilor şi primul mare
patriarh - era contemporan cu Hammurabi - Regele Imperiului Babilonian. Avraam
plecase din Ur, în căutarea unei ţări unde ar putea întemeia o naţiune eliberată de orice
idolatrie. Cunoscut sub numele "Amrafel" în Geneză (cap. XIV), Regele este în realitate
Hammurabi şi Avraam îl întâlnise personal în Ur.
"Codul de Legi" al lui Hammurabi provine direct de la Avraam. Regele babilonian şi-a
adunat scribii şi le-a dictat legile regatului său, apoi a poruncit să fie săpate pe coloane de
piatră cu aspect de stelă funerară, care au fost trimise în principalele oraşe. Aceste stele îl
reprezentau pe Hammurabi primind legile de la Zeul-Soare Shamash. Regele a fost un
mare protector al învăţăturii şi domnia sa a înregistrat o perioadă de intensă activitate
literară. E de mirare atunci că Hammurabi, al cărui cod de legi seamănă cu legislaţia
israeliţilor, s-a reîncarnat mai târziu în Moise, primul legislator al Israelului?

Când Aavram s-a îndreptat spre Sud, venind din Bethel, a trecut aproape de Ierusalim,
unde l-a vizitat pe Sem (fiul cel mare al lui Noe). Sem nu era altcineva decât preotul-rege
al Salem-ului (Ierusalim), numit ca rege Melchisedec!

Vechile tradiţii spuneau că Sem este un supravieţuitor al Potopului, aflat în viaţă, încă, în
epoca lui Avraam... omul cel mai bătrân de pe Pământ!

Din cauza foametei Avraam a plecat în Egipt, trecând prin sudul ţării, şi a rămas acolo
până ce foametea a încetat. Faraonul Egiptului era în vremea aceea. Senusert II din
Dinastia a 12-a. La Beni Hasar se păstrează şi azi o sculptură care reprezintă vizita
călătorilor semiţi - veniţi din Asia - la curtea Faraonului, ca şi cum ar fi vorba despre un
eveniment de mare importanţă. Este o mărturie a vizitei lui Avraam în Egipt.

Când Sara, soţia lui Avraam şi mama lui Isaac, a murit, a fost înmormântată în peştera
Machpelah, pe versantul vestic al Hebronului. Acum, în locul acela se înalţă o moschee
mahomedană. Ea cuprinde pietrele funerare ale lui Avraam, Isaac, Iacov, Sara, Rebeca şi
a lui Lea. Are practicată o deschizătură circulară, care conduce la o peşteră subterană,
adevărata peşteră Machpelah. Nimeni nu a intrat acolo, de peste 600 de ani!

Manuscrisele lui Avraam, Isac şi Iacov acolo vor fi găsite, ceea ce va declanşa proteste şi
nelinişti teologice de pretutindeni!

Suntem, în acest moment, la secvenţa emigrării în Egipt -epoca lui Iosif, cel cu "mantia
de mai multe culori". Această mantie deosebită era un semn de favoare, dovedind intenţia
lui Iacov de a-i acorda lui Iosif "Dreptul celui mai vârstnic", deşi Iosif era cel de-al II-lea
fiu al său. El era, totuşi, întâiul fiu al Raşelei, soţia preferată a lui Iacov; de aceea, şi Iosif
era fiul său favorit. La vârsta de 17 ani, din pricina geloziei fraţilor săi, el a fost vândut în
Egipt. Era foarte pur, de o frumuseţe rară, şi avea un dar extraordinar de a conduce, ca şi
însuşirea de a găsi partea cea bună din situaţiile dificile. Iosif a trăit 13 ani în casa lui
Putifar. La 30 de ani a devenit Vizir al întregului Egipt. A murit la 110 ani.

Aşa s-a făcut că Iosif a ajuns să deţină locul al 2-lea în Regat, după Faraonul Apepa I
(Apepa Auserra sau Apofis), cam în al 17-lea an al domniei acestuia (1761 î.I.Ch.). Marea
perioadă în cursul căreia a fost pregătit CUVÂNTUL a atins apogeul în 1761 î.I.Ch., în
momentul în care Faraonul îl proclama de Iosif SHALIT (Vizir) al întregului Egipt.

Au trebuit milenii, ca această perioadă să atingă punctul culminant.


Iosif- care fusese sclav - ajunge să simbolizeze culmea cea mai înaltă a cunoaşterii
spirituale.

Apepa I a devenit Faraon al Egiptului în 1777 î.I.Ch. (a 15-a Dinastie). Acest mare
conducător s-a reîncarnat mai târziu ca Amenhotep III, tatăl lui Aknaton!

"Iosif" înseamnă "Cel pe care Iehova îl va mări; el se va înălţa treptat, mergând din
perfecţiune în perfecţiune!"

Şi a progresat, într-adevăr, de vreme ce a devenit mai apoi Hammurabi, cel care a avut
misiunea să-şi conducă poporul afară din Egipt, după cum tot el, sub o altă înfăţişare, îl
călăuzise în Egipt.

Faraonul 1-a numit pe Iosif Cafnat-Paneah (Geneza, XII:45), ceea ce desemnează


"Descoperitor de taine".

Cu toate că într-un capitol ulterior vom reveni detaliat asupra acestei chestiuni,
menţionăm aici că, după Biblie, perioada cât a stat în Egipt poporul lui Israel este când
400 de ani, când 430!

După Etienne, perioada respectivă ar fi de 400 de ani. În Cap. XV al Genezei citim: "Să
ştii că urmaşii tăi vor fi străini într-o ţară care nu va fi a lor, vor fi sclavi; şi vor fi
persecutaţi timp de 400 de ani; şi vor pleca apoi cu mari bunuri (Geneza XV: 13-14).

Iar în Exod (Cap. XII:40): "Copiii lui Israel au stat în Egipt 430 de ani".

Iacov, împreună cu toţi fraţii lui Iosif, cu familiile şi turmele lor, s-au dus în Egipt în 1752
î.I.Ch., al 26-lea an al domniei lui Apepa I.

Plecând de la această dată, vom scădea durata tradiţională de 430 ani, obţinând anul 1322
î.I.Ch. (anul morţii lui Horemheb) ca dată a Exodului.

Dacă preluăm ca dată de bază durata de 400 de ani, obţinem anul 1352 î.I.Ch., epoca
domniei tânărului Rege Tutankamon.

Vom arăta mai departe că ambele date sunt valabile pentru fixarea datei întoarcerii
copiilor lui Israel în patria lor şi că, în realitate, nu a existat niciodată un Faraon al
Exodului!

Iosif a fost mai întâi servitor în casa lui Putifar, care era prinţ al gărzilor şi preot al lui
ON. El era ofiţerul Faraonului şi l-a cumpărat pe Iosif la Median. Trebuit reţinut că acest
Putifar, care apare în Cap. 37 al Genezei, este acelaşi cu Putifar din Cap. 41, numit aici
Poti-Fera. Iată-l pe Iosif - aflat în închisoare o scurtă perioadă de timp - ajungând mai
târziu Şef al întregului Egipt, ca Shalit. Termenul de "Shalit" semnifică "Stăpânul"
("Maestrul", "Învăţătorul") şi prefigurează apariţia marilor profeţi.
Iosif în Egipt reprezintă lumea gândirii sau manifestarea unei idei spirituale elevate.
Reprezintă, totodată, şi percepţia noastră cea mai înaltă privind ADEVĂRUL, acţionând
asupra lumii formelor şi conferindu-le o stare mai ordonată.

Putifar avea o fiică, pe nume Asenath ("Consacrată lui Neit"). Iosif a văzut-o adesea în
casa tatălui ei, iar Faraonul i-a dat-o de soţie. Ea a fost mama lui Efraim şi a lui
Maaasseh. Asenath fusese, într-o reîncarnare precedentă, "Doamna Soarelui" - femeia-
istoric din continentul Mu. La rândul său, într-o existenţă anterioară, Iosif fusese Prinţul
domnitor din Mu.

Din acest moment, pentru cuplul acesta începe o asociere care avea să dăinuie de-a lungul
a numeroase vieţi şi în numeroase lupte.

Povestea "Celor doi fraţi", transmisă pe un papirus vechi, care se păstrează azi la British
Museum, a fost scrisă în vremea domniei lui Seti II (1214 -1210 î.I.Ch.), din a 19-a
Dinastie. Ea prezintă o mare asemănare cu istoria lui Iosif şi a soţiei lui Putifar. (Cât a
trăit în casa lui Putifar, Iosif a intrat în conflict cu soţia acestuia, care l-a pârât bărbatului
ei, iar Putifar l-a băgat, pe acest motiv, pe Iosif la închisoare). Incidentul care a inspirat-o
este consemnat în arhivele Curţii Egiptului şi constituie dovada prezenţei lui Iosif aici.
Există, de asemenea, şi statui care-l reprezintă pe Iosif ca scrib! Ele vor fi descoperite în
interiorul Marii Piramide - în templul existent sub Sfinx - şi în Palatul lui Iosif la ON
(Palatul lui Iosif a fost descoperit de Sir Francis Petrie, în 1912).

Templul din ON - care a fost construit "pentru a dura o veşnicie" - era, la vremea aceea,
templul plasat cel mai la nord, în Delta Nilului. ON era numele egiptean al Heliopolis-
ului şi mai era numit ON-MEHIT ("ON de la Nord"), spre a-l distinge de "ON de la Sud".
Iosif şi Asenath au venit deseori la acest templu care, din păcate, nu a durat "o veşnicie".
Tot ce a mai rămas din construcţia lui măreaţă - pe atunci în grija marelui preot Putifar -
este o coloană de granit roşu, "obeliscul din On", ridicat de Senusert I (Sesostris din a 12-
a Dinastie), înaintea venirii lui Avraam în Egipt.

Tot ce au întreprins Iosif şi Asenath a pregătit CUVÂNTUL Tatălui Infinit, "pentru a dura
veşnic" printre oameni. Reţineţi: acesta a fost punctul culminant al acestei perioade, a
PREGĂTIRII.

În vremea aceea, în Egipt, cel care va fi mai târziu Tutankhamon, Faraon din a 18-a
Dinastie, trăia pe malurile Nilului, într-o totală sărăcie.

Ce paradoxale sunt vieţile oamenilor! Să fii o "ruină" umană, ignorată de toţi, pe malurile
unui râu sacru, cu gunoaiele Egiptului drept hrană, şi să devii un Faraon, stăpân peste cel
mai frumos dintre tronurile lumii, câteva secole pământene mai târziu!

Această "epavă" fusese însă Merk, de pe "Navele de Lumină", venit în vechiul Mu, în
ceasurile lui cele mai întunecate!
Mulţi se vor întreba: "Care e raţiunea că toate aceste entităţi au cunoscut încarnări atât de
glorioase?" Dar ei n-au fost întotdeauna mari, nici întotdeauna Faraoni!

Alţii vor spune: "Dacă au fost de atâtea ori regi şi prinţi, de ce a trebuit, în alte vieţi, să
devină cei mai umili?"

Trebuie să ştim că cel care apare sub o înfăţişare superbă şi având înalt rang social poate
să nu însemne mare lucru, pe plan evolutiv! Ajuns rege, un individ se poate dovedi un
tiran monstruos. Sau, rămânând sărac, un individ - considerat cel mai umil dintre toţi -
poate deveni, între ai săi, un mare om şi poate străluci în tenebrele epocii sale. Cei pe care
Istoria i-a numit "mari", în ochii Celui Atotputernic pot să nu fie atât de "mari". Dar toţi
aceia pe care Istoria i-a uitat... miile de bărbaţi şi femei care au purtat torţa Adevărului
de-a lungul timpului şi secolelor sângeroase? O viaţă petrecută sub aparenţe umile poate
să fi făcut servicii mult mai mari decât una trăită sub aparenţa unui Prinţ lipsit de
autoritate.

Umil în aparenţe, cel care avea să devină peste secole Tutankhamon, trăind în timpul lui
Iosif, a mers de multe ori la Templul lui On condus de Asenath, care l-a instruit. Mai
târziu, el a ajutat la ascunderea scrierilor lui Iosif în Palatul din On. Faptele împlinite de
el spre binele omenirii au fost mult mai importante decât acelea săvârşite cu secole mai
apoi, când a stat pe tron şi a purtat pe capul lui cel tânăr "dubla coroană" a Egiptului de
Sus şi de Jos. Căci, ajuns Faraonul Tutankhamon, a fost un slab conducător.

După aceea, Iosif a murit şi trupul lui a fost dus la Hebron, pentru a fi îngropat. Când era
pe moarte, a cerut fraţilor săi să jure: "Când tribul lui Israel se va întoarce în Ţara
Canaanului, va trebui să ducă şi oasele lui Iosif din Egipt". (Exodul, XIII:19).

Dar, au făcut-o oare?

Vom vedea mai târziu!

Dumnezeu a vrut ca, o vreme, Israel să fie hrănit cu învăţăturile civilizaţiei egiptene, mai
avansată în acea epocă.

Să parcurgem istoria Egiptului din timpul lui Iosif până la domnia lui Ahmoz I,
întemeietorul celei de a 18-a Dinastii, în 1580 î.Ch.

Ahmoz I este foarte important, nu numai fiindcă a fondat cea mai mare dinastie
egipteană, ci pentru că a fost contemporan cu David şi cu fiul acestuia, Solomon!
Afirmaţia aceasta va şoca, desigur, pe toţi erudiţii Bibliei!

Într-adevăr, în general se admite că Regele David a domnit de la 1010 la 970 î.I.Ch. şi că


Solomon i-a urmat în 970. Construcţia faimosului templu datând din 966 î.I.Ch.

Cu toate acestea, manuscrise foarte vechi, care se găsesc în misterioasa Şcoală din Anzi,
aproape de Lacul Titicaca, în Peru, dau o versiune cu totul diferită!
Se spune, într-adevăr, că David şi fiul său Solomon au trăit cu 5 sau 600 de ani mai
devreme decât se crede.

Pentru a-mi argumenta afirmaţia, voi cita o autoritate în materie - dr. J.McKee Adams,
profesor de arheologie Biblică: "...în vremea domniilor liniştite ale lui David şi Solomon,
puterile străine privesc cu respect spre Ierusalim. Dar, foarte curios, examinând
monumentele care au rezistat până-n zilele noastre, nu găsim nici cea mai mică aluzie la
David sau la Solomon şi, bazându-ne pe această tăcere, am fi îndreptăţiţi să presupunem
că suveranii evrei nici nu au existat. Pe de altă parte, o astfel de concluzie ar fi complet
nejustificată. Putem fi siguri că mărturiile evreilor, care vorbesc despre faptele
excepţionale ale lui David şi Solomon, nu sunt inventate şi că ele pot fi considerate ca
documente autentice despre monarhi care au existat în realitate".

Dr. Adams mai spune: "... Se mai păstrează, însă, foarte puţine mărturii din această epocă
biblică. În afara scrierilor vechiului Testament, întreaga perioadă apare aproape goală, în
ceea ce priveşte poporul evreu. În acel moment din Istoria Civilizaţiilor, evreii treceau
unul din acele "momente obscure", în cursul cărora erau necunoscuţi sau stăpâniţi de un
alt popor, situaţia a doua fiind cea mai frecventă".

Nu este "curios" că nu găsim nici o aluzie la David sau Solomon pe monumentele datând
cu o mie de ani înaintea erei creştine, deoarece ei au domnit cu secole înainte!

"Monarhii evrei" au existat, este adevărat, dar au trăit în alt moment.

"Mărturiile istorice" ale evreilor, care vorbesc despre David şi Solomon, nu sunt
inventate, dar ele se înşeală punând această perioadă în anul 1.000 î.I.Ch. Vechiul
Testament este singura sursă de informaţie asupra celor doi regi de care dispunem; ceea
ce înseamnă că orice încercare de a regăsi o urmă a prezenţei lor în perioada care li se
atribuie tradiţional ar fi zadarnică. Dacă am căuta, însă, astfel de urme în timpul domniei
lui Ahmoz I, în 1560 î.I.Ch., am găsi dovada certă a existenţei lor!

Dr. Immanuel Velikovski, în lucrarea sa "Secole de Haos", pune această problemă


delicată şi demonstrează, alungând umbra îndoielilor oficiale, că epoca în care a trăit
David a fost aceea a lui Ahmoz I şi cea a lui Solomon a fost epoca celebrei Hatşepsut,
Regina Egiptului.

Epoca lui Tutmes III a fost paralelă cu a lui Roboam - care era fiul lui Solomon - şi a lui
Jeroboam, rivalul său.

Dr. Velikovski ia ca punct de plecare simultaneitatea catastrofelor naturale, descrise în


"Cartea Exodului", şi în papirusul "Ipuwer" egiptean. El arată că Istoria Lumii este cu
totul diferită de ceea ce ni s-a spus!

Ar fi fost posibil, oare, ca un rege atât de renumit, ca Solomon, să fi fost omis din istoria
propriei sale epoci? Ca numele său sau evenimentele importante ale domniei sale să fi
trecut neobservate în "ochii" contemporanilor său?
Desigur că nu!

Totuşi, nici un cercetător al Istoriei Antice nu ar îndrăzni să deplaseze Istoria Regilor


Ierusalimului, nici un singur secol - cu atât mai puţin cu şase! - spre a nu răsturna toate
datele şi conceptele stabilite.

Una din două: ori şase sute de ani au "dispărut" din istoria poporului evreu, ori şase sute
de ani s-au cufundat în Istoria Egiptului şi, tot atât de bine, în cea a altor popoare!

Eroarea, aşadar, nu e a Istoriei, ci a istoricilor! Iar eroarea lor fantastică şi de necrezut a


dus la transformarea Istoriei lumii Antice într-una de "secole de haos".

Intenţia acestei lucrări nu este, însă, de a dezbate aceste probleme controversate. Cititorii
dornici de argumente pro şi contra vor citi cartea d-rului Velikovski. Intenţia noastră este
de a arăta că pe planeta noastră au venit anumite fiinţe - ce nu aparţineau Terrei - spre a
ajuta omenirea în eforturile ei de a trece din starea bestială în starea divină, şi că aceste
fiinţe s-au reîncarnat, în diverse momente ale Istoriei, în acest scop. Suntem mult mai
puţin interesaţi de date, decât de vieţi; cu alte cuvinte am dorit să căutăm a afla cine era
cine şi de ce. Ceea ce ne interesează aici, de asemenea, sunt numeroasele comori literare
ale lumii vechi, care au fost tăinuite şi a căror amplasare actuală constituie
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

După o mare catastrofă naturală, în timpul căreia fluviul "s-a schimbat în sânge" şi
Pământul s-a cutremurat, în Egipt a năvălit un popor cu numele Amu sau Hiksoşi. Ei au
invadat Egiptul fără nici o oprelişte, aducându-i pe egipteni în stare de sclavie, au distrus
manuscrise preţioase şi opere de artă, au ucis, au ars şi au condus în locul Faraonilor, cu o
ferocitate oarbă, barbară.

Amu sau Hiksoşii din Egipt, precum şi Amaleciţii evreilor şi Arabilor nu au fost popoare
diferite, ci una şi aceeaşi naţiune!

Forţele negative sau "rele"s-au încarnat în poporul Hiksos... acele forţe în permanentă
opoziţie cu Adevărul şi Cunoaşterea Universală.

Mai târziu, în Egipt, ele vor fi susţinătorii din umbră ai preoţimii lui Amon, reamintind,
într-un fel, de distrugerea continentului Mu şi a Atlantidei de către cei care luaseră
"Calea Rea". Tot aceste forţe au fost răspunzătoare de distrugerea marilor scrieri
purtătoare de Adevăr, în Lumea Veche şi cea Nouă. Ele sunt prezente şi astăzi,
întruchipate de Anticrist -reprezentat prin acei care vor să menţină popoarele Pământului
în lanţurile ignoranţei, care le determină să se masacreze cu miile pe câmpurile de luptă,
spre a-şi potoli setea de desfrâu, de cuceriri, şi a-şi realiza proiectele lor de dominare a
lumii.

*
Regele Saul a dus războiul de eliberare a Egiptului şi Israelului căci israelienii şi egiptenii
credincioşi aveau de sfărâmat, în vremea aceea, jugul impus de amaleciţii-hiksoşi. Saul a
reuşit marele act de bravură de a elibera estul ţării de teroarea cruzilor hiksoşi. Istoria nu-
1 menţionează totuşi, deşi a fost un personaj ieşit din comun, al cărui "caz" vă rămâne o
enigmă.

Îl admira pe David, cu toate că era gelos pe el. A fost blestemat de Samuel şi ultima luptă
pe care a dat-o a fost cu presimţirea teribilului său destin. În timpul acestei bătălii, fiului
lui Ionatan şi lui însuşi li s-au tăiat capetele.

Pe ruinele imperiului fabulos al amaleciţilor-hiksoşi s-au ridicat două regate libere şi


puternice: Regatul lui Iuda şi cel al Egiptului. Ele şi-au împărţit moştenirea lăsată de
puterea hiksoşilor, care a fost nimicită.

David a devenit Regele întregului Israel, iar în Egipt s-a urcat pe tron Ahmoz I, în 1580,
înainte de Christos (Dinastia 18).

David nu era înalt, era frumos, chiar foarte seducător, şi avea o forţă fizică ieşită din
comun. Era un războinic, prudent la vorbă, curajos, iubind muzica şi foarte pios. "David"
înseamnă "iubit", "îndrăgit". David semăna cu Iisus şi viaţa sa a anunţat-o pe cea a
omului perfect, Iisus Christos, care făcea parte din Casa lui David (neamul lui David).
David era păstor, ca Iosif înaintea sa, un păzitor al forţelor animale naturale; David îl
reprezintă pe Dumnezeu, de la care provine Adevărul Divin, născut în Natura Sa Divină.
Într-o altă existenţă, în Egipt, el fusese aşezat, ca rang, imediat "după Faraon".

De data aceasta, el a urmat acelaşi model de reîncarnare.

Iosif fusese sclav apoi şef al întregului Egipt, David a fost mai întâi păstor umil apoi a
devenit şeful israeliţilor.

Istoricii au persistat într-o confuzie privind popoarele lui Israel şi al lui Iuda, din Canaan.
Le va fi greu să admită vreodată că David a trăit în epoca în care israeliţii erau încă
reţinuţi în "Casa captivităţii" - în Egipt!

Cum ar fi putut fi David Rege al Israelului, când israeliţii erau încă sclavi într-o ţară
străină, iar Exodul se producea cu secole mai târziu?

Dacă David a fost contemporan cu Ahmoz I înseamnă această că el a domnit asupra


populaţiei din Canaan? Dimpotrivă! Trebuie să amintim că, atunci când Iacov cu familia
şi turmele lui au venit în Egipt, nu toţi locuitorii patriei lui i s-au alăturat. Mai târziu,
desigur, acest mic nucleu al populaţiei din Canaan s-a reîntors din Egipt spre Canaan,
numit "Ţara făgăduinţei". Dar israeliţii întorşi din Egipt, şi locuitorii Canaanului - cei
rămaşi pe loc - au fost unul şi acelaşi popor. Poporul denumit "al lui Iuda" îi cuprindea şi
el pe israeliţi, dar termenul a apărut abia în momentul în care Regatul lui Israel s-a
divizat. Rasial, cei întorşi din Egipt nu erau diferiţi de Iacov, de Iosif şi de alţi emigranţi
care s-au îndreptat spre sud.
Toţi ar trebui desemnaţi - mai simplu - prin termenul de "israeliţi", fie că erau din Egipt,
din ţara Canaan - sau, după divizarea regatului lor, din aceea a lui Iuda.

Iosif şi Asenath au PREGĂTIT ZORILE în Egipt; David şi Batşeba au PREGĂTIT


venirea MAESTRULUI (Domnului Nostru Iisus) adică ÎMPLINIREA, în Israel.

Momentul cel mai întunecat din viaţa lui David este cel în care, pentru a rămâne
împreună cu Batşeba, se face vinovat de adulter şi de crimă. Dumnezeu l-a iertat, dar a
pronunţat această sentinţă cruntă: "Acum, sabia nu se va mai îndepărta de casa ta
niciodată" (Cartea a 2-a, Samuel, XII: 10). David a cules ceea ce a semănat, şi chiar mai
mult decât atât! A fost o "recoltă" lungă şi amară! Fiica sa, Tamar, a fost violată de
propriul ei frate Amnon, care, la rândul lui, a fost asasinat de fratele său Absalon. Absalon
a condus o rebeliune contra tatălui său şi a fost ucis în timpul unei bătălii. În ultimii ani
de viaţă, domnia glorioasă a lui David a fost întunecată de tulburări neîncetate. Chiar unii
dintre Psalmii săi (precum Psalmul XXXII şi al LI-lea) au luat naştere din această
experienţă amară.

David a cunoscut toate slăbiciunile omeneşti. A fost impulsiv, înclinat spre greşeală. A
săvârşit anumite păcate, însă a fost devotat trup şi suflet lui Dumnezeu, în toate
rugăciunile sale şi în laudele sale.

Batşeba trebuia să devină soţia lui David, pentru că aşa era prefigurat în Marele Proiect.
Ea fusese Asenath, soţia lui Iosif, şi trebuia să-l nască pe Solomon. Când s-a născut
Solomon din unirea lor, atunci iubirea - prin împlinirea ei - a adus Pacea.

"Batşeba" înseamnă "a şaptea fiică" - şapte fiind număr perfect. "Sheba" este forma
veche a cuvântului ebraic "a jura pe cifra şapte", jurământ prin care se afirmă că
promisiunea va fi ţinută.

Mai târziu, numele ei a fost schimbat în acela de "Betshua", nume care are o mai mare
încărcătură spirituală. În timp ce "sheba" înseamnă "jurământ de realizare", "shua" arată
împlinirea lui. Când era măritată cu Urie, ea jurase că îl va lua de soţ pe David. Şi-a atins
ţelul, şi-a ţinut jurământul, deci, s-a îndreptat către împlinirea destinului ei din acea
secvenţă temporală şi sub acea încarnare.

Înainte de a muri, David şi-a amintit de legenda-proorocire: "Atâta vreme cât va exista
rasa lui Amalek, faţa lui Dumnezeu va rămâne ascunsă - aşa precum a fost - şi El nu Şi-o
va mai dezvălui decât atunci când rasa lui Amalek va fi distrusă, căci nu va mai fi război
atunci".

După secole, se pare că ne apropiem de momentul când "rasa Păcatului" va fi înfrântă; nu


va mai fi război şi omul va fi, în sfârşit, liber. Atunci, abia, "Faţa lui Dumnezeu" se va
dezvălui. Bethleem (oraşul lui David), care a fost locul de naştere al lui David, avea să
fie, mai târziu, acela al naşterii lui Iisus, Christul. David a PREGĂTIT "VIBRAŢIA"
pentru acest eveniment, care trebuia să se producă atunci "când o Stea va străluci la
Răsărit".
"Tu, Bethleem, oraş al lui David, tu îmi vei naşte pe acela care trebuie să domnească
peste Israel; originile sale se pierd în timpurile de altă dată, în zile străvechi..." (Michee,
V: 2,4)."... În viitor, îşi va întinde puterea până la capetele Pământului". "Şi când Hadad a
aflat, în Egipt, că David s-a culcat lângă părinţii săi şi că Joab, şeful armatei, murise, a
spus Faraonului: "Lasă-mă să plec, să merg în ţara mea". (Prima Carte a Regilor, XI:21).
Regele David şi Joab îşi conduseseră armatele împotriva duşmanilor Moab, Amon, Edom
şi Aram (Siria). Ţara Edomului se afla de-a lungul ţărmului Mării Roşii; Joab a rămas
acolo şase luni (Prima Carte a Regilor, XI:16) şi "a ucis pe toţi bărbaţii din Edom". Hadad
- un copil de spiţă regală - se afla printre cei care au fugit din Madian şi s-au îndreptat
spre Paran şi "de la Paran au mers în Egipt, lângă Faraon, Regele Egiptului".

"Şi Hadad s-a bucurat de o mare favoare pe lângă Faraon, care i-a dat de soţie pe sora
soţiei sale, sora Reginei Tafnes". (Prima Carte a Regilor, XI:19).

Cine era Regina Tafnes (Taphnes)? Ştim deja că, în timpul domniei lui David, Faraon era
Ahmoz I (Dinastia 18).

Cercetând vechile scrieri găsim, într-adevăr, numele Reginei sale: Tanothap, Tenthape sau
Taphnes.

Sora lui Tafnes, soţia lui Hadad, i-a dăruit un fiu pe nume Genubat. Acest tânăr prinţ a
fost crescut în palatul Faraonului şi a trăit "printre copiii Faraonului" (Prima Carte a
Regilor, XI:20). Imediat ce Hadad află că David murise, a dorit să se întoarcă în ţara sa,
spre a-şi redobândi drepturile princiare. Faraonul, care în dragostea lui neţărmurită îi
dăruise întotdeauna totul, nu a priceput pentru ce voia acesta să părăsească Ţara
Egiptului, unde, de la căsătoria cu sora Reginei, era un prinţ puternic. Dar Hadad a
persistat în cererea lui de a reveni în patrie şi a redeveni prinţ de drept

Hadad fusese acea "epavă-ruină umană" de pe malurile Nilului, pe timpul lui Iosif.

Fusese, de asemenea, Merk, de pe "navele de Lumină "şi avea să devină Faraon el însuşi,
mai târziu, în timpul aceleiaşi Dinastii 18.

"Hadad" înseamnă "ascuţit", "ager", "viu, "glorios", "strălucitor", "vesel". O altă formă a
numelui, "Hadar", înseamnă "unde te întorci spre a rămâne", "cameră interioară
secretă", "principiu ascuns".

Pe când se afla în Egipt, Hadad a devenit prinţul Hadar, cumnatul Faraonului Ahmoz I. El
a rămas în Egipt, unde s-a ascuns de duşmanii care-l pândeau. Însoţit de soţia şi fiul lui, el
a părăsit, totuşi, Egiptul. A devenit un mare Prinţ şi a domnit peste edomiţi, alături având
pe soţia sa - sora lui Tafnes - şi pe fiul său, Genubat, devenit acum Prinţ al Edomului.

Un lucru curios s-a petrecut atunci, un fapt care nu s-a repetat decât în istoria reîncarnării!
David a murit înaintea naşterii lui Genubat în Egipt, şi până să afle aceasta Hadad, s-a
scurs un anumit timp. David era pe patul de moarte tot atunci când, în urma unui şoc
cerebral, şi Ahmoz I se afla pe patul de moarte. David însă a murit, dar Faraonul s-a
restabilit. Totuşi, după ce şi-a revenit, Faraonul nu mai era acelaşi om.

Devenise "un alt om". "Bătrânul" se transformase. Întru-totul.

Fenomenul petrecut atunci nu se produce decât în acele ocazii în care o entitate trebuie să
se reîncarneze imediat după moarte şi nu mai are timp să parcurgă un nou ciclu de viaţă,
început cu copilăria. Ea e nevoită atunci să preia un trup mai bătrân, ca să nu piardă
timpul cu anii fireşti consumaţi în dezvoltarea biologică a omului. Entitatea aceasta e
nevoită să fie "adultă" "imediat", spre a-şi împlini misiunea.

David murind în timp ce Ahmoz era bolnav, sufletul lui David a intrat imediat în corpul
Faraonului, chiar în momentul în care sufletul celui care era Ahmoz părăsea trupul
acestuia!

Astfel, David s-a reîncarnat imediat, dar într-un trup adult!

Vor spune unii: "Pare contrar oricărei legi naturale! Cum ar putea permite Dumnezeu
unui suflet să ia alt corp, forţându-l astfel pe Ahmoz să-şi părăsească propriul trup de
came? Nu este aceasta o crimă din partea lui David?"

Răspunsul este: David nu l-a constrâns pe Ahmoz. Această "învoială" fusese hotărâtă într-
un alt loc şi într-un alt timp al lumii spirituale, între cele două spirite: una se va reîncarna,
într-un moment bine stabilit, numai pentru a întreţine şi a păstra un trup sănătos,
permiţând totodată celuilalt să-şi încheie şi el misiunea, în acelaşi corp, dar mai târziu.

David a devenit, astfel, primul om cunoscut în toată Istoria, ca fiind contemporan cu el


însuşi!

Genubat - fiul lui Hadad - s-a născut după moartea lui David. Cel care fusese Ahmoz I s-a
reîncarnat în Genubat. Hadad i-a pregătit un corp, acela al fiului lui, pentru ca cel ce
fusese Ahmoz I să îl preia!

David a devenit Ahmoz I cel de carne, iar Ahmoz I, sufletul, a devenit Genubat!

Asta pentru că David nu putea să devină Genubat, deoarece ar fi trebuit să parcurgă


întregul ciclu, începând din copilărie. În schimb pe Ahmoz I putea să-l găzduiască
Genubat, în învelişul său trupesc. Avea să crească cu tatăl său, Hadad, şi să devină mai
târziu un mare Prinţ al Edomului.

În toată această mutaţie, nici o entitate nu a pierdut nimic. A fost, aşadar, cel mai gigantic
şi mai important "schimb de corpuri" petrecut vreodată pe Pământ

Mai târziu, Batşeba a preluat corpul Reginei Tafnes, după moartea acesteia.

Putem vorbi acum despre cronologia care este admisă curent.


Ahmoz I s-a urcat pe tron la 1580 î.I.Ch. Majoritatea istoricilor admit că a murit în 1558
î.I.Ch. El nu a putut muri la această dată pentru că ştim, din manuscrisele vechi, că a
domnit împreună cu Amenhotep I, în calitate de co-regent, începând cu 1560 şi 15 ani
după aceea. La moartea lui Amenhotep I, la 1558, Ahmoz I a continuat să asigure regenţa,
împreună cu Tutmoz I. În realitate Ahmoz I a murit la 1529, la vârsta de 71 de ani, şi
Regina Tefnes în acelaşi an, la vârsta de 56 de ani. Din acel moment Tutmoz I a fost
singurul şef şi a devenit Faraon, fără nici un co-regent.

Admitem că Ahmoz I a devenit Genubat, după "moartea" lui, în 1540 î.I.Ch. În acelaşi an
a murit David, iar Solomon a devenit Rege. David luase însă, atunci, corpul lui Ahmoz I,
trăind în acest trup până în 1529, anul în care a murit "al doilea" Ahmoz I. (David)!
Batsheba a rămas în Israel, iar când a murit şi ea, a luat corpul Reginei Tafnes trăind în
acest corp până la 1529 î.I.Ch., când a murit Ahmoz I - în realitate David!

Istoricii au încurcat în aşa hal cronologia în istoria Israelului şi a Egiptului, pentru această
perioadă îndeosebi, încât practic e imposibil să te descurci.

Pe David l-au situat după Exod când, de fapt, el a domnit cu multe secole înainte! Ei spun
că domnia lui Ahmoz a durat 22 de ani pe când domnia acestuia s-a întins pe o perioadă
de 52 de ani! În Prima Carte a Regilor, la Cap. XI, găsim o probă de necontestat:
afirmaţia că domnia lui Ahmoz I a durat mai mult decât cei 22 de ani admişi de tradiţie.
Este evident că Faraonul care domnea în Egipt atunci când a venit copilul Hadad (aşa
cum putem citi în Prima Carte a Regilor, IX:17-18) este acelaşi Faraon care domnea când
Hadad a părăsit Egiptul (Prima Carte a Regilor, XI: 21-22).

Dacă Ahmoz I nu ar fi domnit decât 22 de ani, în momentul reîntoarcerii lui Hadad în ţara
Edomului ar fi fost un alt prinţ! Lucrarea citată mai sus, "Secole de Haos", o stabileşte
clar.

Esenţialul, în toate acestea, este că personajele respective au existat şi că evenimentele


descrise s-au petrecut într-adevăr. Erorile pe care le-au comis istoricii, în privinţa
consemnării datelor şi personajelor, a cronologiei faptelor şi evenimentelor - cu diferenţe
mergând de la zeci până la sute de ani - sunt rodul dorinţei unora de a vedea istoria
"conformându-se" viziunilor lor, false şi preconcepute!

Cele două entităţi care fuseseră David şi Batşeba au devenit Ahmoz şi Regina Tafnes,
fondatorii celei de a 18-a Dinastii, cea mai mare dintre dinastiile egiptene. Ei au lucrat
pentru venirea Domnului în Israel, apoi s-au reîncarnat spre a-şi continua misiunea în
Egipt, şi au pregătit venirea Regelui Akhnaton, precum şi pe aceea a ZORILOR.

După ce David a luat corpul lui Ahmoz I, Hadad a cerut să părăsească Egiptul, fără a şti
că Faraonul era acum vechiul său duşman, David.

În această încarnare, Hadad demonstrează că înapoia intelectului, precum şi în spatele


fiecărei expresii a înţelegerii, se află "PRINCIPIILE ASCUNSE" ale luminii,
înţelepciunii şi cunoaşterii. Adică, Dumnezeu, Spiritul.
"Genubat" înseamnă "furt", "obiect furat". E limpede pentru ce fiul lui Hadad a primit
acest nume. Au fost "furate" două forme corporale, terestre şi umane: David a luat corpul
lui Ahmoz, în timp ce Ahmoz a luat corpul (unul dintre "obiectele furate") care era fructul
unirii lui Hadad cu soţia sa regală, sora Reginei Tafnes!

Este cea mai bizară şi mai senzaţională istorie de reîncarnare care a avut vreodată loc, pe
toată durata perioadei de PREGĂTIRE.

Pentru că a reuşit să fugă din Egipt, Hadad a trebuit să suporte prima şi inevitabila
consecinţă: KARMA. A plătit ostilitatea pe care o avea pentru Israel cu propria sa carne şi
propriul său sânge, pentru ca David să poată continua să trăiască şi să devină Ahmoz I!

"Şi Dumnezeu a stârnit un adversar împotriva lui Solomon: pe edomitul Hadad, din
stirpea regală a Edomului" (Prima Carte a Regilor, XI:14).

Astfel, Hadad a fost adversarul lui Solomon după întoarcerea în Edom şi a devenit Rege
al Edomului, ca înaintaşii lui.

Când Solomon s-a urcat pe tronul lăsat de tatăl său, şi-a consacrat viaţa construirii unui
templu închinat lui Dumnezeu şi a unui palat pentru Regina Israelului.

Prietenul credincios lui David, Hiram, Rege al Tyrului, auzind că un fiu al lui David s-a
instalat pe tronul Israelului, a trimis mesaje de felicitare şi şi-a oferit sprijinul în favoarea
noului Rege.

Solomon a început construirea Templului în al 4-lea an al domniei şi 1-a terminat în al 11


-lea. I se poruncise să construiască Marele Templu fără nici un zgomot de ciocan; el a
poruncit ca templul să nu fie construit după tehnica cunoscută. A cerut să se pună
Shamiz-ul (piatra magică) lângă stâncă, iar blocurile se desprindeau instantaneu în tăcere,
de mărimea dorită. În Talmud este relatată istoria aceasta ciudată. Pietrele templului au
fost asamblate, astfel, fără zgomot şi fără urmă de instrument, diferitele părţi ale
ansamblului îmbinându-se perfect, "fără a se folosi ciocanul disputei, securea discordiei
şi fără nici un alt instrument al neînţelegerii". Putem spune, deci, că a fost realizat cu
ajutorul vibraţiei sunetului, procedeu utilizat, cu mii de ani mai înainte, de marii arhitecţi
ai Marii Piramide şi ai cetăţilor monolitice din America de Sud.

Epoca lui David şi a lui Solomon au fost "Vârsta de Aur" a Istoriei evreilor.

David a fost un războinic, Solomon - un constructor.

David a construit Regatul, Solomon Templul.

Ierusalimul a fost un oraş minunat, măreţ, iar Templul -edificiul cel mai costisitor şi cel
mai frumos care a existat vreodată, cu excepţia Marii Piramide.

*
Oamenii veneau de la capătul lumii, spre a-l asculta pe înţeleptul Solomon şi a afla modul
în care el conduce poporul.

Aceasta i-a plăcut lui Dumnezeu, care l-a răsplătit cu mult mai mult decât Solomon îi
ceruse - Înţelepciunea - dăruindu-i bogăţii care depăşesc orice închipuire.

Numele lui "Solomon" înseamnă "Totul", "Întregul", "Completul", "Pacea",


"Înţelegerea", "Integritatea".

David nu putea ridica, el, Marele Templu, pentru că era un războinic. Când spiritul este
scăldat de sentimente de violenţă şi revoltă, este atât de tulburat, încât e împiedicat
să realizeze, stabil, un "Corp Nou", la nivelurile cele mai înalte ale Conştiinţei.

Se înţelege, astfel, cât de mult contează să cultivi pacea şi nu războiul, să alegi non-
violenţa, armonia, dragostea, şi să respingi agresiunea, discordia şi ura.

Solomon îl reprezenta pe Dumnezeu ca Rege Celest şi stăpân al Regatului Spiritual.


Templul său reprezintă Cerul şi Biserica.

Regina din Saba, care a venit la Solomon cu bogăţii nenumărate (cămile încărcate cu
arome, aur şi pietre preţioase), reprezenta Înţelepciunea şi Inteligenţa pe care Dumnezeu
a dăruit-o omului. În existenţa lor, astfel conturată, Solomon şi Regina din Saba au
PREGĂTIT calea viitorului, stabilind planul care va aduce, în cele din urmă, Salvarea şi
Mântuirea deplină a omului, pe Pământ.

"Şi când Regina din Saba a auzit de faima lui Solomon în ce priveşte numele lui Iahve, ea
a venit să-l pună la încercare cu ghicitorile sale". (Prima Carte a Regilor, X:l).

După cum am mai spus, "Sheba " înseamnă "şapte", "a şaptea fiică". Regina din Saba:
era Regina "Celei de-a 7-a ţări" sau a "celei de-a 7-a fiice". "Sheba" folosit în acest
context reprezintă Egiptul, căci Egiptul a fost a şaptea mare colonie a Patriei-Mame.

"Fiicele Patriei-Mame" (Mu şi Atlantida) erau cele şapte regiuni colonizate, ale timpurilor
vechi.

Regina din Saba a fost foarte impresionată de ceea ce a văzut în timpul şederii ei la
Ierusalim. Şi ea a spus Regelui: "Cele auzite în ţara mea, despre tine şi despre
înţelepciunea ta, erau, deci, adevărate! N-am vrut să cred, până nu am venit să văd cu
ochii mei; cu adevărat, nu mi s-a spus nici pe jumătate, căci tu depăşeşti în înţelepciune şi
prosperitate tot ceea ce mi se povestise vreodată". (Prima Carte a Regilor, X:6-7).

Marea Regină din Saba era, de fapt, Regina Hatshepsut a Egiptului.

Hatshepsut şi Solomon au ridicat împreună temple mari şi palate magnifice; au adus


împreună prosperitate în ţările lor, nu prin război ci prin fapte paşnice: fiecare a avut câte
o flotă în Marea Roşie, pe care a însărcinat-o cu expediţii temerare; domniile amândurora
au fost epoci de glorie pentru Ţara Israelului şi cea a Egiptului.

Despre Hatshepsut stă scris: "Numele Tău merge tot atât de departe ca şi incinta cerului;
renumele lui Makere (Hatshepsut) a făcut ocolul mărilor" şi "faima sa a umplut Marele
Cerc (oceanul)".

"Şi toţi regii pământului voiau să fie primiţi de Solomon" (Cartea a 2-a din Cronici.
IX:23) şi "toată lumea voia să fie primită de Solomon..." (Prima Carte a Regilor, X:24).

Aceşti doi mari suverani trebuiau, inevitabil, să se întâlnească.

În "Antichităţile iudaice", a lui Josephus Flavius, găsim prezentată istoria Reginei din
Saba în aceşti termeni: "În epoca aceea, femeia care era Regina Egiptului şi a Etiopiei
atinsese un înalt grad de înţelepciune, şi ea era remarcabilă şi prin alte lucruri; iar, când a
ajuns la ea faima despre înţelepciunea şi inteligenţa lui Solomon, o dorinţă nestăvilită a
împins-o către el, spre a-l vedea pe acela despre care i se vorbea mereu, mai mult decât
despre orice altceva".

La Deir El Bahari, aproape de Teba, în Egipt, lângă un perete semicircular format de


faleze, a fost construit un templu, numit "Splendoarea Splendorilor". Pe zidurile lui
groase au fost gravate basoreliefuri ilustrând viaţa Reginei Hatshepsut şi cele mai
importante momente ale domniei sale. O serie de fresce descriu călătoria făcută pe
pământul "Punt" sau Pământul Sacru (Divin, Pământul lui Dumnezeu).

"Punt" este Palestina - Fenicia, iar "Pământul Sacru" este

Ierusalimul.

"Şi Regele Solomon a oferit Reginei din Saba tot ce şi-a dorit, peste darurile ce i le
oferise cu generozitate demnă de el. Apoi, ea s-a întors în ţara sa, împreună cu servitorii
ei" (Prima Carte a Regilor, X:13).

"Ce şi-a dorit Regina din Saba" este reprezentat pe zidurile Templului "Splendoarea
Splendorilor". Numeroasele daruri se pot observa în scena prezentării, în cea a pregătirii
călătoriei de întoarcere şi, în fine, în cea a consacrării către Amon.

Comorile aduse de Regina din Saba în Egipt de la Ierusalim erau fabuloase!

Templul de la Deir El Bahari nu corespunde stilului constructiv folosit în Egipt la acea


vreme.

La întoarcere, Hatshepsut a ridicat acest templu după modelul arhitecturii descoperite de


ea în vizita la Solomon.

S-a spus: "Templul acesta este o excepţie şi un accident în arhitectura Egiptului".


În Templul lui Hatshepsut vor fi găsite, în anii viitori, obiecte minunate, aduse de la
Ierusalim, care sunt darurile lui Solomon.

Într-o cameră secretă încă, ştiinţa va face una dintre cele mai mari descoperiri în
egiptologie de până acum!

Numeroşii LEI care păzesc Templul Splendorilor apără, în realitate, o comoară care vine
din Templul lui Dumnezeu, ridicat de Solomon însuşi.

Solomon cunoştea bine Egiptul dinaintea vizitei lui Hapshepsut, căci era căsătorit cu o
prinţesă egipteană, soţia sa favorită (Prima Carte a Regilor, IX:16).

Ca şi Hatshepsut, prinţesa era una dintre fiicele lui Tutmose I.

Soţia lui Solomon era, deci, sora Reginei din Saba.

Regina din Saba s-a întors în Egipt purtând sămânţă regală a marelui Solomon: fiul său
Menelik, născut în Egipt, era rodul legăturii ei cu Regele Israelului.

Ea mai aflase şi că există un nivel de înţelegere mai ridicat, o lumină mai strălucitoare,
care, atunci când este percepută de conştiinţă, transformă şi înalţă această conştiinţă către
esenţa spirituală incoruptibilă. Este începutul procesului prin care omul, muritor, se
apropie de nemurire.

Marele simbol al gloriei lui Solomon a fost tronul său măreţ.

"Regele a făcut şi un tron din fildeş şi l-a înveşmântat cu plăci de aur rafinat. Acest tron
avea şase trepte; vârful lui era rotunjit în spate şi, de-o parte şi de alta, avea sprijinitori
pentru braţe; doi LEI străjuiau, în picioare, lângă aceste braţe, iar alţi doisprezece LEI
erau plasaţi de fiecare parte a celor şase trepte. Nu s-a mai făcut nimic asemănător, în nici
un alt regat" (Prima Carte a Regilor, X:18-20).

Tronul construit astfel simboliza autoritatea regelui şi autoritatea tuturor celor care sunt -
cu ajutorul lui Dumnezeu -suveranii propriilor lor inimi. Reprezenta şi autoritatea directă
a lui Iahve, care este Regele Regilor. Leii exprimă această autoritate - puterea lui Iahve şi
puterea primită de la Iahve, pentru a combate şi a învinge Răul.

Tronul lui Solomon şi animalele lui de pază: încă unul dintre LĂCAŞURILE SECRETE
ALE LEULUI!

Domnia glorioasă a lui Solomon a fost, totuşi, întunecată de căsătoriile cu femei idolatre,
însă Iahve îl autorizase să întemeieze un cult închinat idolilor, pentru ca toate religiile
lumii să fie reprezentate în împărăţia - sau Biserica - lui Dumnezeu.

David reprezintă venirea Domnului, în timp ce Solomon îl reprezintă pe Dumnezeu după


venirea Sa. Domnul fiind stăpânul Pământului şi a Cerului (Matei, XXVIII:18) trebuia,
de aceea, ca Solomon să apară în toată gloria şi măreţia sa şi să depăşească în
înţelepciune pe toţi regii Pământului.

Din acelaşi motiv a pus să fie construit Templul şi a autorizat numeroasele naţiuni,
reprezentând diversele religii ale lumii, să-şi practice cultul.

Graţie acestei autorizări, Solomon a putut avea atâtea soţii. Sensul ascuns al cuvântului
"femeie", în Scripturi, este "Biserică", iar "concubină" înseamnă "religie".

Stă scris: "Şi Regele Solomon a făcut sute de scuturi mari din aur curat..." "Şi el a făcut
trei sute de scuturi mici din aur bătut"... (Prima Carte a Regilor, X:16-17).

Solomon era şi un mare artist: el însuşi a desenat cea mai mare parte a planurilor
Templului lui Dumnezeu. Era şi alchimist şi, datorită cunoştinţelor sale în această ştiinţă,
a fabricat aurul utilizat la Templul său. Prefacerea metalelor ordinare în aur (transmutaţie)
a fost realizată cu ajutorul "vibraţiilor". Pe atunci, alchimia era mai mult decât o artă
speculativă: era o artă activă!

Mai târziu, în cursul celei de-a 18-a Dinastii, Solomon s-a reîncarnat şi a devenit unul
dintre cei mai mari artişti ai Egiptului, un adolescent inspirat, care a făurit o mască de aur
pentru tânărul Faraon care tocmai murise.

Masca aceasta era tot din "aur ciocănit", iar aurul acesta fusese produs prin alchimie!

"Regele a făcut şi un mare tron din fildeş, placat cu aur rafinat". (ibid.)

Tronul lui Solomon era asemănător cu acela pe care avea să îl facă pentru Tutankhamon,
mai târziu, când s-a reîncarnat sub forma unui modest artist egiptean. Şi l-a făcut cu "cel
mai bun aur", de vreme ce era obţinut prin transmutaţie!

Declinul Epocii de Aur a Israelului a început în 1501 î.I.Ch., când "Solomon s-a culcat
lângă părinţii săi şi a fost înmormântat în Cetatea lui David, tatăl său; şi Roboam, fiul
său, i-a urmat la Domnie" (Prima Carte a Regilor, XI:43).

În 1501 î.I.CH., Tutmos III (Tutmes) devine coregent cu Hatshepsut. La început, a ocupat
un rol cu totul minor şi subordonat.

Când marea Regină a murit, în 1480, el a domnit singur şi a devenit cel mai mare dintre
toţi faraonii cuceritori, ai noului Imperiu al Egiptului.

Pe când nu era decât prinţ, Tutmes III a însoţit-o pe Regina din Saba în celebra ei
călătorie în Ierusalim. Îşi amintea foarte bine de fantastica comoară pe care o văzuse
acolo şi a înţeles ce reprezenta ea pentru omenire.

În Templul lui Hatshepsut, o inscripţie arată că a fost înălţată o mare statuie a Zeului
egiptean Amon-ra în Ierusalim, în timpul vizitei Reginei din Saba acolo. Statuia această
va fi descoperită în viitor, şi ea va dovedi, cu certitudine, că Hatshepsut l-a vizitat pe
Solomon.

Hadad, revenit în ţara sa natală, a pricinuit multe greutăţi lui Solomon în ultimii ani ai
domniei acestuia. A împins Edomul la revolte, având pentru aceasta puternici susţinători,
căci era legat prin căsătorie de Casa Faraonului şi purtătorul dublei coroane a Egiptului îi
atăta toată bunăvoinţa.

Un alt adversar al lui Solomon, Rezon, a ocupat Damascul.

Jeroboam a fost al treilea adversar al lui Solomon. Solomon îl "însărcinase cu toate


corvezile casei lui Iosif', dar complota în taină împotriva Regelui şi prietenului său.

Când Solomon şi-a dat seama, a căutat să-1 ucidă pe Jeroboam.

"... Şi Jeroboam a fugit în Egipt, lângă Shishak, cerând protecţie regelui Egiptului, şi a
rămas în Egipt până la moartea lui Solomon". (Prima Carte a Regilor, XI:40).

Jeroboam a venit în Egipt, aşadar, exact aşa cum o făcuse şi Hadad, cu multe decenii
înainte.

Fiul lui Hadad, Genubat, era acum Regele, vasal, al Edomului. Analele lui Tutmes III îl
menţionează ca Prinţ al ţării vasale Edom, plătind tribut Faraonului. Genubat trăia când în
Edom, când în Palatul lui Tutmes III.

Analele lui Tutmes III relatează: "Când Majestatea Sa a ajuns în Egipt, trimişii Genubatei
au venit să aducă tributul".

Istoricii nu înţeleg care era poporul din Genubatia!

Era, bineînţeles, poporul condus de Genubat, regele lor, contemporan cu fiul lui Solomon,
Roboam. Hadad şi soţia sa muriseră.

Faraonul i-a cerut lui Jeroboam, care dorea să se întoarcă în patrie - "Lasă-mă să plec, să
mă întorc în ţara mea" - să-l ajute să cucerească Palestina, şi l-a răsplătit dându-i de soţie
pe Prinţesa Ano, cea mai mare dintre surorile soţiei sale, Telkemina.

Relatarea de mai sus se regăseşte în versiunea greacă a Vechiului Testament, redactat la


Alexandria, în secolul 3 î.I.Ch.

Prinţesa Ano a născut lui Jeroboam un fiu, numit Abiyyam. La Metropolitan Museum of
Art din New York se păstrează un vas "canop" (o amforă), care poartă numele Prinţesei
Ano (piese nr. 10130.1003). Vasul datează din perioada lui Tutmes III! Este dovada
absolută că Tutmes era într-adevăr contemporan cu Jeroboam, şi că el a fost "Shishak"-ul
(Susakim) din Biblie.
Nu a existat niciodată o "Prinţesă Ano" înainte sau după Tutmes III, aceasta fiind şi
dovada că "Shishak" nu era Faraonul Şeşonk (Sheshenq, Sosenk, Shoshenk), din a 22-a
Dinastie (945-745 î.I.C.).

Era dinastia asigurată de spiţa regală provenită din Libia de Nord.

Istoricii îl prezintă pe Sheshenq ca fiind "Shishak-ul" din Scripturi.

W.F. Albright scrie, în cartea sa "Archaeology of religion of Israel" (Arheologia în religia


Israelului): "... Data începerii domniei lui Shishak depinde de cronologia Israelului". Cum
această cronologie este inexactă, dacă respectăm cronologia corectată, vom constata cu
uşurinţă că Tutmes III a fost "Shishak"-ul biblic! (iar Shesheng a fost Faraonul So, care
încasa tributul lui Reshea, ultimul rege al Regatului de Nord - A doua Carte a Regilor,
XVII:4).

Tutmes III, marele cuceritor, voia să obţină comorile nepreţuite care se păstrau în
Templul lui Solomon. Oare pentru a le jefui pur şi simplu sau pentru a le distruge, aşa
cum încă mai cred istoricii? NU! Ci pentru a lua anumite scrieri secrete, ca şi alte obiecte
preţioase, a le aduce în Egipt şi a le adăposti în Marea Piramidă, în alte temple subterane
sau în camerele secrete. Aceste comori nu trebuiau să cadă în mâinile forţelor negative,
care, de la moartea înţeleptului Solomon, deveneau zi de zi mai puternice pe Pământul
Sacru.

Comorile acestea, aduse de Tutmes III din Palestina, sunt figurate fidel pe un zid al
Templului din Karnak, din Egipt. Identificarea obiectelor reprezentate în Templu cu cele
descrise în Cărţile Regilor şi în Cronici va constitui scopul unor cercetări şi studii
aprofundate.

Pe pereţii camerelor funerare rezervate personajelor impor-tante din timpul domniei lui
Tutmes III, sunt, aşadar, reprezentate comorile din Palestina, transferate în Egipt. La acea
epocă era Vizir (prim-ministru) Rekmir, omul cel mai puternic din Egipt, după Faraon. El
fusese Ahmoz I, când corpul său regal era locuit de sufletul lui David! Marele Preot, în
timpul domniei lui Tutmes III, a fost Menkhperre-Seheb; iar acesta fusese Hadad din
Edom! Mormintele (particulare) ale acestor oameni sunt reprezentative pentru această
perioadă bine determinată din istoria Egiptului, aşa cum mormântul lui Tutankhamon este
reprezentativ pentru epoca sa de domnie. Amândouă conţin o cheie! În timpul marşului
său spre Nord, pus la cale nu pentru a jefui ci pentru a pune la adăpost comorile
Templului lui Solomon din calea vandalilor, care domneau într-un stat al Israelului haotic,
sfâşiat de lupte interne, Tutmes III a plecat într-o zi înaintea armatei sale, într-un car
strălucitor, "suflat" cu electrum (aur amalgamat cu argint). El a zărit atunci pe cer ceva,
care tindea să eclipseze strălucirea propriului său car, şi chiar pe aceea a carului Zeului
Soare Phaeton!

În Analele Regale ale lui Tutmes III, într-un manuscris foarte degradat, citim: "... În al
doilea an, a treia lună a iernii, a şasea oră a zilei... scribii Casei de Lumină au constatat că
un cerc de foc se zărea pe cer. Ei au văzut că acel Ceva nu avea cap şi că suflarea gurii lui
avea un miros fetid. Corpul îi era lung de 2 m şi larg tot de 2 m. Nu vorbea. Toţi au fost
tulburaţi de vedenie şi i s-au prosternat înainte... Peste câteva zile aceste obiecte se
înmulţiră, acoperiră tot cerul şi străluceau mai puternic decât Soarele, dar în patru părţi
aveau nişte suporturi pe cer. Puternică era şi poziţionarea pe cer a cercurilor de foc.
Armata Regelui a ridicat ochii spre înalturi şi a văzut pe Majestatea Sa în mijlocul acelei
apariţii".

Tutmes III se afla în mijlocul "cercurilor de foc"! Evident, în timp ce mergea spre
Pământul Sacru - Pământul Divin - el a fost supravegheat îndeaproape de nave spaţiale
venite din alte lumi!

"Cercurile de foc" erau "farfuriile zburătoare" de azi!

Oamenii altor lumi locuite, făcând parte din Marea Confederaţie a spaţiului, s-au interesat
întotdeauna de dezvoltarea popoarelor de pe Pământ şi de amplasarea LĂCAŞURILOR
SECRETE ALE LEULUI!

Ajungem, astfel, la ultimele secvenţe ale etapei PREGĂTIRII.

Roboam, fiul lui Solomon, trebuia să devină mai târziu Faraonul Smenkere, fratele vitreg
al lui Aknaton. Jeroboam uzurpa tronul. Horemheb va fi ultimul Rege al celei de-a 18-a
Dinastii.

De-a lungul a incalculabile milenii, CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT de către COPIII


LUMINII în Lemuria, în Atlantida şi în marile colonii ale Patriei-Mame, în Egipt şi în
Israel.

Oamenii de pe Pământ erau pregătiţi acum să asiste la marea zi a "Expunerii": aceea a


noilor ZORI!

ZORII

Cuvântul a luat fiinţă

A 18-a Dinastie, Vârsta Imperială a Egiptului, începuse cu Ahmoz I, Prinţ al Tebei.

Tutmes III salvase imensele comori ale Templului lui Solomon din Israel.

Inima întregii omeniri era gata să primească CUVÂNTUL, atunci când el a apărut, în
Egipt, sub forma strălucitoare a lui Aton.

Slujitorul lui Aton pe Pământ trebuie să fie Amenhotep IV, cunoscut în lumea întreagă
sub numele de Aknaton, "Faraonul Eretic".

Amenhotep II a urcat pe tron în 1447 în.I.Ch. şi a murit în 1420.


A urmat Tutmes, care, cu o prinţesă mitaniană, au fost părinţii lui Amenhotep III
("Magnificul"). Amenhotep II (Faraonul care a fost înmormântat cu arcul său celebru, pe
care numai el îl putea întinde) a fost bunicul lui Amenhotep III.

După al 7-lea an al domniei - în 1405 î.I.Ch. - "Magnificul" nu şi-a mai condus niciodată
armatele în afara Tebei. Şi-a petrecut restul vieţii trăind în pace în capitala sa, cu soţia
preferată, Marea Doamnă Regală - Regina Tiyi.

Tiyi nu ştia carte. Era fiica unui om din popor, din Egiptul de Jos, dar îl fermecase pe
tânărul Amenhotep III, iar el a iubit-o mai mult decât pe orice altă femeie. Împotriva
sfaturilor consilierilor săi, a făcut din ea doamna cea mai mare şi cea mai puternică a
Egiptului.

O altă soţie a fost propria sa soră vitregă, Sitamun. Aceasta era geloasă pe Tiyi. Socotea,
într-adevăr, că ar fi trebuit să fie Regina Egiptului de Sus şi de Jos, dat fiind sângele regal
care curgea în vinele sale. Ea a fost mama lui Smekere (născut în 1390 î.I.Ch.), a prinţesei
Meriten şi a tânărului Tutankamon (născut în l370 î.I.Ch.).

Amenhotep III a iubit şi o altă soţie a sa, pe prinţesa Giluhepa. Ea îi fusese dată de
propriul ei tată, regele Şutarna, şeful Regatului Mitanni. Ea a venit la Teba, părăsind
capitala ţării ei, şi i-a dăruit Faraonului un fiu, care a purtat toată viaţa numele de Sinuhe
("acel ce a fost găsit singur"). Fusese de mic copil aşezat într-o barcă de trestie pe un râu.
Apoi, fusese adoptat de Senmut, un medic devotat săracilor, şi de soţia lui, Kipa.

Din unirea cu Amenhotep III, Tiyi i-a născut pe succesorul său, Amenhotep IV, care mai
târziu şi-a schimbat numele în Aknaton.

Tiyi a fost mama şi a celei mai mici dintre fiicele "Magnificului", Prinţesa Beketamun.

Cu Tutmes IV, care a pregătit venirea ZORILOR, a avut loc prima apariţie a puterii lui
Aton în Egipt. Amenhotep III şi Regina Tiyi făceau adesea călătorii la bordul navei
regale, pe care o numiseră "Razele lui Aton".

Regele era foarte neliniştit, văzând cum creşte puterea clerului lui Amon şi acorda toată
bunăvoinţa sa preoţilor Zeului Soarelui din Heliopolis, Ra.

El a fost primul monah egiptean venerat ca un zeu, încă din timpul vieţii! Era considerat
ca reprezentare terestră a Zeului Soarelui şi toţi supuşii lui credeau cu adevărat în
originea lui divină.

Ce înseamnă aceasta? Că toţi cei care au domnit în această perioadă a Istoriei Pământului
au fost "voluntari", veniţi din alte lumi mai luminate; ei s-au încarnat pe această planetă,
cu singurul scop de a ajuta omenirea ignorantă să se ridice spre o mai mare înţelegere şi o
mai limpede percepţie a Adevărului Divin. De aceea, ei erau efectiv de origine "solară",
extra-terestră!
Când prinţul moştenitor, Amenhotep (Aknaton) a împlinit 21 de ani, s-a căsătorit cu
frumoasa Nefertiti, fiica puternicului preot Ay. (Ea nu a fost fiica lui Amenhotep III, cum
cred mulţi comentatori).

"Nefertiti" înseamnă "frumoasa femeie care a venit".

Chipul său a devenit celebru, graţie capului sculptat găsit de expediţia germană la Tel El
Amarna (Aketaton).

La a 30-a aniversare a domniei sale (în 1382 î.I.Ch.), Amenhotep şi-a numit fiul coregent,
astfel că Amenhotep IV a guvernat Egiptul împreună cu ilustrul său tată.

În cursul primilor 4 ani şi acestei regenţe, tânărul Faraon a ales ca centru oraşul Teba.
Apoi, în 1378 î.I.Ch., Amenhotep IV a început construirea unei noi capitale, într-un peisaj
virgin, la mai mult de 300 km de Teba.

În al 6-lea an al Coregenţei sale (l376), el a părăsit capitala tatălui său şi s-a stabilit în
noul oraş sfânt, pe care l-a numit Aketaton ("orizontul Discului", "Faţa Discului").

Aici şi-a schimbat Amenhotep IV numele său - care însemna "Amon este satisfăcut", în
cel de "Aknaton" - "Fericirea este în Aton".

El a poruncit ca numele lui Amon să fie şters de pe toate mormintele, de pe toate templele
şi monumentele pe care apărea în Egipt. Faraonul inspirat a început de-acum să-şi
îndeplinească nobilul proiect de emancipare a sufletului uman. A vrut să şteargă dintr-
odată religia ancestrală a Egiptului politeist, spre a o înlocui cu o credinţă mai simplă şi
mai pură. Nu recunoştea şi nu servea decât pe Dumnezeul Unic, simbolizat prin Discul
Solar (Aton).

Pentru a-şi impune voinţa, care nu era decât aceea a Tatălui Divin pe care îl slujea, a
trebuit să lupte împotriva inerţiei religioase a unei întregi naţiuni, contra fanatismului şi
vrăjmăşiei clerului lui Amon...

Într-o oarecare măsură a reuşit; însă mai târziu, în plin avânt al proiectelor sale, s-a stins,
odată cu el intrând şi acestea în ruină.

Cu milioane de ani în urmă, la început, rasa umană credea într-un Dumnezeu Unic; apoi
s-a produs un declin rapid spre politeism şi idolatrie. La origine, la toate rasele antichităţii
a existat o credinţă universală în Dumnezeul Unic şi Suprem; aşadar Avraam nu a fost
primul monoteist cum au afirmat unii.

Dar popoarele lumii îi datorează regăsirea Luminii lui Dumnezeu Unic, lumină pe care
forţele negative sau "forţele răului" o ascundeau, de milenii, omului.

Nobilii Egiptului cu familiile lor, artiştii şi poeţii s-au îndreptat spre Aketaton (noua
credinţă - "Orizontul Discului") şi au locuit împreună cu Faraonul în acel oraş. Dominând
strada principală, care se numea "Calea Regelui", se ridica palatul regal oficial, care era
legat printr-o punte de locuinţa lui Aton (al Soarelui), nou şi strălucitor. Aici, unde mai
înainte nu fusese decât deşert sterp, apărură splendide grădini, cu flori şi arbori preţioşi,
aşa cum le doreau Aknaton şi Nefertiti.

În 1376 î.I.Ch., Faraonul purta o luptă feroce împotriva vechiului Zeu, Amon.

Amenhotep III "Magnificul", tatăl acestui Rege al Soarelui - Aknaton - nu a murit în


1376, cum susţin istoricii, ci în 1370 î.I.Ch. Când Aknaton a părăsit Teba spre a se instala
în noul său oraş, din 1376 până în 1370, Amenhotep III a menţinut ordinea în vechea
capitală şi a reuşit să înfrâneze marea putere a clerului lui Amon, până ce cultul celorlalţi
zei a fost interzis. Osiris, Hathor, Ptah... întregul Panteon al zeilor de mai mică
importanţă a fost măturat de coregenţi. În organizarea de atunci a Egiptului, numai
Faraonul putea lua o hotărâre atât de revoluţionară.

Demonii şi monştrii care populau lumea inferioară a Zeilor au fost eliminaţi din tot
Egiptul, printr-o proclamaţie regală. Cum am mai spus, istoricii situaseră moartea lui
Amenhotep III la 1376 î.I.Ch. deoarece de la această dată prezenţa lui nu mai este
semnalată nicăieri. Această dată, însă, nu este cea a morţii lui, ci aceea a plecării lui
Aknaton în noul oraş sfânt, a cărui amplasare pe un sol virgin este justificată de condiţia
ca el să fie ridicat într-o zonă necontaminată de vibraţiile ostile ale lui Amon, zeul cel
fals.

Odată cu această mare revoluţie şi renaştere religioasă, s-a produs o schimbare enormă în
arta tradiţională egipteană. Au fost părăsite toate convenţiile existente. Realismul artistic
şi umanismul s-au răspândit în Aketaton, noua capitală a Lumii, de unde trebuia să
pornească către întreaga umanitate noul mesaj al Dumnezeului Unic.

Mesajul Divin era conţinut, în întregime, de noua formă de artă, de literatură şi filosofie.

Aknaton a proclamat - adresându-se celorlalţi suverani, prinţi şi nobili din toate ţările
îndepărtate - că Dumnezeu (Aton) aşteaptă de la Copiii Săi să respecte non-violenţa. Şi i-
a îndemnat pe contemporanii săi la pace. Majoritatea şi-au bătut joc de el şi i-au spus că
era nebun! Deşi râdeau în ascuns de credinţa lui ei au recunoscut, totuşi, Crucea Vieţii
(Ankh), pe care le-o trimisese el. Dar nu i-a împiedicat să reînceapă războiul cu Egiptul,
la frontierele îndepărtate ale Marelui Egipt, care atinsese apogeul pe vremea domniei lui
Tutmes III.

La Teba, chiar înaintea morţii sale, Amenhotep III l-a conceput pe Tutankamon, în
primăvara anului 1370 î.I.Ch. Nu l-a văzut niciodată pe tânărul prinţ, care s-a născut în
cursul iernii aceluiaşi an (la 9 decembrie 1370). Smenkere, fratele său, care se născuse
din aceeaşi mamă - Sitamun - în 1390, a fost, deci, mai în vârstă cu 20 de ani decât
ultimul copil al "Magnificului".

De-a lungul întregii Istorii a Pământului, "Confreria Binelui" sau mulţimea "Creaturilor
lui Crist" s-a reîncarnat, în diferite perioade, într-un grup, care avea misiunea să aducă
Cuvântul şi să împlinească opera: Marele Proiect conceput de Spiritul Creator. În noua
cetate sfântă au venit să trăiască în preajma Faraonului marile spirite ale epocii, aceia
care au luat parte la uriaşa lucrare care urma să transforme complet o întreagă lume şi să
o elibereze de falsele învăţături.

Faraonul era numit "Regele", "RA", "Soarele". Faptul confirmă înalta sa poziţie în
"Confreria Binelui", alcătuită din fiinţe venite din stele, pentru a se consacra salvării
planetei.

În acea epocă, mentorii extratereştri s-au încarnat în persoana marilor suverani şi a


conducătorilor, fiindcă omenirea îşi adora regele - care era reprezentantul pe Pământ al
lui Dumnezeu, sub forma sa fizică, umană.

Oamenii recunoşteau că el era "Glasul lui Dumnezeu". Mai târziu, în istorie, omenirea a
fost supusă autorităţii unor creaturi inferioare (de origine terestră): de exemplu, aceea a
împăraţilor Romei şi a regilor cruzi din statele vasale.

Singurul templu autorizat să-şi exercite cultul în Teba a fost Templul lui Isis, fiindcă
acolo tinerele fecioare erau învăţate virtutea.

Aknaton dorea ca tinerele femei ale Egiptului să se conformeze regulilor decenţei şi


nevinovăţiei. Dar a suprimat natura organică a cultului lui Isis, interzicând ca ea să fie
adorată ca o zeiţă. A insistat asupra purităţii ei, pentru ca ea să devină un model pentru
toate tinerele fete. Numai simbolul lui Aton era adorat în Templu: Discul de Aur al
Soarelui.

Preoţii lui Amon se neliniştiră. Templele lor fuseseră vio-late, idolii lor sfărâmaţi,
tezaurele lor golite. Bogăţiile Egiptului şi ale altor naţiuni se aflau la Aketaton, şi nu la
Teba. Preoţii cei răi şi ideologiile lor erau pe moarte, iar ZORILE NOI alungaseră
aproape complet tenebrele; nu suficient totuşi.

Cu puţin înaintea morţii lui Aknaton, cultul lui Amon a cunoscut o revenire şi, asemenea
păsării Phoenix, care renaşte din propria cenuşă, s-a ridicat din mijlocul ruinelor sale,
însufleţit de un impuls nou. El s-a perpetuat, de-a lungul unui întreg ciclu al dezvoltării
umane. Şi există încă: este forţa care domină şi dirijează lumea contemporană.

Aknaton şi credincioşii lui Aton nu au adorat Soarele, ca atare, cum interpretează mulţi
oameni! Orice suflet fiind asemănător unei raze solare, acest corp ceresc simboliza
Dragostea Divină (Căldura) şi Înţelepciunea Divină (Lumina). El era simbolul fizic,
vizualizabil, al Spiritului Creator care, ca şi Soarele, dă viaţă tuturor lucrurilor.

"Confreria Binelui" a purtat până în zilele noastre semnul Discului de Aur al Soarelui
(Aton). Acest simbol marchează fruntea celor care au atins Cunoaşterea - pe care au
primit-o!
Religia lui Aton conferă armonie întregii creaţii, astfel că omul este Una cu Creatorul
său. Religia lui Amon este o disciplină de constrângere, căci încearcă să reformeze
comportarea umană, dar o face folosind învăţături perimate şi controlând-o, în acelaşi
timp.

Trebuie subliniată aici extrema însemnătate a individualităţilor care 1-au înconjurat pe


Aknaton, la curtea sa regală din Aketaton. Doi oameni şi-au împărţit puterea la curte,
amândoi distingându-se prin importanţa şi influenţa lor.

Unul era Ay, Marele Preot, Şambelanul Curţii, un prieten personal foarte apropiat
Faraonului.

Soţia sa, Tiyi - acelaşi nume cu al mamei Faraonului Aknaton - fusese doica Doamnei
Regale, Nefertiti. Lucru firesc, deoarece Ay şi Tiyi erau părinţii frumoasei Regine a
Egiptului.

Ay a luptat din răsputeri împotriva clerului lui Amon şi l-a ajutat pe Faraon să alunge
această doctrină falsă din Egipt.

Al doilea personaj însemnat a fost Maya, scribul Regelui, inspector al Tezaurului şi Vizir
al Egiptului. Ca şi ceilalţi, el a venit voluntar pe Pământ, prin încarnări succesive, nu
pentru a obţine o deşartă glorie pământească sau aclamări înşelătoare, ci pentru a
participa la Lucrare, oriunde ar fi trebuit ea înfăptuită.

În vremea când tânărul Maya era în serviciul lui Amenhotep III, el a descoperit
manuscrisele pe care Faraonul le depusese în Marea Piramidă, pe când el era Iosif.

Mai mult, el ştia că fusese Iosif, fiul lui Iacov! Maya deţinea ciudate puteri psihice. Mai
cu seamă pe aceea de a-şi aminti - atunci când avea însemnătate pentru el - unele dintre
încarnările lui precedente.

Înainte ca Maya să părăsească Egiptul, în timpul domniei lui Horemheb (plebeul), el a


depozitat sub Sfinx anumite scrieri, în care se spunea: "Când omul viitor va citi cele
scrise aici, el va şti că Iosif s-a întors a doua oară în ţara Egiptului, a stat la dreapta
Faraonului şi a plecat din nou!"

Cea mai tânără soră a Faraonului se numea Ilipaamun ("Copilul iubit al lui Amon"). Ea
fusese Asenath, soţia lui Iosif. Şi, precum Iosif o întâlnise pe când era fiica lui Putifar,
Maya o dorea în taină, când o zărea la Curte. Ghicindu-i secretul inimii, Faraonul i-a dat-
o de soţie pe Ilipaamun.

Aşa şi trebuia să fie, pentru că perechea avea de îndeplinit un mare rol în ZORILE
CUVÂNTULUI.
Primul copil născut din această unire a fost o fată, numită Tantaf (Tantaphe), care a fost
de mică consacrată Templului lui Isis, înainte ca această zeiţă să fi decăzut complet din
înalta ei poziţie din Panteonul zeilor.

Un alt personaj apropiat Faraonului a fost Ahmoz (Ahmese), scribul regal şi intendentul
palatului. El fusese Levi, fiul lui Iacov şi al Leei, şi frate vitreg al lui Iosif, în altă
reîncarnare. Mai târziu el a devenit Amos, profetul Iudeei. . Amenofis, fiul lui Hapi, a fost
mare arhitect şi consilier în timpul domniei tatălui lui Aknaton. El a continuat să lucreze
şi în perioada domniei acestuia din urmă. Manuscrisele spun despre el: "... a găsit formule
misterioase pentru amulete şi a descoperit nume magice". El fusese Toth, Atlantul, apoi
Iemhotep, arhitectul Regelui Zoser, în timpul celei de-a 3-a Dinastii. După moartea sa a
fost zeificat. Amenofis, de asemenea. Practic, ei sunt singurii muritori, din toată istoria,
care au fost zeificaţi. (Interesant de observat că erau aceeaşi entitate!). Misiunea sa, în
timpul domniei lui Aknaton, a fost să găsească ascunzători sigure pentru scrierile lui
Aton, iar priceperea lui în arhitectură a dat rezultate extraordinare.

Generalul Horemheb era în fruntea armatei egiptene. Îl detesta pe Aknaton, căci Faraonul
se pronunţase în favoarea păcii şi non-violenţei. Horemheb era fiul unui fabricant de
brânzeturi, care se ridicase în ierarhia militară graţie unui fizic desăvârşit, unei forţe
atletice şi unor însuşiri de mare vânător.

În timpul domniei lui Aknaton armata era nemulţumită, fiindcă nu avea de purtat
războaie. Imperiul pe care Egiptul şi-l construise, preţ de secole, era pe cale să se
prăbuşească. Horemheb era la curent cu această situaţie, cu toate că se afla departe de
Aknaton, la frontierele domeniilor egiptene. Horemheb dorea cu ardoare să lupte; voia să
simtă din nou căldura luptei corp la corp, să simtă sângele duşmanilor curgându-i pe
mâinile robuste. Generalii nu erau populari la Curte, şi mai ales Horemheb, căci Faraonul
spunea: "Vederea unuia dintre aceşti generali, atât de dornici să-şi omoare semenii şi
dovedind atâta repulsie faţă de acceptarea Crucii Vieţii, mă umple de dezgust. Infestează
sălile noastre sacre cu mirosul sângelui".

Huya, majordomul Reginei Tiyi, a supravegheat pregătirea manuscriselor pe care le-a


completat Marea Regină după moartea soţului său, "Magnificul".

Mahu era şeful poliţiei şi răspundea de protecţia templului, a Palatului şi a oraşului Sfânt.
Dorinţa unică era ca întreaga Cunoaştere adusă lumii - prin Aknaton - să poată "dăinui
veşnic, ca Aton".

Mama lui Aknaton - Regina Tiyi - a continuat la Teba opera soţului său şi şi-a menţinut
autoritatea asupra clerului lui Amon. Într-o altă viaţă ea fusese Hatşepsut (Hatshepsut),
Regina din Saba. Fusese reprezentată cu trăsături bărbăteşti, de către numeroşi artişti.
Tiyi era fiica unui om din popor, Yuya şi soţia sa Thyu. Fiind tatăl soţiei sale preferate,
Yuya fusese numit guvernator în provincie şi mare scutier la Curtea ginerelui său,
Amenhotep III.
Sitamun era sora vitregă a lui Amenhotep III şi, deci, mătuşa lui Aknaton. Însă ea a fost şi
a doua soţie a Faraonului "Magnific". Sitamun simţise o anume amărăciune din cauza
originii modeste a lui Tiyi; aparţinând Casei lui Amenhotep şi fiind de sânge regal, ea era
Regina legitimă a Egiptului.

Preoţii îi spuseseră tânărului Amenhotep III că "Hatshepsut, marea şi buna noastră regină,
se reîncarnase în Egiptul de Jos în persoana fiicei lui Yuya".

Lucrul acesta le fusese revelat de un oracol divin. Amenhotep a înţeles că trebuia să o


regăsească, să o facă Prima Doamnă a Regatului, să se aşeze pe tron alături de el, spre a-
şi împlini destinul comun.

Sitamun i-a dăruit Faraonului un prim copil, Smenkere, apoi pe Tutankamon şi o fiică, cu
numele Meriten. Nu i-a prea păsat de copiii ei şi bucuroasă i-ar fi părăsit, dându-le
drumul cu barca în voia râului încă de pe când, fiecare, era sugar, dacă n-ar fi intervenit la
timp Tiyi. Sitamun ar fi voit să exprime adevărul şi înţelepciunea spirituală doar prin ea
însăşi, dar nu a reuşit. Alegoric, acesta este înţelesul făpturii ei.

Dat fiind eşecul ei, fiul ei Tutankhamon avea să devină un medium, prin care tatăl său a
putut vorbi din nou lumii egiptene. Care era raţiunea pentru care toţi aceşti oameni se
căsătoreau cu propriile lor surori? Răspunsul este univoc.

Toate acestea se petreceau înainte ca Aton să se fi revelat pe deplin omenirii. Iar cei care
alcătuiau "Confreria Binelui" nu trebuiau să-şi unească "vibraţiile" cu acelea de
provenienţă "terestră", pentru că s-ar fi putut produce schimbări importante, care să
împiedice venirea ZORILOR.

Bustul pe care istoricii l-au declarat ca aparţinând lui Tiyi este, în realitate, al lui Sitamun.
Deoarece doar ea avea sânge regal, numai ea a fost reprezentată în toate sculpturile
oficiale, picturi şi portrete ale familiei regale. Ea avea trăsăturile caracteristice ale
nobilimii egiptene şi ale Amenhotepilor. Şi tot de aceea, fiul ei Tutankhamon îi semăna
într-atâta. (Când a fost deschis mormântul lui Tutankhamon şi benzile adezive ale mumiei
au fost desfăcute, această asemănare a izbit pe toată lumea. Tutankhamon semăna, în
aceeaşi măsură, şi cu Aknaton, pentru că au avut acelaşi tată).

Tutu era ministrul afacerilor străine al lui Aknaton. Avea însărcinarea de a veghea la
clasificarea şi păstrarea într-un loc corespunzător a întregii corespondenţe a guvernanţilor
străini (din Palestina, Siria etc.) în arhivele regale din Aketaton. (Cam 400 din aceste
tăbliţe de argilă au fost descoperite în 1887 după I.Ch., în ruinele de la Tel el Amarna).

Cato a fost un foarte mare artist, modelând cu măiestrie piatra, lemnul şi metalele
preţioase. Sub influenţa şi îndrumarea sa a avut loc, în timpul domniei lui Aknaton, marea
revoluţie artistică. Rahotep, fiul lui Cato, se născuse în 1367 î.I.Ch. A fost un artist mai
mare decât tatăl său, deşi a trăit numai până la vârsta de 17 ani. Era un tânăr delicat şi
sensibil, însufleţit de puteri deosebite. Acest adolescent nu era altul decât marele Rege
Solomon, şi el un artist şi un alchimist, faimos încă din timpul domniei. Rahotep a fost,
mai târziu, autorul măştii mortuare a prietenului său din copilărie, Faraonul
Tutankhamon. Istoria nu a putut determina niciodată identitatea acestui artist.

Sinuhe era medicul curţii, unul dintre prietenii personali ai Faraonului şi consilierul său.
Fusese numit "Sinuhe" - care înseamnă "singur" - de către părinţii săi adoptivi, Senmut,
medicul săracilor, şi soţia sa Kipa. Adevăratul lui nume era Setymeramun, şi în realitate
era fiul prinţesei Giluhepa din Mitanni şi al lui Amenhotep III. Era, deci, frate vitreg cu
Aknaton, dar nu a aflat decât după mulţi ani, când a domnit câteva luni. La naştere fusese
părăsit într-o barcă de răchită abandonată pe un râu, dar îl găsise Senmut şi îl adoptase.
Tot el l-a învăţat practica medicinei, după care a intrat în "Şcoala Vieţii".

Desigur, Faraonul Aknaton nu era sigur în îndeplinirea misiunii sale. Tatăl Infinit sperase
că omul va înţelege şi va primi noua lumină a ZORILOR. Dar nu a fost aşa. Mulţi erau de
acord cu faptele Faraonului, dar mult mai numeroşi erau aceia care îl socoteau o fiinţă
slabă. Pe la spate îl numeau "Sora Egiptului". Faraonul era un om scund - abia de 1,65 m
- cu trăsături feminine, cu un abdomen proeminent, un craniu alungit aşezat pe un gât
prea lung, şi era cam bâlbâit. Istoria nu pomeneşte, dar avea şi una dintre mâini diforme.

Particularităţile fizice şi înclinarea sa spre non-violenţă şi pace au declanşat neîncredere


în persoana sa. Într-o zi, pe când era purtat pe străzi în tronul regal, el şi-a salutat supuşii
cu mâna! Populaţia a fost şocată, iar unii au strigat de oroare! Faraonul - asimilat cu
Dumnezeul cel viu al Egiptului - cobora de pe piedestalul său şi devenea o umilă fiinţă
umană! Poporul l-a huiduit şi unii i-au strigat: "Faraonule fals... Du-te cu falsul tău Zeu!"

Oricât ar părea de ciudat, Aknaton a fost mai aproape de Dumnezeu decât oricare dintre
Faraonii care l-au precedat. Unii dintre apropiaţii săi o ştiau, însă alţii păstrau fermă
convingerea că Aknaton nu avea comportamentul unui adevărat Faraon, aşa cum
statornicise Tradiţia. Cu timpul, tot mai mulţi oameni veniră la Aketaton, spre a-l adora
pe Aknaton. Preoţii lui Amon au priceput că, dacă doreau să-şi recapete autoritatea,
trebuiau să acţioneze rapid. Ei au pus la cale o alianţă cu generalul Horemheb,
guvernatorul Memphisului, de care depindeau forţele armate capabile să-i ajute la
succesul planurilor lor.

În 1365 î.I.Ch. autoritatea lui Aknaton era puternică, căci poporul îl iubea; dar puterea îi
fusese slăbită de lupte interne provocate de ameninţarea crescândă din partea duşmanilor
Egiptului. Faraonul refuza să poarte vreun război, fie el "sfânt" sau nu.

Horemheb a încercat să-l convingă pe Aknaton că trebuia să se bată, că ar fi util pentru


salvarea credinţei în Aton.

Aton, însă, nu era un zeu războinic şi el nu permitea ca fiii săi să se ucidă între ei.
Horemheb a convenit cu clerul lui Amon să-l elimine pe Aknaton, dacă voiau ca Imperiul
Egiptului să fie salvat

O altă ameninţare venea de la armatele de fier ale Hitiţilor. Armata egipteană nu era
înzestrată decât cu lăncii şi săbii de aramă.
Ay era "purtătorul sceptrului" al Faraonului la Teba, adică guvernator. El era foarte
îngrijorat de tensiunile mereu amplifi-cate şi de pactul evident al lui Horemheb cu clerul
lui Amon. Preoţii nu intenţionau, însă, să aşeze pe cel mai măreţ tron al Lumii pe
Horemheb, fiu de brânzar, ci sperau să-i poată convinge pe ultimii Amenhotepi să
guverneze după indicaţiile lor. Ştiau că poporul ar recunoaşte autoritatea unui suveran de
sânge regal oricând, dar niciodată pe cea a unui fiu de brânzar!

Aknaton avea şapte fete foarte frumoase. La fel ca Atlas, ale cărui şapte fiice mitologice
au fost urmărite de Orion şi metamorfozate într-un grup de stele - Pleiadele. Una dintre
Pleiade - o soră - s-a pierdut, căci numai şase din cele şapte fiice mai sunt vizibile pe
firmament, cu ochiul liber. În legendele lumii vom găsi adesea povestea celor şapte fete:
de exemplu, cele şapte fete ale preotului din Median.

Aknaton şi fiicele sale au fost urmăriţi de o forţă negativă: cea reprezentată de preoţii lui
Amon (în cartea mea, "Alte limbi, altă carne", vorbesc despre Orion, care este simbolul
forţelor negative şi contrare).

Cea mai mare era Meritaton, a doua Maketaton. Prima dintre fiicele lui Aknaton a murit.
Ea aminteşte de legendara Pleiadă pierdută, căci a lăsat în urmă-i doar şase surori.
Medicul Sinuhe a încercat să o salveze, dar boala o topea din zi în zi, până ce Faraonul nu
a mai îndrăznit să o viziteze! Moartea ei a fost una dintre cauzele prăbuşirii psihice a lui
Aknaton şi a "nebuniei" sale, care i-a precedat asasinarea.

A treia fiică era Ankhsenpaaton, care, într-o încarnare anterioară, fusese sora Reginei
Tafnes şi soţia lui Hadad. Ea nu s-a căsătorit cu tatăl său, Aknaton, cum susţin unii
istorici, dar, pe când avea abia 8 ani, s-a căsătorit cu Tutankhamon, care avea aceeaşi
vârstă.

În 1938 s-a descoperit la Hermopolis o inscripţie: "Fiica Regelui, pe care el o iubea,


Ankhsenpaaton cea mică, născută de fiica Regelui Anksenpaaton". Cum să aibă
Anksenpaaton un copil, când era de numai opt ani? Ar fi posibil, dar foarte puţin
probabil.

Examinată atent, această inscripţie capătă altă semnificaţie. Traducerea trebuie citită
astfel: "Fiica Regelui (Tutankhamon), pe care o iubea, Ankhsenpaaton cea mică, născută
dintr-o- şi nu de - fiică a Regelui, Ankhsenpaaton". Se face aluzie la Tutankhamon şi nu
la Aknaton şi este vorba de primul copil născut din unirea lui Tutankhamon cu soţia sa
Ankhsenpaaton, mulţi ani mai târziu.

În 1326 î.I.Ch. au apărut neînţelegerile între Aknaton şi soţia sa Nefertiti. Mai înainte, la
cererea lui Nefertiti, Aknaton îşi căsătorise fiica - pe Ankhsenpaaton - cu Tutankhamon.
Regina Nefertiti ştia cele ce aveau să urmeze; ştia, de asemenea, că Aknaton va avea
grave tulburări mintale. Moartea fiicei sale Meritaton provocase mari schimbări în el, iar
tensiunea din ce în ce mai accentuată pricinuită de agitaţia clerului lui Amon, ca şi
pornirile sângeroase ale lui Horemheb, îl împingeau să-l caute şi mai asiduu pe Aton -
Dumnezeul Unic al tuturor oamenilor - prin concentrări profunde şi meditaţii.
Nu era "nebun", dar prezenta un dezechilibru vădit, trăind mai mult în altă lume decât a
noastră!

Preoţii lui Aton şi vizitatorii veniţi din spaţiu la Aketaton au imaginat un vast Proiect.
După toate semnele, însă, lumea nu părea pregătită încă să primească Cea Mai Mare
Lumină, şi au hotărât atunci asupra unui plan care să-l aducă pentru totdeauna pe Aknaton
prezent în inimile oamenilor. Mai mult, fusese descoperit un complot şi se ştia că preoţii
aveau intenţia să-l asasineze pe Faraon şi pe alţi credincioşi ai lui Aton, în timp ce aveau
să se roage.

Generaţiile viitoare, potrivit proiectelor susţinătorilor lui Aknaton, aveau să spună: "Într-
adevăr, Faraonul nostru Aknaton a fost glasul ales de Aton, fiindcă însuşi Dumnezeul
Unic, sub forma unui disc arzător, a venit pe Pământ şi l-a luat în mijlocul unui vârtej
care nu făcea zgomot".

Planul lor definitiv prevedea ca Nefertiti şi Aknaton să se ducă în măreţul Templu al lui
Aton să se roage, chiar în ziua prevăzută pentru asasinat. Preoţii lui Amon plănuiseră să
închidă uşile templului, să masacreze persoanele regale, pe preoţi şi preotese, pe
adoratorii lui Aton, şi apoi să iasă din templu prezentându-se poporului ca noii
conducători ai Egiptului.

În clipa în care partizanii lui Amon vor fi pe punctul de a lovi, în Templu va coborî o
mare navă spaţială, chiar deasupra altarului, în faţa uriaşei Cruci a Vieţii (Ankh) făcută
din piatră. Câmpul de forţă va ascunde partea centrală a navei, astfel încât ea va apare ca
un disc strălucitor, un "cerc de foc", asemenea celor văzute de Tutmes III în drum spre
Israel.

Toţi cei ce vor vedea, vor spune: "Iată, Faraonul nostru şi-a împlinit misiunea; el a
reprezentat pe adevăratul Dumnezeu şi Aton e acum mulţumit şi el luminează Pământul
cu măreţia sa strălucitoare şi-l ia pe Regele nostru în carul său de aur!"

Numai că preoţii lui Aton au anulat aplicarea planului, din cauza instabilităţii nervoase a
lui Aknaton. În schimb, după închiderea uşilor, au pus soldaţi deghizaţi în adoratori ai lui
Aton să aresteze pe conspiratorii lui Amon. Iar "Aton" cel strălucitor nu a mai coborât
niciodată să-l ia pe Aknaton.

Dacă planul s-ar fi realizat, istoricii ar fi consemnat: "Egiptenii aceştia sunt superstiţioşi!
Ei pretind că Faraonul lor, nebun şi eretic, s-ar fi urcat la ceruri într-un car de aur!
Credincioşii acestui rege şi ai lui Aton al său trebuie că au fost cu toţii complet nebuni!"

Pentru Istorie ar fi fost convingătoare şi o altă variantă, despre care să se spună că


apogeul perioadei lui Aton a fost atins atunci când "o mare lumină a coborât din cer şi l-a
luat pe Faraon, pe care nici un muritor nu l-a mai văzut de atunci!"

Însă Aknaton însuşi şi starea mintală în care se afla au zădărnicit aplicarea acestui plan.
Lumea a înlăturat credinţa în Aton, cu toate că mulţi au văzut pentru prima dată Lumina,
graţie lui Aknaton. Plecarea lui de pe Pământ în mijlocul "cercului de foc" ar fi făcut
acest moment de neuitat în memoria oamenilor. Şi totuşi, şi fără un astfel de episod
spectaculos, vremea aceea nu a fost niciodată uitată.

Preoţii lui Aton au venit în faţa Reginei Nefertiti şi i-au spus că ea trebuie să continue
misiunea pe care Faraonul nu mai era în stare să şi-o asume. Cu fiecare zi el devenea mai
slab, fizic şi mental. Sinuhe, medicul, şi cei din anturajul lui nu puteau face nimic
împotriva acestei situaţii. Sedativele nu-l mai calmau, nu mai dormea şi rătăcea prin palat
fără încetare. Părea să caute cu disperare ceva... dar ce?

Într-o noapte, Sinuhe l-a găsit în faţa bazinului din grădina regală. Când medicul l-a
întrebat ce-l chinuia, i-a răspuns: "Sinuhe, bunul meu prieten, nu doresc decât un singur
lucru, înainte de a muri". Cum Sinuhe i-a spus: "Dar Majestate, nu veţi muri, eu...",
Aknaton i-a replicat: "Doctore, să nu minţi pe un om care e pe moarte; eu ştiu că am
îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit în această ţară. Tatăl Ceresc a socotit că nu trebuie
să continue să risipească binefacerile lui Aton asupra locuitorilor acestei lumi cufundate
în întuneric. Am pus să se reprezinte în picturi discul luminos al lui Aton, totdeauna sus
pe cer, cu razele îndreptate în jos, fiecare terminată cu o mână ce pare a mângâia Lumea
întreagă... E reprezentarea întregii Creaţii, Sinuhe".

Tăcut, Sinuhe îl privi pe Faraon un lung moment, apoi spuse: "Ce căutaţi, Majestate?"
Acesta l-a privit pe medic ca şi cum nu reuşea să-şi exprime sentimentele cele mai
profunde, şi rosti: "Bătrâne prieten, am mai spus-o - e mult de-atunci - că, precum Tatăl
meu, Dumnezeu Aton cel Viu, voi ridica Aketaton, oraşul orizontului Discului: aici, unde
ne aflăm în această clipă. Şi am făcut-o, dar acum, când sfârşitul mi-e aproape, nu fac
decât să mă rog ca Aton să fie mulţumit!"

Nefertiti i-a spus Faraonului că ea avea să continue Misiunea, el fiind slăbit de boală.
Aceasta a provocat neînţelegerea trecătoare dintre cei doi, care erau mai solid uniţi decât
orice alt cuplu din lume. Ei formau un cuplu spiritual fidel, iar despărţirea a fost grea; dar
niciodată nu au încetat a se iubi.

Separarea lor vremelnică era, însă, de neînlăturat, pentru reuşita Misiunii.

Regina Nefertiti s-a retras cu tânărul Tutankhamon şi soţia-copil a acestuia,


Ankhsenpaaton, într-un palat particular la nord de Aketaton şi care era separat de oraş
printr-un zid înalt. Aknaton a rămas singur în palatul său din sud. Nefertiti ştia că trebuia
să se grăbească, să pregătească de pe acum pe cei doi copii pentru viitoarea lor sarcină, de
suverani ai Egiptului. Trebuia să-i înveţe anumite secrete, căci Nefertiti ştia că preoţii lui
Amon nu se vor sfii să încerce să-i convertească pe aceştia la convingerile lor.

Istoricii cred că Aknaton a încercat un compromis cu preoţii lui Amon la Teba şi că


Nefertiti a reprezentat slujirea îndârjită şi fanatică a cultului lui Aton. Mai spun că ea l-ar
fi părăsit pentru că Faraonul voia să-i restaureze puterea lui Amon!

Dar nu e adevărat!
Aknaton 1-a servit şi 1-a adorat pe Aton până în ultimele sale clipe! În acelaşi an în care
îl părăsea Nefertiti - 1362 î.I.Ch. -Faraonul l-a căsătorit pe fratele său vitreg, Smenkere,
cu fiica sa cea mai mare, Meritaton, şi l-a numit co-regent, exact aşa cum făcuse propriul
lui tată, Amenhotep III, când îl numise co-regent, în ultimii săi ani de domnie.

Aknaton a continuat să trăiască la Aketaton; Smenkere cu soţia sa s-au dus să guverneze


la Teba. Preoţii lui Amon sperau să se servească de Smenkere, ceea ce le-ar fi permis apoi
să dispună de Faraon la Aketaton: oraşul se golea deja de populaţie. Grădinile cele
minunate se ruinau din lipsa îngrijirii, şi pretutindeni domneau dezolarea şi singurătatea.

Oraşul Sfânt era condamnat şi toată lumea o simţea.

Smenkere şi soţia lui regală au încercat să joace cu abilitate un rol; din nefericire au
pierdut. Ei au fost, totuşi, întotdeauna credincioşi lui Aton. Mergând la Teba, sperau să
afle proiectele clerului lui Amon, prefăcându-se că împărtăşesc aceleaşi vederi şi că
doresc o revenire rapidă a credinţei lui Amon în Egipt.

Din nenorocire, adevăratele lor intenţii au fost descoperite şi au fost asasinaţi; dar toate
acestea s-au întâmplat mai târziu. În ultima sa proclamaţie ca Faraon, Aknaton a decretat
că toţi locuitorii ţării Egiptului erau, din acea clipă, liberi; nu vor mai exista sclavi, nobili
sau structuri sociale de clasă. Toţi vor fi egali şi vor lucra împreună pentru gloria Tatălui
Infinit.

În ziua acestei proclamaţii, Ay şi Maya i-au spus Regelui: "Majestate, aţi grăbit momentul
căderii dublei coroane de pe capul Vostru; după acest act nu mai sunteţi Faraon, dar
sunteţi mult mai mult; astăzi sunteţi adevăratul "trimis ales de Aton!" Un preot al lui
Amon i-a dat, pe ascuns, otravă lui Aknaton. În ultima sa noapte, în sala tronului din
Aketaton era prezent Horemheb - venise să asiste la moartea Faraonului. Celelalte
persoane erau Ay, Maya, Ahmos, Amenofis, Tutankhamon şi Sinuhe. Erau şapte, plus
Faraonul.

Aknaton a aşezat alături de el coroana roşie şi albă, căci acum era prea grea pentru el, şi a
contemplat sala. Putea încă recunoaşte pe toţi cei prezenţi, cu toată că un extaz radiind pe
faţa lui arăta că deja este străin acestei lumi.

Înainte să i se fi dat otrava, Horemheb i-a spus: "Majestate, reveniţi cu mine la Teba,
renunţaţi la al vostru Aton; înclinaţi-vă în faţa lui Amon şi eu voi veghea să continuaţi a
purta dubla coroană. Armata mea vă va susţine".

A fost cea din urmă şansă oferită lui Aknaton de a pactiza cu forţele rele şi Horemheb,
orgolios, dorea ca posteritatea să reţină faptul că el fusese acela care îi oferise Faraonului
posibilitatea de a retracta.

Aknaton a răspuns: "Am găsit ceea ce căutam. Sinuhe ştie la ce fac aluzie. Am primit
revelaţia: am văzut chipul lui Aton într-o ceaţă aurie".
Horemheb a murmurat: "E complet nebun! N-are rost să-l mai ascult!" Dar Ahmos i-a zis:
"Stai liniştit! Este încă Faraonul tău!"

Micul şi umilul Aknaton s-a aşezat pe tronul său sub marele simbol al lui Aton, cu
mâinile întinse, şi a spus: "Vreau să trăiesc şi să mor ca Faraon. Am venit să aduc un
mesaj poporului meu şi lumii întregi. Dar Egiptul a respins mesajul marelui şi
binevoitorului Aton. Aton, cel pe care l-am văzut, copil fiind, în mijlocul razelor
arzătoare ale Soarelui.

Nu spun că Soarele ar fi Aton, dar marea lumină şi căldură izvorând din globul solar
simbolizează Iubirea Divină şi Înţelepciunea. Lumina şi Căldura: una este Dragostea,
cealaltă Înţelepciunea.

Simbolul veşnic, pentru om, al Iubirii Tatălui său şi al Înţelepciunii în lumea fizică este
Aton, sau Discul Solar.

Tu, Horemheb, cu armatele tale poţi să distrugi toate templele lui Dumnezeu piatră cu
piatră, şi preoţii lui Amon pot ucide pe credincioşii lui Aton.

Puteţi şterge Numele Său de pe monumente, dar pentru a-l distruge pe Aton ar trebui să
faceţi să cadă stelele din cer şi să năruiţi însăşi cerurile, înainte de a putea distruge
cuvântul Său".

"Pentru ce m-aş nelinişti?", continuă Faraonul, "ştiind că voi veţi distruge templele lui
Aton şi veţi reconstrui pe cele ale lui Amon?

Împărăţia lui Aton nu este materială, pieritoare, El este etern!"

Cu faţa împurpurată de mânie şi lehamite, Horemheb spuse: "Singura realitate este cea pe
care o putem vedea acum şi aici: tu, Faraon Aknaton, care vorbeşti în enigme nedesluşite,
iluziile tale sunt ale unui nebun. Singurul lucru pentru care merită să te baţi este puterea,
aurul, plăcerea războiului. Aton al tău e un zeu debil şi slab la minte! Îţi mai dau o şansă,
cu toate că nu mă conving părerile tale de bolnav şi te-am prevenit că Egiptul se va
prăbuşi, dacă nu-şi păstrează puterea militară: mai accept încă să-mi pun armata şi sabia
în serviciul tău. Vino cu mine şi vei rămâne Faraon, aşa cum eşti în momentul acesta".

Aknaton răspunse: "Horemheb, tu eşti mai nebun ca mine, căci eu nu mă voi prosterna
niciodată în faţa unui zeu fals. Puţin îmi pasă de ce vei face de-acum înainte cu Egiptul,
fiindcă în noaptea asta am avut revelaţia supremă, 1-am văzut pe Aton. Mi-a revelat
Proiectul pe care îl are pentru om.

Egiptul a respins pe Dumnezeul Unic şi, în vremurile viitoare, o altă ţară va fi locul
naşterii Celui care va domni. Nu va fi Egiptul ci Pământul Sfânt, pe care 1-a vizitat buna
şi marea noastră Regină Hatshepsut şi de unde a adus un mesaj de Lumină; un mesaj pe
care noi 1-am văzut cu proprii noştri ochi, săpat în sala secretă a Templului pe care 1-a
construit ea.
Lumea omului a respins Lumina, preoţii cei răi pot face ca tenebrele să revină. Lumea a
avut ocazia să se elibereze de toate vechile sclavii. Lumina a venit sub forma Faraonului,
deoarece numai Faraonul putea îndrăzni un asemenea lucru - numai el putea să reuşească
să împlinească o astfel de Misiune - iată că acesta am fost eu, şi n-am reuşit. Văd însă
acum un Plan mult mai mare. Nu e totul pierdut, căci va veni o vreme când eforturile
noastre vor da roade. O generaţie, care nu s-a născut încă, va cunoaşte pe Acela căruia i-
am slujit".

Horemheb a înţeles atunci că Faraonul nu va îmbrăţişa niciodată cauza sa egoistă şi,


discret, a dat semnalul convenit pentru a i se turna otrava.

Faraonul a sorbit, fără să-şi dea seama. Toţi erau cu ochii pe el căci, dintr-odată, chipul
său se lumină de o licărire violetă; toţi au văzut, în afara lui Horemheb.

Cu o voce acum deplin inspirată, Faraonul vorbi, dominând zgomotul tunetelor şi


fulgerele ce se iscaseră afară: "Faptul că am intuit just mi-a adus pieirea, căci am trăit
într-o vreme care nu înţelegea simplitatea Adevărului. Lumea se teme de Spiritul care
gândeşte mai drept decât ea, şi-l distruge, ca să se apere. Acei care cred sunt persecutaţi
de cei care nu cred şi nu înţeleg; cel ce are viziuni este urât de cei care nu le au; şi
înţeleptul este dispreţuit de imbecili. De la începuturile Lumii şi ale timpurilor, oamenii
au crezut că pot zădărnici venirea Adevărului, ucigând pe cel care voia să i-l ofere.

Dar sublimele adevăruri ale lui Aton sunt veşnice, şi cu fiecare nouă generaţie ele renasc,
susţinute de alţi oameni, care se ridică pentru a le arăta din nou Lumii. Vocea mea a fost
slabă, a putut realiza puţin, însă vor veni alţii, iar glasurile lor vor cânta imnul fericit al
libertăţii, pentru toţi cei care-i vor asculta". Vocea lui Aknaton s-a stins şi el s-a prăbuşit
pe tron. Horemheb a privit dubla coroană, aşezată alături de el; în curând o va purta un alt
şef.

Apoi a ieşit din sala tronului, mergând pe străzile inundate de furtună - în curând inundate
de sânge - şi s-a întors la Memphis. Faraonul şi-a privit prietenii adunaţi înainte şi le-a
spus: "V-am iubit cum m-aţi iubit şi voi. Acum plec să-l regăsesc pe Tatăl meu Aton.
Lucrul meu e terminat aici, în ţara Egiptului. Sufletul meu şi-a regăsit pacea căci, în
sfârşit, Discul Solar (Aton) e fericit!"

Şi Faraonul a murit.

După aceea oraşul Aketaton, pe jumătate golit, a fost luat în stăpânire de lucrători.
Pretutindeni unde au găsit numele şi însemnele lui Aknaton şi Nefertiti - pe morminte,
temple şi case - le-au şters. Templul lui Aton a fost dărâmat şi ras de pe faţa Pământului.
Aknaton scrisese: "Va trebui să mi se construiască mormântul în Muntele de la Răsărit;
înmormântarea mea va avea loc acolo, cu toate ceremoniile pe care Aton, Tatăl meu, le-a
ordonat pentru mine; înmormântarea soţiei mele regale, Nefertiti, se va petrece tot acolo,
arunci când va sosi clipa; şi, asemenea, aceea a fiicei Regelui, Meritaton...".

El a dat, aşadar, ordin să fie îngropat în "Muntele de la Răsărit".


În acel loc există un mare "ued", care întrerupe linia falezelor şi care duce la Mormântul
solitar. Nu se află nici o inscripţie la intrare. O trecere în pantă şi o scară abruptă conduce
la puţul funerar unde a fost depus, cândva, un sarcofag. Dincolo de el se află un culoar
acoperit de basoreliefuri care înfăţişează familia regală adorând pe Aton. La capătul
acestor trepte, mai multe deschideri duc spre camere funerare mai mici, care au fost
săpate pentru prinţesa Maketaton, prima dintre cele şapte fiice ale lui Aknaton.

Istoricii cred că trupul găsit în Mormântul Reginei Tiyi din Valea Regilor este acela al lui
Aknaton. Examinarea corpului şi a inscripţiilor a stabilit că acest corp - care era acela al
unui bărbat de 30 de ani - este cel al lui Smenkere.

Nu a fost găsită vreodată vreo urmă a corpurilor regale - Aknaton şi Nefertiti.

Totuşi, la săpăturile de la Mormântul Regal s-a descoperit corpul unui bărbat care fusese
ars la câtva timp de la mumificare. Acest trup era al lui Sinuhe, care a fost înhumat în
Mormântul Regal gol şi care, mai târziu, a fost ars.

Preoţii lui Amon au ars corpul lui Aknaton, fiindcă ei credeau că distrugând mumia
înlătură orice posibilitate ca el să supravieţuiască. Cenuşa lui Aknaton a fost aruncată în
apele Nilului, şi corpul material al celui care venise să slujească Egiptul s-a întors în
mâlul din care provenise.

Cu moartea lui Aknaton, co-regentul său - Smenkere -devenea Faraon. El şi soţia sa,
Meritaton, au dus şi ei o bătălie - pierdută - cu fidelii lui Amon. Scăpaţi cu totul de
Aknaton, preoţii lui Amon erau ameţiţi de putere. Ei au început să-i asasineze pe cei mai
însemnaţi credincioşi ai lui Aton. Dar nu s-au putut atinge de Ay, nici de Maya.

Aceşti doi oameni erau necesari Egiptului, căci ei erau deţinătorii unor cunoştinţe secrete,
iar pe de altă parte preoţii lui Amon erau convinşi că-i vor avea, în curând, în rândul
partizanilor lui Amon, pentru că acest fals zeu se afla din nou pe tronul Panteonului zeilor
Egiptului.

Hotărâţi să salveze cunoştinţele adunate în timpul domniei lui Aknaton, micul grup de
credincioşi ai lui Aton lucra în taină în sălile ascunse. Maya, ca trezorier regal, cunoştea
secretele Marii . Piramide şi ale sălilor secrete cu manuscrise, de sub Sfinx.

Dacă ar fi fost ucis de partizanii lui Amon, secretul ar fi dispărut odată cu el. Clerul nu
comisese, însă, o astfel de greşeală, căci râvnea să dobândească toate aceste comori, cu
care să umple lăzile pustii ale lui Amon. În speranţa de a obţine secretul, îl lăsau în viaţă
pe Maya! Trebuia numai să aibă răbdare!

Nefertiti nu ieşea din palatul său retras, unde se afla împreună cu tânărul Tutankhamon şi
soţia sa Ankhsenpaaton. Afară mulţimea dădea târcoale, mereu dornică de jaf, indiferent
dacă era un templu al lui Aton sau al lui Amon!
Aknaton murise în 1361 î.I.Ch., în vârstă de 47 de ani. Smenkere a urmat la tron şi a
domnit numai 9 luni, până în 1360.

Tânărul fiu al lui Maya şi Ilipaaton - pe nume "Ra" - se afla la Teba, lângă Smenkere şi
Meritaton. Cei doi tineri suverani au fost invitaţi la un banchet regal, unde au fost otrăviţi
de către preoţi.

Alianţa lor secretă cu Nefertiti fusese descoperită şi preoţii înţeleseseră că nu se vor putea
servi niciodată de ei, în favoarea cauzei lor. Şi astfel hotărâseră să termine cu ei.

Planul însă nu le-a reuşit şi Regele şi Regina, luându-l cu ei pe Ra, au izbutit să fugă din
sala banchetului. Efectul otrăvii nu fusese destul de rapid.

Au plecat din Teba iute ca vântul, îndreptându-se spre Aketaton - un drum lung şi
anevoios. Au fost urmăriţi, prinşi într-o ambuscadă şi ucişi, împreună cu tânărul Ra.

Cadavrele lor au fost lăsate în deşert, pradă animalelor sălbatice, dar mesagerii lui
Nefertiti i-au găsit şi corpul lui Smenkere a fost mumificat. Trupurile lui Meritaton şi Ra
erau atât de atroce mutilate, încât orice încercare de mumificare a dat greş. Rămăşiţele lui
Meritaton au fost, totuşi, aşezate în camera funerară pregătită pentru ea în mormântul
tatălui său. Mai târziu, ele au fost furate şi arse.

Smenkere a fost îngropat într-un mormânt neînsemnat din Valea Regilor, din Teba,
punându-i-se alături obiecte aparţinând Reginei Tiyi, şi din această cauză trupul său nu a
fost descoperit de hoţi.

Horemheb şi clerul din Teba au plecat în căutarea lui Nefertiti, în oraşul mort Aketaton.
Ei au cerut tânărului Tutankhaton - "Viaţa în Aton este frumoasă" - să-şi schimbe numele
în Tutankhamon - "Viaţa în Amon este frumoasă".

Nefertiti ştia că tânărul Faraon va fi o marionetă în mâinile preoţilor lui Amon,


triumfători. Dar mai ştia că ajuns Faraon, el va îndeplini o misiune importantă, pe care
preoţii forţelor răului nu o vor bănui niciodată. Nefertiti mai ştia că Tutankhamon era un
"sensitiv", un "psihic". Prin intermediul său, puteau fi date instrucţiuni supravieţuitorilor
credincioşi lui Aton, privind lucrurile pe care trebuiau să le îndeplinească rapid, înainte
de a fi exterminaţi cu toţii. Nu aveau nevoie decât de un scurt interval de timp, spre a
pune la adăpost, în siguranţă, în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI, anumite
preţioase manuscrise.

Astfel, tânărul moştenitor al tronului Egiptului a devenit Tutankhamon, iar soţia sa


Anksepaaton a devenit Ankhsenamun. Ei au fost conduşi la Teba, iar dubla coroană -
smulsă atât de violent de pe capul predecesorilor lor - a fost aşezată pe capul tânăr al lui
"Natut" (Tutankhamon).

Clerul lui Amon trebuia să mai aibă răbdare, înainte de a obţine satisfacţia unei complete
răzbunări. Noul Faraon era prea legat de erezia lui Aton şi, cât avea să trăiască, memoria
lui Aknaton nu putea fi mânjită pe faţă. Prea mulţi îl mai iubeau încă pe Aknaton şi, dacă
preoţii i-ar fi eliminat pe toţi membrii casei lui Amenhotep, faptul ar fi declanşat un
război civil. Şi, în acelaşi timp, ar fi urmat ruina puterii lor, recent stabilită. Ei urau
familia regală, dar şi mai mult urau anarhia.

Începu atunci o perioadă de lupte oribile între preoţii lui Amon, care-şi apărau interesele,
şi curteni, care foloseau pe copiii regali ca pe simpli pioni, în jocurile lor ambiţioase.
Tânărul cuplu afişa înţelegere faţă de noua politică, dar conti-nua, în secret, să-l onoreze
pe Aton.

Exact din acest moment, nu se mai găseşte nici o urmă a existenţei lui Nefertiti în istoria
Egiptului. În realitate, ea a dispărut cu adevărat, părăsind Egiptul şi plecând în Tibet, la o
Şcoală Misterioasă! Frumuseţea sa fabuloasă şi marea sa bogăţie nu au abătut-o niciodată
de la înfăptuirea LUCRĂRII. Ea a relatat marilor Maeştri şi Adepţilor din India, din Tibet
şi chiar din Peru, de lângă Titicaca, ceea ce realizaseră credincioşii lui Aton, şi a explicat
până la ce punct reuşise, în Egipt, EXPERIENŢA DIVINĂ.

Într-o zi, în Şcolile Misterioase vor fi descoperite tăbliţe de argilă şi se va vedea că au


fost scrise de Nefertiti însăşi. Dar acestea nu au fost aduse din Egipt, până la aceste Şcoli.
Când savanţii vor cerceta la microscop argila folosită pentru aceste tăbliţe, vor constata
că ea provine din locurile unde au fost descoperite, şi nu din Egipt!... Dovadă absolută că
Nefertiti a ajuns cu adevărat în acele locuri.

Închipuiţi-vă! O Istorie a Egiptului şi a primei experienţe încercată pe Pământ, a Celei


Mai Mari Lumini... păstrată în Tibet! Aceste manuscrise vor stabili puncte foarte
importante ale Istoriei. În prezent, în sistemele de datare a Antichităţii există o mare
confuzie, fiindcă preoţii lui Amon au schimbat intenţionat datele pe anumite monumente,
urmărind să şteargă evenimentele petrecute în timpul domniei lui Aknaton. Ca să fie
siguri că Aton nu va mai cunoaşte vreodată noi ZORI!

Forţele negative urmăreau descurajarea viitorilor cercetători, pentru a se afla cât mai
puţin despre eforturile lui Aknaton. Pe de altă parte, supravieţuitorilor lui, credincioşilor
lui Aton le revenea misiunea de a păstra manuscrisele pentru omul viitor. De aceea,
Nefertiti a depozitat scrierile care relatau istoria acelor timpuri în locuri diferite - în Tibet,
în India şi în America de Sud. Alţi credincioşi le-au ascuns în însăşi inima Pământului.

Adevărul trebuie păstrat!

În timpul periplului său, Nefertiti a fost întotdeauna protejată de mâinile lui Aton întinse
spre Pământ: "Doamna Regală; Doamna graţiei, blândă prin iubirea ei, prin bunăvoinţa
ei; . Stăpâna Nordului şi a Sudului... dragă lui Aton; soţia Regelui, care a iubit-o; Doamna
celor două ţări, mare prin dragostea sa; Nefertiti cu chipul frumos... vie pentru eternitate".

Maya şi Ilipaamon (însemnând "copil iubit de Amon", ea nefiind alta decât Ilipaaton -
"copil iubit de Aton" - care, şi ea, fusese obligată să-şi schimbe numele) au venit să
locuiască într-o casă din Teba, spre a fi în preajma Faraonului. Vechea casă a lui Maya
din Aketaton rămăsese practic părăsită şi nu mai servea decât periodic la întruniri.

În această casă a lui Maya au venit prietenii foarte dragi ai lui Aknaton, printre care
fratele său, marele preot. Micul grup de "lucrători" primea instrucţiuni provenind din
sfere mai înalte, prin intermediul lui Tutankhamon!

Amenhotep vorbea prin gura celui mai tânăr dintre fiii săi, pe când acesta se afla cufundat
într-o transă profundă. Sitamun (mama lui Tutankhamon) nu a fost niciodată "canalul"
care ar fi dorit ea să fie, dar a adus pe lume un fiu care a servit mult ca medium sau
"vehicul", pentru transmiterea multor instrucţiuni, foarte necesare atunci!

În acea epocă, doi tineri cu pielea neagră sau primit ordine de la Amenofis (Iemhotep
într-o altă încarnare), să vină în Egipt şi să servească ca paznici personali Faraonului
Tutankhamon. Cel puţin, aceasta a fost raţiunea aparentă a sosirii lor. În realitate, aceşti
doi oameni erau adepţii "ştiinţei mentale".

Erau descendenţii unei rase foarte vechi şi foarte savantă, care înflorise deja în Africa pe
când Atlantida era abia la început. Acest popor ciudat nu avea o cultură foarte avansată
din punct de vedere material, însă dezvoltarea mentală a indivizilor era uluitoare. Ei
puteau să oprească mersul armatelor, graţie puternicelor unde ale gândirii şi vibraţiilor
mentale!

Cei doi, care erau fraţi gemeni, erau fiii unui mare Adept al Magiei Albe; au fost trimişi
în Egipt cu dubla misiune de a proteja - mai întâi - pe Faraon, şi apoi de a emite, în jurul
anumitor Temple şi al anumitor camere tainice, unde vibratorii mentale de un tip
deosebit; aceste unde trebuiau să persiste de-a lungul secolelor şi să îndepărteze de
ascunzătorile păstrătoare de manuscrise pe toţi căutătorii nedoriţi, intruşi, şi a căror
frecvenţă mentală era opusă.

Trebuie menţionat aici că, imediat după moartea lui Aknaton, a început Micul Exod al
evreilor. Date fiind confuzia politică şi atmosfera de război civil care domneau, egiptenii
nu au dat nici o atenţie evenimentului. Puţin le păsa dacă plecau sau rămâneau. Astfel,
mulţi au părăsit Egiptul, odată cu ei plecând şi un procent din egipteni, înfricoşaţi de
mânia lui Amon. Atunci a început EXODUL, care a durat mai mulţi ani. A avut loc în
valuri succesive de mici grupuri, care o porneau în momentele pe care le socoteau
oportune. Dar MARELE EXOD s-a petrecut mai târziu.

Despre el vom vorbi în momentul REVELAŢIEI. Maya se simţea atunci sigur pe poziţie,
deoarece era singurul din întregul Egipt care deţinea secretul intrărilor spre sălile
comorilor, de sub Marea Piramidă, sub Sfinx şi în Templul Splendorilor al lui Hatshepsut.
Chiar şi pe Faraoni îi lega la ochi când îi conducea în aceste camere. Nimeni nu cunoştea
secretul lor, în afara trezorierului regal.

Cu multe milenii înaintea celei de-a 18-a Dinastii a Egiptului, Maya fusese prinţul
Domnitor al Lemuriei, Ilipaamon (Ilipaamun) fusese "Doamna Soarelui" şi Tutankhamon
fusese Merk. În perioada aceasta regăsim, deci, aceleaşi entităţi reunite pentru o misiune
comună.

Tutankhamon era din nou mesager, transmiţând instrucţiuni de la nivelurile superioare.


Maya conducea poporul, din nou, şi Ilipaamon era istoric şi paznic al manuscriselor. În
casa lui Maya au fost scrise foarte numeroase mărturii - pe tăbliţe de argilă - de către cei
care se întruneau acolo regulat.

Aceste tăbliţe nu au fost nici ele descoperite încă de arheologi, dar cu siguranţă vor fi în
curând. Ele relatează venirea din Spaţiu în Egipt - despre primii Faraoni, care erau
extratereştri înainte de a se încarna pe Pământ - spre a aduce Lumina omenirii; ele relevă
scopul real al vieţii şi operei lui Aknaton. . Există chiar şi manuscrise aduse din alte
planete locuite! La puţin timp după toată această muncă, în casa lui Maya din oraşul
Aketaton a fost asasinată de nişte jefuitori prinţesa Meriten, fiica lui Amenhotep III şi a
lui Sitamun. Ea se afla în atelierul iubitului ei, marele artist Tutmes (Thutmes), fiul cel
mare al lui Cato.

Tutmes a sculptat bustul lui Nefertiti, cunoscut în întreaga lume, lucrare din piatră de
calcar pictată. El a executat şi o copie din gresie brună, care o reprezintă pe aceeaşi
graţioasă doamnă, şi de asemenea, a creat numeroase capete şi măşti după Aknaton
însuşi, ca şi alte opere remarcabile.

Bek şi Auta, fraţii lui Tutmes, fuseseră asasinaţi la Teba, în noaptea în care fusese ucis
Faraonul Aknaton la Aketaton.

Tutmes şi iubita lui, Meriten, abia apucaseră să îngroape bustul faimos al lui Nefertiti,
când au fost surprinşi şi asasinaţi de nişte tâlhari. Această statuie a fost descoperită cu
multe secole mai târziu, de expediţia germană care a făcut săpături la Tel el Amarna.

Meriten însăşi era o artistă: ea studiase simbolurile vechi. I se încredinţase decorarea


Templului lui Aton din Aketaton.

Maya adusese din camerele secrete ale Marii Piramide antica baghetă - vril, pe care i-a
înmânat-o lui Tutankhamon. Acest vril 1-a protejat ulterior pe regele-copil. Unele statui îl
reprezintă pe Tutankhamon ţinând în mână "baghete" ciudate.

În aceeaşi epocă, Maya a luat două globuri de cristal - care fuseseră aduse de vizitatorii
din Spaţiu, în timpul construirii Marii Piramide. Fiecare dintre aceste bule era alcătuită
din nouă secţiuni, asamblate şi sudate între ele, spre a forma un glob. Când lumina trecea
prin glob, se petrecea o extraordinară transformare şi puteau fi văzute în el, parţial,
trecutul şi viitorul. Dar cel care folosea globul de cristal trebuia să atingă un înalt nivel de
concentrare mentală, pentru a avea aceste viziuni. Aceste bule au fost folosite telepatic, ca
un ecran, pentru explorarea timpului.

Preoţii lui Amon nu erau la curent cu experienţele acestea. În orice caz, nu le-ar fi putut
folosi, căci globurile nu puteau fi utilizate în scop negativ!
Multe dintre aceste globuri se află încă sub Sfinx. Nostradamus avea şi el unul şi l-a
ajutat mult în profeţiile lui!

Globurile şi sceptrele suveranilor de mai târziu au la origine această bulă de cristal şi


bagheta-vril, vechi simboluri ale puterii.

Tantap (Tantahpe), fiica lui Maya şi a lui Ilipaamun, care fusese consacrată zeiţei Isis în
copilărie, devenise preoteasă. Dar, cum am mai spus-o, cultul lui Isis suferise mari
schimbări. Isis nu mai era adorată ca o zeiţă, ci venerată ca simbol al purităţii şi
nevinovăţiei femeii. Fecioarele consacrate Templului său semănau cu viitoarele fecioare-
vestale ale Romei şi ele au servit Templul lui Aton din Aketaton.

Când Amon şi-a reluat supremaţia, Isis a redevenit o mare zeiţă.

Tantap avea de ales: să rămână în serviciul lui Isis, repusă pe piedestal, sau să rămână
credincioasă lui Aton şi să renunţe la preoţie. Pentru cultul restaurat, condiţia virginităţii
nu se mai impunea.

Când a fost asasinat tânărul ei frate Ra, ea s-a hotărât să renunţe la servirea lui Isis, să-şi
regăsească iubitul, să se căsătorească şi să lucreze împreună cu el. Acesta era un
credincios al lui Aton, care colabora strâns cu Maya.

Rahotep - fiul lui Cato - fusese Solomon, iar Regina Tiyi fusese Hatshepsut; de aceea
erau atraşi unul spre celălalt. Tânărul artist executase multe schiţe după Regină, pe când
se afla în palatul ei. L-a ajutat mult să-şi perfecţioneze arta.

Rahotep trăia acum în casa lui Maya, care i-a fost ca un al doilea părinte. Cum tânărul
artist purta acelaşi nume cu fiul ucis - "Ra" - el a fost primit călduros în noul cămin.

Regăsim deci, din nou, pe David (Maya) şi Solomon (Rahotep), uniţi în aceeaşi Misiune!

Tutankhamon a domnit nouă ani şi conduita sa nu a fost pe placul preoţilor lui Amon,
căci numele său - ca şi acela al lui Aknaton - a fost şters mai târziu de pe listele faraonilor
domnitori din Egipt.

Horemheb i-a şters numele de câte ori a putut, ceea ce sugerează că tânărul se străduia să
se opună relelor intenţii ale clerului.

Tutankhamon a ajutat la copierea şi depunerea manuscriselor lui Aton; apoi, odată atins
scopul încarnării sale prezente, s-a luat decizia ca el să se întoarcă la Tatăl său, Aton.

Faraonul Tutankhamon - numit familiar "Ratut" - soţia sa regală şi tânărul lor prieten
Rahotep mergeau adesea la vânătoare în zona învecinată Tebei. Pe atunci bălţile largi
atrăgeau vânat de toate felurile, copilul-rege avea din belşug la dispoziţie păsări sălbatice
şi nenumărate fiare sălăşluind prin deşert, prin care-şi demonstra măiestria.
Într-o zi din primăvara anului 1350 î.I.Ch., pe când împlinise 19 ani, Faraonul a plecat la
vânătoare cu soţia sa devotată şi Rahotep. Se întorcea de la vânătoare spre tabără, în carul
său regal împodobit cu vulturul solar regal, pe capul căruia era reprezentat un disc solar
în care se afla înscris numele "Ratut". Faraonii fiind consideraţi reprezentanţi tereştri ai
Zeului-Soare, această emblemă simboliza, evident, originea "Solară" (extraterestră) a lui
Ratut. În ziua cu pricina, ajutat de câinele său "slughi", Faraonul ucisese un leu şi era
foarte excitat, aşa cum ar fi fost orice adolescent după o astfel de ispravă.

Aceste expediţii în deşert nu erau, totuşi, ce păreau a fi. Aveau desigur, ca scop, şi
relaxarea Faraonului, însă ele îi permiteau, mai cu seamă, să fugă din Teba şi să se
întâlnească cu anumiţi vizitatori importanţi, departe de ochii bănuitori ai clerului lui
Amon.

Secretul atât de bine păstrat timp de 9 ani fu, însă, trădat.

Preoţii cei răi au pus otravă în apa de băut, aflată lângă cortul Faraonului. Însetat după
cavalcada prin deşertul fierbinte, Ratut i-a cerut prietenului său Rahotep să-i dea de băut.
Şi astfel, în deplină nevinovăţie, prietenul a fost acela care l-a ucis. Cei care fuseseră
Hadad şi Solomon îşi încheiau împreună KARMA lor...

Clerul lui Amon considera că, suprimând "canalul" psihic reprezentat de Tutankhamon,
vor putea opri întrunirile credincioşilor lui Aton şi-i vor putea forţa pe Ay şi Maya să
conducă în interesul lor. Mai voiau, cum am mai spus, să afle secretele ştiute numai de
Maya.

Când a înţeles Faraonul că a fost trădat şi că otrava îşi începe lucrarea, i-a cerut lui
Rahotep s-o cheme pe regina Ankhsenamun. Înainte de a muri, şi-a privit regina mult
iubită şi prietenul cel mai drag: "Am ucis azi cu lancea mea un leu superb. Nu este oare
această simbolul ajutorului pe care l-am dat la depunerea manuscriselor în
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI?

Noi, copiii lui Aton, am "ucis" leul şi l-am ascuns privirii profanilor. Ştiu că, aşa cum sunt
reprezentat acum, pe carul meu, ca un leu cu cap de om, voi fi reprezentat, în vremuri ce
nu s-au născut încă, sub forma unui LEU ÎNARIPAT (Evanghelia după Marcu). Acum,
când plec spre o existenţă superioară, îmi amintesc cu claritate cuvintele fratelui meu
Aknaton. E straniu că îmi amintesc atât de perfect, căci le-am auzit pe când eram doar un
copil. Pot să redau cuvintele Imnului lui Aton, compus de credinciosul Aknaton...

«Te ridici, Magnificule, pe orizontul ceresc, o Aton, Dumnezeul cel Viu, Tu, cel care ai
creat Viaţa! Numeroase sunt operele Tale! Ele sunt ascunse vederii omului. O,
Dumnezeule Unic! Tu, cel Incomparabil, cât de perfecte sunt Planurile Tale! Tu, Stăpân
al Eternităţii! Tu, care inspiri sufletul meu! Pământul trăieşte graţie Ţie! Când Tu Te
ridici, omenirea se ridică la viaţă; când Tu Te culci, ea moare».

Am slujit pe Tatăl meu, Aton. Am trăit în Adevăr.


Pentru mine, Aton nu se culcă niciodată. Astfel, eu nu pot muri!

Pentru mine, Aton va străluci întotdeauna şi voi continua să trăiesc, nu în această lume
terestră, iluzorie şi grotească, ci în Regatul lui Aton, până în vremea când, din nou, voi
reveni şi voi servi spre împlinirea Planurilor Sale.

Voi servi până în ziua în care eforturile noastre vor avea un sfârşit, care nu va fi decât un
început pentru toţi oamenii Pământului! O, Aton, Tatăl meu, ia-mă în braţele Tale!"

Şi, cu secole după, nişte lucrători au descoperit în timpul unor săpături făcute aproape de
intrarea mormântului lui Tutankhamon, o remarcabilă schiţă. Fusese desenată pe un ciob
de calcar şi îl reprezenta pe tânărul rege, ajutat de câinele său, omorând cu lancea un leu.

Schiţa aceasta fusese desenată de Rahotep în timp ce medita la tristul sfârşit al


Faraonului, la cuvintele ultime pronunţate de el.

Se afla la mormântul lui Tutankhamon, terminând decorarea, împreună cu părintele său


Cato. Era adâncit în meditaţie profundă când a făcut acest desen, pe care, apoi, l-a aruncat
la intrare, acolo unde a fost regăsit după atât amar de ani.

După asasinarea lui Tutankhamon, Ay şi Maya au căutat să găsească cine va fi noul


Faraon şi Ay i-a cerut lui Maya să urce pe tron. Dar Maya nu o putea face, fiindcă era
încă trezorier regal şi în această calitate trebuia să stea departe de orice sarcină oficială. În
plus, Maya era deja căsătorit, iar succesorul lui Tutankhamon trebuia să ia de soţie pe
tânăra moştenitoare, spre a-şi legitima pretenţia la tron. Cum Ay era văduv, s-a hotărât ca
el să se căsătorească cu Regina văduvă.

Nu putea fi decât un act complet formal, căci Ay era foarte în vârstă, iar Regina încă un
copil.

Anksenamum nu l-a înţeles şi, speriată, a expediat o scrisoare către Subuliliuma


(Shubuliliuma), Regele Hitiţilor, în care îi spunea: "Soţul meu e mort; eu nu am nici un
fiu; se spune că fiii tăi sunt mari. Dacă eşti de acord, dă-mi pe unul dintre ei şi, dacă
acesta vrea să fie soţul meu, îmi va fi de mare ajutor. Sper că vei accepta..."

Nu avea la dispoziţie decât 70 de zile: timpul necesar îmbălsămării soţului său.

Regele hitit a stat prea mult să se gândească şi când, în cele din urmă, şi-a trimis fiul cel
mic, era prea târziu.

Maya şi Ahmoz l-au întâlnit pe Prinţ şi i-au explicat că numai Ay putea fi Faraon al
Egiptului, prin căsătoria sa cu Regina. Prinţul s-a întors foarte trist!

Înmormântarea a fost foarte somptuoasă şi niciodată un nou suveran nu supraveghease cu


atâta grijă, el însuşi, construcţia şi decorarea mormântului predecesorului său. Însă Maya
şi Ay voiau ca anumite obiecte să fie depuse în mormântul lui Tutankhamon (scrisori
dovedind că Aton continua să trăiască în Egipt). Preoţii lui Amon nu s-au neliniştit,
fiindcă eliminaseră pe acela de care se temeau, "canalul psihic".

Ankhsenamun era plină de tristeţe, căci lângă trupul neînsufleţit al soţului său se aflau şi
cele ale celor doi copii avuţi cu Ratut.

Unul dintre ei fusese reîncarnarea soţiei lui Smenkere, Meritaton. Ea se reîncarnase


aproape imediat ce fusese ucisă, într-unul dintre copiii lui Tutankhamon şi ai Reginei
sale. Celălalt copil fusese altădată Genubat, fiul lui Hadad, Edomitul.

De ce a trebuit să moară atât de tineri aceşti copii?

Pentru ca tinerii suverani să cunoască amărăciunea, cu toate că în realitate nu ar fi avut


nevoie, căci vieţile lor nu fuseseră nici pe departe atât de fericite! L-au servit pe Aton, cu
toată vrăjmăşia clerului lui Amon, şi nu au dus niciodată viaţa normală a adolescenţilor.

Ultimul dintre copiii aflaţi încă în viaţă, Ankhsenpaaton cea mică, a trăit în casa lui Maya
trecând ca fiică adoptivă a acestuia, spre a scăpa răzbunării preoţilor.

Maya a hotărât că tânărul Rahotep să fie autorul măştii de aur bătut şi cizelat
reprezentându-l pe Ratut. Tânărul realizase deja superbul tron pe care l-a găsit, în
mormântul lui Tutankhamon, Howard Carter. Picioarele tronului, de forma labelor de leu,
se terminau cu capete de leu, fascinante ca forţă şi simplitate. Dar cea mai mare
frumuseţe a acestui tron consta în panoul care decorează spatele. Scena reprezintă una
dintre sălile Palatului. Regele stă aşezat pe un tron împodobit cu perne, într-o poziţie
degajată, cu un braţ sprijinit de spătar. În faţa lui se află silueta fină a Reginei, care unge
umerii şi gâtul soţului său cu parfumuri. Este o compoziţie deosebit de simplă, în care
Rahotep a reprodus cu fidelitate pe cei mai dragi dintre prietenii săi, aşa cum i-a văzut zi
de zi: trăind, iubindu-se şi slujind pe Aton, într-un Egipt sfâşiat de lupte interne.

Pe acest platou, deasupra Regelui şi Reginei, Rahotep l-a pictat pe Aton, ale cărui braţe -
raze - întinse mângâie cuplul regal.

Istoricii nu pot să-şi explice cum de a putut fi îngropat public, în vremi de deplină
supremaţie a cultului lui Amon, acest tron, care purta însemnele manifeste ale "ereziei"
lui Aton! Cum mai putea fi reprezentat Tutankhamon instalat pe un tron aflat sub
protecţia lui Aton, când însuşi numele Dumnezeului unic fusese interzis în urmă cu 9 ani!
Este drept, cartuşele cu inscripţii existente pe tron au fost schimbate. Dar nu toate. Pe
unele, numele lui Aton a fost şters şi înlocuit cu acela al lui Amon. Pe altele, a rămas.
Efortul cerut de schimbarea însemnelor i-a domolit pe preoţii din Teba. Şi apoi, nu avea
să piară în curând chiar tânărul suveran, care, dacă ar fi continuat să trăiască, ar fi rămas o
permanentă ameninţare pentru ei?

Se temeau că el va provoca un război sfânt şi va repune pe Aton pe locul său legitim în


Egipt. Îngropând pe Faraon, împreună cu toate simbolurile şi însemnele credinţei sale
"blestemate", erau definitiv îndepărtate - şi stinse pentru totdeauna ameninţarea şi
pericolul. Astfel gândeau credincioşii lui Amon.

Şi tot astfel, Rahotep putu să realizeze un tron foarte asemănător celui pe care-l
construise pe când fusese marele Solomon.

Rahotep a făcut masca mortuară a Regelui şi prietenului său dintr-un metal nepieritor. A
folosit "cel mai bun aur": aurul transmutat! Artistul a fost inspirat de forţe superioare,
care i-au permis să modeleze perfect această mască mortuară-efigie: o operă care este mai
mult decât o mască mortuară, mult mai mult! Maya 1-a dus de multe ori pe Cato - tatăl
lui Rahotep - în sălile secrete, ţinându-l cu ochii legaţi până la camerele cu comori. Cato,
care era un mare artist, i-a explicat lui Maya semnificaţia multor obiecte de artă ce se
aflau acolo. Cato a învăţat arta transmutării din cărţile secrete depozitate în aceste săli şi
a transmis meşteşugul şi fiului său.

Toate pregătirile fiind terminate, corpul tânărului fu aşezat în sicriul în formă de leu, pus
pe o sanie. A fost tras apoi de curteni până la mormântul din Valea Tebei. Pe trupul mort,
Ilipaamun (sora cea mai mică a regelui) şi doamnele de la curte aruncau flori.

Patru nobili şi generalul Horemheb precedau sania; urmau Sinuhe şi Maya, apoi în
spatele lor, Ahmoz şi Amenofis. Ay -noul Rege - şi Regina Ankhsenamun se aflau deja în
mormânt, pregătind ultimele rituri.

De altfel, Ankhsenamun era foarte slăbită şi nu ar fi putut urma corpul până la mormânt.
Ratut a fost condus la mormântul său, în acea noapte de primăvară, în 1350 î.I.Ch.
Ritualul funebru a fost prezidat de Ay. Maya a aşezat în mormânt o statuetă
reprezentându-l pe Rege sprijinit de un leu. În cele din urmă, notabilităţile venite să-i dea
Faraonului ultimul omagiu, s-au retras din cavou. Au rămas numai Rahotep, Horemheb şi
Ankhsenamun. După obicei, Regina trebuia lăsată singură cu soţul decedat spre a fi
ultima persoană care-şi ia rămas bun.

Marea concentrare necesară pentru confecţionarea măştii şi a altor obiecte funerare îl


epuizase pe Rahotep. Faptul că el a fost folosit drept "canal" în timp ce turna aurul
transmutat al măştii fusese o încercare prea grea pentru acest adolescent fragil. În plus,
faptul că-şi văzuse prietenul murind şi că - involuntar - îi provocase moartea, era mai
mult decât putea suporta.

(Întreaga perioadă dominată de cultul lui Amon a fost una dintre cele mai crude pe care
le-a cunoscut vreodată omenirea!)

Rahotep a ieşit din Cavou împreună cu generalul Horemheb şi, ajuns afară, s-a prăbuşit
pe trepte. Horemheb a crezut că e mort, fiindcă nu i-a mai simţit pulsul. Dar Rahotep era
numai în transă, o comă provocată de puternica concentrare şi de epuizanta muncă
depusă.
Ceilalţi se împrăştiaseră de mult, şi atunci Horemheb l-a îngropat la repezeală pe Rahotep
acolo unde căzuse. Mai târziu l-a informat pe Cato, care l-a întrebat unde este trupul
băiatului lui: "Fiul tău a murit în faţa mormântului. Vederea prietenului său mort a fost o
încercare prea grea pentru acest copil. A trebuit să-l îngrop acolo. Asta şi-ar fi dorit".

Cato a spus: "Dar nu a fost mumificat!"

Horemheb a replicat imediat: "Dar gândeşte-te, Cato, nu avea nevoie să fie mumificat! El
este îngropat lângă mormântul unui Faraon. Se va bucura de plăcerile veşnice ale unui
zeu, în viaţa viitoare!"

Copleşit de suferinţă, Cato răspunse sarcastic: "Îţi mulţumesc, generale, pentru bunătatea
şi consideraţia ta. Întotdeauna ai vrut, de altfel, să faci poporul fericit!"

Cato ştia, însă, că Rahotep avea să moară la scurt timp după terminarea măştii de aur;
viaţa sa fusese destinată acestei misiuni, acum împlinită.

În faţa Cavoului, preoţii uciseseră - potrivit obiceiului religiei lui Amon - mai multe
grupe de sclavi: pentru ca Faraonul să aibă slujitori în cealaltă viaţă. Printre ei se aflau şi
gemenii cu pielea brună din rasa vrăjitorilor africani. Ei doreau să moară în acel moment,
căci şi ei îşi îndepliniseră misiunea în Egipt. Îl protejaseră pe Tutankhamon şi nu mai
aspirau acum decât la moarte, pentru ca preoţii lui Amon să nu cunoască niciodată
secretele lor, şi nici puterile pe care le adunaseră din ciudata lor ţară.

În interiorul mormântului, Ankhsenamun îşi lua rămas bun de la tânărul ei soţ. Se


încredinţase că totul fusese bine pregătit, aşa cum dorise Ratut. Ea arătase întotdeauna
multă grijă faţă de soţul ei, atât de blând şi de sensibil. Îşi avea arcul favorit, pe care nu
uita niciodată să-l ia, când mergea la vânătoare cu Rahotep? Era îmbrăcat conform
riturilor? Aceste amănunte avuseseră întotdeauna o mare importanţă în ochii ei, atât de
devotată celui care fusese singura ei iubire. Veghease să fie depusă alături de el preţioasa
spadă de fier cu mâner de aur şi cristal, dăruită de ambasadorul hitit, pe când acesta avea
doar 7 ani.

Ankhsenamun retrăi în câteva secunde întreaga lor scurtă domnie şi trecătoarea fericire;
dragostea lor şi eforturile de a răspândi credinţa lui Aton. S-a gândit şi la cei doi copii,
care se aflau în acelaşi mormânt. Acei micuţi care, practic, nu trăiseră... Avea şi ea o
ofrandă de adio. Nu era din aur - întreaga încăpere radia de preţiosul metal - dar ea ar fi
plăcut mult lui Ratut. Pe fruntea efigiei lui, astfel cum era întins în sarcofagul cu cuarţ, ea
a aşezat o mică ghirlandă de flori. În mijlocul acelor splendori orbitoare şi a măreţiei
regale, nimic nu părea mai frumos ca aceste flori!

Ankhsenamun se afla, deci, pentru ultima dată în camera funerară. Îşi acoperi încet soţul
cu giulgiul sub care avea să rămână fără a fi tulburat, mai bine de trei mii de ani.
Pregătindu- se să plece, cu un ultim gest de afecţiune şi durere, ea a aşezat în anticamera
funebră un buchet de delicate flori sălbatice. Apoi, a urcat cele 16 trepte spre exterior şi a
contemplat cerurile unde domneşte Aton. Ea ştia că Ratut venise odinioară dintr-una
dintre aceste stele (Hesperus-Venus)... Ştia, de asemenea, că într-o zi, într-un vitor extrem
de îndepărtat, îl va regăsi pe regele său. Înainte de a pleca spre Teba - unde urma să fie
Regină alături de Faraonul Ay, ea strigă: "O, Aton, până ce nu vei hotărî să ne întâlnim
din nou, întinde asupra lui Ratut aripile Tale veşnice, ca Stelele Nepieritoare!"

Tatăl lui Nefertiti a domnit numai patru ani, din 1350 până la 1346 î.I.Ch. Ankhsenamun
nu şi-a mai revenit niciodată din durerea sa şi a murit disperată, în 1348. Câţiva ani mai
târziu, după înhumare, mormântul i-a fost profanat, dar doi dintre hoţi au fost surprinşi şi
ucişi, în momentul în care intrau, de vibraţiile care emanau din acel loc, lăsate de cei doi
gemeni înainte de a muri. Un al treilea hoţ a reuşit să fugă, însă a murit şi el, curând.
Furase o mică statuetă din aur masiv, smulgând-o de pe piedestalul ei dintr-o casetă de
aur. Această statuetă, care era o minunată reprezentare a tatălui lui Tutankhamon,
Amenhotep III, nu a fost regăsită niciodată. Ea purta inscripţia: "Fiului meu, care nu s-a
născut încă, pe care încă nu l-am văzut".

Maya şi alţi credincioşi ai lui Aton au scos din Cavou toate documentele scrise şi au
sigilat uşile, îngropând intrarea, spre a o ascunde complet vederii. A rămas astfel, bine
camuflată, căci nici o mână nu a atins sigiliile de pe uşă până în anul 1922, anul
descoperirii, de către Howard Carter!

Documementele retrase de Maya relatau istoria completă a Regelui defunct şi stabileau


originile sale reale. Că a fost într-adevăr fiul lui Amenhotep III poate fi dovedit prin
pecetea pusă pe un superb leu de granit roşu, care se află azi la British Museum (Leul de
la "Gebel Barkal"). Acest leu poartă sigiliul lui Tutankhamon, precizând - explicit - că el
este "restauratorul monumentului tatălui său Amenhotep".

Faraonii nu-şi construiau monumente somptuoase spre a-şi satisface orgolii zadarnice;
aceste morminte trebuiau să păstreze "Capsulele Temporale" conţinând scrierile destinate
omului viitor. Simbolurile credinţei lui Aton înscrise pe obiectele funerare din mormântul
lui Tutankhamon, după ani de la interzicerea acestei religii, dovedesc cum el a rămas
credincios până la final lui Aton. Se spune că a părăsit Aketatonul şi a revenit la Teba,
pentru a restaura monumentele şi templele vechilor zei şi pe cele ale lui Aton.

Dar faptul că mormântul lui Tutankhamon a fost respectat atât de mult timp nu înseamnă
deloc că Amon l-ar fi protejat pe Rege, în schimbul pretinsului ajutor pe care l-ar fi dat
acesta, restabilind puterea zeilor falşi.

În realitate, Ratut nu a reconstruit niciodată sanctuarele lui Amon şi nici nu a contribuit la


regăsirea bogăţiilor lor de odinioară. Acestea toate au fost făcute de preoţii lui Amon, în
numele lui Tutankhamon!

Faraonii Dinastiei a 18-a au hotărât să folosească Valea Mormintelor Regilor ca loc de


îngropăciune. Aşezarea sa izolată şi inaccesibilitatea relativă erau foarte indicate spre a
adăposti mormintele destinate a primi manuscrise preţioase, şi nu pentru a servi, doar, ca
încăperi funerare luxoase pentru Regii defuncţi!
Prin urmare, mormintele conţinând scrieri şi cel al lui Tutankhamon au fost apărate, în
plus, de o pretinsă "forţă malefică" (un blestem), care se credea că îl protejează. De fapt
era o "binecuvântare", care avea rolul să asigure protecţia divină şi, în mod egal, făcea să
persiste vibraţiile de o anumită frecvenţă, până în momentul în care manuscrisele ascunse
acolo trebuiau revelate omenirii.

În secolul XX, când s-a descoperit mormântul, câmpul de forţă se diminuase până la a nu
mai avea, practic, efect. Totuşi, el a fost fatal mai multor cercetători şi lucrători care
intraseră în Cavou.

Deci, Ay a guvernat numai patru ani. Temându-se a nu fi otrăvit, a murit, literalmente,


înfometat.

Sinuhe, fiind unul dintre fiii lui Amenhotep III, a devenit Faraon şi a domnit o lună, sub
numele de Setymeramun. A fost îngropat în mormântul gol al lui Aknaton şi, mai târziu,
mumia lui a fost arsă. Horemheb, soldatul acoperit cu sânge, a devenit la rândul său
Faraon. A guvernat din 1346 î.I.Ch. şi a fost ultimul mare faraon al Dinastiei a 18-a. El a
luat-o de soţie pe Prinţesa Beketamun, legitimându-şi astfel urcarea pe tron.

Odată cu urcarea lui pe tron a început o domnie sângeroasă, care nu s-a curmat decât la
moartea lui, în 1322. El a fost acela care a plecat în urmărirea unui grup de evrei ce
părăseau Egiptul, în timpul Micului Exod, şi din cauza aceasta, mai târziu, unii istorici au
confundat faptele sale sângeroase cu acelea ale pretinsului "Faraon al opresiunii",
"Faraonul Exodului". Horemheb nu a murit în Marea Roşie. El a mutilat numele săpate
pe monumente, cu excepţia propriului său nume, şi nu a adorat nici un zeu!

Timp de o clipă, omenirea văzuse CEA MAI MARE LUMINĂ, dar ca întotdeauna, după
ce această LUMINĂ s-a stins, teroarea s-a instaurat din nou peste lume.

Apoi, după ce şi ultimii supravieţuitori ai credinţei lui Aton au dispărut - şi cu ei,


LUCRĂTORII - Lumina aceasta a părăsit Egiptul, unde nu a mai apărut timp de secole.
Cu Horemheb, Lumina a pierit cum se stinge o lumânare, şi cu el s-a prăbuşit şi cea de-a
18-a Dinastie. Maya, Ilipaamun (soţia sa), Tantap (fiica lor), Anhsenpaaton cea tânără, ca
şi toţi ceilalţi credincioşi, care-l ajutaseră pe Aknaton şi-l slujiseră pe Aton, au pierit de
mâna lui Horemheb.

Maya era un bătrân de 90 de ani, când toţi ceilalţi au fost decapitaţi în modul cel mai
cumplit! Cato se afla şi el în casa lui Maya când s-a întâmplat aceasta, şi a avut acelaşi
sfârşit.

Cei credincioşi în Aton spuseseră Lumii că omul nu avea nevoie de intermediari între ei
şi Dumnezeul Unic, căci Aton era Dumnezeul tuturor şi, prin urmare, accesibil tuturor
oamenilor.

Omul care trăia modest pe malurile Nilului putea vorbi cu Dumnezeu tot atât de bine ca
Faraonul. Evanghelia adusă de Aknaton anunţa Evanghelia lui Iisus!
Aknaton a vorbit de Adevărul Universal şi IISUS a dovedit acelaşi adevăr, realizând
minuni divine!

Dacă lumea ar fi acceptat CEA MAI MARE LUMINĂ, anunţată de Aknaton şi ceilalţi
membri ai Confreriei Binelui, Egiptul l-ar fi cunoscut mai târziu pe cel mai mare dintre
Faraoni, căci spiritul lui IISUS s-ar fi încarnat în persoana Faraonului SANANDA! Dar,
experienţa a eşuat, atunci.

ZORILE se iviseră pe Pământ... şi ZORILE nu sunt totdeauna strălucitoare?

Razele de aur ale lui Aton, Tatăl, au iluminat pulberea Pământului şi au atins inimile
întunecate ale oamenilor; omenirea a avut o viziune fugitivă asupra "cunoaşterii", când
Aknaton l-a făcut cunoscut pe Aton în momentul ZORILOR. CUVÂNTUL fusese
PREGĂTIT.

Cuvântul s-a arătat sub forma ZORILOR. Venise momentul REVELAŢIEI.

REVELAŢIA

CUVÂNTUL a fost revelat...

A 19-a Dinastie a Egiptului a fost fondată de Ramses I, în 1322 î.I.Ch., după moartea lui
Horemheb, uzurpatorul tronului.

Ramses I era reîncarnarea fratelui lui Maya, mare preot al lui Aton, care a fost asasinat de
preoţii lui Amon în timpul domniei lui Tutankhamon. El s-a reîncarnat aproape imediat
după moarte, devenind Ramses I, dar nu a domnit decât un an.

În 1321 î.I.Ch. s-a urcat pe tron Seti I, şi a început pregătirea întoarcerii în oraşul Sfânt
(Ierusalim). Pare ciudat tuturor celor care sunt la curent cu teoriile biblice admise în
general. Şi totuşi, faraonii care au încercat să-L slujească pe Aton, Dumnezeul Unic -
după ce Aknaton l-a prezentat lumii - nu au menţinut "în sclavie pe copiii lui Israel", în
Egipt. Aceasta a fost opera credincioşilor lui Amon.

Încercarea care trebuia să aducă Cea Mai Mare Lumină eşuase.

În consecinţă, Egiptul nu mai era potrivit pentru a-l primi pe Faraonul SANANDA, şi
lumea va trebui să aştepte o anumită noapte în Bethleem, pentru ca ocazia de a primi
Lumina să apară din nou!

Timp de secole, oamenii inspiraţi de Dumnezeu se încarnaseră, în Israel, ca şi în Egipt.


Nu fusese încă hotărât exact unde avea să reuşească în cele din urmă!
Avraam eşuase, apoi Iosif a pregătit venirea Luminii în Egipt, dar a eşuat şi el. David şi
Solomon nu reuşiseră la Ierusalim.

Tutmes III a luat comorile şi manuscrisele secrete din oraşul Sfânt, aducându-le în Egipt,
spre a fi în siguranţă. Era pregătirea marii opere a lui Aknaton. "Confreria Binelui", în
acel moment, a devenit mai îndrăzneaţă în încercările sale.

Umanitatea fusese PREGĂTITĂ treptat, în doze mici, desigur, dar continuu.

Iosif a devenit Maya şi a început o pregătire intensă în Egipt. Dar, din nou, Lumina nu a
reuşit să se impună Lumii şi locuitorilor ei.

Entitatea care s-a făcut cunoscută pe Pământ sub numele Moise a trebuit să se încarneze,
atunci, spre a scoate comorile secrete din Egipt şi a-şi conduce poporul spre Pământul
Sacru.

Aceasta pregătea momentul venirii Marelui Maestru, IISUS.

Dar el nu s-a prezentat lumii sub aparenţa unui Faraon. A venit pe Pământ ca cel mai
simplu dintre oameni.

PLANUL a fost mutat, ca într-o mişcare de du-te-vino, între ţara lui Israel şi Egipt, timp
de generaţii şi generaţii. De fapt nu se fixa niciodată adânc, căci creştea şi înflorea un
timp, apoi scădea şi se stingea. În sfârşit, în Israel au apărut împrejurările cerute pentru
apariţia Celui care guvernează Sistemul Solar... a aceluia care urmează imediat după
Tatăl.

"Un om din tribul lui Levi şi-a luat ca iubită o fată din acelaşi neam. Aceasta a dat
naştere, fără să fie căsătorită oficial, unui fiu. Văzându-l că e frumos, ea l-a ascuns timp
de trei luni, când i-a fost imposibil să-l mai poată feri de lume. Şi-a făcut rost de un coş
de papirus, pe care l-a uns cu răşină şi asfalt, a aşezat pe micuţ în el şi l-a părăsit printre
trestiile de pe malul Fluviului cel Mare. În acest timp, mama lui şi sora sa Miriam
urmăreau totul de la distanţă, spre a vedea ce se întâmplă.

Tocmai atunci, fiica Faraonului (Seti I) a coborât la fluviu să se scalde, în timp ce


însoţitoarele sale se plimbau pe mal. Ea a oprit coşul printre trestii şi a trimis o servitoare
să-l ia. L-a deschis şi a văzut copilul care plângea.

Înduioşată, spuse: "E un mic evreu". (Exodul, II: l - 6).

Miriam era sora mai mare a lui Moise. Ea fusese Tantap, în altă încarnare. Regăsim
relaţia de rudenie cu care ne-am familiarizat: tată - fiică (Maya - Tantap), schimbată în
frate -soră (Moise - Miriam). Miriam a ieşit din ascunzătoare şi a întrebat pe prinţesă dacă
putea merge să caute o doică pentru copil. Fireşte, doica găsită nu era alta decât adevărata
mamă a copilului. Când copilul a fost capabil să mănânce alimente solide, el a fost dus în
Palatul regal, iar mama sa 1-a îmbrăţişat, spunându-i adio.
Ultimul sărut al mamei semnifică ruperea copilului de orice legătură cu evreii.

Prinţesa l-a crescut ca pe propriul ei fiu şi a început să primească o educaţie minuţioasă,


ca un prezumtiv moştenitor al tronului Egiptului. Copilul a primit numele Seti-Mesu
(Seti-Meshu), când prinţesa 1-a adoptat. "Mesu" înseamnă "Fiul scos (salvat) din apă",
dar şi "Fiul lui...". De aceea, numele avea două semnificaţii: "Fiul lui Seti" şi "Acela care
a fost salvat din apă".

Moise simbolizează evoluţia a ceva care este smuls (detaşat), care acţionează din interior
spre exterior; dacă se aplică acest simbol la Univers, el exprimă expansiunea tuturor
lucrurilor către Cer, este legea evoluţiei.

Involuţia (căderea în materie) a precedat totdeauna evoluţia.

Iosif în Egipt a reprezentat involuţia unei înalte idei spiri-tuale.

Iosif i-a condus pe evrei în Egipt; Moise i-a scos din Egipt.

În realitate, Iosif şi Moise au fost UNA ŞI ACEEAŞI ENTITATE.

Moise îl reprezintă pe Dumnezeu, ca Lege Divină, care este CUVÂNTUL.

El reprezintă, de asemenea, ADEVĂRUL DIVIN. În altă reîncarnare, Moise a fost


legislatorul Hamurabi.

Prinţesa care l-a adoptat fusese Meritaton, fiica cea mai mare a lui Aknaton. Apoi se
încarnase sub forma copilului lui Tutankhamon, care a fost îngropat odată cu el în
mormânt. Acum era fiica Faraonului Seti I.

Acest suveran fusese Smenkere, soţul lui Meritaton!

Relaţia precedentă fusese soţ-soţie (Smenkere - Meritaton) şi devenise, în a 19-a Dinastie,


relaţie tată-fiică (Seti - Prinţesa).

Pe când Moise era încă mic, el a venit într-o zi la Faraon aducând o mică statuetă de aur.
Seti I a fost stupefiat; statueta nu putea proveni decât dintr-un singur loc: camerele
secrete ale Marii Piramide. Secretul intrărilor dispăruse odată cu moartea lui Maya
în1338 î.I.Ch.

Deşi era foarte tânăr, Moise ştia că a fost Maya şi-şi amintea intrările secrete uitate ale
Marii Piramide, ca şi de alte ascunzători.

Pentru acest motiv un copil evreu a fost privit cu atâta stimă la Curtea egipteană. Cum
altfel ajung erudiţii - care au studiat textele biblice - să împace faptul că Moise -
aparţinând unei rase presupus "detestată" în Egipt - a fost, totuşi, crescut de o prinţesă şi
introdus în Palatul Regal Egiptean?
Poate vor răspunde: "o, dar ea adora copilul şi tatăl ei a trecut peste acest capriciu!"

Ceea ce este absurd, spre a nu spune mai mult!

O prinţesă egipteană ar fi fost şocată de două ori: mai întâi acest copil era un evreu, apoi
el era un "paria"! Ar fi adoptat un copil de sânge egiptean, poate, dar nu evreu!

Este limpede că povestirea pe care o aflăm în Cartea Exodului şi în alte capitole din
Biblie e inexactă.

Faraonii nu au fost atât de cruzi cum am fi îndreptăţiţi să-i socotim, iar evreii nu erau
ţinuţi "în sclavie" de către Faraon.

Singura sclavie reală era aceea a învăţăturilor falsului zeu Amon.

Şi astăzi, încă, este la fel.

Numeroşi conducători din lume sunt oameni buni, în esenţă, dar sunt aserviţi voinţei lui
Amon!

Moise se născuse în 1313 î.I. Ch., în timpul celui de al 7-lea an al domniei lui Seti I.

Haina lui Maya, celebra "mantie cu multe culori" - pe care o avusese şi Iosif - a fost
purtată din nou de tânărul prinţ Moise, singurul în Egipt care-l putea conduce pe Faraon,
cu ochii legaţi, în camerele secrete şi templele subterane ale trecutului.

Moise şi prinţul moştenitor Ramses (Ramses II) erau ca Ionatan şi David. În realitate ei
fuseseră aceste entităţi, şi se iubeau mult. Au fost crescuţi împreună în Palat; împărţeau
aceleaşi haine, jocuri, plăceri şi necazuri.

Acest Ramses fusese Amenhotep III, "Magnificul", în încarnarea lui precedentă.

Ramses II era puţin mai în vârstă decât Moise (născut în 1313), pe care-l considera ca
"frate" mai mic. Amândoi ştiau că au de îndeplinit o misiune importantă în Egipt. Şi ştiau
perfect cine erau şi ce.

Când Moise avea 13 ani, Faraonul a murit (1300 î.I.Ch.) şi a suit pe tron Ramses II.
Vremea copilăriei se terminase.

Trebuiau să acţioneze repede şi în secret, pentru ca Moise să poată lua mărturiile lui
Avraam (Abraham), ale lui Isac şi Iacov, aduse în Egipt cu generaţii anterior.

Sub Marea Piramidă şi sub Sfinx fuseseră lăsate manuscrise originale, iar Moise porunci
să se facă după ele copii exacte pentru cele pe care avea să le ia cu el, atunci când îşi va
conduce poporul afară din Egipt, către "Pământul Făgăduinţei", unde se va naşte mai
târziu IISUS.
Moise a fost instruit de profesori particulari şi în marile şcoli ale Egiptului. A studiat
artele, literatura, ştiinţele, legile, muzica, teologia, arta militară, navigaţia, mineralogia şi
multe altele încă.

Unii comentatori ai Bibliei cred că Ramses II a fost "Faraonul opresiunii" şi că fiul lui,
Meneptah, a fost cel al "Exodului".

Dar este fals.

"Şi s-a întâmplat ca, în timpul acestei lungi perioade, regele Egiptului să moară; şi copiii
lui Israel au strigat, gemând, în servitutea lor..." (Exodul, II: 23).

"Regele Egiptului" care murise nu era Ramses II. În text se face referire la moartea lui
Seti I, din 1300. Istoricii generaţiilor următoare ştiau că murise "un Rege al Egiptului",
dar nu cunoşteau data exactă a acestei morţi. De aceea, găsim menţionat acest fapt la
sfârşitul Cap. 2 al Exodului. Nu este precizată nici o dată pentru moartea Regelui; se scrie
numai că a murit "în timpul acestei lungi perioade".

Tot astfel, nu a existat un "Faraon al opresiunii"; cel puţin, nu cum îl reprezintă istoricii.
Dacă nu putem da acest nume nici unui Faraon, în schimb găsim că s-ar potrivit foarte
bine lui Horemheb, care nu a fost numai asupritorul şi persecutorul evreilor, ci şi al
egiptenilor. Istoricii ştiau că un "rege murise" şi că avusese loc o mare persecuţie, într-o
anume epocă (Horemheb). Alţi istorici, mai târziu, au reluat ideea şi au ajuns să afirme că
Ramses II fusese "regele care a murit" şi tot el "opresorul". Alt exemplu de "secole
scufundate în haos!"

În timpul primului an de domnie, tânărul Ramses II s-a căsătorit cu Nefertari ("Frumoasa


soţie"). Această femeie, care a avut o mare influenţă asupra soţului ei şi a fost soţia
preferată, fusese Regina Tiyi din a 18-a Dinastie. Regăsim relaţia soţ-soţie (Amenhotep -
Tiyi), preluată în relaţia Ramses II - Nefertari. Tiyi avusese şi ea o mare influenţă asupra
lui Amenhotep III şi în prezent era la fel. Lucrurile se repetă!

Ramses II a mai avut o soţie, pe nume Istnofret. Ea fusese soţia sa, Sitamun, pe când era
Amenhotep III. Şi de data aceasta ea i-a dat fii, care au fost "canale ale Adevărului".

Nefertari i-a dat lui Ramses II pe al 9-lea fiu, Seti, apoi un altul, cu numele Anub-er-
Reku. Acest Seti fusese spiritul artist şi mentor venit din sferele spirituale înalte, care l-a
inspirat şi ghidat pe tânărul artist, Rahotep, când a executat masca mortuară a lui
Tutankhamon.

Istnofret i-a dat lui Ramses II un al doilea fiu, Ramses; pe al patrulea, Kenmveset
(Khaemweset) şi pe al treisprezecelea, Meneptah. Ea i-a dăruit şi pe fiica cea mare şi
preferata lui, Bant-Anat.
Al patrulea fiu, preferatul lui Ramses II, prinţul Setne-Kemveset, fusese Sinuhe. El ar fi
trebuit să-i urmeze la tron, însă a murit după aniversarea celui de al 37-lea an de domnie a
lui Ramses II (în 1263 î.I.Ch.).

Acest prinţ a fost un magician foarte celebru şi darurile sale remarcabile sunt încă
pomenite şi acum în poveştile magice ale Egiptului, la milenii după el. Într-un papirus din
epoca lui Ptolemeu sunt redate aventurile sale. Se povesteşte cum a pătruns în mormântul
unui magician de origine regală - dintr-o epocă anterioară - spre a lua un sul de
manuscrise despre magie; se mai spune că acele scrieri aparţinuseră, la început, marelui
Maestru Toth însuşi! În zilele noastre, istoria cu pricina este considerată ca o poveste, din
cele cu miracole, a orientului! Totuşi, ea izvorăşte dintr-o realitate. Dar istoricii Egiptului
din epocile mai târzii au considerat-o ca pe un mit.

Kenmveset pătrunsese cu adevărat în sălile tainice, cu Moise, înainte ca acesta să


părăsească Egiptul, în 1273. Prinţul a murit 10 ani mai târziu, în 1263 î.I.Ch. El a intrat în
marele Templu, care se află sub Sfinx, acolo unde este îngropat marele preot Ra, printre
manuscrise!

Ra era "predecesorul magician de origine regală", menţionat de papirusul lui Ptolemeu.


Iar scrierile aparţinuseră, de fapt, lui Toth!

Plecând, astfel, de la un fapt real, acest prinţ a devenit magicianul pomenit din basme!
Moise îi revelase prinţului anumite cunoştinţe conţinute în "sulurile magice" ale lui Toth.
Atunci când fusese Maya, îl condusese pe Sinuhe în aceleaşi săli; acum Sinuhe era
Kenmveset...

Încă o dată, faptele se repetă!

Apoi, s-a întâmplat că "Moise, crescând, s-a dus să-şi viziteze fraţii. A fost martor la
corvezile la care erau constrânşi şi a observat pe un egiptean care bătea un evreu - unul
dintre fraţii săi. A privit în jur şi, cum nu se afla nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a
ascuns în nisip". (Exodul, II: 11-12).

De fapt, Moise nu 1-a omorât; însă, tot în acel timp, dispăruse un egiptean cu rang înalt,
ucis de evreii pe care-i lovea. Moise a fost el acuzat de crima această, de către preoţii lui
Amon.

"Faraonul a auzit vorbindu-se de fapta aceasta crudă şi a dorit să-1 ucidă pe Moise, dar el
plecase departe în ţara Madian..." (Exodul, II: 15). Cu toate acestea, nu Faraonul a "dorit
să-l ucidă pe Moise, ci puternicul cler al lui Amon, care conducea de fapt ţara, şi care era
decis să-i smulgă lui Moise secretul sălilor tainice, exact aşa cum o făcuseră pe când
Moise era Maya, trezorierul regal. Moise, la rândul lui, fusese şi el numit superintendent
al minelor şi al tezaurului, de către prietenul său din copilărie şi frate prin adopţiune,
Ramses II.
Preoţii lui Amon au ordonat, în numele Faraonului desigur, ca Moise să fie executat, când
va fi găsit.

Ramses a înţeles că trebuia să le anticipeze mişcările şi, întâlnindu-se cu Moise - nu


departe de "Leul care este un om" -îi spuse că trebuie să plece către ţara Madian, el
rămânând să continuie Misiunea sa în Egipt.

Acolo, el va avea de trecut experienţa unui trai mai dur, cum nu a cunoscut niciodată la
Palatul regal. Izolarea şi sălbăticia din ţara Madian îl vor familiariza cu zona în care va
trebui să-i conducă pe copiii lui Israel, 40 de ani mai târziu!

Astfel, împotriva voinţei lui, Moise s-a despărţit de prietenul său drag, Ramses. Când şi-
au dat ultima îmbrăţişare, Ramses i-a spus: "Frate, în deşert te vei putea pregăti îndelung;
eu voi continua aici lucrarea noastră, până ce voi simţi că pot trimite către tine un
mesager. Când îţi voi trimite Crucea Vieţii (Ankh), părăseşte ţara Madian şi vino să ne
întâlnim la Palat, căci atunci va trebui să se petreacă EXODUL DEFINITIV al lui Israel;
şi învăţăturile sacre vor trebui duse - încă o dată - spre Nord.

Egiptul nu va mai avea nevoie de aceste secrete, în vremurile ce vor veni. Acum, pleacă
şi nu plânge. Căci, în clipa aceasta, noi nu suntem numai fraţi, ci şi Lucrători în Lumină
pentru eternitate! Mergi, şi când îţi voi trimite Crucea Vieţii, vino în Egipt!"

Moise plecă atunci în ţara Madian, unde a întâlnit-o pe Cippora, una dintre cele 7 fiice ale
preotului din Madian, Iethro. Ea fusese, în altă reîncarnare, Maketaton, a doua fiică a lui
Aknaton. Regăsim aici, din nou, cifrul celor şapte fiice, care simbolizează cele şapte Mari
Culori ale Atlantidei şi ale continentului Mu, şi cele Şapte Insule Atlante.

Aaron avea cu trei ani mai mult decât Moise (Exodul, VII: 7) şi se afla în ţara Madian, cu
fratele său. El a luat de soţie pe sora Cipporei, deci pe una dintre cele şapte fete din
Madian! Aceasta fusese tânăra soţie a lui Tutankhamon - Ankhsenamun. Aaron însuşi
fusese Tutankhamon, în reîncarnarea precedentă şi, iarăşi, găsim relaţia soţ-soţie,
Tutankhamon - Ankhsenamun, acum, Aaron şi una dintre cele şapte fiice ale preotului din
Madian.

"Cippora" înseamnă "mică pasăre". Pasărea este simbolul gândirii libere şi rapide; al
gândurilor care unesc Cerul cu Pământul.

Moise, cel care a fost "salvat din apă", pentru a elibera cunoaşterea spirituală (Israel) din
sclavia sa (credinţa în Amon), este, deci, unit cu ideile libere şi rapide. Aceste idei sunt,
însă, limitate, căci "Cippora" înseamnă "mică pasăre".

Sufletul se desprindea de teamă, într-o oarecare măsură, în timp ce aveau loc pregătirile
pentru Exodul Definitiv, pregătit în ţara Madian.

"Şi ea a adus pe lume un fiu pe care l-a numit Gershom..." (Exodul, II: 22).
Gershom fusese tânărul artist Rahotep, ce l-a iubit atât de mult pe Maya încât a devenit
cu adevărat fiu, în această încarnare.

Celălalt fiu al lui Moise, Eliezer, pe când era Maya fusese fiul său Ra, acela care a fost
asasinat împreună cu Faraonul Smenkere şi Regina Meritaton.

Aaron înseamnă "iluminat; luminat; muntean (elevat)". Această entitate fusese Merk, cel
venit de pe navele de Lumină, care au aterizat pe Mu. Încă o dată, el a fost "mesager",
adică "cel care este luminat".

Mai târziu s-a căsătorit cu Elisheba (Elisabeth), care i-a fost a doua soţie şi care i-a dăruit
pe Nadab - cel ce fusese Genubat, pe când Aaron era Hadad. El mai fuse şi micul fiu al
lui Tutankhamon, îngropat alături de acesta în mormântul copilului-rege.

Elisheba fusese Betşabe (Betshabe), soţia lui David, soţia lui Maya. "Elisheba" înseamnă
"Credincioasa lui Dumnezeu -Dumnezeu al celor şapte". Ea aducea cu ea vibraţia
"Sheba".

Moise a trăit 40 de ani viaţa unui păstor, o viaţă care se asemăna mult cu aceea pe care o
dusese pe când era Iosif şi, mai târziu, ca păstorul David! Centrul ţării Madian, unde a
trăit Moise, se afla pe ţărmul golfului Akaba. Madianiţii controlau bogatele pământuri
pline de păşuni, care se găseau în jurul Sinaiului, şi timp de 40 de ani Moise a parcurs
întreaga regiune. În tot acest timp, el a scris Cartea lui Iov.

Într-o zi, în ţara Madian, în timp ce Moise supraveghea turma lui Iethro, socrul său, a
apărut înaintea sa "îngerul lui Iahve", sub înfăţişarea unei flăcări ţîşnind dintr-un tufiş.
Moise a privit: tufişul era cuprins de flăcări, dar nu se consuma" (Exodul, III: 2).

Moise nu înţelegea cum de nu se consuma arbustul, de vreme ce ardea!

Povestea biblică spune că Dumnezeu l-a chemat pe Moise pe nume şi că Moise a răspuns.
Atunci, Dumnezeu a poruncit: "Nu te apropia. Scoate-ţi sandalele din picioare, căci locul
pe care-l calci este Pământ Sfânt". (Exodul, III: 5).

Bineînţeles că nu era vorba de un "foc" obişnuit, ci de un câmp de forţe magnetice care


nu ardeau tufişul, dându-i, însă, aparenţa de jăratec. Lui Moise i s-a spus, de aceea, să-şi
scoată sandalele, pentru ca trupul lui să fie în contact direct cu pământul.

În Capitolul al 3-lea al Exodului, ni se spune că lui Moise îi vorbesc trei fiinţe diferite,
din adâncul tufişului aceluia. În versetul 2: "Şi îngerul lui Iahve i s-a arătat sub forma
unei flăcări de foc"...

Apoi, în 4-lea verset: "Şi când Iahve a văzut..."

Şi, în sfârşit, tot în al 4-lea verset: "Dumnezeu l-a strigat din mijlocul tufişului..."
Ori, "îngerul lui Iahve" era un mesager al lui Iahve sau o fiinţă (un om) înaripată. Avem
aici o referinţă formală la faptul că un vizitator din spaţiu i-a poruncit lui Moise să se
întoarcă în Egipt.

El i-a spus: "... Când îţi vei scoate poporul din Egipt, vei institui un cult lui Dumnezeu pe
acest munte". (Exodul, III; 12).

Când Moise şi Aaron (căci Aaron îl însoţise) au coborât de pe Muntele Horeb (Sinai), îi
aştepta un mesager al Faraonului, la casa lui Iethro, preotul din Madian. Iar acest sol i-a
spus lui Moise: "Stăpânul meu Seti-Meshu (Moise), zeul cel mare şi binevoitor, suveranul
Egiptului de Sus şi de Jos, Faraonul, mi-a poruncit să îţi dau această Cruce a Vieţii şi să-ţi
spun că a vorbit cu "îngerul lui Iahve" într-un "cerc de foc" strălucitor, în grădina
Palatului regal. Faraonul spune că acum este timpul să te întorci, aşa cum ai promis".

"Flacăra" văzută de Faraonul Ramses II în Egipt şi de Moise pe muntele Horeb


simbolizează strălucirea iubirii divine şi Adevărul care-şi are originea în Legea Divină.
"Horeb" înseamnă, de asemenea, "singurătate".

Semnificaţia este că trebuie să ne retragem în singurătatea spiritului nostru profund şi să


ne îndreptăm "turma gândurilor noastre" în interiorul deşertului unde locuieşte Acela
care a fost înălţat, divinul EU SUNT, al cărui regat este discernământul.

Când Moise se afla pe munte, Vocea îi spusese: "Voi întinde mâna şi voi lovi Egiptul prin
minunile de tot felul pe care le voi săvârşi". (Exodul, III: 20). Moise ştia că preoţii lui
Amon nu-i vor permite Faraonului să-şi lase poporul să plece şi că nu vor tolera niciodată
Exodul, dacă ar fi aflat adevăratul scop al acestuia. Dacă ar fi ştiut că preţioase
manuscrise antice urmau să iasă din ţara Nilului, cu siguranţă că ar fi poruncit, imediat,
un masacru colectiv. "Dar dacă ei vor refuza să mă creadă şi să mă asculte..." (Exodul,
IV: 1).

VOCEA 1-a întrebat pe Moise ce ţine în mână şi Moise a răspuns: "Un toiag". I s-a
ordonat atunci lui Moise să arunce acest toiag la pământ El a făcut întocmai, iar toiagul a
devenit un şarpe. "... A devenit un şarpe, în faţa căruia s-a dat înapoi". (Exodul, IV: 3).

Când Moise a întins mâna, şarpele a redevenit toiag.

Toiagul reprezintă puterea Adevărului Spiritual al lui Dumnezeu.

"... Toiagul tău este aici, consolându-mă". (Psalm 23" 4). Toiagul (bastonul) reprezintă
Adevărul Divin şi Puterea lui Dumnezeu.

Şarpele simbolizează şi vârtejul, sau curenţii de forţă acţionând ca un vârtej. Când Moise
a aruncat bastonul la pământ - acest baston îl luase din Egipt (să ne amintim bagheta
antică - vril) - el a fost activat, precum vrilul, de câmpul de "flăcări" (forţe) din tufiş şi el
s-a transformat într-un şarpe (un vârtej de forţe).
VOCEA îi zise lui Moise: "Întinde mâna şi ia-l de coadă!" (Exod, IV: 4).

Când Moise a repus vril-ul în poziţie normală, mişcând mecanismul instalat la coada
(extremitatea) bastonului-vril, el a întrerupt câmpul de forţă şi i-a anulat efectul - adică,
din şarpe, a devenit iarăşi baston.

La întoarcerea sa în Egipt, Moise trebuia să înfăptuiască miracole şi minuni, pentru a


convinge clerul lui Amon de puterea sa şi a realiza Exodul - nu numai al poporului său, ci
şi al vechii cunoaşteri secrete, consemnate în manuscrise!

Moise îi spuse VOCII: "... Gura mea este neîndemânatică şi limba mea greoaie! (Exodul,
IV: 10). Dar VOCEA din "flăcări" i-a spus: "Nu îl ai pe Aaron lângă tine, fratele tău
levitul? Ştiu că el vorbeşte bine! Iată-l, tocmai vine în întâmpinarea ta. Văzându-te, se va
bucura din toată inima!" (Exodul, IV: 14).

Aaron era cu trei ani mai mare decât Moise şi în acea zi simţise că trebuie să meargă să-şi
întâlnească fratele pe muntele Horeb.

"Şi Iahve îi zise lui Aaron: "Du-te înaintea lui Moise, în direcţia deşertului". El a plecat, l-
a întâlnit pe Moise, aşa cum i se spusese, pe muntele lui Dumnezeu, şi s-au îmbrăţişat.
(Exodul, IX: 27).

Moise i-a povestit lui Aaron cuvintele auzite pe munte, în "flăcări", şi despre minunile ce
le aveau de făcut în Egipt.

Apoi au coborât de pe muntele Horeb, şi au întâlnit pe solul faraonului, la Memphis.

Au "adunat pe toţi bătrânii din neamul copiilor lui Israel". (Exodul, IV: 29).

Aaron este "mesagerul" prin excelenţă: ca Merk, care a fost "mesagerul "dintre două
lumi.

De data aceasta, "Aaron a repetat tot ceea ce Iahve îi spusese lui Moise; a săvârşit minuni
în faţa poporului. Şi poporul a fost convins". (Exodul, IV: 30-31).

Bastonul pe care Moise îl luase cu el pe Muntele Horeb era un vril "inactivat", descoperit
în ASCUNZIŞURILE SECRETE ALE LEULUI, pe când era prinţ la Curtea lui Sen I. El
provenea din acelaşi loc ca şi statueta de aur, pe care o arătase, copil fiind, Faraonului
Seti!

Pe Muntele Horeb, nava spaţială care se afla acolo a "reactivat" vril-ul, prin jocul
afinităţilor magnetice. După aceea, Moise i-a demonstrat lui Aaron puterea vril-ului, ca s-
o folosească în faţa poporului, dat fiind că acesta avea şi darul de a fi mai elocvent.

După acestea, Moise şi Aaron s-au îndreptat spre Egipt.


Ramses II a fost fericit revăzându-l pe Moise. El i-a spus: "Seti-Meshu, fratele inimii
mele, am dus la bun sfârşit misiunea noastră, şi Aton - Dumnezeul Unic - ne-a adus din
nou împreună: eu, pentru a termina opera pe care am început-o în această viaţă, iar tu să
începi pe cea a ultimei părţi a vieţii tale!"

Moise revenise în Egipt cu soţia sa, Cippora, şi cei doi fii.

"Moise îşi luă, deci, soţia şi pe cei doi fii, îi aşeză pe un asin şi îşi reluă drumul spre ţara
Egiptului. Moise luase în mână bastonul lui Dumnezeu" (Exodul, IV: 20).

"Cât priveşte acest baston, ia-l în mână. Prin el vei săvârşi minunile". (Exodul, IV: 17).

Moise i-a spus lui Ramses II că învăţase folosirea vechilor instrumente ale puterii
şarpelui ("vârtejul "e simbolizat printr-un şarpe încolăcit pe o baghetă verticală), care se
găseau în sălile subterane ale Egiptului. Copil fiind, el le cutreierase şi-şi amintea perfect
amplasarea acelor camere, dar cu obiectele găsite acolo nu ştiuse ce să facă.

Acum, el poseda această ştiinţă!

Trebuie să amintim că, atunci când Biblia spuse: "Faraon a spus" una sau alta, sau
"Faraon a poruncit" cutăruia sau cutăruia, nu se referă neapărat la Faraonul Ramses II.

În realitate - cum am văzut-o deja - clerul lui Amon era cel care guverna, în umbra
tronului. Din această pricină Moise şi Aaron au făcut demonstraţia puterilor şi
instrumentelor lor în faţa preoţilor lui Amon.

"Şi Faraon, în aceeaşi zi, a dat supraveghetorilor poporului şi scribilor următorul ordin:
"Nu mai furnizaţi acestor oameni paie pentru cărămizi, cum aţi făcut-o până acum. Să
meargă ei înşişi să-şi găsească paiele trebuincioase, de-acum înainte..." (Exodul, V: 67).

Textele biblice spun că "Faraon" a fost insolent şi a poruncit supraveghetorilor şi


paznicilor evreilor să le dea acestora sarcini mai grele şi, în plus, să nu le mai dea paiele
necesare confecţionării cărămizilor pe care erau obligaţi să le facă, dar impunându-le, în
acelaşi timp, să execute aceeaşi cantitate de cărămizi. Să nu uităm, deci, că nu Faraon
dădea toate aceste ordine, ci adevărata putere care se afla în spatele său şi care, în texte,
i-a atribuit şi cuvintele!

În 1883, Naville, apoi în 198 Kyle, au descoperit în oraşul Pitom că fundaţia unor clădiri
era. făcută din cărămizi pline cu paie bune, mărunţite, în timp ce cărămizile intermediare
conţineau mai puţine paie şi o cantitate mai mare de argilă curată. Iar cele de la straturile
superioare erau din argilă curată, fără a mai avea nici un pai.

Ceea ce este o uimitoare confirmare a naraţiunii Exodului! În Egipt, evreii ajutaseră la


construirea a două oraşe pentru Ramses II. "S-au pus deci, peste poporul lui Israel,
supraveghetori de lucrări, cu misiunea de a-i face viaţa grea prin muncile la care era
obligat, în felul acesta a construit pentru Faraon oraşele-antrepozite Pitom şi Ramses".
(Exodul, I: 11).

"Oraşele-antrepozite" au fost construite de Ramses II, în timpul celor 40 de ani cât a stat
Moise în ţara Madian. Ele făceau parte din măreaţa operă despre care Ramses II îi
anunţase că vrea să o realizeze.

"Oraşele-antrepozite" conţineau ascunzători secrete, unde trebuiau ascunse anumite


manuscrise şi alte obiecte de valoare, de către Moise, după întoarcerea sa în Egipt. El
trebuia să ia din LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI documentele de care avea
nevoie şi să le aducă la Pitom şi la Ramses, unde va putea să le pregătească, în vederea
lungii sale călătorii.

VOCEA de pe muntele Horeb îi spusese lui Moise: "Şi voi face ca poporul tău să câştige
în favoarea egiptenilor. Astfel, la plecare, nu veţi avea mâinile goale". (Exodul, HI: 21).

Moise, Aaron şi toţi ceilalţi nu au plecat "cu mâinile goale", căci ei aveau o misiune de
îndeplinit.

Moise şi Aaron au venit la Palatul regal, unde Ramses II îi adunase pe marii preoţi ai lui
Amon.

"Tu îi vei spune tot ce-ţi voi fi indicat eu, iar Aaron, fratele tău, va repeta Faraonului -
adică puterii oculte din spatele lui Ramses II -, pentru ca el să lase pe copiii lui Israel să
părăsească teritoriul său (pe cel al lui Amon)". (Exodul, VII: 2).

La acea epocă Moise avea 80 de ani, iar Aaron 83. (Exodul, VII: 7).

"Atunci Faraon, la rândul său, a convocat înţelepţii şi magicienii, apoi pe vrăjitorii


Egiptului..." (Exodul, VII: 11).

Preoţii lui Amon le-au cerut să facă o minune; atunci Aaron a luat "bastonul" şi l-a
aruncat înaintea lor; el s-a schimbat în şarpe.

Preoţii şi-au aruncat fiecare bastonul (baghetele de magician) şi acestea s-au prefăcut în
şerpi... Dar bastonul lui Aaron le-a înghiţit pe cele ale magicienilor. Moise şi Aaron
deţineau forţa celui mai puternic: aceea a lui Aton, Dumnezeul Unic. (Exodul, VII: 9-11-
12).

Cu toate acestea, preoţii lui Amon nu l-au ascultat pe Moise, când le-a cerut: "Lasă
poporul meu să plece!"

Deasupra Egiptului trebuiau să se abată Cele Zece Plăgi, căci fără ele, Exodul ar fi fost
imposibil. Deoarece Lumina eşuase, cu încercarea nefericită a lui Aknaton, acum era
imperios necesară reîntoarcerea anumitor obiecte şi anumitor cunoştinţe în Oraşul Sfânt
din Israel!
Trebuia să aibă loc un Exod!

Doi dintre preoţii care l-au înfruntat pe Moise se numeau Jannes şi Jambres (Epistola II
către Timoteu, III: 8). Erau oamenii care "s-au ridicat împotriva Adevărului - oameni cu
spiritul corupt, a căror credinţă nu era temeinică".

Biblia menţionează de mai multe ori că Iahve i-a poruncit lui Moise: "Ia-ţi bastonul tău
(ridică-l) şi întinde mâna asupra Egiptului!"

Puterea bastonului-vril a adus cele Zece Plăgi.

Ele au durat aproape un an: apele sacre ale Nilului s-au preschimbat în sânge; din fluviu
au ieşit broaşte care au acoperit pământul Egiptului; ţânţarii au atacat oameni şi animale;
muştele s-au abătut asupra oamenilor, pământului şi caselor; vitele au murit; pe oameni şi
pe animale s-au format ulcere; apoi a venit grindina. Au apărut lăcuste, în nori imenşi, şi
în timpul nopţii, au acoperit pământul cu un strat gros. Când erau strivite, mirosul lor era
insuportabil. Apoi, s-a instalat o beznă îngrozitoare: Egiptul întreg a fost cufundat într-un
întuneric profund timp de trei zile. Însuşi soarele - simbolul fizic, vizibil, al lui Aton - a
fost ascuns, răpit vederii omului!

Miracolele care ar fi putut să se petreacă în vremea lui Aknaton au avut loc atunci, în
întregul Egipt, de Sus şi de Jos. Atunci a fost VREMEA REVELAŢIEI! Cele Zece Plăgi
erau, cu adevărat, SIMBOLURI puternice. Broaştele care au ieşit din Nil simbolizau
falsele doctrine (fluviul credinţei lui Amon) pe care se bazau argumentările preoţilor lui
Amon. Lăcustele reprezentau erorile datorate exceselor, care distrug adevărurile şi
darurile omului.

Prin toate aceste miracole, Israelul şi Egiptul au înţeles că Aton, Dumnezeul Unic, era
adevăratul Creator Suprem şi că Amon era un fals zeu.

Cu toate că reuşiseră să imite unele din cele Zece Plăgi, preoţii lui Amon nu aveau şi
PUTEREA CELEI MAI MARI LUMINI.

Biblia spune că inima lui Faraon a fost "împietrită", când de Dumnezeu, când de propria-i
îndărătnicie. Dar, atenţie! Încă o dată, aici este vorba despre preoţii inflexibili ai lui
Amon. Stă scris că inima Faraonului a fost "îndurerată" de 19 ori: de 11 ori de către
Dumnezeu, de 3 ori de Faraon însuşi; pentru celelalte cazuri, se spune doar că aşa a fost!

Deci "împietriţi" contra lui Moise şi contra ideii de a lăsa poporul său să plece erau
preoţii lui Amon, şi nu Faraon. Totuşi, să semnalăm un fapt straniu: Ramses II suferea de
maladia numită "aterom". Fiul său, Meneptah, a fost şi el atins de aceeaşi boală, care
desemnează o "induraţie".

(În 1909, inima mumificată a lui Meneptah a fost trimisă la Academia Regală de
Medicină şi dr. Shattock a declarat că organul era într-adevăr "indurat", în urma maladiei
aterom).
Noi cunoaştem bine această maladie - ateroscleroza - şi ştim că ea nu e din vina lui
Dumnezeu!

În fine, după trecerea unui an, mai precis zece luni, criza a luat sfârşit.

Jennes şi Jambres au fost învinşi.

Efectul a fost atât de mare, încât clerul a cedat şi poporul lui Israel a putut să plece, luând
cu el comorile şi bijuteriile Egiptului.

O mare parte din bogăţiile Egiptului au fost, astfel, transferate în Israel şi au contribuit, în
bună măsură, la construirea Tabernacolului!

Toate aceste bogăţii exterioare, aceste "bijuterii de argint, aur şi veşminte" ascundeau, de
fapt, adevăratele comori: manuscrisele şi scrierile secrete, care au fost extrase în ultimul
moment din camerele sacre secrete din oraşele Pitom şi Ramses. Dacă preoţii se arătau
orbiţi de măreţia şi splendorile etalate de "fiii şi fiicele" Israelului, ei nu aveau putinţa de
a privi mai departe şi nu puteau nici să bănuiască natura comorilor ascunse". (Exodul,
III:22; XII: 35).

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: "îmi rămâne încă o calamitate - una singură - să trimit
Faraonului Egiptului. După aceasta, vă va lăsa să plecaţi de aici..." (Exodul, I: 1).

"Şi toţi primii născuţii vor muri în ţara Egiptului; la fel primul născut al Faraonului, care
trebuie să se aşeze pe tron, ca şi al servitoarei care slugăreşte la moară, ca şi toţi primii
născuţi ai vitelor". (Exodul, XI; 5).

Ce înseamnă, în realitate, termenul de "prim-născut"?

Ce semnificaţie avea distrugerea numai a primilor născuţi? Nu putea fi vorba de o Plagă,


nici de o calamitate naturală!

Şi, desigur, Dumnezeu nu putea face o astfel de faptă - să întindă mâna spre a ucide,
dintr-odată, pe toţi primii născuţi!

În Biblie, termenul este folosit aici în locul altuia, şi în alt sens.

În Exod citim: "Tu îi vei spune atunci Faraonului: Astfel vorbeşte Iahve: Primul Meu fiu
născut este Israel... Deoarece refuzi să-l laşi să plece, eu voi face să piară fiul tău prim-
născut!" (Exodul, IV: 22-23).

Acest pasaj trebuie citit după cum urmează: "Astfel vorbeşte Iahve: Israel este fiul meu
preferat... Fiindcă tu refuzi să-l laşi să plece, ei bine, eu o să-l fac să piară pe fiul tău
preferat"
Aceasta, întrucât "prim-născut" înseamnă aici "preferat". Confuzia a fost creată de
erudiţii Bibliei, care s-au străduit să explice cea de-a Zecea Plagă, şi au fost înşelaţi de
similitudinea unor termeni: "Israel, fiul meu prim-născut" se spune "Israel bekhor". Şi
"Israel, fiul meu preferat" se spune "Israel bechiri (bechori)".

Pasajul devine: "Şi s-a întâmplat că, în mijlocul nopţii, Iahve a lovit pe toţi primii-născuţi
(preferaţi) în ţara Egiptului: primul-născut al Faraonului, ca şi primul-născut al captivului
în închisoarea sa, şi toţi primii-născuţi ai vitelor". (Exodul, XII: 29).

"Primii născuţi" - cei care au fost aleşi, elita-Egiptului - au murit în urma efectelor unei
mari catastrofe naturale.

PLANETA care exista atunci între Marte şi Jupiter, şi care purta numele de LUCIFER,
era condusă de un fals zeu, AMON.

Ceea ce înseamnă că forţele negative puseseră complet stăpânire pe această planetă şi că


ele s-au distrus ele însele, într-o explozie termonucleară. A fost singura planetă din
sistemul nostru solar care a provocat un asemenea dezastru.

Numeroase planete au dispărut atunci din Creaţiune, căci o prea mare concentrare a răului
sfârşeşte prin provocarea propriei distrugeri, conform legii în virtutea căreia particulele
elementa-re de acelaşi semn se resping.

Faraon şi Moise fuseseră informaţi, însă, de VOCILE veni-te din "flăcări" - din Spaţiu -
că această planetă dispăruse, explodând din cauze existând în ea însăşi şi că, în
consecinţă, o mare ploaie de meteoriţi avea să se abată şi asupra Pământului.

S-a decis că acesta va fi momentul cel mai potrivit pentru începutul EXODULUI FINAL.

Vizitatorii din Spaţiu i-au comunicat lui Moise momentul exact ales pentru manifestarea
celei de-a Zecea Plăgi - o ploaie devastatatoare de meteoriţi - care, fără îndoială, va ucide
pe "primii născuţi" - preferaţii. Câmpul magnetic al Pământului va fi perturbat de ploaia
de meteoriţi şi va provoca gigantice cutremure de pământ. Scena va fi perfectă!

În faţa unui asemenea dezastru, preoţii lui Amon nu vor mai avea nici timpul, nici dorinţa
de a se preocupa de plecarea evreilor!

Ei vor încerca, în asemenea momente, să-şi salveze propriile vieţi!

A fost "ironia soartei" - dar nu este vorba de hazard - ca o planetă locuită de rău să-şi
suporte sfârşitul, determinat de propriul ei rău, explodând în Univers, tocmai în noaptea
în care Moise, luând cu el comori fabuloase, îşi scoate poporul din Egipt pentru a-l
conduce către "Pământul Promis" - al "Făgăduinţei" -, acolo unde trebuia să înceapă
LUCRAREA, pregătind ÎMPLINIREA!
"Şi Faraonul s-a sculat în timpul nopţii, curtenii săi la fel, şi toţi egiptenii. Şi a fost în
Egipt un imens vaiet.." (Exodul, XII: 30).

Cei care fugeau de cutremurele de pământ erau ucişi de meteoriţi, iar cei ce căutau să se
adăpostească de marea ploaie de pietre, ca o grindină pustiitoare, erau ucişi de violenţa
cutremurelor.

Casele se năruiau, şi peste cei puternici, şi peste cei slabi.

Templele fură distruse în întregime, mormintele s-au deschis şi cadavrele au apărut la


suprafaţă...

Faraon i-a chemat pe Moise şi Aaron în plină noapte şi a spus: "Ridicaţi-vă şi ieşiţi din
mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Mergeţi să vă închinaţi lui Iahve, după
dorinţa voastră". (Ezodul, XII: 31).

. Moise şi Aaron veniseră la Palatul regal pentru a-1 vedea pe Ramses II, chiar înainte ca
Marele edificiu să se dărâme.

Faraonul a spus: "Prieteni dragi inimii mele, aceasta este noaptea pentru care ne-am rugat
atât şi pe care am aşteptat-o de atâtea decenii. Ea nu trebuia să vină prea devreme. Voi
aduna oamenii în care am încredere şi vă vom ajunge în curând la Pi Hahirot. Voi spune
preoţilor lui Amon că duc armatele contra voastră, pentru a vă spulbera. Aceasta îi va
satisface, fiindcă atunci când se va sfârşi haosul acesta şi nebunia acestei nopţi va fi
uitată, ei vor dori moartea voastră, puteţi fi siguri! Plecaţi acum! Mă rog să revăd curând
chipurile voastre, cu toate că Misiunea mea este încheiată!"

Cei trei se îmbrăţişară, apoi se despărţiră.

Faraon se duse să-şi pregătească carul şi să-şi adune oamenii.

Moise şi Aaron părăsiră palatul, cutreierând străzile oraşului.

Gemetele "amestecate cu lamentaţii" erau insuportabile, în întregul Egipt.

Plăgile anterioare făcuseră să aflueze către oraşe populaţia de la ţară şi această se afla
acum în cea mai periculoasă zonă, în cazul unui cutremur!

Solul era încă străbătut de vibraţii spasmodice; apele Nilului inundaseră ţara; jefuitorii
umpleau străzile, scormonind în ruinele oraşului; femeile erau violate, copiii călcaţi în
picioare; pretutindeni, oamenii agonizau.

Potrivit tradiţiei Haggadah - partea nerecunoscută a Scrierilor Ebraice tradiţionale -, cea


mai mare parte a poporului egiptean a dispărut în timpul ororii acestei a Zecea şi ultime
Plăgi!
"Nenorocirea s-a abătut asupra Pământului... şi Pământul a fost copleşit de o mare
suferinţă".

După plecarea celor trei oameni, Palatul s-a năruit, o jumătate din clădire căzând într-o
crevasă, căscată după o zguduitură a solului.

Seti I, al nouălea fiu al lui Ramses II şi moştenitorul prezumtiv al tronului, a fost omorât
de zidurile uriaşe prăbuşite peste el.

Al doilea fiu, Ramses, murise mai înainte, ca şi Kenmveset, ca şi ceilalţi.

Al zecelea, al unsprezecelea şi al doisprezecelea muriseră de mici. Nu mai rămăseseră


decât Seti şi Meneptah - al nouălea şi al treisprezecelea copil.

Moartea lui Seti este motivul aparent al transformării - al deformării - care s-a produs
peste textele biblice. Se menţionează acolo că fiul Faraonului, moştenitorul său - şi nu
primul născut, prinţul moştenitor care supravieţuise - a murit în noaptea aceea; cuvântul
bekhori - primul născut - a fost înlocuit de istorici cu bechiri - preferatul, cel ales.

Istoricii au confundat moartea celor "aleşi" din tot Egiptul cu moartea moştenitorului
tronului - primul născut.

În acest fel au fost schimbate cuvintele!

Pe când Moise şi Aaron se depărtau, lăsând în urmă oraşul cuprins de teroare, Moise a
trecut întâmplător prin faţa mormântului lui Iosif. O legendă păstrată în Haggadah spune
că, în noaptea ultimă, când Egiptul a fost pedepsit atât de cumplit, sicriul conţinând
rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif a fost aşezat pe sol, scos din groapă.

"Şi Moise a luat osemintele, căci Iosif ceruse copiilor lui Israel să jure solemn, astfel:
«Da, Dumnezeu vă va vizita. Atunci veţi lua cu voi de aici oasele mele»". (Exodul, XIII:
19). Dar, sarcofagul lui Iosif era gol! Ce se înţelege, aşadar, prin oseminte?

Când Iosif a cerut fraţilor săi să ia cu ei "osemintele" sale, atunci când copiii lui Israel vor
fugi din Egipt, el ştia că în acel moment vă trăi - prin Moise. Aceasta arată, de asemenea,
. că în sens simbolic, "osemintele" sale erau luate de Moise -adică de el însuşi, căci Moise
fusese Iosif, în altă viaţă. "Oasele" lui Iosif aparţineau - în sensul simbolic - lui Moise, şi
invers!

Dar, "oseminte "are semnificaţii mai profunde. Ele reprezintă "ipocrizia "lui Amon, iar
mormântul - "răutatea "sa. Deschiderea mormântului lui Iosif, în urma cutremurului, şi
apariţia sarcofagului său simbolizează distrugerea falsului zeu Amon, în Egipt. Precum
Amon dusese un război - pretins sfânt -. împotriva lui Aton, în timpul domniei lui
Aknaton, tot astfel Aton triumfa acum, de vreme ce evreii părăseau acum Egiptul, luând
cu ei comorile ascunse în Temple şi în numeroasele morminte secrete ale lui Aton!
În noaptea în care dezastrul s-a abătut asupra Pământului, preoţii cei răi şi-au plătit
KARMA, şi au plătit-o foarte scump: "Îîn noaptea aceea, eu străbăteam ţara Egiptului şi
pedepseam pe toţi zeii Egiptului; Eu, Iahve". (Exodul, XII: 12).

Din noaptea aceea, Egiptul nu a mai fost niciodată acelaşi; gloria sa - care atinsese
culmea în timpul Dinastiei a 18-a sub domnia lui Aknaton - a dispărut, într-adevăr,
complet şi pentru totdeauna.

Faraonii care au urmat au fost fiinţe slabe, fără inspiraţie. O ţară ajunge şi rămâne mare,
în funcţie de învăţăturile LUMINII pe care a vrut să le primească în Istoria sa naţională.
Preoţii lui Amon stinseseră Lumina şi, în consecinţă, au scufundat Egiptul în beznă; din
acel moment, nu mai era necesar ca el să participe la PLAN.

Mormintele s-au deschis; răul a fost revelat! Constatăm că Moise, luând cu sine
"osemintele" lui Iosif, lua totodată şi "erorile" lui. Semnificaţia acestui gest era, aşadar, că
toate greşelile comise de el, pe când era Iosif, erau răscumpărate prin încarnările fericite
ulterioare, în cursul cărora Moise îşi amplificase eforturile.

"Osemintele" erau duse, "greşelile" dispăruseră şi ele. Nu mai existau! Într-adevăr, sicriul
lui Iosif, care părăsise viaţa terestră în alt mod decât restul muritorilor, era gol!

Moise a luat din acel mormânt anumite manuscrise, căci în noaptea aceea au fost revelate
LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

Aşa cum se vor revela toate celelalte, în vremurile viitoare, de o manieră asemănătoare:
prin cutremure, ciumă, distrugeri... Voinţa lui Dumnezeu se va împlini! "Şi copiii lui
Israel au plecat din Ramses către Sukkot, în număr de aproape şase sute de mii de bărbaţi
- fără a mai număra familiile lor.

O mulţime numeroasă şi diversă li s-a alăturat, cu vite, mari şi mici, formând turme
imense". (Exodul, XII: 37-38).

Ramses era unul dintre oraşele construite de evrei pentru Ramses II. Celălalt oraş-
antrepozit era Pitom.

Când s-au executat săpături în aceste oraşe, au fost descoperite camere subterane. Aceste
oraşe erau pe bună dreptate "oraşe-antrepozite", "oraşe-tezaure", construite tocmai pentru
a adăposti pentru o vreme obiectele ce aveau să fie luate din Egipt de către Moise şi
poporul său.

Inscripţiile descoperite pe monumentele care se ridică pe locul oraşului Ramses, atestă


clar că cel care a ridicat oraşul a fost Ramses II sau Ramses cel Mare. În acel loc s-a mai
găsit un templu. Atributul care îl defineşte - "Mare" - aminteşte că aceeaşi entitate a fost
numită "Magnificul", într-o încarnare anterioară.
Unii susţin că ţara Gosher nu a existat niciodată, deşi au fost găsite două hărţi geografice
ale Egiptului, desenate pe papirus, în care ţara era împărţită în 20 sau 21 de "nome" -
departamente sau regiuni - conduse de o administraţie locală distinctă.

Ţara Gosher figurează pe ambele hărţi.

Prăbuşirea marilor temple, morţii şi răniţii zăcând printre dărâmături, distrugerea idolilor
monstruoşi şi a falşilor zei au răspândit teama, oroarea, teroarea printre localnici. Odată
cu evreii au fugit îngroziţi şi numeroşi egipteni. Ei formau acea "mulţime numeroasă şi
diversă". Dar nu toţi evreii au plecat cu Moise; o parte dintre ei au rămas în Egipt. Când
Iosif şi tatăl său Iacov veniseră în Egipt, poporul nu i-a urmat în întregime nici pe ei, unii
rămânând în patrie. Fenomenul se repeta acum, întocmai: nu toţi evreii au plecat din
Egipt în Exodul Final.

Moise şi Aaron s-au îndreptat către oraşul Ramses şi au adunat tot ceea ce fusese pregătit
acolo pentru această lungă călătorie. Apoi au plecat spre Pitom, la câţiva kilometri
depărtare spre est. Părăsirea acestor oraşe nu a fost, însă, destul de rapidă şi prăbuşirea
continuă a zidurilor, ca şi despicăturile care apăreau la tot pasul, au făcut să piară pe mulţi
dintre fugarii evrei.

Moise şi-a condus poporul de-a lungul "drumului prin deşertul Mării Roşii". Evreii
mergeau pe cinci rânduri. Poporul era vesel şi cânta. Era ziua eliberării din ţara "sclaviei"
(credinţa în Amon).

"Şi Iahve mergea înaintea lor - ziua, sub forma unei coloane de nori, spre a le arăta
drumul, iar noaptea, ca o coloană de foc, pentru a-i lumina; astfel îşi puteau continua
marşul şi ziua, şi noaptea. Coloanele de nori nu încetau niciodată să preceadă convoiul, în
timpul zilei, nici coloana de foc, în timpul nopţii". (Exodul, XIII: 21-22).

O gigantică navă spaţială i-a condus pe evrei afară din Egipt!

"Coloana de nori" era câmpul de forţă al acestei nave şi, noaptea, acest câmp magnetic
semăna cu o "coloană de foc".

La navele spaţiale din zilele noastre găsim exact aceleaşi caracteristici.

Papirusurile egiptene consemnează: "Atunci, coloana de foc s-a ridicat foarte sus în aer.
Şi flăcările au distrus pe duşmanii ţării".

Vizitatorii din Spaţiu supravegheau drumul evreilor care purtau Lumina şi Cuvântul lui
Dumnezeu (Aton), conduşi de Moise spre Israel. La fel se întâmplase şi când Tutmes III
se îndrepta spre Ierusalim, pentru a lua comorile din Templul lui Solomon, spre gloria lui
Dumnezeu. Din acelaşi motiv apar azi "farfuriile zburătoare": ele sunt Paznicii
LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI!
Pi-Hahirot se afla pe drumul ce duce de la vechiul Memphis la Pisoped. Când evreii
"zăriră pe Faraon şi armata sa venind pe urmele lor, au fost cuprinşi de spaimă". (Exodul,
XIV: 10). Ramses îşi urma Destinul său; el spera să-i păcălească pe preoţii lui Amon,
spunându-le că vrea să-i ucidă pe evreii fugari; în realitate, dorea să le ofere o escortă
sigură lui Moise şi poporului său, până în afara Egiptului! Mulţi evrei nu au înţeles acest
lucru şi au crezut că foştii lor opresori îi urmăresc".

Moise, Aaron şi un mic grup de "Aleşi" cunoşteau semnificaţia reală a Exodului, dar
mulţimea evreilor, nu. Oare nu se întâmplă astfel şi în zilele noastre? Unii inspiraţi
conduc popoarele, dar câţi dintre cei conduşi ştiu pentru ce?

Moise auzi atunci Vocea pe care o mai auzise o dată, în "flacără". Ea i-a ordonat să le
spună evreilor să intre în apele Mării Roşii.

"Tu, ridică bagheta şi întinde mâna deasupra mării şi ea se va despica în două, ca astfel
copiii lui Israel să poată călca pe pământ uscat, în albia mării!" (Exodul, XIV: 16).

"Şi îngerul lui Dumnezeu, care mergea în fruntea armatei lui Israel, şi-a schimbat locul şi
s-a mutat în urma armatei. Coloana de nori s-a mutat în spate, astfel încât să se separe
oastea egipteană de evrei". (Exodul, XIV: 19 - 20).

"Moise şi-a întins mâna deasupra mării. Iahve a stârnit un vânt uscat, din Est, care a bătut
toată noaptea peste ape. Apele se despicară şi copiii lui Israel intrară în albia uscată a
mării, având un zid de apă în dreapta lor şi altul la stânga. Egiptenii îi urmăreau; cu toţi
caii Faraonului, carele de luptă şi cavalerii intrară în albia mării". (Exodul, XIV: 21 - 23).

Dar mulţi dintre cei în care Faraonul avea încredere erau, în secret, de partea lui Amon, şi
intraseră în albia mării ca să-i ucidă. Dar, s-a întâmplat că... Iahve s-a uitat spre tabăra
egiptenilor şi a stârnit învălmăşeală printre ei. A scos roţile carelor şi le-a îngreunat
mersul". (Exodul, XIV: 24 - 25).

Câmpul de forţă al navei spaţiale a blocat grupul egiptenilor urmăritori ai lui Moise şi
poporului său. În acel moment, această parte a armatei se găsea în mijlocul mării, între
zidurile de apă; întreg acest sector a fost cuprins de curentul de forţe.

"Şi Iahve i-a zis lui Moise: "Întinde mâna spre mare, ca apele să se întoarcă spre
egipteni..." (Exodul, XIV: 26).

Moise a făcut aşa cum i s-a spus. Marea a revenit la locul ei, acolo unde fusese
întotdeauna (nu departe de actualul oraş Suez) şi egiptenii au fost cuprinşi de ape.

"Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intrase
după fiii lui Israel în mare; nici măcar unul nu a scăpat". (Exodul, XIV: 28).
Biblia nu spune totuşi că egiptenii au fost omorâţi cu toţii, ci numai cei "care intraseră
după copiii lui Israel". Deci, au murit numai aceia care au riscat şi au intrat în albia
secată. Cei rămaşi pe mal, alături de Faraon, au scăpat!

Câmpul de forţă al navei spaţiale separase apele Mării Roşii:... La suflarea nărilor tale s-
au ridicat talazurile ca un zid..." (Exodul, XV: 8).

"Cavaleria lui Faraon a intrat în mare şi Iahve a adus peste ei apele mării". (Exodul, XV:
19).

În Cartea Exodului nu se spune nicăieri că ar fi murit şi Faraonul. Sunt unii care susţin
însă că ar fi pierit atunci, pentru că nu a mai fost găsit niciodată corpul lui. Explicaţia este
absurdă căci, dacă s-ar fi înecat, trupul lui ar fi fost aruncat pe mal, şi în cele din urmă
mumificat, conform tradiţiei. De altfel, multe corpuri de egipteni au fost scoase de ape pe
mal: "Şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării". (Exodul, XI: 30).

Papirusul egiptean Ipuwer (VII: 1-2) notează că Faraonul a dispărut în împrejurări "care
nu puteau fi explicate". Aceasta înseamnă că el nu s-a înecat; în Egipt, înecul era un lucru
foarte obişnuit. Care să fi fost, atunci, acele împrejurări neobişnuite, care "nu se mai
întâmplaseră niciodată mai înainte"?

În unele manuscrise antice, locul de traversare a Mării Roşii este numit "Locul
Vârtejului". Apoi: "Faraonul a fost răsturnat de o mare forţă şi proiectat de vârtej în sus...
în realitate, el a urcat la cer, nu mai era călare pe cal şi s-a depărtat de armata lui".

"Vârtejul" era câmpul de forţă care acţiona la locul de traversare, iar Faraonul Ramses II
a fost ridicat în aer de nava spaţială şi astfel "a urcat la cer". Oamenii nu l-au văzut
înghiţit de valuri, au văzut numai calul său cufundându-se în mare, după ce Faraonul se
despărţise de animal, şi ei l-au mai văzut ridicându-se, ca şi cum "ar fi fost săltat" de o
mare forţă sau chiar proiectat - de vârtej - "sus, în aer".

"... Cavaleria Faraonului, cu carele şi călăreţii săi, intraseră în mare după fiii lui Israel,
dar Ramses II nu a intrat şi el în albia uscată, ci a fost ridicat de nava spaţială şi apoi s-a
întors la palatul său, aflat în ruină, din Ramses.

Când preoţii lui Amon, care-l ştiau plecat, l-au văzut, nu şi-au crezut ochilor. Nu plecase
pe urmele evreilor, ca să-i masacreze? Ei au spus: "Cu siguranţă, aici e vorba de magie.
Faraonul ne-a înşelat. Dragostea lui pentru Seti-Mesh (Moise) e mai puternică decât
pentru zeii Egiptului. Este, deci, un fals Faraon şi nu este demn să mai conducă cele Două
Regate". S-au aruncat asupra lui şi l-au omorât.

Ramses II ("Ramses" înseamnă "fiul soarelui", "născut din soare") a murit în mijlocul
ruinelor palatului său, aproape de corpul prinţului Seti, care fusese ucis de cutremur. Era
cu adevărat "născut din soare", ca toţi cei ce fac parte din "Confreria Binelui", căci
lucrase pentru aducerea Celei Mai Mari Lumini a lui Aton, Dumnezeul Unic.
Noul Faraon trebuia să fie Meneptah, al 13-lea fiu al lui Ramses II, singurul
supravieţuitor al Casei lui Ramses. El i-a urmat la tron, când acesta a plecat în urma
copiilor lui Israel.

În 1860 d.I.Ch. s-a descoperit la El Aeish, oraş la frontiera Egiptului cu Palestina, un altar
de granit negru, acoperit cu hieroglife. O inscripţie de pe altar relatează că un fiu al
Faraonului "s-a aventurat în Locul Vârtejului", pentru a-şi găsi tatăl. Toţi cei care îl
însoţeau pe prinţ au fost ucişi de o teribilă explozie şi prinţul însuşi a suferit grave arsuri.

Cei ce 1-au însoţit pe Meneptah erau credincioşii lui Amon, care îl supravegheau pe
Faraonul Ramses II dacă respectă promisiunea de a-i aduce înapoi pe evre, sau îi omoară.
Câmpul de forţă i-a învăluit şi ei "au fost omorâţi de o teribilă explozie". Numai
Meneptah a supravieţuit, dar şi el a suferit arsuri grave".

Când Meneptah a revenit la Palat, a descoperit corpul tatălui său Ramses II, şi pe al
fratelui său Seti, care fusese scos dintre ruine. Preoţii i s-au închinat şi i-au pus pe cap
dubla coroană.

De acum, el era Faraonul domnitor în Egipt.

În aşezarea regală "Ramesseum" din Teba s-a descoperit în 1896 o stelă de granit negru,
pe care Amenhotep ceruse să se înscrie construcţiile ridicate din ordinul său, la Teba.
Meneptah a cerut să se graveze pe dosul ei Cântecul său de Triumf asupra lybienilor şi a
altor popoare. Această inscripţie conţine singurele indicii directe care au fost descoperite
vreodată, referitoare la copiii lui Israel, pe un monument egiptean!

Descoperirea a provocat o confuzie şi mai mare în concepţiile moderne privind


"opresiunea" şi "Exodul" evreilor.

Regele Meneptah îşi cântă triumful asupra duşmanilor săi:

"Am distrus pe Tehenu (un trib de la frontiera libiana a Egiptului).

Ţara hitită a fost pacificată,

Jefuit a fost Canaanul, cu toate relele lui.

Distrus a fost Askolonul.

Cucerit a fost Gezerul.

Yenoamul nu mai există.

Israelul este ruină, rasa lui a fost stârpită.

Palestina a devenit o văduvă fără apărare, pentru Egipt".


În acea epocă deci, copiii lui Israel se găseau în Palestina, ceea ce ar însemna că Exodul
se produsese cu mult înainte de a fi compus cântecul. Este vorba, în realitate, de acei
evrei care rămăseseră în Palestina, încă de pe când Iacob plecase în Egipt.

Trebuie să precizăm că Meneptah nu este "Faraonul Exodului" şi nici Ramses II acela al


"opresiunii". Dacă trebuie găsit unul "al Exodului", el nu poate fi decât Aknaton şi
Ramses II. Nu există, într-adevăr, nici o dată precisă, dar se ştie că s-a plecat în mai multe
grupuri.

Înainte de a fi asasinat, Aknaton dăduse libertate tuturor oamenilor din Egipt şi, în acel
moment, mulţi evrei au părăsit Egiptul. A fost atunci începutul Exodului, "Micul Exod".

"Exodul" s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, ce cuprinde valuri succesive, care
emigrau de fiecare dată când găseau momentul prielnic.

Referitor la aceasta, dacă vom lua data de 1761 î.I.Ch. când Iosif devine personajul cel
mai important în Egipt după Faraon, şi data de 1361 î.I.Ch. când a murit Aknaton, din
scădere vom obţine cifra 400!

Numeroşi istorici competenţi recunosc că perioada cât au stat evreii în Egipt a fost de 400
de ani. Alţii spun că a durat 430 de ani. (Exodul, XII: 40).

Cât a durat, în realitate, sejurul evreilor în Egipt?

Dacă luăm, ca bază a perioadei de PREGĂTIRE, anul 1752 - când a sosit Iacov în Egipt -
şi adăugăm durata tradiţională a "sejurului", 430 ani, obţinem anul 1322 - anul morţii lui
Horemheb. Dacă socotim ca timp al "sejurului" 400 de ani, vom ajunge la anul 1352 -
adică epoca lui Tutankhamon!

Dacă ţinem seama de începutul sejurului, indiferent că a durat 430 sau 400 de ani, vom
ajunge la adevăr! Anume că Exodul s-a desfăşurat pe o perioadă mai lungă, între domnia
lui Aknaton, Tutankhamon şi Horemheb, care fiecare la rândul lui ar putea fi numit
"Faraon al Exodului".

Dacă vrem neapărat să ştim cine a fost "Faraonul opresiunii", răspunsul e mai uşor. Nu
poate fi altul decât Horemheb, care şi-a persecutat şi propriul popor, tot atât cât pe evrei!
Să amintim că evreii nu au fost persecutaţi pentru motive rasiale, în Egipt, ci numai
pentru motive politice, pentru credinţa lor în Aton, Dumnezeul Unic.

Pornind de la aceste evidenţe, putem alcătui următorul tabel:

Aknaton - Faraonul Micului Exod.

Smenkere, Tutankhamon, Ay, Setymeramun - faraoni în timpul cărora evreii au părăsit


Egiptul, în valuri succesive.
Horemheb - "Faraonul opresiunii".

Ramses I, Seti I - faraoni în timpul cărora evreii au continuat să părăsească Egiptul, în


valuri succesive.

Ramses II -"Faraonul Marelui Exod".

Meneptah - faraonul perioadei care a urmat "Exodului" evreilor din Egipt.

Exodul final sau "Marele Exod" s-a petrecut la miezul nopţii, între 6 şi 7 aprilie 1233
î.I.Ch.

Începând cu această dată, Egiptul nu a mai fost folosit ca loc de implantare experimentală
de către Cea Mai Mare Lumină.

"Şi Moise a zis poporului: "Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt,
casa sclaviei, căci cu mână puternică v-a scos Iahve de acolo". (Exodul, XIII: 3).

S-a lansat cu acel prilej şi un "cântec de Eliberare:"

"Miriam, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână o tamburină şi toate femeile au venit
după ea, cu tamburina şi jucând". (Exodul, XV: 20).

Miriam fusese Tantaf, fiica lui Maya. Ea, care odinioară îl onora pe Dumnezeu cântând la
sistre, îl lăuda acum cântând la tamburină, şi spunând copiilor lui Israel: "Sărbătoriţi pe
Iahve, căci şi-a arătat măreţia".

Salvarea din ţara Egiptului este asemănătoare cu ceea ce va fi salvarea poporului lui
Dumnezeu, în momentul ZORILOR AURITE. Cei ce vor fi salvaţi vor cânta Creatorului
de-a lungul secolelor.

Cam după o lună de la plecarea evreilor din Egipt, începură să se plângă de traiul greu din
deşert. Evreii erau înfometaţi şi cereau hrană lui Moise şi Aaron. Marea navă spaţială era
tot timpul sus pe cer, observându-i. Aaron a vorbit mulţimii: "Pe când Aaron vorbea
mulţimii lui Israel, s-au uitat către pustie şi iată că slava lui Dumnezeu s-a arătat în nor",
(Exodul, XVI: 10).

Atunci din cer căzură nişte pâini, care se aşezau pe sol odată cu roua, iar evreii se hrăniră
din ele.

"... Casa lui Israel a numit hrana aceasta "mană". Ea semăna cu bobul de coriandru, era
albă şi avea gust de turtă cu miere". (Exodul, XVI: 31).

"Astfel în toate dimineţile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea
căldura soarelui, se topea. (Exodul, XVI: 21).
"Mana" aceasta este asemănătoare cu ceea ce s-a numit "părul îngerului", care s-a
observat că se aşază pe pământ, după ce "farfuriile zburătoare" îşi semnalează prezenţa.
Cele două substanţe sunt albe şi se "topesc" la soare, sau la căldura mâinilor în care sunt
ţinute. "Mana" este creată de câmpul de forţe al navei spaţiale care survola deasupra
deşertului. Evreii au primit-o ca şi cum ar fi "căzut din cer", timp de 40 de ani, până când
au traversat Iordania. Din acel moment, căderea ei a încetat, tot atât de brusc cum
apăruse.

Venirea "manei" îl anunţa pe Christ, fiindcă acesta a spus: "Eu sunt PÂINEA VIEŢII".
(Evanghelia după Sf. Ioan, VI: 31-35).

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: Treci înaintea poporului tău şi ia cu tine câţiva bătrâni din
poporul lui Israel; ia-ţi în mână toiagul cu care să loveşti Fluviul şi pleacă!" (Exodul,
XVII: 5).

Cu puţin înainte, el făcuse să se transforme apa amară a Mării în apă dulce (Exodul, XV:
25). La Refidim, făcuse să ţâşnească apă dintr-o stâncă. Mai târziu, realizează aceeaşi
minune la Meriba (Nr. XX: 1-13).

"Vocea spuse lui Moise să lovească stânca şi apa va ţâşni! Moise a ascultat, poporul a
băut şi şi-a potolit setea". Vedem, din nou, cum acţiona bastonul-baghetă!

Hur, fiul lui Caleb, era cel care, alături de Aaron, îl susţinea pe Moise astfel încât Iosua şi
copiii lui Israel să-i învingă pe Amaleciţi.

Hur era un om foarte influent, bucurându-se de încrederea şi stima lui Moise - care era
cumnatul lui, deoarece Hur era soţul lui Miriam. El fusese scribul Ahmoz, la Curtea lui
Aknaton, pe când Tantaph era fiica lui Maya - care a devenit Moise -Regăsim relaţia scrib
- prietenă (Ahmoz - Tantaph) care apar acum soţ - soţie (Hur - Miriam).

"Hur" înseamnă "alb", strălucitor, nobil, sinceritate", dar şi "scobit, adâncit, subteran,
cavernă".

Moise i-a vorbit şefului armatei sale, Iosua, fiul lui Nun, spunându-i să-şi aleagă cei mai
buni luptători, pentru a se lupta cu Amaleciţii. A mai spus că el însuşi va fi, în dimineaţa
în care se va da lupta, pe vârful colinei, cu bagheta dată de Dumnezeu, în mână.

"Şi Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise,
Aaron şi Hur s-au urcat pe vârful dealului. Când Moise îşi ridica mâna, era mai tare
Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec". (Exodul, XVII: 10-11).

Moise, pe vârful colinei, reprezintă Adevărul Divin, care vine direct de la Iahve.

Cum Moise era obosit, cu mâinile amorţite, ei au luat o piatră şi Moise s-a urcat pe ea, în
timp ce Aaron şi Hur, rămaşi mai jos, îi sprijineau mâinile de-o parte şi de alta... "Şi
mâinile lui au rămas întinse, până la asfinţitul soarelui". (Exodul, XVII: 12).
Oare Dumnezeu i-a făcut victorioşi pe evrei, în aceeaşi bătălie sângeroasă, numai fiindcă
Moise a reuşit să ţină braţele ridicate? Bineînţeles că nu! Această poveste conţine, însă,
fapte semnificative.

Mai întâi, Moise ţine din nou "bagheta dată de Dumnezeu" în mâna sa; când "ţine braţele
ridicate" foloseşte puterea baghetei. Când "le lasă în jos", acţiunea ei încetează.

De asemenea, Hur şi Aaron "au luat o piatră şi au pus-o sub picioarele lui Moise".

PIATRA reprezintă, în simbolismul ei suprem, pe Iahve şi Regatul său spiritual sau


Adevărul credinţei. Ea mai înseamnă că Iahve este reprezentantul pe Pământ al
Adevărului Divin şi al adevărurilor naturale.

"Piatra" care a fost aşezată sub Moise subliniază că "Domnul este cu el", de asemenea că
funcţia de şef a lui Moise se baza pe Adevărul Divin. Numai pentru aceste raţiuni i s-au
revelat cunoaşterea vechilor instrumente şi a putut exercita anumite puteri.

"După 3 luni de la plecarea din Egipt, evreii au ajuns la deşertul Sinai. De la Refidim îşi
reluaseră drumul şi ajunseseră în deşertul Sinai, unde Israel a poposit în faţa muntelui".
(Exodul, XIX: 1-2).

Sinai a fost numit astfel după numele zeului lunii, al Babilonienilor, Sin. Regiunea era
cunoscută pentru minele sale de aramă, de fier, de ocru şi de pietre preţioase.

Cu mult timp înainte de Avraam, Regii orientului porunciseră să se facă un drum de la


graniţele de Nord şi Vest ale deşertului Arabiei, până spre regiunea Sinaiului.

Pe vârful muntelui, cunoscut sub numele de Muntele Sinai, a primit poporul lui Israel
Legea. Acesta se găseşte în partea meridională a insulei cu acelaşi nume, şi este "o masă
muntoasă, izolată, ridicându-se abrupt din câmpia impozantă din jur". În faţa versantului
din Nord-Vest există, între munţi, o câmpie lungă de 3 km şi lată de 800 m; în acest loc
şi-a stabilit Israel poporul.

Partea de nord a lanţului muntos se numeşte Horeb, partea de sud, Sinai. Copiii .lui Israel
au plecat din Refidim spre Sinai sau Horeb, muntele unde Vocea s-a adresat pentru prima
oară lui Moise, în mijlocul "tufişului în flăcări". Mai târziu, tot aici, Moise a primit cele
10 porunci.

Această regiune, în special Muntele Sinai, a fost UNUL dintre LĂCAŞURILE SECRETE
ALE LEULUI!

La 60 km spre Nord-Vest, în Valea Cavernelor, pe o stâncă netedă la 150 m deasupra


minelor, este sculptat în piatră Faraonul Smenkere din Prima Dinastie, omorând pe
Regele învins al Sinaiului. Aici mai există încă 250 de inscripţii ale regilor care au urmat.
La 15 km spre Nord de Valea Cavernelor se ridică un templu antic consacrat lui Hathor,
în care Sir Flinders Petrie a descoperit o scriere, care reprezintă cel mai vechi alfabet
găsit vreodată!

Muntele Sinai însuşi conţine săli subterane, existând din epoci atât de îndepărtate, încât
pare de necrezut că ar fi putut fi executate atunci!

"Şi Moise se urcă atunci spre Dumnezeu, şi Iahve îl chemă pe munte". (Exodul, XIX: 3).
Dumnezeu, Iahve sau Vocea l-au chemat pe Moise "din munte" (Sinai sau Horeb?)! Ceva
trebuia să se găsească în INTERIORUL muntelui!

Apoi, Vocea i-a spus lui Moise "... Te-am adus pe aripi de vultur şi te-am atras spre
mine". (Exodul, XIX: 4).

"Aripile de vultur" sunt gigantica navă spaţială!

Copiii lui Israel rămaseră aproape de muntele Sinai timp de aproape 11 luni.

"Şi Iahve i-a spus lui Moise: "Eu vreau să vin la tine, învăluit într-un nor gros". (Exodul,
XIX: 9).

Moise a pregătit poporul pentru evenimentul care trebuia să aibă loc pe muntele Sinai: "...
Iahve va coborî în văzul întregului popor, pe muntele Sinai". (Exodul, XIX: 11).

El a trebuit să traseze nişte limite pe munte, avertizând, astfel, poporul: "... Feriţi-vă să vă
urcaţi pe munte sau să-i atingeţi baza. Cine va atinge muntele, va muri pe loc...". (Exodul,

XIX: 12).

"A doua zi, la răsăritul soarelui, au început tunete, pe munte au apărut lumini şi o ceaţă
groasă; trompeta răsuna cu putere şi tot poporul din tabără tremura". (Exodul, XIX: 16).

"Tot muntele Sinai fumega, pentru că Dumnezeu se coborâse în foc pe el. Fumul acesta
se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere". (Exodul, XIX 18).

"Trompeta" a început să răsune tot mai puternic şi Moise a urcat pe vârful muntelui Sinai;
după ce a vorbit el, Vocea a răspuns: "Coboară-te şi porunceşte poporului să nu dea buzna
spre Iahve ca să-l privească, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei".
(Exodul, XIX: 21).

Este limpede că marea navă spaţială care i-a însoţit pe evrei de la plecarea lor din Egipt,
coborâse acum, "învăluită în ceaţă", sub formă de "foc", pe vârful muntelui.

O Voce a vorbit atunci mulţimii adunate, şi Cele 10 Porunci au fost date.


Muntele Sinai reprezintă pentru noi un vârf al Cunoaşterii, atunci când ne aflăm în
comunicare conştientă cu Dumnezeu.

Moise a primit Legea gravată pe două tablete de safir Divin. Se spune că această piatră
sfântă s-a format din "rouă cerească".

Când Moise a coborât din Munte, a văzut că Aaron, fratele său, ridicase un Viţel de Aur,
la care să se închine poporul său.

În realitate, Aaron nu intenţionase să confecţioneze un idol - asemănător cu Taurul Sfânt


(Apis din Egipt) - pentru poporul său.

Viţelul de Aur ridicat de evrei simbolizează falsele reguli de gândire (idolii), pe care omul
şi-i ciopleşte atunci când, deşi ştie singur unde se află Adevărul, întârzie să-l aplice,
preferând idealurilor spirituale înalte, acţiunea la nivel inferior a conştiinţei lui.

De îndată ce Moise a văzut idolul, a înţeles că poporul nu era nici pregătit nici demn,
încă, să primească tablele de safir. Pentru aceasta el le-a distrus, pentru ca marile mistere
să nu poată fi violate de cei care nu aveau înţelegerea necesară.

Am mai spus că puţini dintre copiii lui Israel cunoşteau adevărata semnificaţie a Exodului
şi mulţi doreau să revină la zeul vechi, Amon. Printre aceştia se numărau şi egiptenii.
Pentru aceasta au ridicat ei Viţelul de Aur, Apis. Oamenii se speriaseră de marele "cerc de
foc" şi au crezut că Moise fusese omorât de "flăcări", acolo, pe munte.

Deşi văzuseră cu ochii lor manifestarea unei mari puteri, evreii au ales să rămână la un
nivel spiritual modest, construind un idol. Aaron le-a permis acest lucru, pentru că s-a
convins că mulţimea nu înţelegea Planul. Pe de altă parte, scopul Exodului fusese atins:
Realizarea Planului se va petrece pe Pământul Sfânt. Comorile milenare vor fi în
siguranţă în această ţară nouă, şi vor avea o Arcă şi un Tabernacol!

Atunci, după ce Moise a distrus cele două tablete, "... Iahve i-a zis: "Taie două table de
piatră, asemănătoare cu primele. Şi eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele
dintâi". (Exodul, XXXIV: 1).

Moise a tăiat atunci două table de piatră, pe care a gravat zece litere antice. Aceste table
erau uşor diferite de tablele originale, şi nu se refereau decât la adevăruri trecătoare,
legate de timp. Astfel, vechea înţelepciune s-a întors "spre cer", în marea navă spaţială;
iar copiii celor 10 triburi nu au primit decât umbra din Cea Mai Mare Lumină şi din
Adevăr.

Pe tablele originale din safir existau 12 Porunci, nu 10! Cele Două Porunci Pierdute nu se
pot revela. Ele vor rămâne ascunse până când omul va fi pregătit să le primească. Nimic
nu s-a schimbat până în ziua de azi!
Moise s-a urcat din nou pe vârful muntelui Sinai. "Şi Iahve s-a coborât din nou într-un
nor, a stat acolo cu el şi a rostit numele Domnului". (Exodul, XXXIV: 5).

"Când Moise a coborât de pe Munte, pielea feţei lui strălucea" (Exodul, XXXIV: 29-35)
şi el a trebuit să-şi pună un văl peste faţă pentru că mulţimea, ca şi Aaron, se temeau să se
apropie de el. Era "încărcat" cu un câmp de forţă, care răspândea un halou luminos. Mai
târziu, se va spune acelaşi lucru şi despre Iisus, a cărui faţă "strălucea ca soarele" în
momentul transfigurării, (Evanghelia după Matei, XVII: 2).

"Când Moise intra înaintea lui Iahve ca să-i vorbească, îşi scotea vălul, până ce ieşea din
cort...". (Exodul, XXXIV: 34).

Moise îşi ascunse faţa (şi forţa pe care o primise) în faţa mulţimii, dar el îşi ridica vălul în
faţa lui "Iahve" sau a "Vocii"!

Noile tablete, de piatră brută, au fost păstrate timp de secole în Arca Alianţei. Unii cred că
ele au fost distruse în timpul sclaviei babiloniene, dar nu e adevărat, şi într-o zi vor fi
găsite! Pentru a păstra cultul lui Aton - al Dumnezeului Unic -printre copiii lui Israel,
(deşi Cea Mai Mare Lumină nu li se revelase căci ei demonstraseră că nu sunt încă
PREGĂTIŢI să o primească în înalta ei spiritualitate), a fost creată o ordine specială, care
îmbina un ritual păgân cu normele spirituale ale cultului lui Aton, având astfel
reprezentări simbolice în privinţa sacrificiilor, în ceremonii şi în vestimentaţie.

Aaron şi fiii săi au fost primii preoţi ai acestui ordin. Sacerdoţiul leviţilor a fost creat
anume spre a servi ca mediator între Aton şi naţiunea evreilor, prin sacrificarea
animalelor. Astfel de sacrificii n-ar fi fost necesare dacă ar fi fost revelată înţelepciunea
tablelor de safir. Prezenţa preoţilor nici atât. Dar, omul era încă nepregătit să se
întâlnească cu Creatorul său în Adevărul Divin şi în înţelegerea Perfectă!

Sacrificiile de animale s-au dovedit inutile după ce Marele Maestru Iisus a adus
"Împlinirea".

Cât priveşte preoţii, ei vor dispare, odată cu sosirea ZORILOR AURITE, care se apropie!
Omenirea se va adresa direct Părintelui Infinit, fără nici un intermediar sau vreun ritual.
Ele nici nu au fost vreodată necesare dar omenirea nu a înţeles, iar, până ce se va ridica la
această înţelegere, va fi legată de dogme, credo-uri, ritualuri, ce nu sunt decât
intermediari, plini de autoritate şi înveşmântaţi în lungi falduri şi care îl slujesc pe Amon!

Forma de cult înalt simbolic ce a fost impusă era de un nivel spiritual scăzut, ce-i drept,
dar i-a împiedicat pe evrei să recadă în adorarea Viţelului de Aur sau a Taurului (Apis).
Dar, chiar şi aşa, numeroşi evrei au continuat să se închine cultului lui Amon! Altarele
mânjite de sânge al jertfelor erau urâte de Aton dar, cât timp ele slujeau glorificării sale,
mirosurile lor erau mai plăcute decât tămâia şi mirodeniile din altarele lui Amon! Căci
Dumnezeu ştia că omul în final se va cizela, şi plecând de la astfel de ritual, va merge
către Cea Mai Mare Lumină.
Piatra Şamir fusese folosită de Regele Solomon, în timpul construirii Templului - care s-a
făcut "fără zgomot de ciocane". Aaron a folosit acelaşi fel de piatră, Şamir sau piatra
magică, la tăierea pietrelor pectoralului marelui preot!

Cele 12 pietre preţioase ale pectoralului simbolizează cele 10 porunci, în care se cuprind
şi cele Două care s-au pierdut! Pectoralul conţinea, de asemenea, Urim şi Tummim. Dar
istoricii nu pomenesc deloc de ele!

Aaron a spus: "Prin Urim şi Tummim noi suntem siguri că aflăm voinţa lui Dumnezeu!
Cum e posibil acest lucru? Urim înseamnă Lumini, principii radiante, revelaţii. Tummim
- sunet, realizat, adevăr. Deci, vom putea înlocui aceşti termeni noi prin "Lumini" şi
"Adevăr". Prin folosirea lor marele preot obţinea "oracolul divin", care ajuta poporul în
situaţiile grele. Nu erau diferite de globurile de cristal care se găseau în camerele secrete
din Egipt. Ele erau două mici "imagini" - chipuri -, care redau oracolele, având ca
interpret o Voce.

Urim şi Tummim permiteau lui Aaron să rămână în contact permanent cu marea navă - un
"Vas de Lumină", asemănător celui pe care îl condusese pe când fusese Merk, vizitatorul
din Hesperus! Era un sistem de comunicaţie care funcţiona în două sensuri! Astfel
mentorii din Spaţiu puteau da sfaturi de pe nava lor, în situaţii dificile, evreilor.

Core, fiul lui Yichar, fusese Horemheb. Era gelos pe Moise şi încerca să-i ia puterea.
Horemheb a fost totdeauna un "uzurpator" al "tronului". După ce s-a revoltat împotriva
lui Moise şi Aaron, Core - împreună cu partizanii săi - au fost înghiţiţi de pământul care
s-a deschis sub ei.

"Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei cu familiile lor, precum şi pe toţi oamenii
lui Core şi toate bunurile sale... Ei au coborât de vii în "sheol" şi pământul i-a acoperit".
(Numerii XVI: 32 - 33).

"Şi un foc a ţâşnit de la Iahve, care i-a mistuit pe cei 250 de oameni purtători de tămâie.
(Numerii XVI: 35).

"Focul" provenind de la marea navă a proiectat vibraţii speciale, care i-au distrus pe Core
şi oamenii săi, ca şi forţele negative pe care le reprezentau. "Oamenii purtători de tămâie"
erau adoratorii lui Amon, care se găseau amestecaţi printre copiii lui Israel!

Lui Moise i s-a spus atunci să-l ia pe Aaron şi să "poruncească unei stânci" să dea apă.
Moise "a ridicat mâna şi, cu "ramura" a lovit stânca de două ori: apa a ţâşnit în şuvoi".
(Numerii XX: 11).

"Iahve a spus atunci lui Moise şi lui Aaron: "Pentru că nu m-aţi crezut, nu veţi mai
conduce mulţimea aceasta de oameni în Ţara pe care i-o dau. Acestea sunt apele Meribe
(Ceartă), unde fiii lui Israel s-au certat cu Iahve, care a fost sfinţit între ei". (Numerii XX:
12-13).
Moise şi Aaron nu vor vedea niciodată "Pământul Făgăduinţei". Visul vieţii lor nu se va
mai realiza, căci folosiseră puterea bastonului-vril din proprie iniţiativă, în loc să urmeze
ordinele celor care îi conduceau!

Timp de 40 de ani, Israel a fost condus de un "nor supranatural", care de fapt nu era
"nor", ci Vizitatorii şi ajutoarele lor, veniţi din alte lumi locuite, mult mai luminate. Moise
nu ar fi putut să-şi elibereze - bineînţeles - poporul din sclavie - şi apoi să scoată
manuscrisele din Egipt -, şi nici să-l hrănească, în plin deşert, timp de 40 de ani, fără
ajutorul direct şi miraculos al "Fraţilor" veniţi din Spaţiu.

Miriam, Aaron şi Moise s-au stins toţi în acelaşi an, odată împlinită Misiunea lor în
această viaţă. Miriam a murit la vârsta de 130 de ani şi a fost îngropată la Kadesh.
Numele acesta înseamnă curat, pur, sfinţit, şi acesta a fost locul definitiv de odihnă al
celei care fusese odinioară Tantaph, preoteasă a lui Isis. De data aceasta îl slujise pe Aton,
şi opera sa era încheiată pentru încarnarea prezentă.

Aaron, care fusese Regele Hadad din Edom, a murit la 133 de ani, în vârful muntelui Hor.
Muntele acesta, care se ridica din deşert, era aproape de graniţa cu Edomul! Această
entitate s-a întors, astfel, în ţara încarnării şi vibraţiilor sale precedente!

Una dintre prezicerile cele mai frapante ale Vechiului Testament, care anunţă venirea lui
Iisus, se găseşte în Deuteronom, Cap. XVIII.

Un profet asemănător lui Moise va veni în timpurile viitoare. Şi această venire a fost
pregătită de Moise, prin Revelaţiile sale.

Psalmul 81 se numeşte "Psalmul lui Asaf' (Asaf), dar şi "Psalm pentru Asaf'. Este, cu
adevărat, pentru Asaf, şi nu al sau de Asaf!

Asaf fusese numit de David şi Solomon Maestru al cântecului pentru serviciile


Templului. David a scris chiar mai mulţi psalmi dedicându-i lui Asaf:

"El a pus-o drept mărturie în Iosif, când a ieşit împotriva ţării Egiptului. Atunci am auzit
un glas pe care nu l-am cunoscut". (Psalmi, LXXXI:5).

David vorbeşte la persoana I şi scrie: "Eu am auzit o limbă pe care nu am înţeles-o". El


vorbeşte despre Iosif spunând eu, ca şi cum ar vrea să spună că el fusese Iosif!

Este perfect exact: în Psalmul 81 există dovada absolută că Iosif a fost, mai târziu, David!

"Ai strigat în necaz şi te-am scăpat: ţi-am răspuns în locul tainic al tunetului; şi te-am
încercat la apele Meriba". (Psalmi 81:7).

În acest Psalm vorbeşte însuşi Dumnezeu, spunând: "Te-am încercat (eu, Iahve, pe tine,
David) la apele Meriba... "Dar Moise a fost omul pe care Iahve l-a încercat la apele
Meribe! De ce spune, atunci, acest verset că David este cel care a fost "încercat"?
Entitatea David s-a reîncarnat mai târziu şi a fost Moise.

Istoricii cred că David a trăit după Moise, pe când noi am demonstrat că, în realitate,
David a trăit cu mai multe secole înainte ca Moise să se fi născut! Dar, dacă acest verset a
fost scris cu adevărat de David - cum am mai spus - cititorul se va întreba: "Dar cum a
putut să scrie că a fost "încercat" fiind Moise, când Moise nu se născuse încă, atunci?"
Iată-ne prinşi, încă o dată, în "secole de haos"! Citirea corectă a celui de-al 81-lea Psalm
este: "Tu vei striga în necaz şi eu te voi scăpa, îţi voi răspunde în locul tainic..." După
secole, când ordinea cronologică era iremediabil bulversată, copiştii textelor n-au mai
înţeles de ce pasajul acesta trebuie scris la viitor! Ei credeau - absolut eronat - că David a
trăit după Moise, şi nu înainte. Erau siguri că versetul trebuia scris la trecut Au schimbat
timpul verbelor, corectând originalul! Astfel de intervenţii s-au produs multe în decursul
secolelor. Rezultatul a fost agravarea considerabilă a "haosului imposibil", haos generat
de inexactităţi cronologice!

Cum era scris la origine, versetul 7 era o profeţie făcută de Dumnezeu lui David:
promisiunea că Dumnezeu va fi cu David (Moise) în evenimentele care vor veni: "Îţi voi
răspunde în locul tainic al tunetului" - înseamnă că David - Moise va fi înconjurat de un
câmp de forţă magnetică, generat de o navă spaţială, în momentul în care va auzi vocea şi
va primi instrucţiunile!

Moise, care scrisese Geneza - plecând de la vechi manuscrise - şi-a terminat propriile
opere şi le-a înmânat preoţilor.

El l-a însărcinat pe Iosua să conducă poporul pe Pământul Făgăduinţei. Apoi, a compus o


cantată care trebuie să fie cântată de poporul lui Israel. David compusese şi el cantate,
întru Slava lui Dumnezeu!

"La 120 de ani, ochiul său nu era stins, nici vigoarea sa epuizată". Moise a urcat Muntele
Pişga şi, pe când contempla Ţara Făgăduinţei, unde ar fi dorit atât de mult să ajungă
-Dumnezeu l-a luat şi l-a dus în altă dimensiune... Într-o clipă, a

dispărut. Ajunsese la o vârstă la care nu mai era atât de puternic - uzat de asprimile
deşertului - pentru a putea conduce poporul.

El se va reîncarna, mai târziu, spre a-şi contempla OPERA, însă faza prezentă a misiunii
sale era încheiată.

Îşi condusese poporul în Egipt pe când era Iosif, apoi reuşise să-l scoată din Egipt...

Muntele Nebo, cel mai înalt pisc al Muntelui Pişga, la vreo 10 km est de depresiunea
Iordanului, marchează sfârşitul călătoriei lui Moise, care pregătea apropiata venire a lui
Iisus: nu în Egipt, ci în Israel.
Nebo înseamnă planeta Mercur - mesager rapid, scris ceresc, profet. De pe acest vârf
Moise a văzut ţara Palestinei: colinele Iudeei şi Galileei, muntele Carmel, creasta
înzăpezită a Muntelui Herman, pe care Iisus, mai târziu, se va transfigura.

Moise ştia că "furtunile de pe Muntele Sinai" vor ceda locul "Vocii blânde" a lui Iisus!

În timpul REVELAŢIEI, Moise pregătise venirea CELUI MAI MARE DINTRE


PROFEŢI!

"Aici a murit Moise, servitorul lui Iahve, în pământul lui Moab, din ordinul lui Iahve".
(Deuteronom XXXIV : 5).

"Până azi, nimeni nu i-a cunoscut mormântul...", căci, ca şi Iosif, Moise a fost dus într-o
altă lume spaţio-temporală.

Mormântul său nu va fi găsit niciodată, fiindcă nu a existat niciodată!

Moise îşi primea răsplata: el împlinise "toate semnele şi toate minunile poruncite de
Iahve în ţara Egiptului".

După ce Moise a părăsit acest Pământ s-au scurs multe secole, în timpul cărora
"Confreria Binelui" a avut de dus o muncă grea şi îndelungată. Membrii săi şi-au
continuat misiunea, ocupând poziţiile cele mai umile, în numeroase ţări, în numeroase
locuri. În tot acest timp, până la apariţia lui Isus, ei au pregătit permanent venirea lui.

Pentru a completa capitolul asupra REVELAŢIEI să menţionăm, pe scurt, anumite


încarnări ale Lucrătorilor întru

Lumină, în cursul acestei lungi perioade care a precedat naşterea lui Iisus.

Isaia, profetul Mântuirii, se născuse în jurul lui 765 a. Ch. El fusese prinţul Seti, al
nouălea fiu al lui Ramses II, care pierise odată cu năruirea Palatului regal, în ultima
noapte a Exodului Final. Isaia a fost primul dintre Marii Profeţi. El s-a manifestat în
timpul domniei lui Ozias, rege al Iudeei, şi a lui Achaz, nepotul lui Ozias. A fost
contemporan cu profeţii Osen, Amos şi Michee, pe vremea monarhilor asirieni Teglat -
Falaser III, Salmeneser IV, Sargon şi Sennacherib.

Principala contribuţie a lui Isaia este profeţia naşterii lui Iisus şi anunţarea că Domnia Sa
aici, pe pământ, nu va avea sfârşit. Dumnezeu însuşi va da un semn: un fiu, al cărui nume
va fi Emanuel. Al 53-lea Capitol al Cărţii lui Isaia descrie - într-o manieră poetică -
frumuseţea lui Isus şi suferinţele sale, cum a fost "condus la tăiere ca un miel". (Isaia
LIII: 9).

El a anunţat jefuirea Siriei, căderea Asiriei şi Babilonului, distrugerea Tyrului şi a întregii


ţări: "Ţara se va clătina ca un beţiv". (Isaia XXIV: 20).
El spune că anumite "mlădiţe" vor fi salvate, că cei ai lui Iacov vor reveni spre
Dumnezeu... că Domnul va regăsi vlăstarele poporului său, care vor fi apăraţi - din Asiria,
Egipt, Patros, Cuş, Elam, Şinar, Hamat şi din insulele mării, şi că pacea va domni atunci
printre ei.

El vorbeşte cu speranţă, zicând:

"Va face să dispară Moartea pentru totdeauna. Domnul Iahve va şterge lacrimile de pe
toate feţele". (Isaia XXV: 8).

Copiii lui Israel vor fi reuniţi unul câte unul; va suna marea trompetă şi "ei vor veni, aceia
care erau pierduţi în ţara lui Assur şi disperaţi în ţara Egiptului". (Isaia XXVII: 12-13).

El prezicea distrugerea:

"Nenorocire pentru Ariei, oraşul unde a poposit David" (Isaia, XXIX: 1) şi urmează "Tu
vei fi vizitat de Iahve Savaot, cu tunete, prăbuşiri, mari zgomote, uragane, furtună şi
flacăra unui foc devastator". (Isaia XXIX: 6).

După această distrugere, anunţă:

"Atunci, ochii orbilor vor vedea, urechile surzilor se vor deschide; atunci şchiopii vor
sălta ca cerbii şi limba mutului va striga de bucurie. Căci apa va ţâşni în deşert, torente în
stepă". (Isaia, XXXV: 5-6).

După această distrugere, este descrisă înfăţişarea generală a Pământului:

"Orice deal va fi înălţat, orice munte şi orice deal să fie plecate; ce este strâmb va fi
îndreptat şi locurile zgrunţuroase vor deveni netede". (Isaia XL : 4).

Este promisă Israelului iertarea, iertarea greşelilor.

După ce vor avea loc aceste catastrofe, vor ieşi la suprafaţa pământului LĂCAŞURILE
SECRETE ALE LEULUI şi vor fi descoperite.

"Eu voi merge înaintea ta, nivelând înălţimile. Voi sfărâma portalurile de bronz, voi
sparge barele de fier. Îţi voi înmâna ţie comorile secrete şi bogăţiile ascunse, pentru ca tu
să ştii că eu sunt Iahve, Dumnezeul lui Israel, care te chem pe numele tău". (Isaia, XLV:
2-3).

Bunăvoinţa lui Iahve continuă:

"Căci munţii pot să dispară şi colinele să se netezească, dar iubirea mea pentru tine nu va
dispare şi alianţa mea de pace nu se va zdruncina - a declarat Iahve, care are milă de
tine". (Isaia LIV: 10).
Se promite o pace durabilă:

"Toţi fiii tăi vor fi instruiţi de Iahve. Mare va fi fericirea fiilor tăi". (Isaia LIV: 13).

Prin cuvinte incomparabile, Isaia aminteşte mila lui Dumnezeu: "Tu nu ştii? Iahve este un
Dumnezeu etern, el a creat marginile Pământului. El nu se plictiseşte, nu se oboseşte, nici
nu părăseşte lucrarea sa, iar inteligenţa sa este de necuprins.

El redă puterea celui obosit şi-l întăreşte pe cel slăbit. Cei tineri sunt cei care obosesc şi
se plictisesc, iar când ajung tineri bărbaţi, li se întâmplă să se şi clatine. Dar, cel care are
încredere în Iahve îşi reîmprospătează forţele şi capătă aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără a
osteni şi merg fără a se opri. (Isaia XL: 28-31). Ieremia este numit Profetul Lamentărilor.
El a profeţit în vremea domniilor lui Joasias, Joachim şi Sedecias, între 612 şi 550 î.I.Ch.
A fost contemporan cu Sofronie, Habacuc, Ezechiel şi Daniel.

Ieremia înfierează păcatele lui Israel şi Iuda şi-i îndeamnă să revină către Iahve: "Unde
este Iahve, care ne-a scos din Egipt şi ne-a condus prin deşert, printr-un pământ arid şi
prăpăstios, pământ al uscăciunii şi al umbrei morţii?" (Ieremia II: 6).

Să ne amintim marea navă spaţială care îi condusese pe copiii lui Israel, până au ajuns în
"Pământul Făgăduinţei". De aceea, el spune: "Unde este Iahve (VOCEA din nava
spaţială), care ne-a scos din Ţara Egiptului?"

"Şi v-am dus într-o ţară îmbelşugată, spre a vă sătura cu fructele şi bunurile sale; dar, abia
instalaţi, voi aţi şi mânjit ţara mea, aţi schimbat moştenirea mea într-un loc oribil".
(Ieremia, II: 7).

Avem aici dovada că evreii au părăsit pe Aton, Dumnezeul Unic, după ce au ajuns în Ţara
Făgăduită. Dacă ei nu ar fi înălţat Viţelul de Aur şi dacă ar fi primit cele două tăbliţe de
safir originale, nu ar fi revenit la un cult păgân. Am spus că, dată fiind lipsa de înţelegere,
au fost îngăduiţi să practice un cult de un nivel spiritual mai redus. Perioada care a urmat
- după moartea lui Moise până la venirea lui Isus - a fost marcată de lupta constantă
dintre credinţa lui Adam (Viţelul de Aur sau cultul lui Apis) şi cea a lui Aton (adorarea
Dumnezeului Unic).

"Contra lui, leii răgeau şi urlau. Au transformat Pământul său într-un deşert, oraşele
incendiate nu mai au locuitori". (Ieremia, II: 15).

Pentru că evreii nu-l slujeau pe Aton şi nu pregăteau venirea lui Iisus, "leii" din
"lăcaşurile secrete" "răgeau" contra lui (Israel).

"Leii" au "redus (transformat) Pământul la un deşert"; fiindcă, fără vrerea reală a lui
Israel de a lucra pentru Desăvârşirea apropiată, ţara şi oamenii erau sterili (deşerţi), nu
purtau rodul cunoştinţelor spirituale.
În Cartea Exodului citim că Moise a instituit un sacrificiu păgân al sângelui (Exodul, XII:
43 - XIII: 16).

Acest rit păgân fusese permis, căci altfel, omul nu ar fi păstrat cultul lui Aton. Mai târziu,
profeţilor inspiraţi - ca Isaia, Ieremia şi Amos - le-a revenit sarcina de a elibera pe oameni
de credinţa în ofrande aduse prin jertfe şi sacrificii de sânge.

"Căci eu nu am spus, nici nu am prescris părinţilor voştri să facă jertfe şi sacrificii de


sânge". (Ieremia, VII: 22).

Dumnezeu spune că nu a prescris poporului să facă sacrificii atât de oribile, şi totuşi,


această idee a dominat totdeauna pe om. La fel cum omenirea crede că Dumnezeu şi-a
trimis pe Pământ pe preţiosul Său Fiu, spre a fi omorât ca un miel, pentru ca, prin
"sângele" Său - luat termenul la propriu - omul să fie purificat şi să ajungă uşor în
Paradis!

Iisus nu a venit, însă, pentru a se sacrifica - prin sângele său - şi a muri ţintuit pe o cruce
sângerândă! Ci a venit pentru a-i învăţa pe oameni, prin bună înţelegere, că pot spera
totdeauna că vor ajunge la Tatăl Infinit.

"Iată ce propovăduiesc: Ascultaţi VOCEA mea, atunci eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi
veţi fi poporul meu! Urmaţi până la capăt VOCEA pe care am pus-o eu ca să vă înveţe,
pentru fericirea voastră. Dar ei nu au ascultat, nu au plecat urechea; ei au urmat
încăpăţânarea inimii lor rele; ei au întors spre mine spatele lor şi nu faţa lor". (Ieremia,
VII: 23-24).

Aici este clar: poporul "s-a întors" de la Dumnezeu, "încăpăţânarea inimii lor rele" i-a
făcut să revină la simobismul grosolan al sacrificiului animal.

"Şi din ziua când părinţii voştri au ieşit din Egipt până azi, v-am trimis toţi servitorii mei,
profeţii, în fiecare zi, fără a obosi!" (Ieremia, VII: 25).

Se vede că "toţi servitorii" lui Dumnezeu au revenit să trăiască din nou, cu menirea de a
profetiza. Dar Dumnezeu spune:

"Ei nu au ascultat, nu au plecat urechea... au fost mai răi ca părinţii lor". (Ieremia, VII:
26).

Ieremia prezice boli şi calamităţi ce vor veni din Nord: "... distrugătorul... a pornit; el a
ieşit din locaşul său, pentru a preface ţara ta în desert: oraşele tale vor fi distruse şi lipsite
de locuitori. Iată că înaintează ca norii, carele sale seamănă cu uraganul, caii merg mai
repede ca vulturul". (Ieremia, IV: 7, 13).

"Ei vor spune: Pace! Pace!, atunci când nu există pace!" (Ieremia, VI: 14).

Este tocmai ceea ce se petrece în vremurile noastre, azi!


"Distrugătorul va apare pe neaşteptate" (Ieremia, VI: 26) şi ţara ta nu va mai fi decât un
deşert". (Ieremia, VII: 34).

El anunţa ruina totală a evreilor şi captivitatea din Babilon. Vorbeşte şi de falşii profeţi,
care "profetizează în numele meu minciuni". (Ieremia, XXIII: 25) şi-i îndeamnă pe
oameni să nu le asculte cuvintele.

Mai anunţă că Nabucodonosor, regele Babilonului, va distruge naţiunile şi popoarele din


jurul lui (Ieremia, XXV: 9) şi că, după 70 de ani, poporul său şi el însuşi vor fi pedepsiţi
pentru nedreptatea comisă de ei, dar şi ţara Caldeei, care "va deveni o pustietate veşnică".
(Ieremia, XXV: 2).

Dumnezeu promise că, după 70 de ani, îi va elibera pe captivi... şi că aceştia îl vor invoca
pe Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va asculta. (Ieremia, XXIX: 12).

Tuturor celor care vor căuta Adevărul, li se fac promisiuni încurajatoare: "Când mă veţi
căuta, mă veţi găsi, fiindcă m-aţi căutat din toată inima voastră". (Ieremia, XXIX: 13).

Ieremia a fost întemniţat din cauza profeţiilor sale, dar a fost eliberat de comandantul
Babilonului, atunci când Ierusalimul a căzut (Ieremia, XL: 19).

Ieremia a profeţit devastarea Egiptului de Regele Nabucodonosor: "O, tu, fiică a


Egiptului, aşa de bine aşezată, pregăteşte-te de călătorie, căci vei pleca în exil: Nof va fi
redusă la starea unui deşert, devastată şi golită de locuitorii săi". (Ieremia, XLVI: 19).
Oraşul Nof (Memphis) a rămas până azi o regiune pustie şi tristă din ţara Egiptului.

Ieremia anunţă condamnarea lui Moab, din cauza ofensei aduse lui Dumnezeu şi
poporului său şi a insolenţei lui faţă de Dumnezeu: "Dar eu voi schimba soarta lui Moab,
în viitor, a spus Iahve". (Ieremia, XLVIII: 47). Nu va fi cruţat nici Babilonul, fiindcă s-a
arătat insolent faţă de Dumnezeu: "Chemaţi arcaşii şi îndreptaţi-i contra Babilonului! Voi,
toţi care mânuiţi arcul, înconjuraţi-l şi nu-i mai lăsaţi nici o ieşire. Plătiţi-i după faptele
lui şi faceţi-i tot ce a făcut şi el. Căci el s-a ridicat împotriva lui Iahve, împotriva
Sfântului Israelului..." "Iată, sunt împotriva ta, Trufaşule, zice Stăpânul, Domnul oştirilor,
"căci ţi-a sosit ziua, timpul pedepsirii tale". (Ieremia, L: 29-31).

În final, Israel va fi salvat: "Voi readuce pe Israel la păşunea sa, ca el să pască pe Carmel
şi-n Basan, şi îşi va potoli foamea pe muntele Efraim şi în Galaad". "În zilele acelea, în
timpul acela, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi; şi păcatele
lui Iuda, şi nu se vor mai găsi. Căci eu voi ierta tot restul". (Ieremia, L: 19-20).

Ezechiel a trăit pe timpul lui Ioachim, în timpul domniei lui Nabucodonosor, între 606 şi
538 î. I. Ch. A fost contemporan cu Ieremia şi cu Daniel. El a profeţit timp de 22 de ani. A
fost dus la Babilon, în timpul Primei Captivităţi (606 î.I.Ch.). El fusese Aaron, fratele mai
mare al lui Moise, în perioada Marelui Exod. Profeţiile sale pot fi împărţite în două
episoade: înainte de căderea Ierusalimului şi după aceasta.
Primul capitol al Cărţii lui Ezechiel se deschide cu viziunea "Vântului de furtună" şi a
celor "patru animale cu formă omenească", a căror descriere corespunde perfect cu cea a
"farfuriilor zburătoare", din zilele noastre:

"M-am uitat şi iată a venit de la miază-noapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop
de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din mijlocul căreia sclipea
ceva ca un metal incadescent în mijlocul focului. Tot în mijloc se mai vedeau nişte figuri,
ca patru făpturi vii, a căror înfăţişare era asemănătoare unui om. Fiecare avea patru feţe şi
fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca
talpa piciorului unui viţel şi scânteiau ca bronzul lustruit". (Ezechiel, 1:4-7).

Ezechiel descrie Vulturul, Taurul şi omul, aceste simboluri misterioase:

"Feţele lor se asemănau cu faţa unui om: la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de
leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou; şi toate patru aveau câte o faţă de
vultur" (Ezechiel, I: 10).

Şi continuă descrierea acestor animale: "Făpturile vii alergau şi se întorceau, ca fulgerul".


"... era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor... şi toate patru aveau aceeaşi întocmire,
înfăţişarea şi alcătuirea lor era în aşa fel, încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei
alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc
în timpul mersului. Aveau nişte obezi (circumferinţă) înspăimântătoare şi, pe acestea, cele
patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. Şi când mergeau făpturile vii, mergeau şi
roţile pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de pe pământ, se ridicau şi roţile... căci
duhul făpturilor vii era în roţi". (Ezechiel, I:14,16-20).

Ezechiel a primit, de la vizitatorii din Spaţiu, veniţi în mijlocul "vântului de furtună" -


câmpul de forţă al navei spaţiale - misiunea să avertizeze Casa lui Israel, care se revoltase
împotriva lui Dumnezeu - "căci este rasă de rebeli (Ezechiel, III : 27) - să-i prevină că
porunca lui Dumnezeu este să se lepede de răutatea lor (Ezechiel, III: 19).

"Astfel vorbeşte Domnul Iahve: "Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în mijlocul


popoarelor şi de jur împrejurul lui sunt ţări străine. Dar el s-a răzvrătit împotriva legilor şi
poruncilor mele şi s-a făcut mai vinovat decât ţările din jur, căci a nesocotit Legile mele
şi n-a urmat poruncile mele". (Ezechiel, V: 5,6).

Urmează, în sfârşit, condamnarea Israelului: "Îmi voi împlini judecăţile împotriva şi voi
risipi în toate vânturile pe toţi cei care vor mai rămâne din tine". (Ezechiel, V: 10).

"Cei care vor scăpa dintre voi îşi vor aduce aminte de mine, printre popoarele unde vor fi
duşi captivi". (Ezechiel, VI: 9).

Tocmai aceşti supravieţuitori au adus Lumina printre popoare.

"... ei vor profana locaşul Meu cel sfânt (locul secret); da, prădătorii vor pătrunde în el şi-
l vor profana", (Ezechiel, VII: 22).
Nu s-a petrecut oare acest lucru în Israel şi-n Egipt, unde Supravieţuitorii au adus
Lumina?

Ezechiel condamnă, de asemenea, pe falşii profeţi: "Mâna Mea va fi împotriva


proorocilor ale căror viziuni sunt înşelătoare şi mincinoase; ei nu vor rămâne în Adunarea
poporului meu, nu vor fi înscrişi în Cartea Casei lui Israel, nici nu vor pătrunde în ţara lui
Israel... Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând:
"Pace!" când nu este pace..." (Ezechiel, XIII: 9).

Dumnezeu porunceşte poporului lui Israel să se căiască. "Lepădaţi de la voi toate


fărădelegile... faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou! Pentru ce să muriţi, Casă a lui
Israel? Căci eu nu doresc moartea celui ce moare - zice oracolul

Domnului Iahve - convertiţi-vă, şi veţi trăi! (Ezechiel, XVIII: 31-32).

Ezechiel anunţă condamnarea Faraonului şi a Egiptului însuşi. (Ezechiel, XXXIX: 12) :


"Voi preface ţara Egiptului într-o pustietate în mijlocul altor ţări devastate, şi cetăţile ei
vor fi pustii între alte cetăţi pustii, timp de 40 de ani. Iar pe egipteni îi voi risipi printre
popoare şi-i voi împrăştia printre felurite ţări".

"Astfel vorbeşte Iahve: "După patruzeci de ani voi strânge pe egipteni din mijlocul
popoarelor unde au fost risipiţi. Voi aduce pe captivii Egiptului, înapoi în ţara lui Patros...
şi voi alcătui acolo o împărăţie slabă. Da, va fi cea mai neînsemnată dintre împărăţii şi nu
se va mai înălţa peste popoare; îi voi împuţina, ca să nu stăpânească peste popoare... Aşa
vorbeşte Domnul, Iahve... Iată, dau lui Nabucodonosor împăratul Babilonului, ţara
Egiptului; el îi va ridica bogăţiile, o va prăda şi o va jefui; aceasta va fi plata armatei
sale". (Ezechiel, XXIX : 12-15,19).

"Astfel vorbeşte Domnul, Iahve: "Voi distruge idolii şi voi stârpi din Nof chipurile
deşarte. Nu va mai fi nici un prinţ în ţara Egiptului şi voi răspândi groaza în ţara
Egiptului". (Ezechiel, XXX: 13).

Ultima profeţie se referă la timpurile prezente: frica domneşte în întregul Egipt!

"Cum îşi îngrijeşte un păstor turma, aşa îmi voi îngriji eu oile şi le voi strânge din toate
locurile de pe unde au fost risipite". (Ezechiel, XXXIV: 12).

"Eu voi veni în ajutorul oilor mele, ca să nu mai fie jaf..."

"Voi pune peste ele un singur păstor, pe slujitorul meu David. Eu, Iahve, voi fi pentru ei
Dumnezeul lor, şi slujitorul meu David va fi un prinţ în mijlocul lor. Eu, Domnul, am zis.
(Ezechiel, XXXIV: 22-24).

"Copiii lui Israel vor fi din nou reuniţi... "Nu vor mai fi o pradă a neamurilor, nu îi vor
mai mânca fiarele din ţară, ci vor locui în siguranţă şi nu îi va mai tulbura nimeni"
(Ezechiel, XXXIV: 28).
Învierea osemintelor din Valea oaselor uscate (Ezechiel, XXXVII) poate trimite la
reîncarnarea sufletelor, care, plecate dintre vii, vor primi duh de viaţă, pentru a se bucura
de pace în EPOCA NOUĂ, a Dumnezeului Unic!

Gog, din ţara Magog - simboluri ale naţiunilor păgâne şi ale forţelor rele din cuprinsul
tuturor naţiunilor, vor avea de suferit în vremile viitoare (pe care noi le trăim acum):

"Vei înainta împotriva poporului meu Israel, ca un nor care acoperă ţara". Aceasta se va
întâmpla la sfârşitul zilelor, "în zilele din urmă".

"Când Gog va porni împotriva pământului lui Israel - zice Iahve - "mi se va sui în nări
mânia aprinsă", "va fi un mare cutremur în ţara lui Israel... toată suflarea va tremura de
prezenţa Mea: munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi şi toate zidurile vor
cădea la pământ... va cădea o ploaie torenţială şi pietre de grindină, va ploua foc şi
pucioasă peste el şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el... Şi ei vor şti că sunt EU,
Domnul". (Ezechiel, XXXVIII : 16,18-20,22-23).

Războiul Sfânt, care se desfăşoară acum în orientul Mijlociu poate fi mai uşor înţeles,
dacă îl privim prin prisma acestei antice profeţii!

Amos era un păstor din Teqoa, situat la câţiva kilometri de Bethleem. El a făcut profeţii în
timpul domniei lui Ozias, regele din Iudeea, şi în timpul lui Ieroboam II, în Israel. Isaia a
profeţit în aceeaşi epocă, începând aproximativ de la 745 î.I.Ch. Amos era un om din
popor, străin de confreria profeţilor. El a pronunţat sentinţe împotriva a 6 naţiuni păgâne:
Siria, Tyr, Ammon, Filistia, Edom şi Moab. El a mai pronunţat, de asemenea, sentinţe,
contra lui Iuda şi Israel, condamnând opresarea celor săraci.

El s-a adresat cu dezinvoltură Israelului: "Căutaţi-mă şi veţi trăi!" (Amos, V: 4),


chemându-i la pocăinţă:

"Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi păcatele voastre sunt fără număr, voi asupriţi
pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare dreptul săracilor..."

"Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi şi ca astfel Domnul să fie cu voi, aşa cum spuneţi".

"Urâţi răul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii şi, poate,
Domnul Savaot va avea milă de rămăşiţele lui Iosif. (Amos, V: 2,14-15).

Amos condamnă ritualurile de sărbătorire, jertfele, ceremoniile religioase, aducerea


ofrandelor de pace: "Când îmi aduceţi arderi-de-tot şi daruri de mâncare, eu nu le vreu şi
nu le voi primi, nici nu mă voi uita la viţeii îngrăşaţi aduşi ca jertfe". (Amos, V: 22).

El recomandă, apoi:

"Ci justiţia să curgă ca o apă şi dreptatea ca un pârâu care nu seacă niciodată". (Amos, V:
24).
"Sacrificii şi tăieri de animale mi-aţi adus voi oare în deşert, timp de 40 de ani, Casă a lui
Israel?" (Amos, V: 25). Acest verset este o dovadă că sacrificiile păgâne nu sunt expresia
voinţei Divine şi nici a ascultării ei!

Amos era un profet provenit dintre oamenii simpli şi el s-a făcut susţinătorul cauzei lor.

"Ascultaţi aceasta, voi, care zdrobiţi pe sărac şi aţi vrea să-i faceţi să dispară din ţară pe
cei umili... Iahve jură pe Casa lui Iacov, să nu uite niciodată vreunul din actele voastre,
oare nu din cauza lor vin cutremurele de pământ şi locuitorii lui sunt mereu în doliu?...

"În acea zi de sfârşit - spune cuvântul lui Iahve - eu am să fac să dispară Soarele în plină
amiază şi voi acoperi pământul cu întuneric în plină zi". (Amos, VIII: 4,7-9).

Versetele precedente prezic ruina fizică a lumii. Amos prezice şi o "foamete" a lumii:

"Iată venind - zice Domnul Iahve - o vreme, când voi trimite foamea în ţară, nu o foame
de pâine, nici o sete de apă, ci de-a auzi cuvintele lui Iahve. De la o mare la alta, se va
merge clătinându-se, se va rătăci de la nord la răsărit, pentru a căuta cuvântul lui Iahve şi
nu-l va afla!" (Amos, VII: 11-12). Se mai anunţă şi altă catastrofă:

"Şi Stăpânul, Domnul Iahve Savaot atinge pământul şi el se desface şi toţi locuitorii lui
jelesc. Se înalţă ca râul Nil şi se coboară ca râul Egiptului". (Amos, IX: 5). Evreii se vor
reuni, cu toţii:

"... voi porunci şi voi vântura Casa lui Israel între toate popoarele, cum se vântură cu
ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ... în acea zi, voi ridica din căderea lui
Tabernacolul (cortul lui David), îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi
zidi iarăşi, aşa cum era odinioară"...

"... îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o - zice
Domnul, Iahve - Dumnezeul tău". (Amos, IX: 9,11,15).

Conform Divinei Tetrade, cele patru "Animale" - "Făpturi" simbolizează pe cei patru
"Mari" profeţi şi, mai târziu, cei patru Evanghelişti:

Om (înger)

Leu

Taur

Vultur

Ezechiel Daniel Ieremia Isaia

Matei Marcu Luca Ioan


Totuşi, acest vechi sistem simbolic nu arată corect încarnările acestor entităţi, cu excepţia
a două dintre ele.

Isaia (Vulturul) a devenit mai târziu Ioan; Ieremia (Taurul) a fost mai târziu Luca; dar
Daniel nu a devenit Marcu şi Ezechiel nu a fost Matei.

În timpul lui Iisus, Daniel a fost Iosif, tatăl lui Iisus. Şi Ezechiel, în aceeaşi epocă, a fost
tânărul Marcu!

Tabloul simbolic "corectat" (ţinând cont de reîncarnările viitoare ale entităţilor) este: Om
(înger) Leu Taur Vultur

Amos Ezechiel Ieremia Isaia

Matei Marcu Luca Ioan

În simbolistica egipteană, vom găsi entităţi corespunzătoare acestora. Astfel, cei patru zei
ai morţii stau în faţa Judecătorului şi au patru naturi diferite:

Om

Câine (şacal)

Maimuţă

Vultur

Aceste patru animale sacre - pot fi văzute pe tăbliţele funerare - apar la judecarea omului
care a murit, şi pledează în favoarea lui înaintea lui Osiris.

Mai târziu, Câinele (sau Şacalul) originar a devenit un Leu şi Maimuţa un Taur. Omul şi
Vulturul au rămas neschimbate. Dar cele patru "Animale" acţionează totdeauna ca
mediatori între om şi zei. I-au apărut lui Isaia, ca el să-i prevină pe oameni de iminenţa
catastrofei; i-au apărut lui Ezechiel sub formă de "roţi", tot pentru a anunţa pe oameni de
venirea unei catastrofe. Aceste patru "creaturi" aparţin vizitatorilor din spaţiu. În cartea
mea "Alte limbi - altă carne", am explicat şi tratat în amănunt acest subiect.

Navele spaţiale ("farfuriile zburătoare") sunt simbolizate în numeroase religii ale


pământului şi complet integrate acestora. . Un singur exemplu: Ashur, zeul suprem al
Asiriei, este reprezentat stând pe un disc înaripat!

Printre cele mai stranii simboluri folosite în Biblie este acela al "viespilor" (în ebraică,
cuvântul "viespe" exprimă ideea unei maşini care zboară):

"Voi trimite viespi înaintea ta şi vor alunga din faţa ta pe heviţi, canaaniţi şi hitiţi."
(Exodul, XXIII: 28).
"Şi Domnul Iahve Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespi împotriva lor, până la deplina
distrugere a celor care vor fi rămas şi a celor ce se vor ascunde de tine.

Să nu te înspăimânţi de ei; căci în mijlocul tău este Iahve, un Dumnezeu mare şi de


temut". (Deuteronom, VII: 20-21).

"Şi am făcut să fiţi precedaţi de viespi, care au alungat din faţa voastră, ca pe cei doi regi
amoriţi, nu cu sabia, nici cu arcul tău". (Josua, XXIV : 12).

Referirile la "viespi" trimit la epoca în care copiii lui Israel intrau pe "Pământul
Făgăduinţei" şi se temeau de locuitorii pe care îi vor găsi acolo. Dar Dumnezeu a spus
poporului lui Israel:

"Să nu te temi de ei; adu-ţi aminte ce a făcut Iahve, Dumnezeul tău, Faraonului (credinţei
în Amon) şi întregului Egipt". (Deuteronomul, VII: 12). Şi Deuteronomul urmează,
amintind: "de marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de
mâna puternică şi de braţul întins, cu care te-a scos Iahve, Dumnezeul tău, din Egipt".
(Deuteronomul, VII: 19).

Desigur, noi ştim că poporul a fost condus afară din Egipt şi protejat de nava spaţială care
se afla în aer. Iar când, în sfârşit, poporul era gata să intre în "Ţara Făgăduinţei",
Dumnezeu spune:

"Aşa va face Iahve, Dumnezeul tău, tuturor popoarelor de care te temi". (Deuteronomul,
VII: 19).

Se promite, astfel, copiilor lui Israel, că navele spaţiale îi vor precede. Altfel spus, după
ce i-a condus timp de 40 de ani, exact înainte de a-i lăsa cu soarta lor, uriaşa navă şi
"viespile" sale (aparatele mai mici, pe care le conţine) au făcut o demonstraţie de forţă şi
putere în faţa locuitorilor ţării în care evreii trebuiau să convieţuiască de atunci înainte.
Era un mod de a impune respect celora care erau martorii evenimentelor şi de a uşura
condiţiile pentru poporul care "rătăcise" vreme de patru decenii. Dar, Dumnezeu îi spune
poporului său să nu tremure în faţa "viespilor", căci Iahve este cu el. (Deuteronomul, VII:
21). Ioel (în jurul anului 720 î.I.Ch.) vorbeşte de ziua apropiată a venirii lui Dumnezeu şi
a Judecăţii. El anunţă Epoca Evangheliei şi, ca şi Ioan în Apocalips, profetizează epoca
"Secerişul (Recolta) pe Pământ".

Mai târziu, el se va întoarce, devenind Ioan Botezătorul. Ilie, profetul lui Dumnezeu (în
jurul anului 875-800 î.I. Ch.), va deveni şi el Ioan Botezătorul! Cum este posibil ca doi
oameni să devină, mai târziu, un singur om? Vom vedea, în cele ce urmează, în Cap.
Împlinirea.

Ilie se născuse în Gilead, în ţara lui Ieftah (Iephtah). A fost un copil al pustietăţii din
deşert şi de pe munţi. Purta o manta de piele de oaie (sau păr de cămilă) şi părul său bogat
îi cădea pe spate.
Misiunea sa a fost de a alunga cultul falsului zeu Baal (Amon) din Israel. Trebuie să se
pregătească calea pentru venirea lui Iisus.

Ilie s-a urcat pe muntele Horeb (Sinai), acolo unde Moise primise tablele Legii, şi a
devenit conştient că a sosit momentul să părăsească Pământul. S-a îndreptat spre locul
unde murise Moise, cu secole înaintea lui, pe Muntele Nebo - cel mai înalt vârf al
muntelui Pişga...

Ilie fusese profetul "Focului". El achemat "focul" să coboare din cer şi să vină pe Muntele
Carmel; a chemat "focul" să se năpustească asupra soldaţilor lui Ahaziah, pentru a-i
distruge. Tot el, ca şi Moise înaintea lui, a separat apele.

S-a folosit de mantia sa, în locul bastonului, şi a separat apele Iordanului. (A Doua Carte
a Regilor, II: 8).

Ilie a auzit aceeaşi Voce pe care a auzit-o şi Moise, şi a fost dus la cer, la fel ca "marele
Legislator".

"Cum mergeau ei (Ilie şi Elizeu) vorbind, iată că un car de foc a apărut... şi s-a aşezat
între ei doi; Ilie (şi el!) s-a urcat la cer într-un vârtej". (A Doua Carte a Regilor, II: 11).

Profetul care făcuse să se abată "focul", pleca acum într-un car, tot din "foc". Un "Vârtej"
(câmp de forţă) 1-a preluat astfel, căci nu era nevoie ca el să facă experienţa a ceea ce se
numeşte

"moarte"!

"Şi Elizeu (Elisei) vedea şi striga: "Tată al meu! Tată! Carul lui Israel şi Atelajul
(călărimea) lui!" Şi nu l-a mai văzut"... (A Doua Carte a Regilor, II: 12).

Acest "car" al lui Israel era, într-adevăr, aceeaşi navă spaţială care condusese poporul în
Exod; este aceeaşi care l-a dus pe Moise în altă dimensiune spaţio-temporală; şi a fost
aceeaşi Rachetă-Mamă care a lansat aparatele de recunoaştere ("viespile") asupra celor
care se opuneau intrării evreilor pe "Pământul Făgăduinţei".

Nava îl ducea acum pe Ilie, care-şi împlinise misiunea. Mantaua profetului căzuse şi
Elizeu a ridicat-o, spre a-l urma pe Ilie ca profet al lui Dumnezeu. (A Doua Carte a
Regilor, II: 13).

Deşi entitatea Ilie nu fusese Moise, ea a fost totuşi foarte apropiată, atât de opera, cât şi
de "vibraţiile" acestuia. Ilie a fost păzitorul şi administratorul legii Divine pe care o
revelase Moise.

Ilie ştie că va fi dus departe de Pământ, ca şi Moise; de aceea, el s-a îndreptat spre locul
unde "îngerii" (vizitatorii din spaţiu) îl ridicaseră pe Legislator şi - desigur - a fost ridicat
şi el, în acelaşi mod. Ridicarea la cer a acestor doi oameni anunţă miracolul "Răpirii
Bisericii" final, care se va produce atunci când "carele îngerilor vor coborî pe Pământ,
spre a ne uni, întru întâmpinarea lui Iisus, în a doua sa venire".

"Transportul Bisericii" se va face în acelaşi fel, ca şi ridicarea la cer a lui Moise şi Ilie.
Acesta este motivul pentru care sunt aici vizitatorii din spaţiu, în "farfuriile lor
zburătoare".

Ilie va reveni mai târziu, sub forma îngerului Sandalfon (Sandalphon). A fost unul din
"îngerii" - mesagerii din altă lume - care i-a apărut lui Ezechiel, cu sute de ani mai târziu,
pe "roţi". Fiind Sandalfon, Ilie nu se mai întrupase într-un corp nou. Amintiţi-vă că el
fusese dus acolo întrupat El nu s-a mai reîncarnat, în altă lume.

Cuvântul "înger", înseamnă, în limbile vechi, "pasărea lui Dumnezeu", "mesager", "om
al cărui suflet este înaripat". Vizitatorii actuali veniţi din Spaţiu sunt, efectiv, "soli" sau
"păsări ale lui Dumnezeu". Tot astfel, Ilie a fost Sandalfon, un om al cărui spirit era
"înaripat". De bună seamă că era "înaripat", de vreme ce a fost ridicat de carul-navă
spaţială!

Referitor la naşterea lui Pitagora (590-500 î.I.Ch.) s-au păstrat numeroase şi curioase
legende. El fusese Tutmes (Tuthmese) III, cel care adusese comorile Templului lui
Solomon în Egipt. Cei vechi pretindeau că nu era un muritor, ci un zeu, care luase formă
umană spre a veni pe Pământ şi a instrui omenirea. Ceea ce este, desigur, foarte exact,
pentru că Pitagora era unul dintre membrii "Confreriei Binelui".

Pitagora a fost întemeietorul unei şcoli la Crotona, colonie . doriană din Italia de Sud. El
a adunat în jurul lui un număr de studenţi, selectaţi de el, pe care i-a învăţat înţelepciunea
secretă care îi fusese revelată, ca şi bazele matematicilor oculte, ale muzicii şi ale
astronomiei - considerate de el ca baza triunghiulară a tuturor artelor şi ştiinţelor.

Aknaton cel pios s-a reîncarnat în 469 î.I.Ch. şi a fost filosoful atenian Socrate. Când a
fost acuzat de impietate şi "inovaţie" şi apoi condamnat la moarte, Simmias şi Cebea au
asistat la moartea sa. Trebuie să ne amintim că tânărul Tutankhamon se afla printre cei
care au asistat la moartea lui Aknaton, în cetatea condamnată Aketaton, când acesta din
urmă a sorbit otrava. De data aceasta, când Socrate a băut cupa fatală cu cucută, Simmias,
care fusese Tutankhamon, era de faţă! Regăsim, deci, relaţia precedentă: persoană
asasinată -martor (Aknaton - Tutankhamon) repetându-se în Socrate -Simmias!

Cebes fusese Genubat, fiul lui Hadad. Dar el mai fusese şi micul fiu al lui Tutankhamon,
îngropat în acelaşi mormânt cu copilul - Faraon). Se repetă, deci, relaţia precedentă: tată -
fiu (Hadad - Genubat şi Tutankhamon - micul său fiu), schimbată în aceea de prieteni şi
colegi studiind la aceeaşi şcoală (Simmias - Cebes).

Marele Maestru Filolaus (Philolaus, Phylos), în jurul anului 480 î.I.Ch., s-a refugiat mai
întâi la Lucania, apoi la Teba, în Egipt, unde i-a avut elevi pe Simmias şi Cebes. Vom
regăsi pe tânărul Simmias în Egipt, unde el fusese Faraon (Tutankhamon) şi unde s-a
reîncarnat de mai multe ori.
În perioada cât a stat la Teba, împreună cu Filolaus, Simmias (fost Tutankhamon) a
încercat să descopere camerele ascunse ale LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI
din Marea Piramidă şi Sfinx. Cercetările sale, însă, au eşuat. El ştia că fusese "Ratut"
(Tutankamon) şi dorea să regăsească tăbliţele pe care le scrisese el însuşi, cu secole
înainte. Dar aceasta nu trebuia să aibă loc mai devreme de a se reîncarna din nou, în
timpul lui Iisus.

Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s-a reîncarnat, devenind Ioan, fiul preotului
Zaharia cu soţia sa, Elisabeta. El a anunţat venirea lui Iisus.

Ioan Botezătorul reprezintă o percepţie foarte elevată a Adevărului, dar care nu este, încă,
animată de Spiritul Sfânt.

Totul era acum pregătit pentru venirea lui Iisus, ACELA care avea să scoată lumea
întreagă din întuneric şi să o ducă spre Lumina unei mari Înţelegeri.

CUVÂNTUL fusese PREGĂTIT în numeroase ţări. El se arătase - ZORILE - în Egipt,


sub forma lui ATON, Dumnezeul Unic. Fusese REVELAT în cursul Marelui Exod, în
"tufişul arzător", prin intermediul celor Două Table ale Legii; acum, el trebuia să fie
ÎMPLINIT!

ÎMPLINIREA

Cuvântul se împlineşte

"... Va veni o Stea, ieşită din Iacov, şi un Sceptru se va ridica, ieşit din Israel..." (Numerii,
XXIV: 17).

Promisiunea unui Rege Etern, care trebuie să apară în familia lui David, a fost repetată de
nenumărate ori lui David şi Solomon. O găsim adesea în Psalmi şi ea a fost repetată fără
încetare de profeţii Amos, Isaia, Mica (Micheu), Ieremia şi Zaharia, timp de multe sute de
ani.

În momentul ales, îngerul Gabriel a fost trimis la Nazaret, către Maria, care era din
familia lui David. Şi Gabriel spune: "Bucură-te, Maria, căci ai primit graţia lui
Dumnezeu. Iată că vei concepe şi vei naşte un fiu, şi îi vei da numele Iisus. El va fi Mare
şi se va numi Fiul Celui Prea Înalt... Şi Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui
său David. El va domni peste casa lui Iacov în veci şi domnia sa nu va avea sfârşit".
(Luca, I:30:33).

Prin copilul Iisus, promisiunile făcute lui David îşi găseau împlinirea. Îngerul a spus
Mariei: "Domnul Dumnezeu îi va da (lui Iisus) tronul tatălui său, David". Această
propoziţie este foarte interesantă, căci Iosif, tatăl lui Iisus, fusese Moise şi, într-o altă
încarnare, fusese celălalt Iosif, fiul lui Iacov. Fusese, de asemenea, şi David, astfel că -
atunci când îngerul îl numeşte pe David tatăl lui Iisus - el spune chiar adevărul, de vreme
ce Iosif fusese David!
Trebuie să ne amintim că Menelik era fiul lui Solomon şi al Reginei din Saba
(Hatshepsut); de aceea descendenţii săi, care au fost mai târziu regii Abisiniei, sunt
înrudiţi direct cu David şi cu Solomon.

Menelik şi Iisus, aşadar, amândoi descendenţi din "rasa" lui David! Ceea ce dovedeşte că
au existat aceleaşi vibraţii, în vechiul Israel şi în Egipt! Locul unde trebuia să se
împlinească Planul a fost când Egiptul, când Israelul, până în clipa când atât momentul
cât şi locul împlinirii au întrunit condiţiile perfecte.

Iisus putea să se încarneze în Faraonul Sananda, descinzând din Menelik, sau putea foarte
bine să fie Iisus, fiul lui Iosif.

În amândouă cazurile, Isus cobora direct din David.

Şi, în cele din urmă, el s-a născut în Bethleem, oraşul lui David.

Teoria nefericită cu Maria cea veşnic "fecioară" este absolut nefondată! Oare virginitatea
merită a fi "sanctificată" mai mult decât maternitatea? Înafara lui Iisus, Maria a avut şi
alţi copii. Faptul acesta este povestit de Luca (II:7), care spune că Maria "a adus pe lume
pe primul născut". De ce "primul născut", dacă nu ar fi existat şi alţii?

Cei "patru fraţi" ai lui Iisus, menţionaţi în Evanghelia lui Matei (XIII: 55), erau fiii lui
Iosif şi ai primei lui soţii, Marta; nu erau decât fraţii vitregi ai lui Iisus. Au fost: Iacov
(Iacov cel Mic, Epistola către Galateni, I:19), Iosif, Simon (Simion) şi Iuda (Iuda
Daddaeus). Acest "Iuda", menţionat aici, avea să devină apostolul Iuda, căci în Biblie se
spună că "Iuda era "fratele lui Iacov (cel Mic) (Luca, VI: 16). Nu înseamnă că era fratele
lui Iacov şi al lui Ioan, fiii lui Zevedeu, ci al lui Iacov "cel Mic".

După el, Iisus a mai avut un frate mai mic şi două surori, toţi trei născuţi din unirea lui
Iosif cu Maria. Fratele lui a fost Lazăr, iar surorile au fost Maria şi Marta. (Matei, XIII:
56).

Marta fusese Tantaf (fosta preoteasă a lui Isis, născută din Maya şi Ilipaamun), apoi
Miriam, în încarnările precedente.

Găsim aici o primă relaţie tată-fiică (Maya-Tantaf), schimbată în frate-soră (Moise-


Miriam) şi devenită în sfârşit iar tată-fiică (Iosif-Maria).

Numele evreiesc care se află la originea numelui lui Lazăr este contestat. Totuşi, Lazăr
este o formă a lui Elizeu (Eliezer -"Ajutorul lui Dumnezeu") (Exodul, XVIII: 4). Găsim
deci pe Iosif (care fusese Moise), dând unuia dintre fiii săi numele (acelaşi) de Lazăr sau
Elizeu!

"După ce s-a născut Iisus în Bethleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată, au
venit Magii de la Răsărit de Ierusalim, zicând: "Unde este Regele Iudeilor, care s-a
născut? Fiindcă i-am văzut Steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm lui". (Matei, II:
1-2).

Regele Irod i-a chemat pe Magi şi i-a întrebat când apăruse Steaua pe cer. (Matei, II: 7).
Ceea ce înseamnă că nu era o stea obişnuită şi că ea apărea pe cer prima oară!

"Apoi, i-a trimis la Bethleem: "Duceţi-vă, cercetaţi amănunţit despre Copil şi când îl veţi
găsi, daţi-mi de ştire... Cu aceste cuvinte, au plecat la drum. Şi iată, Steaua pe care o
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde
era Copilaşul". (Matei, II: 8-10).

S-a stabilit prin calcule că a existat o conjuncţie Jupiter-Saturn, în anul 6 î.I.Ch. Toate
acestea nu explică în mod satisfăcător de ce "Steaua a mers înaintea lor, până ce s-a oprit
deasupra locului unde era Copilul". Unii astronomi cred că "Steaua din Bethleem" a fost,
poate, un simplu astru care a explodat şi a ars, strălucind, în acel moment. Numeroase
stele explodează în fiecare an în Galaxia Căii Lactee, şi asta nu explică nimic! Teologii se
înşeală grosolan asupra "luminii supranaturale" generate de stea, pe care au văzut-o
Magii. În realitate, era vorba de o navă spaţială, aceeaşi care condusese poporul lui Israel
afară din Egipt şi care îl hrănise cu "mană" timp de 40 de ani, şi care trimisese "aparatele
de recunoaştere" (viespile), pentru a uşura intrarea evreilor pe "Pământul Făgăduinţei".
Această navă părăsise Pământul, după acţiunea viespilor, pe malul Iordanului (apele
Iordanului fuseseră despicate - separate - şi zidurile Ierihonului se prăbuşiseră). Nava se
întorsese, acum, pentru a vesti naşterea lui Iisus, Fiinţa Supremă a sistemului nostru
Solar, FIUL LUI DUMNEZEU!

Când Magii au ajuns la Bethleem, Iisus nu se afla în "staul" cum se crede în general, ci
într-o casă". (Matei, II: 11).

Cei trei Magi erau, în realitate, reprezentanţi ai navei spaţiale. Ei veniseră "de la Răsărit",
acolo unde apăruse "Steaua". Unul dintre Magi era Mer (cel care a adus smirna) şi care
fusese mai înainte Ahmoz (Ahmese), scribul lui Aknaton, apoi Hur, soţul lui Miriam.

Iisus este "Steaua" care răspândeşte Lumina înţelepciunii Sale Divine şi El a venit pe
Pământ cu această lumină.

Stelele cerului îi reprezintă pe oamenii de înaltă spiritualitate, care posedă cunoaşterea


Binelui şi Adevărului.

"O Stea ieşită din Iacov" îl reprezintă pe Domnul Iisus şi forma Sa umană; iar "Sceptrul
ieşit din Israel" înseamnă domnia Adevărului Divin. Cu alte cuvinte, un Maestru se va
naşte (Astrul), care va fi descendent al lui Iacov, şi el va avea formă umană. Va veni
pentru ca toate naţiunile şi toate puterile lumii să fie conduse de Adevărul Divin!

Imediat după naşterea lui Iisus, nişte păstori dintr-o câmpie învecinată au văzut pe
"Îngerul Domnului" şi "gloria lui Dumnezeu i-a învăluit în lumina sa". (Luca, II: 9). "Şi,
deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe
Dumnezeu..."(Luca, II: 13). "După ce îngerii au plecat de la ei, în cer..." (Luca, II: 15).
"Îngerul" care a apărut era Gabriel ("omul lui Dumnezeu"), acela care i-a apărut Mariei,
iar "gloria sau lumina Domnului, care îl învăluia" era lumina care venea de la marea navă
spaţială. S-ar părea că au apărut mai mulţi "îngeri" odată cu Gabriel şi, după ce a fost dus
mesajul, "s-au întors, plecând spre cer".

Păstorii au putut vedea pe copilul-Iisus în "iesle" cu câteva clipe înainte să ajungă cei trei
Magi. Într-adevăr, Iisus nu se mai afla în "iesle" la venirea celor trei, ci într-o "casă".
După plecarea celor trei Magi (Matei, II: 12-13), "Îngerul" i-a spus lui Iosif "să se ridice",
să-l ia pe Iisus şi pe mama Sa Maria, şi să fugă în Egipt. În realitate, Gabriel era deja la
bordul navei spaţiale şi a intrat în contact cu Iosif prin telepatie (într-un "vis"), graţie
câmpului de forţă magnetic al navei (utilizat pentru comunicaţii). Iosif pe când era Moise
îşi luase soţia, Cippora ("mică pasăre", care fusese Maketaton - a doua fiică a lui Aknaton
- şi care era acum fiica preotului Iethro din Madian, anume una dintre cele 7 fiice) şi pe
copilul lor, i-a pus pe un asin şi părăsiseră ţara Madian, pentru a se întoarce în Egipt.
Oare a procedat întocmai şi cu Maria şi Iisus? Ei, bine, nu! Cu toată reprezentarea care se
face aşa-numitei "Fugi în Egipt"!

"... El a luat, în toiul nopţii, pe copil şi pe mama lui şi s-a retras în Egipt". (Matei, II: 14).

Gabriel îl prevenise pe Iosif că regele Irod va porunci să fie căutat Iisus pentru a-l ucide,
dacă nu plecau imediat din Bethleem. Astfel că Iosif a aşezat pe copil şi pe Maria pe un
asin şi au părăsit oraşul lui David, pornind peste câmpuri. Apoi, au fost preluaţi la bordul
unei nave spaţiale şi conduşi de Gabriel în Egipt. Acelaşi Gabriel îl anunţase pe Daniel
(pe David) de "Profeţia celor 70 de săptămâni". (Daniel, IX: 21). Gabriel îl ajuta acum pe
Iosif, care fusese Daniel! Daniel spune: "Rosteam încă rugăciunea, când Gabriel, fiinţa pe
care o văzusem la început în viziune zburând cu repeziciune a venit spre mine în plin
zbor şi m-a atins, la ora sacrificiului de seară". (Daniel, IX:21).

Pentru că îşi începuseră călătoria pe asin şi pentru că cei dintâi istorici nu şi-au putut
imagina prin ce alt mijloc ar fi putut călători spre Egipt, până în zilele noastre a persistat
varianta că au făcut această lungă călătorie pe un asin! Numai că aici n-a fost vorba de o
"fugă", ci de un zbor spre Egipt!

Şederea în Egipt a fost lungă... doar de doi ani. Irod a murit şi ei au putut să se întoarcă în
siguranţă. Iosif şi Maria au trăit în oraşul On (Heliopolis) cât au stat în Egipt. În acest
oraş trăise şi Iosif, tatăl lui Iisus, pe când era celălalt Iosif, fiul lui Iacov! Entitatea
revenea la vibraţia primă a unei alte vieţi!

"După ce a murit Irod, un înger (Gabriel) al Domnului se arătă în visul lui Iosif, în Egipt;
zicând: "Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei
care căutau să-i ia viaţa copilaşului". (Matei, II: 19-21). "Iosif s-a sculat, a luat copilaşul
şi pe Maria şi a venit în ţara lui Israel". "Iosif s-a sculat" nu înseamnă că Iosif "visa"; el a
primit un mesaj telepatic de la Gabriel şi s-a "ridicat" până la nava spaţială din aer. Când
versetele originale ale scrierilor biblice vor fi corect traduse - în vremurile ce vin -
semnificaţia lor va deveni limpede! Căci există manuscrisele originale ale textelor
biblice, aproape în totalitate! Secretul ascunzătorilor lor va fi şi el revelat.

Iisus "s-a urcat la bordul" unei nave spaţiale şi a fost dus în Egipt; doi ani mai apoi, el s-a
întors în acelaşi mod.

"Confreria Binelui" anunţase venirea unui mare şi minunat Rege, descendent al lui David,
care va guverna şi va face fericită întreaga lume. Cu mult înainte de apariţia sa, acest
Rege primise un nume: MESIA (în ebraică) sau CRIST (în greacă). Cele două cuvinte
înseamnă acelaşi lucru: "CEL CARE A FOST UNS (ALES)" de Dumnezeu, pentru a
împlini în lume OPERA (LUCRAREA) Sa, despre care vorbiseră profeţii. ISUS era
numele său ca persoană, iar MESIA sau CRIST desemna Misiunea pe care avea să şi-o
asume.

Ioan Botezătorul era fiul preotului Zaharia şi al soţiei lui, Elisabeta. Gabriel i-a apărut şi
lui Zaharia, anunţându-l că va avea un copil de la Elisabeta. Acest preot fusese Aaron,
apoi Ezechiel, în alte încarnări. Iar Elisabeta fusese Elişeba, şotia lui Aaron. Ne
reîntâlnim, deci, cu relaţia soţ-soţie, între Aaron -

Elişeba şi Zaharia - Elisabeta. De fapt, Elişeba şi Elisabeta sunt unul şi acelaşi nume.

Entitatea care fusese profetul Ioil (Ioel) s-a reîncarnat o primă dată şi a devenit Ioan
Botezătorul. El s-a retras din lume şi a trăit ca ermit în deşert (Luca, I: 80). Au trecut
mulţi ani până ce prietenii din copilărie, Iisus şi Ioan, să se regăsească (aproape 30 de
ani). Pe când trăia izolat în deşert Ioan s-a îmbolnăvit, iar entitatea care fusese Ioil i-a
părăsit corpul; acela care fusese Ilie i-a preluat atunci corpul Botezătorului!

Gabriel îi spusese lui Zaharia: "(Ioan) va merge înaintea Lui în spiritul şi în puterea lui
Ilie". (Luca, I: 17). Mai târziu, Iisus însuşi va revela că Ilie revenise la viaţă sub forma lui
Ioan Botezătorul. (Matei, XI: 14). Pentru că Ioil nu-şi putea îndeplini până la capăt
misiunea, Ilie 1-a înlocuit. Ioil s-a reîncarnat, în acest timp, devenind Toma
Necredinciosul.

Misiunea Botezătorului a fost dusă la îndeplinire când l-a botezat pe Iisus, şi o Voce,
venind din ceruri, i-a spus: "... Acesta este fiul meu mult iubit, care are întreagă a mea
încredere!" (Matei, III: 17).

Locul ales pentru apariţia lui Iisus - MESIA al Lumii - a fost partea de jos a Iordanului,
chiar în locul unde Iosua despărţise apele spre a permite poporului lui Israel să intre în
"Pământul Făgăduinţei". Imediat spre est, la limita văii Iordanului, erau culmile înalte ale
muntelui Nebo de unde Moise a putut contem-pla "Pământul Făgăduinţei" şi de unde,
după aceea, a fost ridicat spre cer. Tot aici, "carul de foc" al lui Israel l-a preluat şi pe Ilie.
La 7 km spre Vest, la marginea văii, să găsea oraşul Ierihon, ale cărui ziduri s-au prăbuşit,
în urma acţiunii navei spaţiale şi a "viespilor" sale. Apele Iordanului fuseseră separate de
către câmpul de forţă al navei cosmice, precum înainte cele ale Mării Roşii (Iosua, III:
16-17).
"Conducătorul armatei lui Iahve" i-a apărut lui Iosua, când acesta "a ridicat ochii şi 1-a
văzut". (Iosua, V: 13-14). Apoi, acest "comandant" i-a spus lui Iosua să-şi scoată
sandalele din picioare, "căci locul pe care te afli tu e sfânt". (Ioan, V: 15). Este întocmai
ceea ce îi poruncise lui Moise să facă VOCEA, ca să stabilească un contact direct cu
solul!

Locul acesta de la Iordan avea vibraţia necesară pentru Botezul lui Iisus. În trecut, în mai
multe rânduri, aici avuseseră loc minuni; Betel (Berhel) - locul în care Aavram înălţase
altarul spre a slăvi pe Dumnezeul Unic (Aton) şi unde Iacov văzuse "scara cerească" cu
îngeri, urcând şi coborând treptele -era aproape. Iacov îi văzuse, desigur, pe vizitatorii din
spaţiu! La mică distanţă, la sud, de aceeaşi parte a crestei muntoase ca şi Betel, se află
Ierusalimul, "oraşul Sfânt", cetatea preotului Melchisedec. Dar, acum, Isus-Cristos era
tocmai Melchisedec!

Ceea ce s-a numit "ani necunoscuţi" în viaţa lui Iisus, dinaintea botezului, au fost anii în
timpul cărora a călătorit, din Marea Britanie până în Egipt şi Tibet. În Marea Britanie,
Iisus a trăit într-un loc devenit mai târziu locul de amplasament al faimoasei mânăstiri
Gladstonebury. În Egipt, el a pătruns în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI din
Marea Piramidă, de sub Sfinx şi din alte părţi!

În prima zi a sărbătorii Azimilor, cei 12 Apostoli (Discipoli), l-au întrebat pe Isus: "Unde
vrei să pregătim masa de Paşti?" (Matei, XXVI: 17). Iisus a răspuns: Vreau să petrec
Paştele în casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, "căci Vremea mea este aproape". Cei
12 Discipoli au pregătit Paştele în Camera Înaltă a Mariei din Ierusalim, la mama
tânărului Ioan, care s-a numit mai târziu Marcu. (Faptele Apostolilor, XII: 12). Această
cameră (odaie) "înaltă "simbolizează starea elevată pe care o dobândeşte spiritul nostru,
atunci când ne gândim la lucruri spirituale. Această stare este atinsă prin rugăciune, când
ne cufundăm în tăcere, prin folosirea unor cuvinte adevărate sau prin adâncă meditaţie
spirituală.

"Şi, venind seara, el (Iisus) se afla la masă cu cei doisprezece" (Matei, XXVI: 20). Cei
doisprezece erau (Matei, X: 1-4).

1. SIMON, zis PETRU - care fusese Aknaton, apoi Socrate;


2. ANDREI - fratele lui Petru, care fusese preot al lui Aton în timpul domniei lui
Aknaton;
3. IACOV - fratele lui Ioan, unul dintre fiii lui Zevedei;
4. IOAN cel Iubit - care fusese prinţul Seti şi apoi Isaia;
5. FILIP - fusese Amenhotep III şi, mai târziu, Ramses II;
6. NATANIEL sau VARTOLOMEU - fusese Mahu, şeful poliţiei, sub Aknaton;
7. TOMA - fusese Ioil, apoi prima entitate încarnată ca Ioan Botezătorul; Ilie a luat
corpul Botezătorului, iar primul ocupant a luat corpul lui Toma... un "schimb de
corpuri" formidabil, similar celui care s-a produs între David şi Ahmoz I!;
8. MATEI - fusese Ahmoz, scribul lui Aknaton, apoi Hur şi, în fine, Amos;
9. IACOV cel Mic - fusese Huya, majordomul reginei Tyiy, mama lui Aknaton; fiul
lui Alfeu;
10. LEVI sau LEBEDEU sau LEBEUS, supranumit Tadeu (Iuda Taddeus)
11. SIMON Canaanitul
12. IUDA Iscarioteanul - care l-a trădat pe Iisus; entitatea aceasta îl asasinase pe
Aknaton, apoi şi pe Tutankhamon.

Cei doisprezece îl aveau ca şef pe Simon Petru, nu fiindcă ar fi fost mai în vârstă - era de
aceeaşi vârstă cu Iisus - ci pentru că el fusese piosul Aknaton, acela care proclamase în
faţa lumii neîncrezătoate Naşterea lui Aton, Dumnezeul Unic. Iisus a ales pe oamenii
aceştia, cu origini diverse, fiindcă ştia - graţie viziunii sale interioare - ce fuseseră toate
aceste entităţi în trecut şi care era misiunea specială, a fiecăruia dintre ei, pe Pământ.

Casa Mariei din Ierusalim a fost loc de întâlnire pentru primii credincioşi ai lui Iisus.
Maria era o văduvă bogată, care a sprijinit LUCRAREA lui Iisus. Barnabe, unchiul lui
Marcu, a făcut din această casă "cartierul său general", cât a stat la Ierusalim. S-a pretins
că Marcu nu l-a cunoscut niciodată pe Iisus şi că a scris Evanghelia sa dispunând de
informaţii (date) la "a doua mână", de la Petru. Este cu desăvârşire inexact. Marcu avea
12 ani când s-a derulat CINA, în această casă. La 12 ani un evreu era considerat deja
bărbat şi, prin urmare, nu era un copil în ochii celor din jur!

În noaptea aceea, Marcu a servit pe Discipoli şi pe Iisus în Camera Înaltă. A observat


întreaga scenă, stând pe treapta cea mai de sus a scării, nu departe de masa cea lungă şi
mare, cioplită grosolan din lemn. El a fost acela care a umplut cupa lui Iisus, când
Maestrul a cerut să bea. (Matei, XXVI:27).

Marcu crescuse într-o casă impregnată de spiritualitate! Şi, deşi nu avea decât 12 ani,
crescuse în cele mai bune şcoli ale epocii. Vorbea şi scria în mai multe limbi.

A fost profund impresionat de credincioşii care veneau în casa mamei sale, noapte de
noapte, pentru a asculta cuvântul lui Iisus. El auzise şi cuvintele Maestrului, adresate
numai micului grup al Apostolilor! Numai cei Doisprezece au audiat învăţătura cea mai
importantă a lui Iisus, de faţă fiind totdeauna Maria şi fiul ei, Marcu.

Nu trebuie, deci, să ne mire că Ioan-Marcu s-a interesat încă de tânăr de CUVÂNTUL


TATĂLUI INFINIT!

Înainte să se celebreze CINA, prin apă şi vin, Iisus a spus Apostolilor că unul dintre ei îl
va trăda. Iuda Iscarioteanul, simţindu-se profund culpabil, a întrebat: "Maestre, oare eu
sunt acela?" Iisus a răspuns: "Tu ai spus-o!" Atunci Iuda a ieşit din Camera Înaltă, şi cei
rămaşi au sărbătorit Cina.
Apoi, Iisus şi Cei Unsprezece au cântat împreună, ca nişte buni fraţi, Psalmul. (Matei,
XXVI: 30). După aceea, s-au dus pe Muntele Măslinilor. Era o creastă de coline, în
apropierea Ierusalimului, la est de oraş. Aici a avut loc, mai târziu, înălţarea lui Iisus.

David urcase Muntele Măslinilor când fugea de Absalon.

Ezechiel văzuse pe vârful acestui munte mari nave spaţiale. Cel care fusese în trecut
Ezechiel, revenise acum la viaţă: era tânărul Marcu!

"După aceea, heruvimii şi-au întins aripile şi roţile s-au pus în mişcare cu ei şi slava lui
Dumnezeu era sus, deasupra lor.

Slava lui Iahve s-a înălţat din mijlocul cetăţii şi s-a aşezat pe muntele care se află la
răsăritul cetăţii (Muntele Măslinilor).

Pe mine Spiritul m-a răpit şi m-a dus, iarăşi, în viziune, prin spiritul lui Dumnezeu, la
Caldeeni, printre captivi. Şi astfel, viziunea pe care o aveam a dispărut". (Ezechiel, XI:
22-24).

Deci, Marcu (fostul Ezechiel), îşi avea casa pe locul unde Ezechiel văzuse vizitatorii din
spaţiu!

"Atunci Iisus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani..." (Matei, XXVI: 36). Această
grădină era alăturată casei Mariei din Ierusalim. Aici exista o presă de extragerea
uleiurilor. "Ghetsimani" înseamnă, de fapt, "presă de ulei".

Iisus cu cei unsprezece veniseră să se plimbe în acest loc, după celebrarea Cinei, în casă.
Grădina şi casa erau la picioarele Muntelui Măslinilor.

În timp ce Iisus şi ceilalţi mergeau vorbind prin grădină, Marcu s-a apucat să strângă
masa din Camera Înaltă. Când a vrut să ia Cupa, s-a tras înapoi, uluit. Nu era decât o cană
de argilă, veche şi de formă grosolană, provenind din bucătăria mamei sale... Dar, acum,
ea avea un contur luminiscent. În penumbra acelei odăi mari, ea strălucea slab, abia
perceptibil, totuşi foarte vizibil pentru ochii ageri ai băiatului. Marcu a luat-o, a învelit-o
în haină şi s-a dus direct în odaia sa. S-a dezbrăcat la iuţeală şi s-a culcat, dar somnul nu
s-a lipit de el. Se gândea la Iisus, care era afară, în grădină. Cine era omul acesta, pe care
avea impresia că îl cunoaşte atât de bine? A înţeles că toată viaţa, câtă îi este dată pe
lume, va fi legată de viaţa şi opera lui Iisus.

Iisus, pe care l-a cunoscut Marcu, nu era fiinţa efeminată şi obscură pe care o reprezintă
artiştii moderni. Iisus a fost un bărbat viguros, clădit puternic, impunând respect - nu
numai prin calităţile lui mentale şi spirituale, ci şi prin forţa lui atletică!

Cum ar fi putut omul cel mai perfect al tuturor timpurilor să fie posesorul unui trup
emaciat, aşa cum ne este figurat azi, ţintuit pe Cruce? Nu, de o mie de ori, nu!
Iisus a fost perfect, din punct de vedere spiritual, mental şi FIZIC!

Corpul său era solid şi robust şi comportarea sa nu avea nici moliciuni, nici delicateţuri
nepotrivite unui bărbat. El dădea impresia că e modelat în marmură de cea mai fină; nu
avea nici un defect, nici un semn particular. Era agil şi frumos, suplu ca cel mai bun
dintre atleţi. Măsura un metru optzeci şi cântărea aproximativ 80 de kilograme. Părul său
era blond (aproape roşu) şi era îmbrăcat într-o tunică scurtă, după moda romană. Cel mai
adesea purta o barbă scurtă aurie, şi numai în ultimul an, care a precedat Cina, a lăsat-o să
crească mai lungă. Figura lui nu era feminină, ci fin desenată; trăsăturile erau masculine
şi energice; maxilarul solid şi pătrat; fruntea era înaltă, uşor bombată, mai perceptibil în
anumite momente.

Iisus părea a fi amestecul a două tipuri: se înrudea tot atât de bine cu tipul roman, ca şi cu
cel grec. Cu toate acestea, nu era cu adevărat nici unul, nici celălalt. Cu o expresie
liniştită, senină, chipul său radia forţă, ceea ce e caracteristic figurii unui om perfect!

Pe când tânărul Marcu medita la Iisus, la înţelesurile Cinei şi ale plimbării prin grădina
mamei sale, a auzit zgomote nedesluşite şi svoană de voci.

A ieşit repede din pat şi, privind pe fereastră, a observat soldaţi romani pătrunzând în
pădurea de măslini. N-a mai apucat să se îmbrace; învelindu-se numai cu cearceaful, a
ieşit afară, pe întuneric, alergând prin pădure către torţele ridicate de soldaţii romani, pe
care îi vedea cum se apropie de Iisus.

Soldaţii se îndreptau încet spre Maestru, cu săbiile în mână. Unul dintre ei l-a rănit la faţă
pe Malchus, servitorul marelui Preot, şi i-a tăiat şi urechea dreaptă. Nu Simion Petru a
făcut acest lucru, cum se crede în general. (Ioan, XVIII: 10).

Un alt soldat s-a apropiat de Iisus şi a ridicat sabia, să-l lovească. Marcu a văzut şi s-a
repezit să-l apere pe Iisus. Sabia nu l-a atins pe Iisus, dar i-a tăiat degetul cel mare -
policele - lui Marcu, însemnându-1 pe toată viaţa. Din această cauză a fost numit el, mai
târziu, "însemnatul": şi pentru dragostea faţă de Iisus, dar şi pentru amputarea degetului,
care dovedea devotamentul său. Şi, pentru că detesta numele de Ioan, el a adăugat
pronumele roman Marcu, devenind Ioan-Marcu.

Iisus l-a certat pe soldatul care ridicase sabia la el: "Bagă sabia în teacă, că acel care
scoate sabia, de sabie va muri!" (Matei, XXVI: 53). "Crezi că n-aş putea ruga pe Tatăl
Meu să-mi trimită mai bine de douăsprezece legiuni de îngeri?"... (Matei, XXVI: 53).
Este o referire la faptul că "îngeri" sau "trimişi din spaţiu" (din "ceruri") ar fi putut
imediat să se pună la dispoziţia lui Iisus, dacă el ar fi dorit-o.

Dar nu acesta era Planul.

Cei Unsprezece Discipoli au fugit din grădină, lăsându-l pe Iisus şi pe Marcu doar cu
soldaţii. (Marcu, XIV: 50).
"Un tânăr îl urma, având aruncată pe el o învelitoare de in, pe trupul gol. Au pus mâna pe
el, dar el a lăsat învelitoarea şi a fugit, gol". (Marcu, XIV: 51-52).

Descrierea "tânărului gol" nu se găseşte decât în Evanghelia lui Marcu. Căci Marcu este
acela care povesteşte ce s-a petrecut în grădină, cu Iisus. Un scurt moment, el a mers
alături de Iisus şi i-a ţinut mâna. S-au privit îndelung. Marcu n-a mai dat atunci atenţie
trăsăturilor fizice ale acestui Fiu al omului. Cu toate că erau remarcabile, aceste trăsături
s-au estompat şi Marcu n-a mai fost atent decât la ochii Lui... Privirea băiatului s-a
cufundat în aceea a lui Iisus, în ochii săi!

Ei conţineau o forţă atât de neobişnuită, o putere atât de copleşitoare, încât Marcu a scos
un strigăt A avut impresia că se dizolvă şi este dus prin noaptea plină de stele, undeva,
acolo... undeva, spre galaxiile strălucitoare ale unui spaţiu spiritual fără seamăn. Era în
acea privire o blândeţe plină de compasiune şi afecţiune - o blândeţe frăţească,
atotştiutoare! Marcu nu-şi putea întoarce privirile din ochii Maestrului. Avea impresia că
părăsise pământul şi contemplă inima însăşi a lui Dumnezeu.

Atunci l-au prins soldaţii pe Marcu şi l-au întrebat cine este şi ce are comun cu Iisus. Iar
el a fugit, lăsându-le cearceaful în mâini.

"Şi ei l-au dus pe Iisus la marele preot..." (Marcu, XIV: 53).

Iisus a făcut o puternică impresie asupra guvernatorului roman, celebrul Pilat. Acest mare
demnitar al Romei nu dorea să-l răstignească pe Iisus, dar, încă o dată, preoţii lui Amon
au fost mai puternici. După Crucificare, soţia lui Pilat, Procula, s-a creştinat şi a început
să frecventeze casa Mariei, mama lui Ioan-Marcu, spre a asista la adunările care
continuau să se ţină, cu toată absenţa Maestrului dintre Lucrători.

Procula avusese un vis în legătură cu Iisus, pe care ea nu l-a uitat niciodată. (Matei
XXVII: 19). Pilat însuşi, mai târziu, nu i-a pus decât o singură întrebare: "Ce este
Adevărul?"

Marcu se afla pe Golgota când a fost răstignit Iisus. Golgota era o colină în afara
Ierusalimului, care, de atunci, se mai numeşte şi "Calvarul". În limba armeană-ebraică,
"Golgota" înseamnă "Locul Căpăţânii". Craniul este sediul inteligenţei, care - prin Duhul
Sfânt - poate asigura mântuirea veşnică a sufletului.

Iisus (mentalul) a fost crucificat pe "locul craniului", pentru ca toate cele existente să
poată fi pătrunse de Crist (Adevărul). Isus a fost ţintuit pe Cruce prin încheietura
mâinilor şi prin picioare, nu prin mijlocul mâinilor, cum se crede curent şi cum este
reprezentat până în zilele noastre.

"De la ceasul al şaselea până la al nouălea, s-a făcut întuneric peste toată ţara", a izbucnit
o furtună puternică şi un fulger a despicat cerul. (Matei, XXVII: 45).
"Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: "Eli, Eli, lama sabachthani!"...
(Matei, XXVII: 46).

Iisus nu a rostit, în realitate, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" De-
a lungul întregii sale vieţi, prin învăţăturile şi faptele sale, el a dovedit că elementul
predominant al fiinţei sale era credinţa în Dumnezeul Unic. Astfel că nu e câtuşi de puţin
verosimil ca, în ultima şi suprema încercare a destinului său, el să fi pierdut această
credinţă. Cum s-ar fi putut lăsa el pradă îndoielii absolute şi disperării, rostind: "... Pentru
ce m-ai părăsit?"

Robert B. Stacy-Judd are perfectă dreptate când interpretează ultimele cuvinte ale lui
Iisus astfel: "Rănile mele vor rămâne deschise din cauza celor care mă calomniază şi mă
vor calomnia!"

Interpretarea sa se bazează pe limba maya, care ea însăşi provine din limba originară -
limba mamă sau Solară: limbajul universal al "îngerilor".

Singura corecţie aplicată de Stacy-Judd este aceasta: el a suprimat primul "h" din
cuvântul "sabachthani" şi înlocuieşte pe "s"cu "z". S şi Z sunt sinonime în limba maya şi
în alte limbi vechi.

Primul "h" al ultimului cuvânt din frază este o legătură de unire sau chiar o eroare de
transcripţie. Astfel "sabachthani" devine "zabac(h)thani".

Manuscrisele antice conservate în apropierea lacului Titicaca confirmă afirmaţiile lui


Stacy-Judd. Cuvintele lui Iisus nu au fost rostite într-o limbă familiară epocii sale, ci într-
una clasică, aparţinând timpurilor foarte vechi - limbă păstrată de societăţile secrete şi de
misterioasele şcoli ale Marilor Maeştri.

Iisus a rostit aceste cuvinte voind să lase omenirii un mesaj prin care să comunice două
lucruri.

Primul: cei care vor calomnia şi trăda Cauza Sa, vor perpe-tua această Cauză de-a lungul
istoriei omenirii.

Al doilea: acei care vor fi credincioşi şi fermi în credinţa lor vor fi un balsam vindecător
pentru rănile Sale.

"Eli, Eli, lama zabacthani!" a strigat Iisus.

"Unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind aceste cuvinte, au zis: "Strigă pe Ilie!" (Matei,
XXVII: 47). Dar ceilalţi ziceau: "Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l mântuiască!" (Matei,
XXVII: 49).
Oamenii ştiau că Ilie fusese ridicat "la cer" de un "car de foc" şi credeau că, poate, acelaşi
Ilie va veni să-l salveze pe Iisus şi să-l ducă, la rândul său, "la ceruri", însă PLANUL era
altul.

Nici un vizitator din Spaţiu, nici un înger Gabriel, nici o "viespe" şi nici o "rachetă-
mamă" nu au intervenit!

"Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul... totul s-a terminat!"

Şi Iisus a murit pe Cruce, vineri, 7 aprilie.

În adevăr, "totul era sfârşit"... ÎMPLINIREA se realizase pentru om; misiunea lui Iisus
reuşise.

El "şi-a dat duhul" exact în momentul în care era sacrificat mielul pascal în Templu. De
aceea a fost îmbrăţişată teoria conform căreia Iisus ar fi venit pe pământ pentru a eşua în
misiunea Sa şi a fi crucificat, pentru ca toţi oamenii să poată fi salvaţi prin sângele Său
udând altarele.

Să repetăm că este un pur păgânism un asemenea raţionament, care se bazează pe ideea


că salvarea, mântuirea nu pot fi dobândite decât prin sacrificiul de sânge adus pe altare!

Iisus a venit pe Pământ pentru a trăi şi nu pentru a muri! În viaţa Sa îşi află omul
mântuirea! În cuvintele Sale, care au împlinit vechi profeţii, în felul Său de a trăi - iată
unde este izvorul izbăvirii veşnice a omului. Moartea Sa nu trebuie socotită ca rezultat al
voinţei Tatălui.

Fundamentaliştii de astăzi, care glorifică "sângele vărsat", sunt aceiaşi păgâni de ieri, care
căutau cu aviditate mirosul sângelui răspândit pe altare!

Ei cred că aici se află adevărata mântuire, care-i va elibera de păcate. Sângele lui Iisus
trebuia să fie vărsat; în parte, fundamentaliştii au dreptate. Dar ei nu văd sensul spiritual
mai profund. Sângele lui Iisus trebuia să fie vărsat prin străpungerea

coastei Sale.

"Ci unul dintre ostaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă".
(Ioan, XIX: 34).

Profeţiile anunţaseră răstignirea lui Isus şi străpungerea coastei lui.

"Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare
şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns". (Zaharia,
XII: 10).
"Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de răufăcători dau târcoale împrejurul meu, mi-au
străpuns mâinile şi picioarele". (Psalmi, 22:16).

Sângele vărsat a eliberat anumite elemente, care au pătruns pământul de Spiritul lui Iisus;
ele nu puteau fi altfel emise decât prin străpungere şi, de aceea, profeţiile o anunţă.

Fiecare individ are o anume "frecvenţă" a sângelui, proprie lui.

Nu există două astfel de "frecvenţe" identice între două fiinţe, în întreaga Creaţiune. Din
acest motiv, transfuziile sanguine nu sunt de dorit!

Formaţia "cristalină" a sângelui transportă o anumită ener-gie luminoasă prin tot corpul.
Iată viaţa!

Nu sângele, în sine, este viaţa. Dar, prin el, viaţa pătrunde în corp şi în toate
componentele lui. Nimeni nu trăieşte numai graţie funcţionării inimii, ficatului, creierului
sau a unei cantităţi de sânge. Viaţa este în altă parte, iar noi trăim după cum o asimilăm.

Cu alte cuvinte, sângele este "curentul vieţii".

Când sângele lui Iisus a căzut pe solul terestru, pe Muntele Golgota, omenirea a primit
asigurarea că Iisus va reveni! El nu putea reveni decât dacă "frecvenţa" Sa particulară şi
"vibraţia" Sa ajungeau în şi pe Pământ! A fost, deci, un angajament precis, o relaţie
programată între el şi planeta Terra. Astfel stând lucrurile, el trebuie să revină!

După străpungerea lui Iisus, unii dintre martorii răstignirii s-au grăbit spre locul unde
picura, în pârâiaşe, până pe pământ, sângele lui, spre a fi atinşi de puţin sânge. Ce
înseamnă asta? Nu e prea plăcut pentru nimeni să se lase udat de sânge cald, omenesc! Să
ne amintim că, în timpul Exodului, copiilor lui Israel li se spusese: "să ia din sângele lui
şi să ungă amândoi stâlpii uşilor şi pragul de sus al caselor..." (Exod, XII: 7). "Sângele va
fi pentru voi ca un semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece mai
departe, aşa că nu vă va nimici nici o nenorocire, atunci când voi lovi ţara Egiptului".
(Exodul, XII: 13).

Era vorba de sângele mielului pascal. Prin sângele Mielului, graţie frecvenţei particulare
a vibraţiilor sale, evreii au fost cruţaţi în Egipt. Mulţimea îngrămădită în jurul Crucii lui
Iisus cunoştea toate acestea.

Ea spusese, în timp ce Iisus se afla în faţa lui Pilat: "Sângele lui să cadă asupra noastră şi
asupra copiilor noştri!" (Matei, XXVII: 25). Voia aceasta să însemne că oamenii se
simţeau răspunzători pentru moartea lui Iisus, sau oare priveau, din nou, din perspectiva
mântuirii? Reflectaţi!

Martorii peste care a curs sângele, chiar în cantitate infimă, erau siguri că fac parte dintre
cei care vor supravieţui. Ioan cel iubit a fost unul dintre aceştia, şi nu a murit pe Pământul
acesta, nici de moarte naturală, nici de una violentă!
Când sângele lui Iisus a căzut pe pământ, s-a creat o legătură eternă între Iisus şi Lumea
Sa, legătură imposibil de distrus.

Acest contact face posibilă întoarcerea Sa...

O întoarcere care, acum, este aproape.

Sângele simbolizează Adevărul Divin. El reprezintă, de asemenea, şi lucrurile cereşti şi,


în accepţiunea sa cea mai pregnantă, esenţa omenească a lui Dumnezeu, Dragostea şi
Mila Sa faţă de omenire. Sângele Său a fost numit, de aceea, Sângele Alianţei. Sângele şi
apa care au curs din coasta lui Iisus semnifică unirea lui Crist cu rasa umană, prin
mijlocirea Adevărului Divin - spiritual şi natural - care acţionează prin Bunătatea şi
Iubirea Divină.

Corpul lui Iisus - Adevărul Divin - este semnificat, totodată, şi de Marea Piramidă. Ea
conţine camere secrete care vor fi revelate omenirii, într-o bună zi. Tot astfel, corpul lui
Iisus conservă "secretele" vibraţiei sacre; când a fost străpuns de lance, această vibraţie a
fost eliberată. În plan simbolic, acest moment îl evocă pe acela al deschiderii
LĂCAŞURILOR SECRETE ALE LEULUI, odată cu NOUA ERĂ A ADEVĂRULUI.

Sângele vărsat în acea zi a fost unul dintre simbolurile marelui PLAN destinat să purifice
şi să răscumpere omenirea pe Pământ, prin răspândirea, în curenţii săi vitali, a unui nou
curent, mai pur, prin Iisus.

Sângele reprezintă viaţa, el fiind vehiculul ei prin tot trupul.

Dar el însuşi nu este viaţa.

Sângele vărsat pentru "păcatele" omeneşti este semnul unei uniri desăvârşite între Iisus şi
Terra, între Tatăl şi omenire.

"Iată-l venind, însoţit de nori; şi fiecare-L va vedea, chiar şi aceia care L-au străpuns..."
(Apocalips, I: 7).

Atunci:

"Şi iată, perdeaua Templului s-a sfâşiat în două de sus, până jos, pământul s-a cutremurat,
stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră
au înviat". (Matei, XXVII: 51-52). Să ne amintim că mai existaseră şi înainte cutremure
de pământ devastatoare, legate de împlinirea Planului! Cutremure în Egipt, în timpul
nopţii Exodului Final; cutremure pe Muntele Sinai, când Moise a primit Tablele Legii!

Mormintele se mai deschiseseră şi trupurile celor morţi mai ieşiseră din ele şi în Egipt, iar
acum şi pe Golgota, în ora cea de pe urmă. "Perdeaua Templului s-a sfâşiat în două!"
Deschiderea mormintelor şi ruperea vălului sunt două simboluri care sugerează o nouă
etapă în interpretarea de către omenire a mesajelor transmise prin LĂCAŞURILE
SECRETE ALE LEULUI!

Când au avut loc în Egipt astfel de evenimente, omenirea se găsea în perioada


REVELAŢIEI. În momentul despre care vorbim acum, aceleaşi forme reprezentau,
simbolic, punctul culminant al perioadei de ÎMPLINIRE!

Omul va avea de văzut, de aici înainte, dincolo de vălul "Misterului Misterelor". Noua
vibraţie, emisă de Isus, era garanţia acestei împliniri!

Tatăl rupe vălul, proclamând astfel dispariţia barierei care îl separa pe om de Dumnezeu.

Pe când mulţimea părăsea Golgota, întorcându-se în Ierusalim, furtuna s-a înteţit,


devenind şi mai violentă. Privind la Crucea lăsată în urmă, mulţimea văzu cum corpul lui
Iisus radia o lumină puternică, violetă!

Lumea era scufundată în întuneric, dar Iisus se transfigurase acum în "Lumina Lumii".

Adevărul Divin pe care îl adusese cu El în misiunea Sa pe Pământ devenea "Lumina


Lumii", pe o planetă înfometată spiritual!

În timpul Exodului, "din cer" căzuse mană; Moise făcuse să ţâşnească apă din stâncă
seacă. Acestea erau semnele premergătoare venirii lui Iisus, care semnificau Pâinea şi
Apa vieţii. Moise împlinise "miracole" cu ustensilele străvechi -bastonul-vril, de
exemplu. Iisus a săvârşit "minuni" fără a se sluji de vreun instrument sau accesoriu de
acest gen. El a folosit numai puterile Spiritului Său - Puterea mentală pe care o posedă
orice om şi pe care ar putea-o folosi, dacă urmează MAREA CALE, arătată de Iisus
omenirii, în timpul ÎMPLINIRII.

"Iosif a luat trupul, 1-a înfăşurat într-o pânză curată de in şi l-a pus într-un mormânt
proaspăt, săpat în stâncă; apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat".
(Matei, XXVII: 59-60).

"Pânza" - Giulgiul (sau haina?) Sfânt din Torino, proprietatea Casei de Savoia (ex-
suveranii Italiei), este păstrat în Catedrala din Torino. Este "giulgiul curat" de care s-a
servit Iosif ca să înfăşoare trupul lui Isus. O bucată de pânză de circa zece metri lungime
şi trei metri şaizeci şi cinci lăţime. Pe suprafaţa ei se distinge o formă, care seamănă cu
negativul fotografic, de mărime naturală, al unui trup uman.

Prin fotografierea acestei "proiecţii" negative, s-a obţinut imaginea unui trup, în "pozitiv"
fotografic.

Reacţiile chimice dintre aromele cu care fusese uns trupul lui Crist, în amestec cu
secreţiile corpului său, au produs impregnarea pânzei de giulgiu într-un mod de neşters.
Iosif din Arimateeea şi Nicodim făceau amândoi parte din Sanhedrin şi, potrivit
obiceiurilor funerare ale evreilor, la înmormântarea lui Iisus, ei i-au frecat trupul cu un
amestec de aloe şi mirt, după care l-au învelit în acoperitoarea de in alb. Pânza respectivă,
ca şi mormântul, aparţineau lui Iosif. Giulgiul era însă mult mai vechi. El era o
proprietate sacră, căci îi aparţinuse lui Ilie; era celebra manta de care acesta se slujise
pentru a separa apele Iordanului, cu puţin înainte de a fi ridicat la cer. (A Doua Carte a
Regilor, II: 8).

Mantaua aceasta, cu "puteri" supranaturale, păstrează sângele şi imaginea reală a figurii


lui Iisus, ca şi a urmelor rănilor de pe fruntea sa, ale loviturilor de bici, a coastei sale
străpunse, ale rănilor de la rădăcina pumnilor săi, care sunt, până azi, foarte vizibile.

După îngropare, Simon Petru şi Ioan au intrat în mormântul lui Iisus. Ei au văzut pânza
căzută la pământ. Petru a ridicat giulgiul, ca să-l păstreze, ca pe o relicvă sacră.

"... (Ioan) s-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar n-a intrat.
Simon Petru, care venea după el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, iar
ştergarul care fusese pus pe capul lui Iisus nu era cu fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus
deoparte". (Ioan, XX: 5).

Iisus anunţase limpede, de mai multe ori, că El va învia din Morţi, la trei zile după
Crucificare. În cea de-a treia dimineaţă, Petru, care rămăsese în casa Mariei din
Ierusalim, l-a luat cu el pe tânărul Marcu şi împreună s-au dus la mormântul lui Iosif din
Arimateea. Zorile acelei zile fuseseră furtunoase, dar dimineaţa era calmă, ca şi moartea!
Cei doi discipoli au ajuns în faţa mormântului, unde o piatră enormă bloca intrarea.
Mormântul era păzit de doi soldaţi romani.

Petru începu să se simtă ciudat - o stare confuză şi senzaţia că se află în prezenţa unei
puteri teribile. Deodată, o rază subţire de lumină strălucitoare, albă, a apărut de sus şi a
pătruns în mormânt printr-o mică deschizătură aflată în dreapta uşii acoperite de piatră.
"Şi iată, a fost un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din
cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era
ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada". (Matei, XXVIII: 2-3).

Un cutremur de pământ avusese loc şi în momentul răstignirii lui Iisus pe Cruce, şi, de
asemenea, la primirea celor Două Tabele cu Legi, pe Muntele Sinai, şi în timpul Exodului
din Egipt. Cutremurele par a fi mijlocul prin care Creatorul atrage atenţia asupra
evenimentelor importante!

Paznicii, înspăimântaţi, au căzut pe spate, aruncaţi de clătinarea solului. Totul era


scufundat în beznă şi ei nu puteau zări îngusta rază de lumină, care era perfect vizibilă
pentru Petru şi Marcu. Dar şi soldaţii simţiră o "prezenţă". Şi, deasupra, se arătă "astrul".
Sângele le-a îngheţat în vine şi i-a cuprins tremurul în faţa acestei forţe pe care nu o
vedeau clar şi nu o puteau înţelege.

Garda a fugit de la mormânt şi, mai târziu, a povestit cele întâmplate. După ei, piatra
fusese rostogolită de pe uşa mormântului. În realitate, aceasta nu a fost niciodată dată la
o parte! Paznicii şi ofiţerii au minţit, pentru a scăpa de ridicol şi de pedeapsă fiindcă au
părăsit postul.

Pe când Petru îl ţinea de mână pe Marcu, au auzit amândoi un zumzet foarte ascuţit;
privind spre cer, spre locul de unde izvora raza luminoasă, au văzut "o stea" albă
învârtidu-se lent în jurul mormântului.

"Astrul" care anunţase naşterea lui Iisus revenea, pentru a-L scoate din moarte - care nu
este eternă - şi pentru a-L purta într-o altă dimensiune a existenţei.

Bâzâitul a crescut în intensitate, apoi s-a oprit brusc. Marea piatră a început să
strălucească, mai slab la început, pe urmă din ce în ce mai puternic, până ce căpătă o
anume transparenţă, astfel că cei doi martori puteau vedea prin ea, ca printr-un cristal
uriaş. În interiorul mormântului, lumina sclipea cu vii irizaţii violete şi părea însufleţită
de lente pulsaţii. Piatra însăşi se transformase într-un uriaş ametist, de o frumuseţe
magnifică!

"Îngerul Domnului a coborât din cer", sub forma unei raze de lumină "albă" pură. (Matei,
XXVIII: 3). Apoi, în chip de lumină violetă, a "răsturnat" piatra, schimbându-i structura
atomică, pentru a-i permite lui Iisus să treacă prin ea. De aceea am spus că piatra nu a fost
dată la o parte. De ce să fi avut nevoie Iisus de un act atât de concret spre a părăsi
mormântul? Mai târziu, şi-a demonstrat capacitatea de a pleca şi veni, oriunde dorea.
Putea să şi dispară şi să apară, în acelaşi mod.

Lumina violetă s-a fixat, atunci, pe figura înfăşurată în giulgiul de in. După câteva
momente, forma umană s-a ridicat din linţoliu, fără să-l fi îndepărtat de pe ea. Imaginea
luminoasă care se ridica a căpătat o aparenţă mai materială, astfel încât Petru şi Marcu şi-
au recunoscut în ea Maestrul, pe Iisus Cristos. Sub privirile celor doi, Iisus a trecut prin
stânca, acum perfect

transparentă, deşi rămasă corp solid, la fel de uşor, ca şi cum ar fi fost făcută din rouă
dimineţii.

Maestrul Iisus şi-a pus mâna pe umărul lui Petru şi l-a sărutat pe frunte pe tânărul Marcu.
În acea clipă, amândoi şi-au regăsit memoria, Petru amintindu-şi astfel că fusese altădată
Aknaton, iar Marcu de scurta sa viaţă şi domnie, avută sub întruchiparea lui
Tutankhamon.

Marcu îl considera pe Petru ca pe un tată, de când al său murise. Petru îl numea adesea pe
tânărul evanghelist "Marcu, fiul meu".

Petru a înţeles că acum îi erau iertate acele cuvinte de renegare, pe care le rostise într-un
moment de frică. Amândoi martorii acestei prime Aurore Pascale au înţeles, de asemenea,
că Planul pe care îl slujiseră şi pentru care lucraseră - demult, în Egipt - era ÎMPLINIT, în
prezent, cu ziua care tocmai începea!
Aknaton şi Tutankhamon pregătiseră venirea Faraonului Sananda, care nu se înfăptuise
niciodată, pentru că nu existase încă momentul prielnic. Acum, Sananda se ivise şi venise
la viaţă sub înfăţişarea umilului lisus, care se ridicase din morţi, pentru a dovedi tuturor
oamenilor că: VIAŢA ESTE VEŞNICĂ!

Iisus a lăsat un "semn" pe fruntea tânărului Marcu şi i-a spus că fiind el un om "însemnat"
pe viaţă (policele de la o mână îi fusese retezat cu sabia de un soldat în grădina mamei
sale), va purta, de acum, pentru vecie, şi semnul DISCULUI DE AUR AL SOARELUI,
pe fruntea sa. Isus i-a spus lui Marcu aceea că, într-o zi, el îi va spune aceste cuvinte unui
om pe care încă nu-l cunoaşte, dar care va veni să slujească CAUZA, după ce va fi atins
de o lumină orbitoare (era vorba de Paul din Tars).

Umbrele dimineţii se risipeau cu repeziciune şi Iisus s-a despărţit de Petru şi Marcu.


Lumina violetă l-a înconjurat din nou şi o coroană aurită părea că-i învăluie minunatul lui
chip. Raza de lumină albă venea de sus şi Maestrul Iisus începu să se înalţe în aer, purtat
de raza strălucitoare, până ce dispăru din privire. Ultimele cuvinte auzite de cei doi au
fost:

"Mergeţi acum şi anunţaţi VESTEA lumii întregi:" EU SUNT ÎNVIEREA ŞI VIAŢA!

Petru s-a dus direct la casa "Fiilor Tunetului", fiii lui Zevedei, Iacov şi Ioan. Aici, a
povestit cele întâmplate sub privirile sale.

În acelaşi timp, Marcu s-a ascuns în apropierea mormântului.

La putină vreme după ce Petru a părăsit cavoul, Pilat însuşi, însoţit de câţiva ofiţeri
romani, au venit să inspecteze mormântul. Nu credeau relatările soldaţilor. Oare ce
voiseră să spună aceia, vorbind despre spaima care pusese stăpânire pe ei, deodată, şi de
senzaţia că o forţă teribilă se află în preajmă? Piatra de la intrarea în cavou era la locul ei,
neclintită. Cum ar fi putut lisus, mort, ieşi din mormânt? Ca să se convingă, Pilat porunci
ca stânca să fie dată la o parte din gura mormântului şi, atunci, văzură cu toţii cripta
goală...

LĂCAŞUL SECRET AL LEULUI eliberase cel mai preţios secret al său.

Cum putuse ieşi trupul, când mormântul fusese pecetluit?

Pilat s-a întrebat din nou - "Care este adevărul?" Pe urmă, a poruncit soldaţilor să uite cu
desăvârşire această poveste. La interogatoriile luate mai târziu altor ofiţeri, aceştia au
povestit cum, în timpul nopţii, ucenicii fanatici ai Nazarineanului veniseră şi
imobilizaseră gărzile, apoi prăvăliseră piatra care închidea mormântul şi furaseră trupul
lui Crist al lor! (Matei, XXVIII: 13).

Pilat cunoştea adevărul, dar a raportat aceeaşi poveste mincinoasă împăratului Tiberiu, la
Roma.
Soldaţii au mai rostogolit o dată piatra, iar Pilat a rostit: "Să plecăm acum, înainte ca
cineva să ne găsească aici, în faţa mormântului gol - care a devenit acum un straniu
simbol al vieţii... Căci, unde se află cel ce era mort?"

După ce Petru a părăsit mormântul, ducându-se la casa lui

Iacov şi Ioan, tânărul Marcu s-a ascuns în preajmă şi a asistat la scena dintre Pilat şi
soldaţii săi, în faţa cavoului. Apoi, a sosit Maria din Magdala (Magdalena) şi a găsit
mormântul gol. După plecarea ei, a pătruns şi Marcu în cavou. Între timp, femeile, care se
apropiau, vorbeau între ele: "Cine ne va da la o parte piatra de la intrare? Însă, ajunse în
faţa cavoului, văzură cum piatra era trasă la o parte; dar piatra aceea era foarte grea.
Intrând în mormânt, ele văzură un tânăr aşezat la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb şi
ele fură cuprinse de uimire". (Marcu, XVI: 3-5).

În unele paragrafe din Biblie se menţionează că, în mormânt, stătea un tânăr aşezat în
partea dreaptă; în altele se vorbeşte despre "doi îngeri cu haine albe, stând unul la cap şi
altul la picioare, pe locul unde fusese depus corpul mort al lui Isus". (Ioan, XX: 12).

Când femeile au intrat în mormântul slab luminat, ochii lor, încă neobişnuiţi cu
întunericul dinăuntru, l-au luat pe Marcu drept un "înger", nerecunoscându-l. Mai mult,
Biblia spune: "... ele au văzut un tânăr aşezat pe partea dreaptă..."

În partea aceasta se afla locaşul prin care pătrundea lumina zilei în cavou. Marcu era
plasat exact în locul unde cădea raza luminoasă, lucru care îl făcea să semene unui "înger
de Lumină". Aceasta le-a făcut pe femei să se sperie la vederea tânărului îmbrăcat în alb.
Hainele lui albe reflectau lumina şi, în plus, în cavou persista o anume vibraţie. Toate
acestea, luate la un loc, făceau scena şi mai ciudată, în mintea femeilor. Ele au simţit
puterea aceea şi au părăsit mormântul în fugă, să meargă să le ducă Discipolilor vestea.
Nu frica le-a făcut să plece, aşa cum o făcuseră gărzile romanilor, ci "exaltarea": ele au
plecat "iniţiate", pline de nelinişte şi uimire... Erau tulburate, dar fericite.

Iată ordinea în care s-au derulat evenimentele din Dimineaţa Învierii:

1. Petru şi Marcu ajung înaintea mormântului. O lumină albă, venind de la "astrul"


din cer, intră prin deschizătura care se găsea în dreapta mormântului.
2. Cei doi gardieni fug, îngroziţi.
3. Iisus învie din morţi şi le vorbeşte lui Petru şi Marcu.
4. Iisus se ridică până la nava spaţială, care se găseşte în aer.
5. Petru se duce acasă la Iacov şi Ioan.
6. Marcu se ascunde aproape de mormântul rămas gol.
7. Pilat, însoţit de ofiţeri romani, ajunge la mormânt; ei dau la o parte piatra
mormântului, ca să verifice dacă trupul lui Iisus e înăuntru.
8. Pilat vede că nimeni nu se apropiase de mormânt şi porunceşte tuturor să
părăsească acel loc.
9. Maria Magdalena era în fruntea grupului de femei şi, ajunsă prima, la vederea
mormântului gol aleargă spre casa lui Iacov şi Ioan, unde îl întâlneşte şi pe Petru.
(Ioan, XX: 2). Ea nu a văzut în mormânt "îngeri", pentru că Marcu încă nu intrase
acolo.

10. Marcu iese din ascunzătoare şi intră şi el în mormânt.


11. Ajung în mormânt şi celelalte femei şi, văzând "îngerul" - care în realitate este
Marcu - vorbindu-le: "Nu vă speriaţi. Voi îl căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel
răstignit. A înviat, nu mai este aici. Iată locul unde a stat". (Marcu, XVI: 6).
12. Femeile pleacă să anunţe vestea celorlalţi Discipoli. Apoi, Marcu părăseşte şi el
mormântul, îndreptându-se către casa mamei sale.

14. Ioan ajunge şi el la mormânt, primul - după aflarea Veştii (Ioan, XX: 4), fiindcă
învierea lui Iisus nu i se părea de crezut. Îl urma Petru, care nu se grăbea, fiindcă
el mai fusese acolo în acea dimineaţă, cu Marcu.
15. Ioan vede legăturile de la trupul lui Iisus pe jos, în mormânt, dar nu intră; Petru,
care era înapoia sa, intră însă în cavou, şi vede la rândul său giulgiul. (Ioan, XX:
5-6).
16. Ioan îl urmează pe Petru în interiorul cavoului, "Atunci a intrat, la rândul său, şi
celălalt Discipol (Ioan), ajuns cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a crezut". (Ioan,
XX:8).

17. Maria Magdalena, urmându-i cu greu pe Petru şi Ioan, s-a întors la cavou şi a
rămas acolo, după plecarea acestora. Este singură şi plânge.
18. Maria din Magdala priveşte în interiorul mormântului şi vede doi "îngeri"; apoi îi
apare însuşi Iisus. Cei doi "îngeri" - "trimişi"- sunt Gabriel şi un alt ocupant al
"navei-stele", care revenise spre mormânt, cu Iisus la bord. Aceeaşi navă
survolase locul, mai devreme, în timpul dimineţii, când Iisus învia din morţi.
19. Iisus spune Mariei din Magdala: "Nu mă atinge, căci eu încă nu am urcat la
Tatăl..." (Ioan, XX:17). Iisus nu voise ca Maria să-l atingă fiindcă, dacă ar fi
făcut-o, i-ar fi schimbat "frecvenţa". Întrucât învierea Sa se datora acţiunii razei
venite de la nava cosmică - care transformase complet structura sa atomică, ca şi
pe a pietrei de la uşa mormântului - o schimbare o frecvenţei vibraţiilor sale s-ar fi
soldat cu dezintegrarea formei lui. Înainte, la ieşirea din cavou, Iisus îi atinsese pe
Petru şi pe Marcu. Dar o polaritate feminină - de semn negativ - în acest moment,
când nu mai era protejat de raza violetă, ar fi fost catastrofală. Mai târziu, alte
femei l-au atins (Matei, XXVIII:9) şi nimic rău nu s-a întâmplat.
20. Maria Magdalena părăseşte mormântul, ca să le povestească Discipolilor că-l
văzuse pe Iisus. (Ioan, XX: 18).

"Un înger" aşezat pe o piatră (Matei); "un tânăr" aşezat în mormânt (Marcu); "doi
bărbaţi" apăruţi în faţa lor (Luca); "doi îngeri" aşezaţi în mormânt (Ioan) - aceste
exprimări diferite, aparent contradictorii, înseamnă pur şi simplu că, în anumite momente,
erau vizibili "doi îngeri", iar în altele, doar unul. Cel puţin, aşa ne spun teologii moderni.
Dar, de ce când unul, când doi?
Când se pomenea de un singur înger, este vorba de Marcu, cel aflat în mormânt; o spune
evanghelistul Marcu, cel ce o ştie cel mai bine, fiindcă el însuşi se afla în acel moment în
cavou şi numai el putea fi "îngerul aşezat"!

Când sunt pomeniţi "doi oameni" sau "doi îngeri" este vorba despre Gabriel - care fusese
prezent în momentul naşterii lui Iisus şi care, acum, îl însoţise din lumea aceasta spre alte
lumi, şi de un alt "trimis" de pe "nava-stea".

După Înviere şi Înălţare, Discipolii s-au întrunit, iar Maria - mama lui Iisus - le-a arătat ce
a vrut să spună Iisus prin cuvintele: "Vă veţi naşte a doua oară!" Ea le-a explicat cum
învierea lui Iisus simboliza Cel Mai Mare dintre Adevăruri. Acest Adevăr este că toţi
oamenii trăiesc mai multe vieţi (încarnări), pentru a ajunge la cunoaşterea de sine şi a
atinge perfecţiunea pentru a se putea înălţa spre lumi din ce în ce mai măreţe, în
perfecţiunea lor.

Într-adevăr, Învierea simboliza Cel Mai Mare Adevăr -niciodată revelat omului, până
atunci; Ţelul însuşi al ÎMPLINIRII. Unul dintre termenii care înseamnă, în Biblie,
"Înviere", este sinonim cu cel ce semnifică "trandafirul din Ierihon". Această plantă
stranie, când începe să se ofilească -din lipsă de apă sau din orice alt motiv - îşi smulge
rădăcinile, ridicându-se deasupra solului, îşi răsuceşte tulpina şi se deplasează
rostogolindu-se ca o minge; apoi, când se află într-un loc prielnic vieţii, îşi înfige din nou
rădăcinile în pământ, se îndreaptă şi continuă o nouă viaţă!

Celălalt termen biblic, care desemnează "învierea", mai are sensul de: "totdeauna
ridicându-se din nou".

Maria spusese Discipolilor că toţi oamenii erau asemenea Trandafirului din Ierihon. Când
mor, dintr-un alt motiv oarecare, ei părăsesc pământul (îşi smulg rădăcinile din sol); dar,
după un timp, ei vor reveni (înfigându-şi din nou rădăcinile în pământ), pentru a trăi o
viaţă nouă (spre a se ridica la o nouă viaţă).

Exprimarea ei metaforică nu are alt înţeles decât REÎNCARNAREA!

Iisus a învăţat pe Discipoli Doctrina Reîncarnării, dar ea a fost suprimată ulterior de un


grup de teologi, care doreau să menţină omul în ignoranţă în faţa acestui Mare Adevăr!

Voi trata acest aspect în viitoarea mea carte - "Another Mountain" (Un alt Munte).

Omul va învia din morţi! Că a avut defecte, că eforturile lui din trecut nu s-au soldat cu
reuşite sau că dorinţele şi idealurile vieţii lui nu au fost atinse, ce importanţă mai are?
Omul va găsi perfecţiunea, când va învia, ca Iisus, dincolo de limitele Timpului şi
Spaţiului.

Omul trebuie să trăiască şi să moară de atâtea ori, până ce va deveni UNA cu


PERFECŢIUNEA, în Eternitate! Marele Adevăr se găseşte în LĂCAŞURILE SECRETE
ALE LEULUI şi, totuşi, Adevărul Vieţii Veşnice este cu mult mai mare. Este cel dovedit
de Iisus, care l-a revelat lumii. Învierea lui anunţă învierea care se va petrece cu toţi
oamenii. Iisus a suprimat "Moartea", aducând viaţa şi nemurirea la lumina lumii.

"Căci, moartea a venit printr-un om şi tot printr-un om va veni şi mântuirea sau învierea
din morţi". (Prima epistolă către Corinteni, XV: 21).

Învierea este înălţarea omului întreg spre "Cunoaşterea" lui Iisus. Adică - a spiritului său,
a sufletului său şi a corpului său.

Toate facultăţile spiritului sunt elevate, pentru a deveni conforme ideilor perfecte ale
Spiritului Divin.

O Înviere va avea loc atunci, pentru toţi aceia care-şi vor fi conformat vieţile lor Legii
Spirituale.

Iisus spusese: "Şi Eu, ridicat de la pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii". El arăta,
prin aceasta, de ce moarte avea să moară. (Ioan, XII: 32-33).

El a fost, într-adevăr, "ridicat de la pământ" de câmpul de forţă care L-a dus la cer, aşa
cum fuseseră duşi Moise şi Ilie, spre alte dimensiuni ale Timpului şi Spaţiului.

Iisus a mai apărut, totuşi, Discipolilor: "... Mi-a fost dată întreaga putere, în cer şi pe
Pământ". (Matei, XXVIII: 18)..

"Şi Eu sunt cu voi, pentru totdeauna, până la sfârşitul lumii". (Matei, XXVIII: 18). În
cursul celor 40 de zile câte au trecut între Învierea Sa şi Înălţare, el a apărut Discipolilor
-individual sau în grup - de zece sau unsprezece ori, cum spun martorii. S-a arătat astfel,
ca un om viu, pentru a alunga îndoiala din spiritul lor. (Faptele Apostolilor, I:3).

"Dar veţi primi o forţă, aceea a Duhului Sfânt, care se va coborî asupra voastră. Atunci
veţi fi martorii mei la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile
pământului".

Când a rostit aceasta, ei L-au văzut înălţându-se; apoi a venit un nor, care L-a ascuns
privirii lor. Şi cum stăteau ei acolo, cu ochii fixaţi spre cer, în timp ce El pleca, iată că le-
au apărut doi oameni îmbrăcaţi în alb". (Faptele Apostolilor, I: 8-10).

Iisus le-a spus Discipolilor că trebuia să meargă să ducă CUVÂNTUL ÎMPLINIT peste
tot pe pământ. Apoi, a fost luat la cer de o rază albă, până la "nava-stea", care era ascunsă
într-un "nor" produs de ea însăşi.

"Norul" seamănă cu norii artificiali produşi de "farfuriile zburătoare" din zilele noastre,
ca să se facă invizibile, fenomenul fiind observat de multe ori.
Spusesem mai înainte că Discipolii au văzut din nou pe cei doi "îngeri" din "nava
spaţială", care erau Gabriel şi "asistentul" său. Ei sunt aceiaşi "doi îngeri" văzuţi de femei
în mormântul gol. "Îngerii" au spus atunci Discipolilor adunaţi:

"... oameni din Galileea, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?

Acest Iisus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut
mergând la cer". (Faptele Apostolilor, I: 11).

Iisus trebuia să revină în acelaşi mod!

Discipolii au părăsit atunci Muntele Măslinilor, întorcându-se la Ierusalim. Muntele era la


est de Ierusalim şi exact în acel loc Ezechiel văzuse "heruvimi desfăşurându-şi aripile şi
punând în mişcare roţile, pentru a se ridica în slăvi, deasupra". "Şi slava lui Iahve s-a
înălţat din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele de la răsăritul oraşului (Ierusalim)".
(Ezechiel, XI: 22,23).

Nava spaţială a apărut din nou pe Munele Măslinilor pentru a-l lua pe Iisus din lumea
aceasta şi L-a readus în acelaşi fel.

Înălţarea lui Iisus reprezintă înălţarea supremă a tuturor oamenilor, de la pământ, spre
Adevărul şi Graţia Divină.

Când ucenicii lui Iisus s-au întors în Ierusalim, au urcat în Camera înaltă din casa Mariei,
mama lui Marcu. (Faptele Apostolilor, I:12,13).

Era camera în care avusese loc Cina, şi au rămas acolo să se roage, până în ziua de
Rusalii (cincizeci de zile după Răstignire). Tot atunci au fost desemnaţi Matei şi Iosif (zis
Barsabas), ca eventuali candidaţi pentru ocuparea locului rămas gol în grupul Apostolilor,
prin plecarea lui Iuda Iscarioteanul. Aceştia doi fuseseră preoţi ai lui Aton sub domnia lui
Aknaton. Până la urmă Matei a intrat în grup, prin tragere la sorţi. (Faptele Apostolilor,
I:23-26).

În timpul celor zece zile care au urmat Înălţării lui Iisus, mama lui, Maria, le-a explicat
Discipolilor semnificaţia Învierii (sau Reîncarnarea, de vreme ce omului îi sunt date mai
multe vieţi). (Faptele Apostolilor, I: 14). Ea le-a spus că omul nu revine la viaţă sub
formă de plantă sau animal - transmigrare sau metempsihoză - ci rămâne totdeauna fiinţă
umană, bărbat sau femeie.

Paul (Saul) era un evreu din Tars, oraş în Cilicia. Aflându-se pe drumul Damascului, "1-a
învăluit o mare lumină venind din cer". (Faptele Apostolilor, XXII: 6). Cei care erau cu el
au observat lumina, dar nu au auzit vocea lui Iisus, care i-a vorbit lui Paul. (Faptele
Apostolilor, XXII: 9). Lumina puternică 1-a orbit pe Paul, o vreme. (Faptele Apostolilor,
XX: 11). Paul fusese altădată Faraonul Meneptah, fiul lui Ramses II, cel care fusese şi el
orbit şi ars de o mare lumină, căzând din cer, pe când se afla la un drum!
Apostolul numit Iosif era un evreu din Cipru, din tribul lui Levi. L-au supranumit
Barnaba, nume care înseamnă "fiu al îndemnului". Acest Barnaba fusese Moise, apoi
Iosif, tatăl lui Iisus. Când Iisus era de 12 ani, Iosif, tatăl lui, l-a dus la Ierusalim. După
moartea lui Iisus, Iosif a mai trăit o perioadă, apoi a murit şi el, încarnându-se imediat
într-un alt Iosif, supranumit Barnaba.

Barnaba a sfătuit pe toţi Apostolii din Ierusalim să-l primească pe Paul. Între timp,
Biserica din Ierusalim aflase că grecii se arătaseră binevoitori la Cuvântul lui Iisus. De
aceea, Apostolii s-au gândit să organizeze Biserica în Antiohia, trimiţându-l pe Barnaba
să cerceteze situaţia. El s-a dus în oraşul Tars, să-1 găsească pe Paul şi să-1 "pună la
lucru", întovărăşindu-l la prima misiune a acestuia. Barnaba era un tovarăş bun, care
semnifica Cuvântul Adevărului. Era convins de sinceritatea lui Paul şi opinia lui i-a
influenţat favorabil şi pe Apostoli. Astfel au plecat cei doi în Antiohia. Acesta era al
treilea oraş al Imperiului Roman, întrecut numai de Roma şi Alexandria. Avea mai mult
de o jumătate de milion de locuitori şi era poarta de intrare în bazinul mediteraneean,
către marile căi de acces spre Orient. A fost supranumită "Antiohia cea frumoasă" şi
"Regina Orientului". Mulţi locuitori ai săi au primit cu bucurie Cuvântul lui Iisus şi în
acest oraş a apărut pentru prima oară termenul de "creştin" (Faptele Apostolilor, XI: 26).
Antiohia a fost centrul marelui efort de creştinare a întregii lumi!

În momentul convertirii sale, la Damasc, lui Paul i se revelase că va merge să


propovăduiască Evanghelia păgânilor. De atunci, fiecare etapă din experienţa destinului
său l-a pregătit pentru lucrul său de misionar. Seria experienţelor a culminat cu cele din
Antiohia, devenită o "trambulină" pentru Cuvânt, spre celelalte colţuri ale lumii.

Paul şi Barnaba au fost misionari plini de ardoare, care au realizat mult pentru
răspândirea Adevăratului Cuvânt. Ei au mers la Ierusalim şi, în acest timp, Petru a fost
întemniţat, Iacov, fratele lui Ioan, a fost omorât, şi Irod a murit (în anul 44 d.Ch.).

În timpul şederii la Ierusalim, Paul şi Barnaba au locuit în casa Mariei, mama lui Ioan-
Marcu. Barnaba era unchiul lui, căci Marcu era "fiul soacrei lui Barnaba". Relaţia care
lega pe Tutankhamon de Casa lui Maya se prezintă acum inversată, prin prezenţa lui
Barnaba - Maya, în Casa lui Marcu-Tutankhamon. Ceea ce Maya făcuse pentru tânărul
Faraon, face acum tânărul Evanghelist pentru unchiul său.

Paul, care fusese Faraonul Menoptah, lucra acum cu Barnaba, care fusese Moise, şi cu
Marcu, care fusese Aaron. Filip, care fusese Ramses II, tatăl lui Meneptah, făcea parte
dintre cei 12 Apostoli.

Paul şi Barnaba s-au întors în Antiohia, luând cu ei pe Ioan-Marcu, în vârstă, în acel


moment, de 26 de ani. (Faptele Apostolilor, CII: 25).

Unii teologi susţin că Petru a luat cu el şi Cupa ultimei Cine la plecarea spre Antiohia, în
anul 36 d.Ch. Nu e adevărat! El luase totuşi cu el Sfântul Giulgiu (mantaua lui Ilie), adus
din mormântul gol al lui Iisus.
Ioan-Marcu păstra Cupa, aceasta fiind a mamei sale, şi el o luase din Camera Înaltă,
îndată după Cină. Când a plecat în Antiohia, cu Paul şi Barnaba, a dus-o cu el. Cupa a
fost păstrată mulţi ani în acest oraş, unde a fost socotită o relicvă preţioasă de către toţi
misionarii acestei ţări.

Pe Barnaba, Paul şi Marcu, la plecarea din Antiohia, i-au condus "îngeri" sau "trimişi", ca
şi odinioară pe copiii lui Israel, care urmau "norul" călăuzitor. Ei au poposit mai întâi pe
insula Cipru, la 80 km de coasta Siriei. Ciprul era locul de naştere al lui Barnaba şi
creştinii acestui ţinut de origine iudeică au fost primii care au predicat Adevăratul Cuvânt
în Antiohia. Din acest motiv nu trebuie să pară ciudat că cei trei - conduşi de Barnaba -
hotărâseră ca drumul lor spre Asia Mică să treacă prin Cipru.

În timpul primelor lor experienţe misionare, cei trei au călătorit şi au conlucrat în mod
ideal. De la Paphos (Pafos), unde s-au îmbarcat, s-au îndreptat spre Pergam, în Pamfilia.
Dar Ioan-Marcu i-a părăsit, spre a se înapoia la Ierusalim. (Faptele Apostolilor, XIII:13).

Paphos se afla pe versantul vestic al Ciprului. Până la Pergam, situat pe coasta Asiei Mici,
erau 100 de mile marine, în linie dreaptă. Marcu nu fusese obligat să facă parte din acest
grup de misionari şi el fusese bine primit ca "Lucrător" al Domnului. De aceea, Paul nu
dorea să renunţe la Marcu, tânărul fiind util celor doi, mai vârstnici. El veghea la
aprovizionarea zilnică, pe când aceştia predicau şi răspândeau învăţătură. Ţinea şi un
jurnal de călătorie, unde însemna întâmplările de peste zi. Ca şi Paul, voia şi el să ajute pe
păgâni, să ducă Cuvântul lumii întregi.

Ioan-Marcu avea două naturi: una, aparentă, politicoasă şi strălucitoare. Cealaltă, profund
spirituală, se exteriorizase şi se dezvoltase graţie încrederii arătate de unchiul său,
Barnaba.

"Ioan " înseamnă "har" şi "milostenia Domnului", "dar de la Dumnezeu".

"Marcu" - "strălucitor", "politicos", "şlefuit", "lucitor".

Biblia nu ne spune pe nicăieri de ce Ioan-Marcu l-a părăsit pe Paul şi Barnaba la Pergam.


Unii spun că Marcu a "dezertat", fiindcă era un timid, îi era teamă şi nu era cu totul
câştigat Cauzei Evangheliei. Dar cel care parase lovitura de sabie în grădină pierzând un
deget nu fusese un timid. Cel rămas lângă Iisus, după ce toţi ceilalţi fugiseră, nu era un
fricos. Mai mult: era atât de fidel cauzei convertirii păgânilor, încât a renunţat pentru
totdeauna la numele de Ioan. A preferat numele roman, de "Marcus" - "Cel care a fost
însemnat". Iisus însuşi îl numise "Însemnatul". Pentru ce a luat el o asemenea decizie la
Pergam?

Noaptea, Marcu a auzit o Voce adresându-i- se şi a înţeles că era Maestrul Iisus. Vocea i-a
spus că îl aştepta o sarcină mai importantă la Ierusalim şi la Roma. "Marcu, Evanghelistul
Meu, mergi să-ţi regăseşti mama şi pregăteşte-te pentru misiunea pe care o ai împreună
cu Simion, care are nevoie de tine!"
Petru, care îi favoriza pe evrei, având încredere numai în ei, nu a vrut, la început, să le
permită păgânilor să facă parte din Biserică. Marcu îi va fi de mare ajutor lui Petru,
secondându-l. Era foarte instruit şi îi servea de secretar şi copist. El a tradus scrierile lui
Petru în greacă şi latină, ca păgânii să poată primi Cuvântul.

La prima lui călătorie ca misionar, alături de cei doi, Marcu crezuse că un om ca el, care
ştie mai multe limbi, va putea cel mai bine să-şi îndeplinească misiunea în mijlocul lumii
neiudaice. Vocea îi spusese, însă, că va avea de împlinit o sarcină cu mult mai importantă,
alături de Petru. Marcu 1-a căutat pe Paul şi i-a spus: "Drumul Damascului a fost pentru
tine un loc de hotărâre, Paul din Tars. A fost pentru tine marea hotărâre care ţi-a schimbat
total viaţa şi te-a adus până la lucrul pe care îl faci acum printre păgâni. La rândul meu,
pentru mine, acum, Pergam este un loc de răscruce în viaţă. Nu te însoţesc mai departe,
trebuie să plec imediat la Ierusalim". Aceste cuvinte l-au rănit adânc pe Paul, care nu
putea înţelege cum de îl părăseşte, acum, în cea de-a doua călătorie misionară a lor, în
care şi Barnaba îi părăsise. Deşi Marcu se rugase să-l ia cu ei, Barnaba nu fusese de acord
şi atunci Paul, care îl dorea de tovarăş pe Marcu, a trecut peste refuzul lui Barnaba, care
nu a mai venit cu ei. Rana despărţirii de Barnaba încă era proaspătă în sufletul lui Paul.
Mai apoi, au lucrat iarăşi împreună. Dar, de data aceasta, Paul plecase în Cipru numai cu
Marcu.

Paul îl luă pe Silas, atunci, şi plecară în Siria. Acest Silas fusese Natan, profetul din
timpul lui David, apoi preot al lui Aton, în vremea domniei lui Aknaton.

Marcu reflectă profund la adevăratul scop al vieţii sale, în timpul călătoriei spre Pergam.
Se afla încă pe corabie, când i-a vorbit Vocea. Când ancora a fost aruncată în portul
Pergam, el se hotărâse. Nu putea încă înţelege importanţa misiunii impuse de Iisus şi ale
cărei amănunte urma să le afle pe parcurs. Nu putea să-i explice nici lui Paul de ce era
atât de însemnată despărţirea lor. Şi acesta se simţi foarte mâhnit. Atunci, i-a spus lui
Paul: "Paul, prea-iubitul meu frate, am fost sfătuit de Duhul Sfânt să mă întorc la mine, la
Ierusalim. Acelaşi, care te-a îndemnat pe tine, o face acum şi cu mine şi trebuie să fac ce-
mi cere. Cu ani în urmă, Petru şi cu mine am fost martorii Învierii Lui. Şi, aşa cum tu L-ai
văzut învăluit în lumina orbitoare, mă poţi înţelege când îţi vorbesc despre toate acestea.
În dimineaţa aceea binecuvântată El mi-a spus că, aşa cum eram eu însemnat de sabia
soldatului, voi purta şi semnul Discului Solar de Aur, pe vecie, pe fruntea mea. Mi-a spus
să repet aceste cuvinte, într-un viitor apropiat, unui om pe care nu-l cunoşteam încă, dar
care va servi Cauza, după ce va fi izbit de o lumină strălucitoare. Acest om eşti tu, Paul,
iar semnul pe care îl port trebuie să mă ducă acum într-o altă ţară, spre o altă misiune. Tu,
dragul meu prieten, ai o mare misiune de îndeplinit faţă de copiii Tatălui, dar această
misiune nu este şi a mea. Lucrăm împreună, dar sarcina mea este de altă natură. Iisus are
nevoie de noi toţi şi vom merge acolo unde ne conduce El".

Atunci, cei trei s-au separat, Marcu întorcându-se la Ierusalim.

În 1910 d.Ch., în ruinele unei vechi catedrale, pe locul vechii Antiohii, s-a găsit un caliciu
conţinând o cupă, pe care unii au luat-o drept Cupa folosită de Iisus la Cină. Caliciul din
Antiohia are, desigur legătură cu Cupa Cinei, dar nu este Cupa originală. Cupa fusese
luată de Marcu, de pe masă, din dreptul locului pe care şezuse Iisus, la masa cea lungă
din Camera Înaltă. Cei doisprezece avuseseră cupe de argint, dar Iisus a cerut tânărului
Marcu să-i aducă o cupă modestă, de argilă!

Prin urmare, Marcu i-a dat o cupă din cele obişnuite. Simbolul acestei Cupe este clar.
Cupa făcută din pământ reprezintă Corpul lui Iisus, iar vinul - Sângele lui, care urma să
fie vărsat de Cruce. Ea mai simbolizează şi Pământul care avea să primească Sângele lui
Crist. Ea este, deci, simbolul adevăratului spirit sau adevărul credinţei. Marcu văzuse
Cupa strălucind în Camera Înaltă, slab luminată. O luase în camera sa, ca s-o pună în
siguranţă. Şi, în cei 14 ani care urmaseră de la Răstignire, el a păstrat-o şi a arătat-o din
când în când Discipolilor, care se arătau în Camera Înaltă din casa lui. Când a plecat în
Antiohia, cu Barnaba şi Paul, Marcu a luat cu Sine şi Cupa. Acolo, a încredinţat-o
Bisericii Antiohiei (fondată în anul 42 d.Ch.).

Ca şef al Apostolilor, Petru vizita principalele Biserici din lumea romană. În anul 50, el a
mers în Antiohia. Înainte, în anul 36, el adusese în acest oraş Giulgiul Sfânt, predându-l
credincioşilor. Dorea acum să readucă Cupa la Ierusalim, căci credincioşii acestui oraş
voiau să o aibă la ei.

Cupa, şi nu Crucea a fost cel mai mare simbol al creştinătăţii!

În anul 50, în Antiohia, Petru avea la el cupa de argint pe care o folosise el la Cină. A dat-
o lui Linus, artistul grec care a cizelat din argint superbul caliciu care conţinea Cupa de
argilă. Tocmai îl terminase şi-l aşezase în camera secretă a Bisericii din Antiohia. Linus l-
a condus acolo pe Petru şi în această cameră au înlocuit Cupa lui Iisus, cu aceea de argint
a lui Petru, identică în formă şi mărime. Fireşte, se potrivea perfect în acel caliciu!

Petru s-a întors la Ierusalim cu Cupa de lut, în acelaşi an întrunindu-se Consiliul. Cu toate
că Dumnezeu îi spusese lui Petru să primească pe păgâni în sânul Bisericii fără a fi
circumcişi, deşi atât Apostolii, cât şi Bătrânii erau convinşi că aşa este bine, totuşi o sectă
puternică de discipoli - Fariseii -recomandau contrariul. Fraţii din Antiohia începuseră o
campanie violentă contra păgânilor care fuseseră creştinaţi fără să fie circumcişi.

Biserica era sfâşiată de discordia acestui aspect. Totuşi, în timpul Conciliului, Apostolii
au exprimat ferm hotărârea că vechiul ritual nu era necesar, de acum, pentru păgânii care
voiau să se convertească.

Petru simţise că fraţii săi din Ierusalim erau neliniştiţi de situaţia din Antiohia şi a înţeles
că ei doreau revenirea Cupei la Ierusalim, ca să nu rămână în mâinile păgânilor creştinaţi
de curând. De aceea făcuse schimbul şi cea adevărată luase drumul Ierusalimului.

Douăzeci de ani după Răstignire, artistul grec Linus a făcut caliciul de argint care trebuie
să conţină Cupa Cinei. Acest Linus fusese Solomon, autorul Leilor şi al Tronului cu Lei.
Tot el - Rahotep, artistul autor al Tronului-Leu şi al măştii de Aur. "Linus" înseamnă
"asemănător Leului". Acelaşi Linus a fost, mai târziu, la Roma, prietenului lui Paul, care
a trimis salutările sale lui Timoteu. (A doua Epistolă către Timotei, IV: 21).
Timotei însuşi fusese Faraonul Smenkere, în timpul celei de-a 18-a Dinastii. Iar Meriten,
sora lui Tutankhamon şi a lui Smenkere, s-a reîncarnat în Lois, bunica lui Timotei. (A
doua Epistolă către Timotei, I: 5).

Linus s-a creştinat, după ce Biserica l-a însărcinat să facă receptaculul Cupei de argilă.
Acesta trebuia să fie din argint pur şi să aibă modelat pe el viţă de vie, ciorchini de
struguri şi păsări, servind ca ornamentaţii pentru figurile lui Iisus şi ale Apostolilor. Mâna
dreaptă a lui Iisus atingea un platou, pe care se aflau cinci pâini şi doi peşti. Exact
deasupra lui un porumbel, alături, un miel şi viţă de vie. Toate acestea reprezentau
Creştinismul. Au fost figuraţi însă numai zece Apostoli. În adevăr, Linus nu îi văzuse
personal pe cei 12 Apostoli, pentru a le cunoaşte trăsăturile chipurilor. Dar, pentru Iisus,
el a avut o viziune, în care El i-a apărut. Linus, foarte impresionat, s-a convertit atunci la
creştinism şi a isprăvit caliciul cu puţin timp înainte de venirea lui Petru în Antiohia, în
anul 50.d.Ch.

Cupa lui Petru, aşezată în locul Cupei de lut, era o cupă ce fusese mult folosită şi execuţia
ei, cizelarea mai ales, erau mediocre. Receptacolul însă, făurit de Linus, era splendid. Se
spune chiar că el este opera unui mare făurar din şcoala greacă a primului secol!

Linus reuşise să exprime perfect blândeţea, puterea şi măreţia figurii lui Iisus. Arta şi
stilul său nu au mai fost egalate niciodată în arta creştină. Figurile Apostolilor erau şi ele
izbutite. Caracterul lor frumos şi sufletul bogat al acestor oameni erau redate cu măiestrie
în metal. Pe acest caliciu, Iisus este reprezentat ca un bărbat frumos, cu părul tăiat după
moda romană. Nu poartă barbă, iar ochii îi sunt minunat de buni şi blânzi.

Acum câţiva ani, pe ţărmul mării Galileeii, cercetătorii au descoperit o statuie - o stelă -
din marmoră, de mărime naturală, care are o inscripţie: "Eu, Maria din Magdala, am pus
să se facă această statuie a lui Iisus Cristul, care a făcut atâta pentru mine, pentru ca
lumea să vadă cum arată El". Ei, bine, statuia acestuia este întrutotul asemănătoare cu
Iisus reprezentat pe caliciul din Antiohia!

Bineînţeles, Isus purta barbă în momentul Răstignirii, dar cea mai mare parte a vieţii sale
a purtat părul scurt şi nu avea barbă!

Cupa a rămas la Ierusalim până în anul 63 d.Ch. În acest an, Iosif din Arimateea, cu toate
că era membru în Sanhedrin, a aflat că s-a plănuit asasinarea lui, fiind un credincios
binecunoscut al lui Iisus. El era un armator bogat, care comercializa aramă în Marea
Britanie. Ca să se salveze şi a-şi continua opera, s-a îmbarcat pe unul din vasele sale, cu
destinaţie spre această ţară. Cu el au plecat atunci 12 oameni. A luat atunci cu sine şi
Cupa de argilă, dar nu şi caliciul de argint care a rămas mai departe în oraşul în care îl
făurise Linus şi care păstra, mai departe cupa de argint a lui Petru.

Iosif datora cea mai mare parte a bunurilor sale comerţului cu aramă. Singurele depozite
de. aramă şi plumb cunoscute de lumea antică erau cele din Mendip-Hills, la nord de
Gladstonebury (Anglia) şi numeroşi scriitori ai antichităţii menţionează că acest comerţ
era foarte important în lume. Minerii din Cornouailles cântă şi azi o melodie, pe
cuvintele: "Iosif era meşter tinichigiu".

Iisus fusese cu Iosif în Marea Britanie, pe când era copil, iar acum Iosif se întorcea pe
locurile umblate atunci de Iisus. El ducea cu el lancea care străpunsese coasta lui Iisus, pe
Cruce. Filip avea această lance şi-i ceruse lui Iosif să o ia cu el, împreună cu Cupa. Iosif a
păstrat cele două relicve sacre într-o cameră secretă şi, mai târziu, ele au fost ascunse într-
o criptă sub Mânăstirea din Gladstonebury.

De curând s-a descoperit un caliciu, care s-a numit "caliciul din Gladstonebury". Este o
piesă cizelată în Marea Britanie, pentru Cupa de argilă. Exact aşa cum cizelase Linus pe
cel din Antiohia.

Iosif a murit la Gladstonebury şi a fost îngropat acolo. Mormântul său a fost descoperit,
dar lucrul nu a fost dat publicităţii, dat fiind uriaşa lui însemnătate. Cupa a dispărut mai
târziu din mânăstire, căci a fost preluată într-o altă dimensiune spaţio-temporală! Va apare
şi aceasta, pe Pământ, în curând!

Prin urmare, caliciul din Antiohia este autentic în măsura în care a conţinut cândva Cupa
lui Iisus, dar nu a păstrat-o, pentru că acest lucru s-a petrecut cu cel din Marea Britanie.

Evenimentele care au avut loc la Roma, după acest moment, sunt prea numeroase spre a
ne ocupa de ele în cartea de faţă, dar le voi aborda în lucrarea mea viitoare, "Mantaua de
Aur".

Între timp, Marcu a plecat la Roma, să lucreze împreună cu Petru, servindu-i acestuia
drept secretar.

Faraonii din vechime, ca şi cei care făceau parte din "Confreria Binelui", trăiau acum sub
înfăţişarea unor oameni umili. În timpurile de demult ei se încarnaseră în conducători de
ţări şi popoare, dar în momentul venirii lui Iisus, poziţia lor era schimbată! Fuseseră
persecutaţi şi pe când erau faraoni, şi erau şi acum! Conducătorii din epocile acelea nu au
fost, aşadar, lucrători cuprinşi în Plan, ci spirite terestre, care au guvernat din clipa în care
Planul cu Aknaton eşuase. Lumea a fost, un timp, lăsată pradă forţelor negative, ca
oamenii să ajungă să caute, din nou, CEA MAI MARE LUMINA!

Marcu şi-a scris Evanghelia pe când se afla la Roma, la cererea creştinilor de acolo, care
doreau să aibă scrisă amintirea Cuvântului.

Evanghelia lui a fost prima din cele patru.

Petru, pe vremea când predica la Roma, cu Marcu, a scris prima sa Epistolă. "Biserica
care este în Babilon (Roma), aleasă ca şi voi, vă salută, ca şi Marcu, fiul meu". (Prima
Epistolă a lui Petru, V: 13).

Marcu a fondat Biserica din Alexandria (cea coptă).


Unii teologi cred că aceasta s-a petrecut între 41 şi 44 d.Ch., în timpul domniei lui
Claudius (după Cronica lui Eusebius). Este inexact, căci Marcu se afla, în 44, cu Barnaba
şi Paul, în drum spre Antiohia. Noul Testament nu spune ce a făcut Marcu între anii 50 şi
60. Este perioada în care a colindat întâi în Egipt, apoi la Roma. Marcu fusese numit
Episcop al Alexandriei de către Petru şi, cât a stat acolo, s-a dus de mai multe ori în
regiunea vecină cu Marea Piramidă şi Sfinxul. În altă încarnare el fusese Tutankhamon,
în căutarea manuscriselor pe care le redactase. El mai fusese şi Simmias (grecul), şi acela
căutând fără succes manuscrisele, pe când urma cursurile lui Filolaus (Filos), la Teba.

Marcu a pătruns în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI, de sub Sfinx, în Templul


subteran, şi a ajuns în camerele secrete din interiorul Marii Piramide. A luat cu acel prilej
anumite manuscrise şi tăbliţe pe care le-a adus la Alexandria.

Pentru ce a luat el toate acestea? Pentru a revela comunităţii din Alexandria cunoştinţele
pe care ele le conţineau; adică celor care erau în Lumină şi care o serveau! Venise
momentul pentru revelarea acestei cunoaşteri.

Clerul lui Amon purta, în continuare, un "război sfânt" împotriva tuturor acelor care îl
slujeau pe Aton, Dumnezeul Unic.

Preoţii forţelor negative aflaseră că Marcu a descoperit -într-un fel sau altul - anumite
scrieri antice. Ei nu-l puteau lăsa să divulge secretul. De aceea, în timp ce acesta se afla în
meditaţie într-o zi, a fost atacat, scos afară din Biserică şi târât pe străzile Alexandriei,
apoi aruncat în închisoare.

În noaptea aceea, în închisoarea în care fusese dus, i-a apărut Iisus, care l-a îmbărbătat. A
doua zi, represaliile din ajun s-au repetat cu violenţă şi Marcu a murit, întâlnindu-şi,
astfel, Maestrul.

Urmaşul lui a fost Anianus; cunoştea secretul manuscriselor, dar nu ştia de unde
proveneau. Aceste tăbliţe fuseseră îngropate odată cu Marcu, într-o criptă secretă,
aproape de Biserică.

Marcu a murit în anul 62 sau 63 d.Ch., cum spune Sfântul Ieronim. El nu putea fi mort
atunci, deoarece A doua Epistolă către Timotei (IV: 11) vorbeşte de el ca despre un om
viu! El se afla alături de Paul, când acesta a fost martirizat, în anul 67. Deci, nu putea fi
mort în 62-63. A fost târât pe străzile Alexandriei, de către preoţii lui Amon, în timpul
sărbătorii păgâne a idolului Serapis. Acestea se petreceau la 24 aprilie, în 70. Şi a murit a
doua zi, pe 25 aprilie, în 70 d.Ch.

Petru şi Pavel au fost martirizaţi în aceeaşi zi, în timpul persecuţiilor lui Nero, pe 29
iunie, anul 67 d.Ch. Paul a fost decapitat în afara zidurilor Romei, pe drumul către Ostia.
El fusese în Spania, dar nu rămăsese multă vreme acolo, ci se întorsese la Roma, pentru a
lucra cu fraţii săi. Vechile neînţelegeri dintre Marcu şi Paul erau acum uitate, căci Paul
aflase de ce îl părăsise tânărul Evanghelist la Pergam. Paul fusese iniţiat în
Misterele Antice, căci în prima sa Epistolă către Corinteni se autointitulează "Maestru
arhitect" (adept).

Din Roma, el a scris A Doua Epistolă către Timotei:

"Căci eu am făcut deja libaţia şi timpul plecării mele a venit. Am purtat lupta cea bună,
mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa". (A Doua Epistolă către Timotei, IV: 6-7).

Paul îi cere lui Timotei să vină la el cât mai curând posibil. El, Petru, era singur cu Luca,
de când era hărţuit de Nero, iar Marcu fusese însărcinat cu o misiune evanghelică care îl
ţinea, pentru moment, departe de Roma.

"Numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, căci el este preţios, în misiunea
mea". (A 2-a Epistolă către Timotei, IV: 11).

Luca, medicul, fusese Sinuhe - medicul de la curtea lui Aknaton, apoi a devenit profetul
Ieremia. Timotei l-a întâlnit deci pe Marcu, şi i-a transmis mesajul primit de la Paul, din
Roma. Ştia că situaţia era critică, în ce-i privea pe Paul şi Petru, de când Nero organiza
"băile de sânge" zilnice, pentru satisfacţia sa dementă. Timotei şi Marcu au ajuns la
Roma, cu câteva zile înainte de moartea lui Petru şi a lui Paul.

Am vorbit deja despre cei patru zei egipteni ai morţii: Câinele (sau Şacalul), Maimuţa,
Omul şi Vulturul. Aceştia corespund simbolurilor celor 4 Evanghelişti:

Matei Om (înger)

Marcu Leu

Luca Taur (Viţel, Bou)

Ioan Vultur

Aceste patru "Animale vii" se regăsesc în majoritatea perioadelor artistice, în Egipt, în


Asiria şi în Israel. Ezechiel a vorbit de ele, a făcut-o şi Ioan, la Patmos. Aceste patru
"creaturi" reprezintă, prin cei patru Evanghelişti, patru aspecte ale lui Iisus.

Matei este reprezentat ca un om înaripat sau un înger, pentru că şi-a început Evanghelia
amintind ascendenţa lui Crist şi fiindcă a insistat în scrierile lui asupra naturii umane a lui
Iisus, mai mult decât asupra celei divine.

Marcu este simbolizat de Leu, pentru că a insistat îndeosebi pe învierea lui Iisus (sau
noua Naştere) şi pentru că, în Evanghelia sa, pune accentul pe demnitatea regală a lui
Iisus şi pe forţa acestuia, aşa cum ea s-a manifestat prin învierea din Morţi. Evanghelia
lui începe cu misiunea lui Ioan Botezătorul. "Vocea celui care a strigat în deşert" este
reprezentată printr-un Leu, ale cărui răgete răsună în deşert şi în locurile sălbatice.
Luca este reprezentat prin Taur (Viţel) deoarece, în Evanghelia sa, a insistat mai ales
asupra Preoţiei lui Iisus şi a jertfei Sale.

Ioan este Vulturul pentru că, asemenea unui vultur, se înalţă pe aripi puternice, sus, spre
ceruri. Ioan s-a ridicat prin "spiritul său" în sferele cele mai înalte, pentru a contempla
natura divină a lui Iisus şi a aduce pe pământ revelaţia Misterelor sublime.

Cei patru Evanghelişti reprezintă, astfel, cele patru aspecte

ale lui Iisus:

Matei Încarnarea

Marcu Învierea

Luca Patimile (Crucificarea)

Ioan Înălţarea

Petru ştia că scopul încarnării sale prezente fusese împlinit. El a fost dus în faţa lui Nero
ca şef al Apostolilor. A fost răstignit cu capul în jos, în grădinile lui Nero, pe Vatican.
Când a fost condamnat la răstignire, a spus:

"Nu sunt demn să mor la fel cu Domnul meu! Îndeplineşte-mi ultima dorinţă, Nero: să fiu
aşezat cu capul în jos pe cruce!"

În ultimele clipe ale agoniei sale pe cruce, Marcu şi Linus s-au apropiat de marele
Apostol, care le-a murmurat:

"Marcu, fiul meu, întoarce-te în Alexandria, fraţii noştri au nevoie de tine..."

"Linus, discipolul meu drag, tu trebuie să iei locul meu la Roma. Să îndrumi poporul
Domnului spre Credinţă!

Paul din Tars va fi cu mine în această noapte, când ne vom întâlni cu Domnul nostru!"

Un soldat a aprins rugul la picioarele crucii pe care era ţintuit Petru, iar Marcu şi Linus s-
au retras. Atunci, ei au observat un corp strălucind în lumină, staţionând în apropierea lui
Petru care ardea... Acesta era corpul spiritual al lui Paul, care părăsise corpul material al
aceluia, pentru a fi alături de Petru! Astfel, Marcu a asistat la ultimele clipe ale lui Simon
Petru. Scena aceasta mai avusese loc între aceste două entităţi. Întâi la Aketaton, apoi
într-o închisoare, şi acum, în grădinile lui Nero!

Marcu, fiind Tutankhamon, l-a văzut murind pe Aknaton, care fusese încarnarea lui Petru.
Apoi tot el, fostul Tutankhamon, devenit Simmias, l-a privit pe Socrate murind otrăvit.
Acum Marcu (fost Tutankhamon şi Simmias) asista la martiriul lui Petru (care fusese
Aknaton şi Socrate).

Comunitatea din Roma a fost profund îndurerată de moartea simultană a lui Petru şi
Pavel. Cum va mai putea, oare, supravieţui opera fără aceşti conducători?

Credincioşii au crezut că era sfârşitul Cauzei. Şi Lucrătorii, care încercaseră aceleaşi


sentimente la moartea lui Aknaton, în Egipt, gândeau acum că totul e pierdut!

Paul murise prin decapitare, aproape de Roma, într-un loc numit Aquae Salvae (azi "Trei
Fântâni" - Tre Fontane), la est de Cale d'Ostia. El s-a întâlnit în moarte cu fratele său, la
sfârşitul domniei lui Nero, anul 67 d.Ch.

În anul următor, la 6 iulie 68, crudul Nero a fugit din Roma şi s-a sinucis.

Marcu şi Linus au descris sfârşitul lui Petru şi al lui Paul. Povestirile acestea, împreună
cu alte scrieri, au fost depuse într-un mormânt vechi, în afara Romei. Manuscrisele au
fost aşezate sub o piatră mare, într-un beci care servea ca mormânt.

La intrare a fost schiţat, în grabă, un semn. În curând, mormântul va fi scos la iveală în


urma unui cutremur, iar atunci manuscrisele lui Marcu şi Linus vor fi revelate.

Câtăva vreme, trupurile lui Petru şi Paul au fost lăsate într-un cavou din Via Apia.
(Appiana).

Tunica (Mantaua) purtată de Iisus în ziua Răstignirii fusese păstrată de un soldat roman,
după ce hainele lui Iisus au fost trase la sorţi, pe Golgota (Matei, XXVII: 35). Acest
soldat roman, imediat după înălţarea lui Iisus s-a creştinat, şi a dat mai târziu această
Tunică lui Paul, pentru a fi în siguranţă. Paul vorbeşte de ea, în A 2-a Epistolă către
Timotei: "Venind, adu Tunica pe care am lăsat-o în Tars, la Carpos, şi să aduci şi cărţile
mele şi mai ales pergamentele". (A 2-a Epistolă către Timotei, IV: 13).

Paul putea să-şi procure oricând orice haină de la Roma. De ce să fi avut el nevoie să-i
aducă Timotei tocmai acest veşmânt, dintr-o călătorie atât de lungă?

Răspunsul e simplu: nu era o "haină" obişnuită!

Tunica lui Iisus fusese lăsată la Carpos şi Paul voia ca Timotei să o aducă, atunci când va
veni la Roma cu Marcu. El cere şi cărţi, dar insistă în mod special asupra
"pergamentelor"!

Cărţile trebuie să fi conţinut cunoştinţe larg răspândite, însă termenul de "pergamente"


sugerează manuscrise secrete şi mărturia despre lucrul fraţilor, consemnată în scris!
După ce Tunica a fost adusă de Timotei la Roma, ea a fost dată lui Linus, care a păstrat-o
cu sfinţenie toată viaţa! "Pergamentele" erau o parte din scrieri, pe care Linus le-a plasat
în beciul-mormânt alături de descrierea-relatare a morţii lui Petru şi a lui Paul.

Petru a vrut ca Linus să-i preia responsabilităţile, la Roma. De aceea, Tunica a fost
transmisă fiecăruia dintre cei ce s-au succedat lui Linus, timp de generaţii. În zilele
noastre, Tunica se află în cavoul subteran ascuns adânc sub Bazilica Sf. Petru, de la
Roma.

Timp de mai multe secole după înălţarea lui Iisus, "Confreria Binelui" s-a reîncarnat
periodic, fără încetare. Membrii ei au fost uneori menţionaţi în istorie, dar, de multe ori,
au fost uitaţi!

Legea adusă de Moise fusese doar un "interludiu", pentru a aştepta momentul în care
omenirea va fi pregătită să primească o Revelaţie completă.

Era momentul ideal ca Iisus să vină, pentru a ÎMPLINI CUVÂNTUL!

"Şi noi, în timpul copilăriei noastre, eram supuşi elementelor (principiilor) lumii; dar
când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu şi-a trimis fiul, născut din femeie, născut sub
Lege, pentru ca să răscumpere pe cei supuşi Legii, ca să dobândim Învierea. Şi dovada că
sunteţi fii, este că Dumnezeu ne-a trimis în suflet Duhul Fiului Său, care strigă Ava, adică
Tatăl! Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu".
(Epistolă către Galateeni, IV: 3-7).

"Copiii lui Dumnezeu", în timpul "supunerii lor", în Egipt, zăriseră, pentru scurt timp,
Cea Mai Mare Lumină, pe timpul domniei lui Aknaton.

A venit apoi Legea, care a servit Planul său, după care omul trebuie să fie salvat.

Apoi a venit Timpul Plenar, când omul a fost primit - nu ca sclav - ci ca Fiu al Tatălui
Ceresc, el însuşi, graţie împlinirii Cuvântului.

Timp de milenii, cât a durat această perioadă de încercări, membrii "Confreriei Binelui"
au slujit fără încetare Cauza. Cu toate opreliştile, forţa lor nu s-a stins, ci dimpotrivă, ea a
crescut proporţional cu munca lor.

"El dă putere celui obosit, întăreşte pe cel slăbit. Tinerii obosesc şi se plictisesc, se
întâmplă celor tineri să şovăie. Dar cei ce speră în Iahve, îşi vor reînnoi forţele, vor
căpăta aripi, ca vulturii. Ei aleargă fără şovăială şi fără odihnă". (Isaia, XL: 29-31).

Este adevărat: a dat aripi ca vulturilor unora dintre aceşti Lucrători în Lumină, când au
fost luaţi spre alte dimensiuni spaţio-temporale. Isaia - care a fost, mai târziu, Ioan cel
Iubit -a spus Adevărul. Cei care primesc împlinirea revelată prin Isus nu vor obosi
niciodată, nici nu vor fi delăsători.
Cuvântul a fost PREGĂTIT, el a fost REVELAT umanităţii, apoi a fost ÎMPLINIT.

Acum, el trebuia să fie DESCOPERIT.

DESCOPERIREA

Cuvântul a fost descoperit

Mii de manuscrise, cele mai preţioase din lume, provenind din toate ţările antichităţii -
papirusuri, pergamente, ceară şi hârtie velină, tablete de piatră, de lemn şi de lut ars,
pergamente de piele de viţel - au fost depozitate în construcţii speciale din Biblioteca din
Alexandria.

Iulius Cezar a ordonat ca flota s-o incendieze, în port, în anul 51 d.Ch. Acest incendiu a
provocat distrugerea a numeroase încăperi şi pierderea unor manuscrise de valoare,
aducând, prin aceasta, EPOCA de TENEBRE, de întuneric, pe pământ!

Totuşi, manuscrisele care conţineau cunoştinţele cele mai importante au fost salvate şi
duse în camerele secrete ale Sfinxului şi Marii Piramide, de către iniţiaţii Şcolilor de
Iniţiere.

Când Cezar a incendiat flota, au trecut mai multe ore până ce focul de la corăbii să se
extindă la primele clădiri ale Bibliotecii. Bibliotecarii, ajutaţi de sclavi, au reuşit să
salveze documentele cele mai importante şi cele mai sacre ale Bibliotecii. Ele se găsesc
acum, adânc îngropate, în LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI.

În 389 d.Ch. Edictul lui Teodosie a provocat distrugerea a ceea ce mai rămăsese din
Bibliotecă. Forţele negative fidele lui Amon încercau prin orice mijloc să şteargă de pe
faţa lumii credinţa în Aton. În perioadele când aceste forţe erau foarte puternice, Marile
Secrete ale Luminii au fost îngropate şi ascunse, un timp. Ele nu s-au pierdut niciodată, ci
numai ascunse, pentru a aştepta momentul când omul va avea din nou nevoie de ele.

Adoratorii lui Amon au încercat să şteargă amintirea lui Aknaton şi a operei sale în Egipt,
ei au încercat cu şi mai multă tărie ca generaţiile viitoare să nu afle Adevărul despre Iisus.
De fapt, sperau ca omul să nu afle nimic de existenţa însăşi a lui Iisus.

"Confreria Binelui" s-a reîncarnat în toată perioada Erei Tenebrelor, şi membrii ei au


devenit Reformatori, preoţi şi conducători de popoare, predicând Adevărul. Marii şefi
religioşi erau necesari pentru a salva umanitatea de influenţa cultului lui Amon şi de a o
înălţa spre Adevăr.

În Egipt, după ce preoţii lui Amon au înlăturat pe Aton, lucrurile erau diferite. Cum ei nu
se puteau opune la modul de viaţă al creştinilor, deciseseră să creeze o religie de stat, pe
care să o conducă, bineînţeles, ei înşişi.
Astfel, preoţii lui Amon deveniră preoţii Crucii. Ei scoaseră învăţăturile sacre, doctrina
reîncarnării, revelată de Iisus şi de Apostoli, dându-şi seama că, dacă omul află că are
putinţa de a se ridica deasupra slăbiciunilor sale, graţie mai multor încarnări, şi să intre în
"Împărăţie" (Rai), ei nu vor mai putea menţine controlul asupra lui.

În credinţa instaurată de ei, trebuia să te rogi în Iisus cel viu care a înviat, dar, în realitate,
prin aceasta îl răstigneau din nou pe crucea pătată de sânge. Au smuls din inima omului
amintirea acestei cruci şi semnificaţia ei, şi o atârnară în jurul gâtului lor gras şi lac de
sudoare. Deşi Iisus a spus că omul nu are nevoie de nici un intermediar pentru a se adresa
Tatălui Ceresc, preoţii cu lungi vestminte, fâlfâitoare, ai lui Amon, s-au erijat în interme-
diari între Dumnezeu şi om.

Dar, Lucrătorii pentru Marele Plan al Luminii vor reuşi să aducă Lumina!

Iisus a spus: "Păziţi-vă de cei cărora le place să meargă în haine lungi, cărora le place să
primească saluturi în pieţele publice, să ocupe primele scaune în sinagogi şi primele
divane la ospeţe, şi care devorează bunurile văduviei, prefăcându-se că fac rugăciuni;
aceştia vor fi aspru pedepsiţi". (Luca, XX: 46,47 şi Marcu, XXI: 38,40; Luca, XI; Matei
XXIII: 57).

Când Iisus vorbeşte de "farisei şi scribi", face aluzie la adoratorii lui Amon, ipocriţii de
atunci şi de totdeauna!

După cum am mai spus, membrii "Confreriei Binelui" s-au reîncarnat în mari conducători
de popoare ai Egiptului; în timpul epocii de mare putere a Romei, mai târziu, ei au fost
oameni simpli, care au instruit poporul. În timpul Erei Tenebrelor, ei au fost mari
reformatori şi mari conducători.

Astăzi, în secolul XX, ei trăiesc din nou ca umili lucrători.

Împăraţii antici romani sunt aşezaţi din nou pe tronurile lumii!

Planul a respectat întotdeauna schema, care se repetă de nenumărate ori:

Întâi - domnia tenebrelor, apoi - venirea Luminii, un oarecare timp, apoi - întoarcerea
întunericului...

Apostolul Filip a venit pe pământ şi a fost Arthur, rege al Marii Britanii (care nu a fost
aşa de faimos cum se crede). El era Şeful Cavalerilor Mesei Rotunde (aprox. anul 500
d.Ch.). În acea epocă, Barnabe s-a reîncarnat şi a devenit Merlin - marele vrăjitor,
magician şi profet. Tiyi, soţia lui Amenhotep III, a devenit Genoveva, soţia lui Arthur.

Regăsim relaţia soţ-soţie care îi unea pe Amenhotep III cu Tiyi, repetându-se la cuplul
Arthur - Genoveva.

La Curtea lui Amenhotep III, Merlin a fost Maya, apoi s-a încarnat ca Moise şi Barnabe.
În unele momente ale vieţii sale evanghelice, Marcu a fost trimis de Petru pe coastele de
est ale Adriaticei. El era însoţit de prietenul său Hermagoras (fost Genubat - fiul lui
Hadad, apoi a fost fiul mort mic al lui Tutankhamon, apoi a fost Cebes, care asistase la
moartea lui Socrate).

Marcu a fost Merk, conducătorul Navelor de Lumină venite pe continentul Mu. Numele
Hermagoras înseamnă "fiu al lui Mercur" - ei fuseseră, efectiv, tată şi fiu: Hadad şi
Genubat; apoi Tutankhamon şi micul lui copil şi, în fine, tată şi fiu în mai multe
reîncarnări!

Marcu şi Hermagoras au sosit în Aquileia, care era un port maritim înfloritor şi oraşul
reşedinţă de odihnă preferat de împăraţii romani. Era supranumit "a doua Romă".

Petru l-a numit pe Hermagoras Episcop de Aquileia. Când Marc a părăsit portul, corabia
sa a fost prinsă de furtună şi aruncată spre sud-vest, printre insulele lagunei. Corabia a
eşuat pe una din ele, unde azi se ridică biserica San Francisco della Vigna. Acolo, când el
se odihnea pe corabie, aşteptând refluxul, a avut viziunea învăţătorului Iisus, care îi
spunea: "Pax tibi Marce Evanghelista Meus" (Pace ţie Marc, evanghelistul Meu). "Un
oraş mare va fi clădit în acest loc, în onoarea ta".

S-au scurs patru secole şi profeţia lui Iisus s-a împlinit, parţial, atunci când Goţii şi
Vandalii, apoi Hunii conduşi de Atila, au ars oraşul Aquileia Altinium şi alte oraşe ale
continentului, forţând pe oameni să meargă în insulele lagunei. Şi acolo, ei au fondat
marele oraş Veneţia.

Alte patru secole trecură şi profeţia se împlini complet, atunci când oraşul Veneţia a fost
consacrat SFÂNTULUI MARCU!

În timpul perioadei de Descoperire, corpul Sf. Marcu a fost adus pe locul unde, într-o
vreme anterioară, el lucrase - oraşul Veneţia!

După martirajul de la Alexandria, a fost înmormântat lângă prima biserică, având alături
tabletele scrierilor secrete pe care le găsise în Marea Piramidă şi în Templul de sub Sfinx.

În anul 829, au sosit la Alexandria doi căpitani veneţieni -Tribunus de Malamocca şi


Rustius de Torcello - trimişi ai Dogelui Veneţiei, Giustiniano Participazio, pentru a lua
corpul şi scrierile lui Marcu şi a le aduce la Veneţia. Mahomedanii, dar mai ales adoratorii
lui Amon, erau atunci ocupaţi cu distrugerea bisericii unde era înmormântat Sf. Marcu.
Erau demontate coloanele de marmură şi plăcile pentru a se construi noi temple. Dogele
şi-a amintit profeţia care spunea că, într-o zi, numele lui Marcu va fi legat de Veneţia.
Atunci a decis trimiterea celor doi căpitani, pentru a prelua corpul şi manuscrisele
îngropate odată cu el.

Cei doi marinari s-au dus să-l întâlnească pe preotul Theodorus şi pe călugărul
Stauracius, care era paznicul vechii biserici. Stauracius i-a dus la cripta secretă, cu
sarcofagul lui Marcu. Călugărul ştia că scrierile trebuie duse departe de Alexandria, căci
preoţii lui Amon căutau în zadar scrierile, dărâmând biserica piatră cu piatră. Stauracius
şi cei doi căpitani au luat corpul şi manuscrisele, dar nu ştiau cum să le ducă până la
corabie, fără să fie văzuţi. Călugărul avu atunci o idee. Puseră într-un paner mare
preţioasa încărcătură şi deasupra aşezară carne de porc! Ofiţerii vămii, mahomedani cu
turban, s-au dat la o parte dezgustaţi şi dispreţuitori faţă de acest coş, plin cu carne de
porc, animal impur pentru ei. În final, corpul fu învelit într-o pânză mare, albă, şi fu
ridicat, pentru mai multă siguranţă, în vârful catargului, fixat cu un cârlig. Corabia putea
fi uşor zărită, din cauza marilor ei pânze albe şi a unei cruci roşii, trasate pe una din vele.

Marcu a fost Sf. Gheorghe, în jurul anului 303 d.Ch., iar simbolul Sfântului Gheorghe
este Crucea Roşie!

Pe corabie, deci, în 829 d.Ch., se pusese o mare Cruce Roşie, pentru a indica prezenţa
corpului lui Marcu şi a manuscriselor antice.

Lucrătorii nu ignorau faptul că Marcu a fost Sf. Gheorghe şi au folosit acest simbol,
ştiind că el va fi recunoscut de toţi "studenţii în mistere", din toate ţările.

Marcu ajunse, în fine, la Veneţia, unde Iisus îi spusese că "un mare oraş va fi construit în
onoarea ta". Stauracius a călătorit cu acea corabie şi la Veneţia a primit titlul de "stareţ" al
Bisericii Sf. Marcu.

Dogele de atunci era, în realitate, Marcu însuşi.

El, care descoperise în Egipt scrierile secrete, pe care le redactase el însuşi, pe când era
Tutankhamon. El era acela care trebuia să vegheze ca documentele să fie plasate într-o
ascunzătoare sigură. Acesta era scopul prezentei sale încarnări. Şi era potrivit să-şi
primească, sub înfăţişarea dogelui, propriul corp - al lui Marc - spre a fi îngropat,
împreună cu scrierile sale!

Toate acestea fură depuse trei ani mai târziu, în camerele secrete ale Bisericii Sf. Marcu,
construită special pentru a primi aceste relicve. Dogele a supravegheat toată operaţia şi
profeţia s-a împlinit cu acest prilej întrutotul. Dogele a găsit pe corpul lui Marcu un inel.
Era inelul pe care Petru îl pusese pe degetul evanghelistului, când l-a numit Episcop de
Alexandria. Dogele, care ştia că el a fost Marcu şi că are datoria să protejeze tabletele, a
luat inelul şi şi l-a trecut în propriul lui deget.

Construcţia bisericii, începută în 830, a fost terminată în 834. Sub biserică, plasată în
Piaţa San Marco, se găsesc încă, în zilele noastre, manuscrisele anticei Dinastii a 18-a a
Egiptului, aşteptând momentul în care vor fi aduse la lumină. Iar, dominând piaţa şi
biserica, veghează Leul Sfântului Marcu - care, în chip simbolic, este înaripat. Semn
potrivit pentru noile LĂCAŞURI SECRETE ALE LEULUI.

Marele continent al Americii de Nord, care a cunoscut în vechime civilizaţia foarte


avansată a Continentului Mu şi a Atlantidei, şi care a suferit mai apoi o cădere culturală
timp de o mie de ani, este brusc Patria-Mamă a numeroaselor naţiuni indiene. Legendele
tuturor triburilor indiene sunt pline de poveşti care istorisesc cum au ajuns în cele din
urmă pe suprafaţa pământului, unde au observat că ţara era plină de nămol şi de bălţi.
Atunci au înţeles că un mare ocean acoperise cândva această regiune, înainte de sosirea
lor. Antropologii au încercat să ascundă aceste legende, care povestesc că poporul indian
a ieşit din sânul (din matricea) Ţării-mamă, pentru a trăi la suprafaţa ei. Ei explică aceste
mituri spunând că indienii -ignoranţi şi superstiţioşi şi primitivi din America - văd grâul şi
plantele ieşite din pământ şi crescând sub acţiunea Soarelui care încălzeşte Pământul şi,
din acest motiv insinuează că ei înşişi ar fi ieşit, tot în acest fel, din Pământul-Mamă.
Povestea ar putea fi adevărată, nu numai din punct de vedere "simbolic".

Antropologii, istoricii şi alţi cercetători vor descoperi că "miturile", "legendele" celor


"primitivi" şi "superstiţioşi" nu sunt nici mituri, nici produse ale imaginaţiei unor sălbatici
ignoranţi. La originea tuturor acestor relatări legendare a stat un fapt real.

Indienii din America de Nord au ieşit din cavernele subterane, pentru a reveni la viaţă, ca
înainte la suprafaţă.

Cataclismele care au înghiţit Mu şi Atlantida, ca şi efectele dăunătoare intense ale


bombardamentelor razelor cosmice, au obligat pe cei scăpaţi teferi din catastrofe,
numeroase triburi indiene, să se refugieze sub pământ.

Din aceste motive, un continent atât de mare n-a fost tulburat de civilizaţie până în timpul
lui Cristofor Columb (1492 d.Ch.). El trebuia să servească drept leagăn al unei rase de
oameni.

Totuşi, în America există şi Lăcaşuri secrete ale leului!

Tabletele antice de teleonium se găsesc şi acum în regiunea de sud-vest a ţării, iar


"oamenii sălbatici" ai "pădurii" (Indienii) au moştenit o fabuloasă comoară de scrieri, pe
care o vor reda umanităţii, atunci când omul va avea nevoie de Adevăr.

Omul alb ar fi putut să înveţe multe lucruri de la omul roşu, ar avea ce învăţa şi azi dacă
ar sta să-l asculte, dar, desigur că el nu-l va asculta, căci e orbit de orgoliul propriei sale
importanţe pe scena lumii. Dar, cine e mai sălbatic: cel ce-şi omoară semenul cu arcul cu
săgeţi sau cel care nimiceşte mii de fiinţe omeneşti într-o secundă, cu super-arme.
Singurul domeniu în care omul modem se dovedeşte foarte avansat este cel al distrugerii
masive a semenilor săi şi a tuturor valorilor care au existat vreodată pe pământ...

Planeta durerilor - întunecată - planeta roşie.

"Confreria Binelui" s-a încarnat în America de Nord între 1100-1300. Scopul acestor
încarnări era să descopere din nou LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI şi a le
proteja, după ce se va asigura că nimic rău nu s-a întâmplat în decursul secolelor, de când
au fost depuse spre păstrare, pentru a fi revelate omului modem, care îşi va face apariţia
în curând, cu viitoarea revoluţie industrială! În regiunea de sud-vest a Americii se găsesc
trei zone care fac parte, la origine, din cele 7 oraşe sfinte ale Cibolei. Aceste regiuni sunt:
Mesa Verde, Montezuma şi Casa Grande.

Unele dintre ele au fost devastate şi jefuite de spaniolii veniţi în sec. XVI. Ele fuseseră
construite cu cărămizi de pământ, şi nu de aur, cum crezuseră spaniolii. Fabulosasa
"comoară" de care auziseră spaniolii, era aluzie la tablele provenind din timpuri vechi,
care se găseau în caverne secrete, aproape de marile construcţii ale indienilor Pueblos.
Aceste trei centre de civilizaţie indiană au cunoscut o mare trezire religioasă şi deveniseră
"Mecca" triburilor indiene din America de Nord. Aceleaşi entităţi, care au trăit în Sud-
Vest când acea regiune se numea Ţara Telos, au revenit acum şi au fost preoţi mari ai
omului roşu.

"Navele de Lumină" au venit din planetele vecine, cum mai făcuseră cu mii de ani
înainte, când au venit să conducă Exodul, în afara Continentului Mu, condamnat.

Între 1200 şi 1250 ei au venit pentru alte motive. Ei nu au mai adus de data aceasta pe
nimeni, pentru că un Exod nu mai era necesar. Veneau pentru a observa regiunea care
suferise mari schimbări naturale, cu multe mii de ani înainte, când

scrierile au fost plasate în şi pe pământ. Tabletele de teleonium au fost depuse în caverne,


în temple subterane şi chiar în vasele spaţiale, îngropate în pământ

Şefii indieni şi popoarele lor au fost vizitaţi de fraţii lor veniţi din spaţiu, şi din aceste
întâlniri s-au născut repede legende despre "zeii cu părul blond veniţi din Cer".
Semnificaţia lor exactă a fost uitată treptat, pentru că legendele erau transmise prin viu
grai, din generaţie în generaţie.

Actualii indieni din Sud-Vest cred că "zeii din Cer" şi "Zeii Soarelui" vor veni în curând
şi că-i vor lua cu ei.

Entitatea care a fost Moise revine în regiunea unde a fost altădată Prinţul Domnitor al
Lemuriei; a venit cu numele Pueblo Indianul, dar venea din marile centre de civilizaţie
din Mexic. Aceea care fusese Doamna Soarelui va reveni, de asemenea, ca bărbat, ca şi
fratele indianului venit din sud. Ei au sosit la Motezuma şi au profetizat numeroşi ani,
anunţând triburile că o mare navă a "Soarelui" va sosi în viitor. Apoi au plecat la Mesa
Verde.

Această regiune din America - Arizona de azi - este cunoscută azi de indieni ca "Ţara
poporului Soarelui" sau "Ţara Leului". Cuvântul "Arizona" exprimă acest înţeles, căci
"ari" în ebraică înseamnă "leu adult".

Merk, cel care s-a instalat la Telos, s-a reîncarnat succesiv în Tutankhamon, Aaron,
Marcu, Sf. Gheorghe, şi va reveni acum la bordul unei "nave de lumină". Doamna
Soarelui, devenită acum entitate masculină, l-a primit când a aterizat la Mesa Verde, aşa
cum îl primise cu mii de ani în urmă, la Telos.
Marele Templu al Soarelui de la Telos, care a fost mult timp o enigmă pentru arheologi, a
fost construit pentru a comemora venirea navei din Soare printre indieni.

Legendele lor de azi spun că, atunci când unii dintre membrii populaţiei lor au învăţat să
fabrice instrumente care "lansau trăznete", au clădit acest templu ieşit din comun.

În interiorul acestui templu al Soarelui se găsesc două construcţii rotunde, de care


legendele spun:

"Zeii, cu instrumentele lor, au lansat trăznetul şi au ridicat una dintre construcţii, în timp
ce muritorii, cu unelte obişnuite, au înălţat-o pe a doua. "Zeii trăsnetului" erau,
bineînţeles, vizitatorii din spaţiu. Ei au învăţat pe unii dintre şefii indieni cum să
folosească Forţa Magnetică de Rezonanţă - A patra mare forţă elementară.

Într-un loc din Templul Soarelui, vizitatorii ruinelor de la Mesa Verde pot vedea încă un
simbol curios înscris pe piatră. S-ar spune că e format natural, dar seamănă mult cu un
disc solar cu raze. Este locul exact unde marele vas al "Soarelui" a aterizat în secolul al
XIII-lea, "Discul" şi "Razele" sale fiind produse de câmpul de forţă al navei. Acest lucru
s-a făcut cu intenţia de a se marca locul. Găurile săpate în centrul discului de piatră sunt
încă vizibile şi azi şi erau folosite pentru a se introduce în ele cuie de lemn (pene), pentru
a se determina poziţia soarelui.

Din toată istoria arheologiei, nimic nu poate fi comparat cu Templul Soarelui. N-a avut
acoperiş, ceea ce a făcut pe unii savanţi să creadă că n-a fost terminat niciodată. Dar este
o eroare, pentru că el a fost intenţionat construit astfel. Culoarele sale sunt unice în felul
lor şi au fost realizate după un ritual foarte precis, rezultat al vizitei spaţiale care s-a
petrecut pe acest loc. Când au verificat dacă scrierile antice se aflau în siguranţă şi
intacte, vizitatorii spaţiali au plecat spre Hesperus (Venus).

Şeful indian venit din sud păzea "locurile secrete ale leului", aşa cum le-a păzit când era
Maya, pe cele care se aflau în Egipt. Apoi, după ce el a plecat de la Mesa Verde,
ascunzişurile au fost din nou uitate, căci numai "controlorii" din spaţiu şi cu el le
cunoşteau amplasamentul. Legendele şi simbolurile indiene evidenţiază că vizitele din
afară au fost făcute periodic, în diverse părţi ale Lumii Noi. Dacă-i întrebi pe indienii de
azi de ce nu mai apar vizitatorii din spaţiu, atât de des, ei răspund calm că, după venirea
omului alb, aceia nu mai vizitează atât de des poporul indian.

Simbolul obişnuit al Discului Solar, aşa cum a fost decoperit foarte frecvent, şi care este
făcut din cercuri concentrice, nu este, de fapt, un simbol solar. El reprezintă "roţi în
interiorul roţilor", asemănătoare celor pe care le vedea Ezechiel. Navele spaţiale erau
aproape de fluviul Chebar, în secolul VI î.I.Ch., ca şi cele de la Marele Canion, din sec. al
XIII-lea d.Ch.

Indienii din Est au legende care vorbesc despre "poporul din Stele" şi despre "poporul de
Sus". Indienii Mandan din Dakota de sud cred că universul se împarte în trei straturi:
Lumea de Sus, Lumea pe care trăim (Pământul) şi Lumea de dedesubt. Ei cred că există
oameni care trăiesc în aceste lumi. În alţi termeni: sunt rase subterane, rase de suprafaţă şi
popoare care trăiesc deasupra, în ceruri.

Mondanii cred că cometele şi constelaţiile sunt persoane sacre, care au trăit altădată pe
pământ. Popoarele pământului nu respectă legile divine şi nu tratează cu persoanele sacre
aşa cum s-ar cuveni, de aceea acestea s-au întors în Cer şi s-au stabilit acolo.

Asta face trimitere la timpurile când vizitatorii din spaţiu au trăit pe pământ, printre
naţiunile indiene.

Se pare că indienii i-au tratat de o aşa manieră încât au hotărât să plece, întorcându-se în
lumea lor natală, şi foştii vizitatori locuiesc acum în Stele şi Constelaţii.

Găsim în mod curent la numeroase triburi indiene expresia "buchete de iarbă sacră" şi
unele dintre ele se crede că ar conţine unele obiecte sacre venite din altă lume, de sus; de
aceea, ele se numesc "buchete de iarbă de Sus", sau "mănunchi de iarbă din Stele". La
origine, aceste buchete au conţinut în adevăr cadouri şi daruri oferite de vizitatorii din
spaţiu. Imaginaţi-vă că, într-unul din aceste buchete s-a găsit o bucată de metal
necunoscut, făcând parte dintr-o rachetă venusiană, de acum multe sute de ani! Şi acestea
fac parte din LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI!

Unele din descoperirile făcute în America de Nord, de obiecte de origine indiscutabil


egipteană, au fost făcute în morminte şi temple care se află în regiunea de Vest a Statelor
Unite. Cum a fost posibil ca astfel de obiecte - cum ar fi, de pildă, scarabeii - să fie
îngropate alături de indieni care au murit în anii 1100-1300 d.Ch.?

Cum au ajuns aceste obiecte din Egipt în America? Ele au fost găsite adânc îngropate în
pământ îngheţat, în Alaska şi mai la nord încă, s-au găsit lămpi egiptene şi alte obiecte.
Din păcate, aceste enigme au fost îndepărtate sau examinate în grabă de savanţi, care se
tem ca scumpele lor teorii să nu se năruie, la lumina unor astfel de probe.

Indienii Navajos au o legendă care vorbeşte de un zeu cu pielea albă şi părul blond, care
vine pe pământ sosind din Cer într-un nor înconjurat de fulgere. El i-a învăţat să
guverneze în mod înţelept. Iar indienii au fost uimiţi de marea sa înţelepciune. Vizitatorul
le-a spus că se va întoarce şi-i va ajuta din nou, dacă vor avea nevoie de el.

Aproape toate popoarele au legende despre "micul popor" sau zeii sosiţi "la bordul
navelor zburătoare". Aceste poveşti au persistat de-a lungul secolelor, din India până-n
America. Oamenii care trăiesc azi în regiuni de deşert, albi sau roşii, au văzut multe
lucruri curioase, dar refuză să vorbească sau să le relateze lumii exterioare. Am constatat
că sunt neîncrezători şi preferă să tacă.

Indienii Navajos şi Hopis au văzut de multe ori "bondari" sau "farfurii zburătoare", dar se
feresc să vorbească despre ele, chiar între ei. Cu mulţi ani în urmă, numeroşi indieni au
observat un obiect sferic foarte mare, de mai mult de 35 picioare diametru. Cum traversa
cerul cu viteză mică, făcea impresia că-şi schimbă forma, din lunguieţ devenind ca o
pară, transformându-se mereu şi făcând un du-te-vino, în culorile curcubeului. Maşina
respectivă a început să coboare pe versantul de sud-est al Muntelui Navajos. Ea a zburat
foarte aproape de sol un timp şi mulţi se precipitară spre acel loc, s-o salute, dar ea s-a
îndepărtat şi a dispărut. Un indian Hopi, care a asistat la acest început de aterizare, a
povestit: "... da, noi ştim cine sunt, sunt cei pe care îi aşteptăm!..."

Toate popoarele primitive au poveşti despre Zeii albi, cu părul blond, care trebuie să vină,
pentru a-i ajuta să se ridice spre o nouă viaţă.

Indienii Chippewas din Nord vorbesc de oameni mici, care vin în canoe de piatră sau
metal. Şi puteau merge cu acele canoe pe sub apă. Un bătrân Chippewas mi-a spus:
"Când strămoşii noştri se apropiau de acele canoe, erau adesea traşi sub apă. Noi am
crezut că ei s-au înecat, dar vom vedea într-o zi, aceeaşi canoe sosind în alt loc, mai
târziu"

Legenda "oalei Magice" este tot de origine Chippewas. Cu mulţi ani în urmă, un mare
vrăjitor şi mai mulţi războinici erau într-o expediţie. Într-o noapte, au văzut o lumină
căzând din cer şi lovind versantul unei coline. În dimineaţa a doua, s-au dus să vadă şi au
găsit o oală enormă, rotundă, având pe suprafaţa ei sculptate animale curioase. Această
marmită a tribului Chippewas, cu figuri de animale, aminteşte mult de "roţile" lui
Ezechiel, cu figurile celor patru animale.

Cei care se vor strădui să examineze aceste lucruri se vor găsi în faţa unor concluzii cu
totul neaşteptate.

Piramide există nu numai în Egipt, ci pe tot pământul.

Când calendarul de piatră aztec va fi, în fine, descifrat, el va revela amplasamentul


piramidelor existente în America. Acesta a fost ascuns cu dibăcie, înainte de sosirea unor
oameni cum Cortez sau Coronado. Un scafandru celebru a descoperit chiar, acum câţiva
ani, o piramidă de piatră imensă pe fundul unuia dintre cele mai mari lacuri din
Wisconsin. Cunoştinţele conţinute în calendarul de piatră aztec sunt echivalente cu cele
plasate simbolic în Marea Piramidă. Calendarul de piatră a fost o amintire nepieritoare
pentru Lumea Nouă (cele două Americi). Marea Piramidă a fost, tot astfel, martor pentru
Lumea Veche (Egipt).

Gigantica limbă care iese de pe figura Zeului Soarelui, pe calendarul de piatră aztec,
simbolizează Lumina Lumii înscrisă în tabletele şi manuscrisele care au fost depozitate în
piramidele din America, la fel de bine ca şi în camerele secrete din Egipt şi din alte părţi.

LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI rămân a fi descoperite în lumea întreagă.

Oameni precum Cortez, Coronado şi Pizzaro au încercat să descopere "locurile sacre ale
Leului" din Lumea Nouă, exact cum ei au urmat acelaşi scop în încarnările din Lumea
Veche. Au eşuat, căci camerele secrete ale Celui Mare sunt bine păzite şi protejate.
Omul nu trebuie să primească aceste cunoştinţe înainte de venirea orei potrivite pentru
aceasta. Starea documentelor a fost verificată în secolul XIII, apoi în secolul XVI, când
mâna clerului lui Amon s-a întins pentru a distruge, încă o dată, cunoaşterea Adevărului.
Cortez a ars textele sacre ale aztecilor şi, sub semnul crucii însângerate, au omorât, violat
şi jefuit.

Dar Adevărul nu a fost redus la pulbere decât în momentul început cu uzurparea tronului
de către Horemheb. În acelaşi scop, Montezuma, înainte de a muri, a pus în siguranţă cele
mai importante scrieri, care se vor descoperi în sălile secrete de sub ruinele templelor
aztece ale Mexicului.

Coronado, în altă încarnare, a fost unul dintre savanţii responsabili de distrugerea


continentului Mu. El a revenit pentru a încerca să găsească capsulele temporare îngropate
cu mii de ani înainte, dar n-a reuşit să le găsească, nici pe cele 7 oraşe ale Cibolei şi
secretele lor.

La 16 noiembrie 1532, Inca Atahualpa a fost luat prizonier de Pizzaro, cuceritorul spaniol
al Peru-ului. Atahualpa a fost Tutankhamon, şi Pizzaro - unul dintre asasinii faraonului
Smenkere, din a 18-a Dinastie egipteană. Pizzaro căuta, de fapt, "Marele Disc Solar" de
aur, care a fost adus la origine din Patria-Mamă - continentul Mu. Alţi exploratori în
America de Sud au căutat zadarnic fabulosul El Dorado, dar nu l-au găsit niciodată.

De fapt, este vorba de oraşele pierdute în interiorul lui Mato-Grosso brazilian, oraşe care
au făcut parte dintr-o colonie Mu.

"Discul Solar de Aur" a fost făcut din aur pur - "aur alchimic".

Când Pizzaro l-a asasinat pe regele Atahualpa, curieri veniţi din toate colţurile ţării Inca
au adus obiecte de aur lui Pizzaro, ca acesta să-l cruţe pe Inca. Aflând că regele lor e
mort, au încetat să mai aducă aur. Pizzaro n-a fost destul de răbdător, fiindcă dacă ar fi
aşteptat încă puţin, ar fi pus mâna pe una dintre cele mai mari comori ale lumii, căci
Discul Solar era mai mult decât o simplă imagine de veneraţie, a unui cult. Când era
lovit, emitea nişte vibraţii a căror frecvenţă făcea posibilă teleportarea pentru preoţii
Soarelui. Ei trebuiau doar să lovească Discul cu nişte instrumente anumite!

El putea, de asemenea, să provoace cutremure de pământ.

Discul fusese ascuns odată cu statuile de aur masiv, făcute în mărime naturală, care
reprezentau pe precedenţii regi incaşi. Obiectele cele mai importante au fost păstrate
pentru "Sfârşit", aşa că Pizzaro n-a primit decât piese de mai mică importanţă.

De ce erau aceste statui de mărime naturală?

Pentru că trupurile reale ale împăraţilor defuncţi, la Incaşi, erau transmutate, prin metoda
vibraţiilor, în aur masiv. Aceasta era metoda lor de mumificare.
Discul Solar este acum plasat sub paza "Confreriei celor 7 Raze", lângă lacul Titicaca,
din Peru. Unul dintre cei mai mari ghicitori din Egipt s-a reîncarnat în Nostradamus
(1503-1566). Profeţiile lui remarcabile au fost posibile prin întrebuinţarea unei bule de
cristal, care la origine provenea din spaţiu, din timpul construcţiei Marii Piramide.
Nostradamus a prezis descoperirea energiei atomice şi a anunţat distrugerea definitivă a
civilizaţiei, prin eliberarea unei astfel de energii. El a dat totuşi o rază de speranţă: "Cerul
va arăta semne" - voind să spună că ni se va da o ultimă şansă pentru a ne decide destinul.
E vorba aici, desigur, de "semne" însemnând vizitatori veniţi din spaţiu. El a vorbit mult
despre evenimentele care vor veni în zilele noastre: "un mare roi de albine va apare şi nu
se ştie când va sosi". Viespile din Biblie şi albinele lui Nostradamus sunt farfuriile
zburătoare de azi. În epistola către Henric II al Franţei vorbeşte de "păsări ciudate", care
vor striga "acum! acum!" "Păsările ciudate" şi "roiurile de albine" sunt vizitatorii din
spaţiu.

Membrii Confreriei Binelui colindă pământul din nou în zilele noastre, dar lumea nu
cunoaşte pe aceşti bărbaţi şi femei.

Iosif interpretează şi acum viziuni?

Nero serveşte omenirea, făcând cercetări filosofice?

Marcu caută şi acum "Locaşurile secrete"?

Simon este în continuare "zelos"?

Linus este acelaşi mare artist?

Doamna Soarelui adună mereu fapte?

Timotei lucrează în prezent cu Luca?

Sitammun şi-a realizat visul de a fi un "canal" al Cuvântului?

Matei trăieşte în deşert?

Pavel a fondat UNITATEA?

Miriam se interesează încă de muzică?

Şi toţi sunt reîncarnaţi, în afară de Iuda Iscarioteanul. Lumea nu-i cunoaşte, cu excepţia
celor care îi servesc.

Multe descoperiri se vor face în Egipt în viitorul apropiat.

Se vor aduce la lumina zilei, în urma săpăturilor efectuate în Statele Unite, în America
Centrală şi de sud, lucruri fantastice. Vor fi găsite documente stupefiante în Yucatan, unde
există numeroase caverne profunde, subterane. Cartea Cuvântului Adevărului se va
deschide lumii întregi atunci când conducătorii de popoare se vor reîncarna în persoana
suveranilor lumii; astăzi, această carte se reînchide, fiindcă aceiaşi Lucrători se
reîncarnează, dar nu sunt cunoscuţi.

Totuşi, momentul când ei îşi vor dezvălui adevărata lor natură este aproape. Nu
identităţile lor vechi, ci scopul lor pe acest Pământ în slujba Tatălui Ceresc şi a omului. Ei
fac parte din altă creaţie, distinctă, ei se încarnează numai pentru a sluji.

Altădată, omul a recurs la faraoni şi la regi, acum el nu mai are nevoie decât de el însuşi
în relaţiile cu Creatorul său. Preoţii fără scrupule ai lui Amon caută să despoaie omul de
moştenirea lui legitimă, dar vor eşua; ei nu vor putea rezista vibraţiilor interne ale unei
noi ordini cosmice.

"Piatra aruncată de constructori a devenit piatră unghiulară". (Psalmul CXVIII: 22).

"Vouă, deci, credincioşilor, onoarea, dar pentru necredincioşi, piatra pe care au aruncat-o
constructorii, numai aceea a devenit piatră de vârf". (Prima Epistolă a Sf. Petru, II: 7).

Singura construcţie care corespunde descrierii acestei construcţii spirituale date de Iisus -
piatra unghiulară principală şi piatra de vârf - este Marea Piramidă a Egiptului. Singura
piatră de înălţare sau de vârf a unei piramide poate fi în acelaşi timp o piatră unghiulară şi
o piatră care este situată în vârful edificiului, în care se reunesc cele 4 laturi. Această
dublă condiţie nu poate fi îndeplinită de nici o altă construcţie.

Iisus - "piatra de greutate spirituală" - nu este cu noi (corpul) în acest moment; cum este
absentă piatra de vârf a Marii Piramide, care simbolizează pe Iisus absent. Ea a fost
"aruncată de constructorii piramidelor, care au venit mai târziu, după cum şi Iisus a fost
aruncat de oameni". (Isaia, LIII: 3).

"... Iată că eu pun la Sion o piatră-martor, angulară (unghiulară), preţioasă, fundamentală.


Cel care crede nu se va clătina". (Isaia, XXVIII: 16).

Prima piatră simbolizează prima venire a lui Iisus. Atunci când va fi momentul celei de a
doua veniri, ea va deveni piatra unghiulară a edificiului.

"Astfel, voi nu sunteţi nici străini, nici gazde: voi sunteţi concetăţeni ai sfinţilor, voi
sunteţi din Casa Tatălui Ceresc. Căci construcţia care sunteţi voi - corpul vostru - are ca
temelie pe apostolii şi profeţii dinainte şi drept piatră unghiulară pe Iisus însuşi. În el
orice construcţie se perfecţionează şi se amplifică într-un templu sfânt, întru Tatăl Ceresc;
în el şi voi, de asemenea, v-aţi integrat construcţiei, pentru a deveni o casă a lui
Dumnezeu, în Spirit". (Epistola către Efesieni, II: 19-22).

Când Iisus va reveni, când în mijlocul "norilor", "marea piramidă unghiulară de aramă"
va fi din nou repusă la locul ei, edificiul va fi terminat.
La câteva luni de la lansarea primelor bombe atomice asupra a două oraşe japoneze, un
tânăr păstor bediun păştea capre în lungul coastei de est a Mării Moarte. El escaladă
faleza care domina deşertul, fugărind un animal rătăcit de turma sa. Aruncă o piatră în
deschizătura uneia dintre grotele săpate de vânturi în faleza albă de gresie. Auzind
zgomot de vas care se sparge, intră în interiorul cavernei şi descoperi imense oale de lut,
pline de blocuri compacte, răspândind un miros urât. Câteva luni mai târziu s-a aflat că
era vorba de documente, care făceau parte dintr-o veche bibliotecă de rulouri şi
manuscrise.

În 1951, numeroase rulouri de hârtie conţinând mii de fragmente au fost dezgropate din
altă cavernă, în acelaşi loc.

Manuscrisele de la Marea Moartă conţineau cea mai mare parte din Biblie şi documentele
conexe, dar, de asemenea, mărturii care aruncă o lumină nouă în ce priveşte anturajul şi
gândirea religioasă ale tânărului Iisus. Aceste manuscrise revelau că Iisus, Ioan
Botezătorul şi Ioan cel Iubit au făcut parte din ordinul monahal al Esenienilor.
Descoperirea nu se limita numai la scrieri biblice originale. În întinderea deşertului, situat
între falezele cu manuscrise şi malul de vest al Mării Moarte, au ieşit la iveală ruine, care
arătau că aici a fost o veche mânăstire a Esenienilor. Lucru foarte important!

Istoria lor aruncă o nouă lumină asupra studiului Bibliei şi asupra situaţiei creştinismului.
Căci esenienii au influenţat considerabil dovedirea Noului Testament. Rulourile au fost
descoperite pentru prima dată la începutul anului 1947... Chiar în acest an şi-au făcut
apariţia pentru prima dată "farfuriile zburătoare" pe cerul Terrei! În 1947, "lăcaşurile
secrete ale Leului" au început să se deschidă.

Conţinutul manuscriselor nu a fost divulgat deloc popoarelor pământului, căci


descoperirea unui material aşa de original nu poate decât să răvăşească numeroase
credinţe şi dogme teologice înguste, de astăzi.

Erudiţii Bibliei, care studiază rulourile, ezită să dea în vileag descoperirile, căci acestea ar
antrena importante shimbări teologice. Aceste manuscrise arată că esenienii se numeau
între ei "Copiii Luminii", "Fiii Luminii", "Fiii Tatălui Ceresc", "Fiii Cerului". Aceste
manuscrise fac desigur aluzie la Confreria Binelui, în slujba lui Aton, Dumnezeul Unic.
Ele revelează că această Confrerie se opune permanent "Fiilor întunericului", adoratorii
falsului zeu Amon.

Manuscrisele vorbesc de timpul viitor, când Iisus va împărţi Pământul şi va salva pe cei
aleşi, care vor forma poporul NOII ALIANŢE.

Alte rulouri indică pe esenieni drept "Fii ai Noii Alianţe". Se referă de multe ori la pâinea
ruptă şi vinul băut, care sunt simbolurile "mesei sacre". Vinul reprezintă "viţa sacră a lui
David", iar pâinea "viaţa şi cunoaşterea Tatălui Ceresc".

Aceşti "Copii ai Celei Mai Mari Lumini", care sunt descendenţi din Viţa de vie sfântă a
lui David" servesc în perioada "ospăţului sacru", "viaţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu".
Cum va reacţiona lumea creştină pusă în faţa probelor absolut convingătoare că
învăţăturile lui Iisus se bazează pe o remarcabilă moştenire spirituală, la care au
contribuit mai multe persoane? Cum vor primi teologii cu spirit limitat faptul indiscutabil
că revelaţia creştină n-a fost explozia spectaculoasă a unei nebuloase spirituale deasupra
întinderilor dezolate ale Iudeii?

Dar acest deşert nu era abandonat! El era plin de numeroase "lumini", lumini care au fost
fluturate cu curaj, în timpul luptelor care au urmat, timp de secole, de "Lucrătorii", al
căror devotament pentru Aton - Dumnezeul Justiţiei şi al Milei -apărând în mijlocul
perioadei de idolatrie a cultului lui Amon -îi arată ca pe instrumente remarcabile ale
revelaţiei divine.

Teologii au refuzat altădată de a accepta că pământul este rotund, cu toate că savanţii


antichităţii au spus-o şi au dovedit-o, timp de milenii. Ei au refuzat să creadă că există şi
alte sisteme planetare, cu Sori şi Lună, în afară de săracul nostru Pământ şi satelitul său.
Ei au strigat: "erezie" şi au proclamat că oameni animaţi de spiritul rău voiau să distrugă
"fundamentele credinţei sacre".

"Credinţa sacră" nu poate fi distrusă, dacă ea vine într-adevăr de la Tatăl Ceresc, dar cei
care predică oamenilor doctrinele după poruncile Tatălui Ceresc vor fi cuceriţi de noile
revelaţii pe cale să fie cunoscute de umanitate.

Ceaţa întunericului, credinţa în Amon va fi alungată şi Tatăl Infinit va fi revelat în fine,


mult mai exigent în ceea ce priveşte Dragostea Sa Divină şi mai explicit în ceea ce
priveşte subiectul Alegerii ce i se oferă umanităţii, fragile şi îndărătnice; totul va fi mai
convingător şi mai real pentru sceptici! Adevărul nu va rămâne mult timp încă acoperit de
mister.

"În prezent, Celui care are puterea de a vă întări, după Evanghelia Mea şi după vestirea
lui Iisus, revelaţia unei taine care a fost ascunsă timp de veacuri; dar astăzi s-a arătat prin
scrieri profetice, la porunca Dumnezeului celui veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa
tuturor neamurilor, pentru ca ele să vină la ascultarea credinţei". (Epistola către Romani,
XVI: 25 - 26).

Misterele vor fi dezvăluite în întregime când pe Pământul sfâşiat de cutremure de pământ,


"Lăcaşurile secrete ale Leului" nu vor mai fi secrete.

"Misterul Misterelor" va fi revelat în sunetul marilor trompete. Terra îşi va primi


recompensa, căci timp de secole, gândurile oamenilor răi au provocat o vibraţie care
trebuie să se exprime acum pe un plan fizic. Gândurile celor care sunt în lumină au
căpătat şi ele o "frecvenţă", care va deschide, neapărat, camerele secrete ale templelor
secrete din timpurile cele mai vechi. La fel, ele pot sigila şi proteja manuscrisele, ca şi
mormintele. Vibraţiile pot tot atât de bine să le deschidă, în "Plenitatea timpului!"

"Căci nimic nu este acoperit care nu trebuie scos la iveală, nimic ascuns, care nu trebuie
să fie cunoscut". (Matei, X: 26).
"Şi vor fi fulgere şi nişte tunete, însoţite de un cutremur puternic; de când sunt oameni pe
pământ niciodată nu s-a văzut un cutremur aşa de violent". (Apocalipsul, XVI: 18).

Nostradamus a prezis un mare cutremur de pământ care va descoperi Mormântul lui Sf.
Petru şi care va distruge Vaticanul! Ceea ce a fost descoperit şi numit "mormântul Sf.
Petru" nu este adevăratul mormânt al Apostolului. Cele 7 coline ale Romei vor fi separate
violent şi mormântul şi adevărurile vor fi scoase la lumină, tot aşa cum s-a întâmplat cu
mormântul lui Iosif din Egipt - în timpul începerii Exodului, când în plină noapte a
Exodului Final, printr-un violent cutremur de pământ, a fost descoperit şi scos la
suprafaţă. Acum se va întâmpla la fel, acele morminte şi adevăruri vor fi revelate unei
lumi care va radia de strălucirea unei noi vibraţii, a ZORILOR AURITE.

"Cine are urechi de auzit să audă... Învingătorului îi voi da mană ascunsă; îi voi da, de
asemenea, o pietricică albă, pe care va fi gravat un nume nou, pe care nu-l cunoaşte
nimeni, decât cel care îl va primi". (Apocalips, II: 17).

"Secerişul "Îngerilor trimişi" va fi slab; ei vor mânca din mana ascunsă; lor li se va da o
pietricică albă. Pe această pietricică va fi gravat un nume nou".

"Mana ascunsă" este o frecvenţă a Zorilor de Aur, "pietricica albă" este planeta
purificată; "numele nou" este o entitate venită dintr-o altă dimensiune spaţio-temporală.

Când LĂCAŞURILE SECRETE ALE LEULUI se vor deschide omului, el se va găsi în


mijlocul "Locurilor Secrete ale Tunetului" şi vechea Cunoaştere a locurilor secrete,
treptele îi vor aparţine din nou, după milioane de ani de cercetare. Pământul va fi scuturat
şi se va cutremura; temelia colinelor se va micşora, ele vor fi zguduite. Cerurile vor
proclama NOUTATEA şi UNIREA eternă a tuturor lucrurilor.

Toate acestea se vor întâmpla în această generaţie.

Şi până în momentul Descoperirii Finale, Adevărul Luminii Celei Mari este asemănător
unui Leu, avid de prada sa, ca un leu tânăr, ascuns în lăcaşurile sale!

Doctorul Williamson, celebrul specialist anglo-saxon în ezoterism şi misticism, a fost


unul dintre cei patru martori ai faimoasei călătorii a lui Georges Adamski, în farfuria
zburătoare.

El ne vorbeşte astăzi despre vechii maeştri ai Terrei, care aparţin unei epoci în care rasa
umană era încă în copilărie. El ne arată că ştiinţa predecesorilor noştri nu este total
pierdută, căci a rămas încredinţată unor arhive secrete, accesibile câtorva foarte rari
iniţiaţi. Aceste ascunzători închid o ştiinţă ocultă şi ele se numesc "Lăcaşurile secrete ale
Leului", de care vorbeşte tradiţia.

Imensul interes al cărţii dr. Williamson este că a încercat să povestească conţinutul


acestor arhive şi să descopere locurile pe unde sunt ele păstrate.
M. Maier - Tripus Aureus

EPILOG

Când omul va fi cucerit oceanul şi când va zbura în aer cu aripi asemenea păsărilor, când
el va învăţa să stăpânească trăznetul, atunci va începe timpul războiului.

Mare va fi bătălia care se va desfăşura între tenebre şi lumină. Naţiunile se vor ridica
contra naţiunilor, servindu-se de forţe rele. Nişte arme de forţă vor face să dispară
oamenii de pe Pământ; atunci vor veni Fiii Dimineţii şi ei vor elibera secretul lor către
copiii oamenilor, zicând: "o, omule, încetează luptele tale fratricide, numai aşa vei putea
ajunge la Lumină. Desparte-te de scepticismul tău, o, frate al meu, şi fii cărarea şi
înţelege că noi avem dreptate". (Tabletele de smarald).

Un mare ciclu temporal este pe cale să se încheie, un altul va începe în curând.. Iisus bate
la porţile inimii omenirii. Cei care-l vor lăsa să intre sunt "Copiii Noii Alianţe".

Cei care vor gândi că perfecţiunea nu poate fi atinsă, decât eliminând şi înăbuşind orice
dorinţă, vor afla un mare adevăr universal:

Omul nu a fost niciodată judecat după ce n-a făcut

El este judecat pentru viaţa sa,

Pentru gândurile sale,

Vorbele sale,

Şi nu pentru faptele pe care nu le-a făcut.

Alături de descoperirile făcute pe Pământ, omul va face multe descoperiri ştiinţifice în


Pământ. În trecut, omul a explorat continente necunoscute. În viitor, echipat cu
instrumente stranii, el va explora regatele necunoscute ale Luminii, Culorii, Sunetului, şi
ale Conştiinţei.

Noi vom asista atunci la Crepusculul Zeilor, când distrugerea finală a Vechii Ere se va
produce, şi oamenii şi zeii vor fi regeneraţi şi reuniţi. Omul va primi atunci revelaţia
exactă a moştenirii sale nemuritoare. El va afla că lucrurile terestre pot să-i reveleze
natura spiritului său. Din Est vor veni imense secrete. Mari Reuniuni ale Celor Vechi au
avut loc, având ca proiecte dragostea pe Pământ, pentru bărbaţii şi femeile ce locuiesc pe
această planetă.

Aceste adunări ale Celor Vechi s-au ţinut pe Pământ şi ei au căutat conţinutul ce trebuiue
împărtăşit oamenilor; în adevăr, ei au văzut Casa Comorilor care conţine Cunoaşterea, ce
va fi revelată, dar care acum este ascunsă.
"Mare, mare este bogăţia îngropată, atât de mare încât spiritul omului nu poate s-o
conceapă; civilizaţii, care s-au născut şi care au pierit odinioară, se vor ridica din ruinele
timpului, ele se vor manifesta din nou; mari ape se vor retrage şi vor lăsa să apară
secretele lor...

În adevăr, munca va începe din nou". (Scripturile de Aur, LXXXVI: 32-35).

"Cine locuieşte în LOCURILE SECRETE ale Celui Prea Înalt, la umbra Celui
Atotputernic?" (Psalmii, XCI: 1).

"În adevăr, Domnul Iahve nu va face nimic, numai va da pe faţă secretul său, faţă de
servitorii săi, Profeţii. Leul a rostit: CINE NU S-AR TEME? Domnul Iahve vorbeşte:
CINE NU

VA PROFEŢI?" (Amos, III: 7-8).

Reîncarnările lui Merk

MERK - conducătorul Navelor de Lumină, venit de pe Venus; a luat legătura cu femeia-


istoric; a ajuns cerşetor pe timpul lui Iosif. L-a ajutat soţia lui Iosif, Asenath, care era
fosta femeie-istoric.

HADAD - prinţ al Edomului, a rămas orfan, crescut de Faraonul Ahmoz I; se însoară cu


sora Reginei Tafnes, cumnata lui Ahmoz I.

MARE PREOT ÎN EGIPT - în timpul Faraonului Tutmes III; ajunge TUTANKHAMON,


fratele mai mic al lui Aknaton,

căruia îi urmează la domnie; se însoară cu fiica lui Aknaton, care este fosta soră a Reginei
Tafnes.

AARON - fratele lui Moise

Profetul EZECHIEL

SIMMIAS - studentul grec care asistă la otrăvirea lui Socrate

SFÂNTUL GHEORGHE

MARCU EVANGHELISTUL

DOGELE VENEŢIEI, apoi vine într-o Navă de Lumină la Mesa Verde, unde îl primeşte
Doamna Soarelui, încarnată în bărbat
Regele Inca ATAHUALPA - asasinat de Pizzaro, care fusese ucigaşul Faraonului
Smenkere.