Sunteți pe pagina 1din 10

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC 1. Concept si categorii 1.1.

Concept n Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. 1.2. Categorii Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, n care sunt identificate principalele izvoare. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotarrile judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - echitatea, considerata ca potential izvor de drept. n doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugnd izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor. 2. Tratatul international 2.1. Tratatul, ca izvor de drept Tratatul international reprezinta n sens larg un acord sau o ntelegere care se ncheie ntre membrii comunitatii internationale si care este destinat sa produca efecte de drept international. n perioada de nceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a ncheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfrsitul

razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile ntre acestea concretizndu-se n tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1966), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D). 2.2. Carta O.N.U. Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare de jus cogens, care se manifesta sub mai multe aspecte:

n cazul unui conflict ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dinti;

Carta O.N.U este n masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru stateleparti la aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele leaga doar statele parti la un tratat, fiind legea partilor.

2.3. Tratatele licite si cele ilicite n doctrina juridica s-a ridicat problema stabilirii daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept. n acest sens, trebuie sa se faca distinctie ntre tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel ncheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care ncalca norme de drept international imperative (de jus cogens), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de consimtamnt al partilor (problema viciilor de consimtamnt va fi analizata pe larg n capitolul privind dreptul tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate n vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public. Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin

urmatoarele trasaturi:

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora;

permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin n cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

3. Cutuma 3.1. Notiune Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ ndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avnd forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca dovada a unei practici generale, accepata ca drept. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa ntruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv: a. sa aiba un caracter nescris si general, relativ ndelungat si repetat; b. sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie. Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor n cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat n timp n reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor). n practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie ntrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. n jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de o participare larga si reprezentativa din partea statelor nsa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat. (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea

unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. n ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si scurt (ctiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. n acest mod s-au format asa zisele cutume salbatice, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara mpotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu. Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare: a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern); b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state dect cele care sunt parti la tratat; c. practica generala a organizatiilor internationale (de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol n adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala). 3.2. Raportul dintre tratat si cutuma n ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma, din practica Curtii Internationale de Justitie, se desprind cteva reguli: a. normele prevazute n tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare; b. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe n paralel; c. n caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat. Trebuie precizat nsa, ca daca un stat a manifestat n mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta nu i poate fi opozabila.

4. Codificarea dreptului international 4.1. Definitie Codificarea n dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului international public, n scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii continutului lor si a nlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a constituit, n primul rnd, normele cutumiare. 4.2. Tipuri de codificare Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala. Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii statelor si jurisprudentei internationale. Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, n cadrul organizatiilor internationale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu. n cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atributii n domeniul codificarii dreptului international Comisia de Drept International, formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate: Conventiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice (Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul tratatelor (Viena , 1969). 5. Principiile generale de drept. 5.1. Notiune Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se opereaza n majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi n dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotarrile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la principii de drept, comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate izvoare de drept international.

5.2. Categorii n solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-credinta n ndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar, principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor in litigiu, dreptul la aparare etc. n doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept a fost si este nca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu). 6. Principiile fundamentale ale dreptului international public 6.1. Definitie Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta norme juridice cu aplicare universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala n raporturile dintre subiectele de drept international. Aceste principii, consacrate n Carta O.N.U., au fost afirmate si n Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1970, fiind considerate norme imperative (de jus cogens ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare. 6.2. Enumerarea principiilor a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta n relatiile dintre state sau principiul neagresiunii. n virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o crima mpotriva pacii si securitatii internationale. b. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor dintre state. c. Principiul neamestecului n treburile interne ale altor state, care, n dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare; multe domenii care au fost considerate n dreptul international traditional ca apartinnd competentei exclusive a statului au fost transpuse n cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului). d. Principiul cooperarii internationale. e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca autoriznd sau ncurajnd o actiune () care ar dezmembra n total sau n parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran. Se aplica doar

popoarelor, nu si minoritatilor nationale. f. Principiul egalitatii suverane a statelor. g. Principiul ndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale - principiul pacta sunt servanda. Actul final de la Helsinki (1975) adoptat n cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare n Europa (n prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei: a. principiul inviolabilitatii frontierelor; b. principiul integritatii teritoriale; c. principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. 7. Hotarrile judecatoresti si doctrina Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public. 7.1. Hotarrile judecatoresti Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la interpretarea corecta a unei norme de drept international. Pot fi incluse n aceasta categorie: a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarrile acestei instante internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauza n care se pronunta; b. Hotarrile tribunalelor arbitrale internationale; c. Hotarri ale unor tribunale nationale, pronuntate n litigii care ridica probleme de drept international. 7.2. Doctrina Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti n domeniu, ct si documentele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. n jurisprudenta instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu

ca sursa a dreptului international. 8. Actele organizatiilor internationale Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentnd un izvor secundar, derivat al dreptului international public, n virtutea faptului ca organizatiile internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor. Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale: a. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter obligatoriu; b. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative. Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrng, din punct de vedere juridic statele destinatare, ele nu pot fi totusi considerate simple ndemnuri, ntruct acestea si-au asumat, n momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului nscris n statut. 9. Actele unilaterale ale statelor Sunt luate n considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice n planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea. a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa n legatura cu o anumita situatie si este n masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie/ Curtii Penale Internationale, sau declaratiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental (acestea din urma au determinat formarea unor norme

cutumiare n domeniu vezi, Proclamatia Truman 1946); b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii (guvern, natiune care lupta pentru dobndirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil) si prin care si manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi create noi reguli de drept international; c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie mpotriva actiunilor unui alt stat care ncalca drepturile sale legitime, atragndu-i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitndu-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi mpiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare. d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobndise n baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde n cazul nerambursarii la timp a creditului. 10. Echitatea Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu n conformitate cu principiul echitatii (ex aequo et bono), daca partile la acea cauza sunt de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci cnd partile unui litigiu ncredinteaza judecatorului international solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale. ntr-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv aplicabil, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor n cauza. Recurgerea la echitate nu nseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarre judecatoreasca pronuntata n baza principiului echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, ntruct nu se fondeaza pe normele dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamntul expres al partilor n cauza.

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte. 11. Ierarhia normelor n dreptul international public contemporan a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor ncheiate de statele membre ale organizatiei. n cazul unui conflict ntre dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U. b) O alta ierarhizare este posibila ntre normele universale (normele din tratate cu caracter general) si cele particulare, cu primatul primelor. c) n dreptul international contemporan opereaza distinctia ntre norme imperative (de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul partilor. Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969 - art.53) defineste norma imperativa ca fiind o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata dect printr-o noua norma a dreptului international avnd acelasi caracter. Orice tratat care, n momentul ncheiereii sale, se afla n conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune adaptarea normelor n vigoare dispozitiilor acesteia. Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat, ca apartinnd categoriei de jus cogens, urmatoarele norme: principiile de drept international nscrise n Carta ONU; drepturile si libertatile fundamentale ale omului; drepturile general recunoscute membrilor comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).

cu caracter