Sunteți pe pagina 1din 11

Preliminarii ale integrării europene în spaţiul transilvănean (studiu de caz asupra unităţii şi diversităţii)

Ce este Transilvania

Ioan-Aurel Pop

Transilvania – prin câteva dintre cele mai importante trăsături ale sale – poate fi considerată

şi a fost, uneori) o Europă în miniatură. Numele de Transilvania (cu o primă variantă Ultrasilvana),

deşi, prin prisma rezonanţei sale latine, pare destul de exotic şi foarte vechi, nu datează din

antichitate, ci abia de la cumpăna dintre mileniile I şi II ale erei creştine şi înseamnă "peste pădure"

sau "dincolo de pădure". 1 Astăzi denumirea se acordă, în limbajul comun, unei arii vaste (de

aproape 100 000 de km pătraţi), situată la nord de Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei) şi la

vest de Carpaţii Orientali, parte integrantă a României, reprezentând circa 40% din suprafaţa actuală

a acestui stat. Populaţia Transilvaniei de astăzi este de circa 7 milioane de oameni (mai mult de o

treime din populaţia României), dintre care aproape 80% sunt etnici români, circa 15% maghiari,

restul fiind romi, slavi, germani etc.

Imaginea Transilvaniei – mica Europă

Această Transilvanie (în ungureşte Erdély, în germană Siebenbürgen) a secolului al XXI-lea

poartă urmele unui trecut frământat şi destul de diferit de ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni ale

Europei. Încă de la o primă privire, călătorul venit de departe este frapat, deopotrivă în peisajul

urban şi în cel rural, de alăturarea unor lăcaşuri de cult variate, de la cupolele bizantine şi

neobizantine ale bisericilor ortodoxe la turnurile gotice care străpung cerul şi de la arcurile rotunde

ale bisericilor romanice până la faţadele baroce ale altor locuri de închinăciune. În unele zone, pe o

suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi, se pot vedea biserici ortodoxe şi greco-catolice, alăturate

unora romano-catolice, calvine, luterane sau unitariene, situate în vecinătatea câte unei sinagogi. De

exemplu, în oraşul Cluj-Napoca (Clus, Kolozsvár, Klausenburg, Claudiopolis), capitala tradiţională

a provinciei, rezidă astăzi cinci prelaţi (ierarhi) creştini de rang cel puţin episcopal (un mitropolit

ortodox, un episcop greco-catolic, un episcop calvin, unul luteran şi unul unitarian), alături de un

vicar episcopal (romano-catolic), iar în cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" (cu circa 42 000 de

studenţi, masteranzi, doctoranzi, profesori etc.) funcţionează patru facultăţi teologice (între care

1 Vezi I.-A. Pop, Romanians and Hungarians from the 9th to the 14th Century. The Genesis of the Transylvanian Medieval State, Cluj-Napoca, 1996, p. 5-11, 140-151.

două cu limba de predare română şi două cu limba de predare maghiară), în acord cu denominaţiunile istorice principale ale ţării. Transilvania este singurul loc din Europa cu o asemenea structură culturală şi confesională complexă, singurul loc unde monumentele în stilurile romanic şi gotic coexistă cu cele construite în stil bizantin, în cel al Renaşterii, în cel baroc sau chiar în cel numit Secession (Modern Style, Jugendstil, Art Nouveau). Dincolo de Transilvania, spre est, stilul romanic dispare cu totul, iar cel gotic se topeşte în stilul moldovenesc, al unei lumi vechi româneşti, care a oscilat spiritual între Constantinopol (Noua Romă) şi a Treia Romă (Moscova), pe calea "Bizanţului după Bizanţ" (în acord cu formula lui Nicolae Iorga) sau – cum ar fi spus Dmitri Obolenski –, ale Commonwealth-ului bizantin. 2 În această lume transilvană s-au împletit în Evul Mediu modele spirituale de viaţă răsăriteană (ortodoxă) şi apuseană (catolică), pentru ca timpurile moderne să aducă, alături de ele, o importantă componentă protestantă, una iudaică, alta neoprotestantă etc. Toate aceste modele au fost, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, în pericol, s-au aflat în rivalitate şi în dispută, şi-au periclitat reciproc existenţa, dar au funcţionat până la urmă concomitent şi s-au influenţat reciproc, conferind unicitate lumii transilvane, cunoscute, de aceea, în anumite cercuri, drept o lume a toleranţei. "Toleranţa" transilvană a însemnat, în funcţie de realitate, dar şi de interpretarea fiecăruia, acceptare şi respingere în acelaşi timp, primire şi excludere, egalizare şi segregare, dând societăţii o formă şi o funcţionare sui generis. Caracterul Transilvaniei de Europă în miniatură se referă, prin urmare, la habitat, la aspectul aşezărilor şi al stilurilor arhitectonice, la grupurile etnice şi lingvistice de bază (romanic, germanic şi slav, plus cel fino-ugric), principalele religii şi confesiuni (ortodoxă, catolică, iudaică, culte protestante şi neoprotestante etc.). Toate acestea dau personalitate continentului însuşi, fiindcă Europa (ca şi Transilvania) reuneşte aceste caracteristici sub cupola sa.

Transilvania – între tradiţia medievală şi modernitate Transilvania a fost însă şi o pepinieră a ideilor europene, referitoare la convieţuire şi vieţuire, la unitate şi separaţie, integrare şi dezintegrare, la acceptare şi excludere, în acelaşi timp. Această moştenire şi această vocaţie vin din vechime, de când sigiliul Romei a fost pus – în urmă cu două milenii – la Carpaţi şi la Dunăre. Atunci, lumea traco-dacică a fost integrată în Imperiul Roman tricontinental, faptul creând premisele naşterii aici a unui popor romanic, anume românii. Apoi au trecut prin regiune migratori germanici, turanici (turcici şi uralo-altaici), slavi etc. Slavii au

2 Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, Bucharest, 1971; Dmitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth, Eastern Europe 500-1453, London, 1971; I.-A. Pop, "Bisanzio dopo Bisanzio: la realtà e l'eredità imperiale nell'Europa centro- orientale", în Andrea Piras (ed.), Imperia. Esperienze imperiali nella storia d'Europa, Rimini, 2008, p. 29-42.

fost cei mai numeroşi şi mai puternici, influenţându-i în chip serios şi pe strămoşii românilor şi ducând la făurirea unor state slave în vecinătate (Bulgaria, Rusia Kieveană, Serbia, Croaţia etc.). La cumpăna dintre milenii, s-au adăugat fino-ugricii maghiari, secuii, iar între secolele XII-XIII au venit "oaspeţii" germanici, numiţi generic saşi (Saxones). Populaţiile principale ale Transilvaniei în Evul Mediu au fost românii, maghiarii, secuii şi saşii, iar confesiunile au fost ortodoxia şi catolicismul. Cucerirea şi integrarea Transilvaniei în Regatul Ungariei (în secolele XI-XII), adică într-un stat catolic, au condus la acceptarea deplină a grupurilor etnice catolice transilvane (unguri, saşi, secui) şi la marginalizarea comunităţilor bizantine sau ortodoxe (în principal, români). Marginalizarea nu a avut de la început cauze etnice, ci confesionale, datorate acutizării concurenţei dintre Roma şi Constantinopol, pe fondul rivalităţii pentru acapararea de noi credincioşi. Ungaria – stat catolic, creat în cadrul Patrimoniului Sfântului Petru şi al familiei de regate din orbita Imperiului Romano-German – şi-a luat, la un moment dat, foarte în serios misiunea de combatere a „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”, din interiorul şi din afara graniţelor sale. Or, românii se plasau iremediabil între „schismatici” şi erau meniţi, prin urmare, convertirii sau îndepărtării de la putere, alungării sau chiar eradicării. Planurile acestea radicale nu s-au putut aplica întocmai, dar au condus indubitabil la discrminare. În ciuda acestei discriminări, civilizaţia transilvană a fost construită împreună, de către toate grupurile etno-confesionale menţionate. Pentru mulţi specialişti, Europa modernă începe odată cu Reforma protestantă, mişcare pentru care Transilvania a fost o scenă foarte importantă. Reforma din secolul al XVI-lea i-a transformat pe catolicii Transilvaniei în protestanți: sașii au devenit luterani (evanghelici), maghiarii și secuii au ajuns (în mare majoritate) calvini și unitarieni, încât catolicii au rămas foarte puţini (concentrându-se mai ales printre secui). Astfel, se impune o nouă organizare ”constiuțională” a Transilvaniei, prin care locul catolicilor la conducerea țării este luat de protestanți. Acest proces s-a chemat regimul toleranței, în sensul că noile confesiuni născute prin Reformă au fost acceptate – în urma unor înverşunate dispute, dar în chip pașnic, cu violenţe minime – prin decizii ale adunării țării (dietei). Ca urmare, într-un interval de circa trei decenii, alături de catolicism (devenit foarte slab și lipsit de averi, trecute pe seama noilor autorități protestante), au fost recunoscute drept ”recepte” (oficiale) credințele luterană, calvină și unitariană. Credința creștină răsăriteană a românilor rămâne mai departe în afara recunoașterii oficiale, aidoma comunității românilor, lipsită de dreptul de a participa la conducerea țării. În timpul procesului impunerii Reformei protestante în Transilvania, s-au afirmat câteva idei generoase de libertate, care anunță modernitatea. Prima este aceea de acceptare a diversității din sânul vechilor catolici. În acest sens, pe rând, sunt recunoscute confesiunea luterană, apoi cea calvină și, în fine, cea unitariană (antitrinitară). La un moment dat, în entuziasmul general și în

ciuda rivalității evidente și destul de înverșunate dintre noile confesiuni aflate în concurență, dieta țării acceptă chiar dreptul fiecărei comunități (rurale, urbane) de a-și alege confesiunea (secolul al XVI-lea). Faptul era o noutate absolută la nivelul Europei secolului al XVI-lea. De asemenea, încep anumite demersuri de atragere și a românilor la protestantism. Radicalismul Reformei transilvane s-

a oprit însă aici și chiar a regresat curând. Astfel, la începutul deceniului al șaptelea al secolului al XVI-lea, orice ”inovație religioasă” a fost oprită tot de către dietă. De asemenea, permisivul drept de alegere liberă a confesiunii la nivel de comunitate (parohie) a fost complet eludat și chiar

interzis. Confesiunea catolică, deși menținută formal între cele oficiale, a fost lipsită de orice putere, mai ales în urma confiscării tuturor averilor sale, inclusiv a posesiunilor episcopiilor de Alba Iulia și Oradea. Atragerea românilor la Reformă era privită cu mari rezerve de românii înșiși, dar și de stările și confesiunile recunoscute, care-și vedeau amenințat monopolul puterii. Ca urmare, inițiativa

a eșuat, românii rămânând în continuare ortodocși, adică marginali, lipsiți de dreptul de a participa

la exercitarea puterii. De fapt, în practică, în anumite perioade din secolele XVI-XVII, ortodocşii (români) şi catolicii (de limbă maghiară) au suferit deopotrivă de pe urma discriminării, prin îngrădiri grave referitoare la manifestarea cultului, ierarhie, proprietăţi bisericeşti, accesul în oraşe etc. Deosebirea principală era aceea că românii/ ortodocşii erau excluşi de la putere şi de la cetăţenie prin decizii oficiale cu putere de lege, pe când catolicii erau discriminaţi temporar de facto, ei fiind legalmente “recepţi”, adică acceptaţi. Acest lucru a avut o mare importanţă totuşi, fiindcă după impunerea dominaţiei austriece (1688-1699), catolicii au fost reaşezaţi şi de facto în rolul de privilegiaţi pe care îl aveau de iure, pe când românii au rămas în aceeaşi situaţie de supuşi, de locuitori inferiori.

Idei noi şi vechi Analiza acestei imense transformări a societății transilvane poate conduce la câteva concluzii utile pentru construcția europeană de astăzi. În tot acest demers, entuziasmul trebuie să facă loc realismului, pornind de la premisa că lumea trecutului nu trebuie valorizată în funcție de valorile și concepțiile contemporane, ci în raport cu mentalitățile epocii tratate. Or, pentru secolul al XVI-lea european, transformările petrecute în Transilvania erau obișnuite și neobișnuite în același timp.

Natural, se produsese o mare schimbare, în urma acceptării oficiale a confesiunilor născute prin Reformă. Era vorba, fără îndoială, despre un regim al toleranței, al acceptării celui de lângă tine, care era diferit de tine. Lucrul acesta se produsese, în general, fără violență armată, ceea ce nu se poate spune despre alte regiuni ale Europei vremii, cum era civilizata Franță, de exemplu. Privite mai în detaliu însă, lucrurile nu mai sunt atât de spectaculare. De fapt, vechea elită catolică a

Transilvaniei, adică privilegiații țării, deveniți în marea lor majoritate protestanți, aveau de ales între a se blama pe sine sau a rămâne în continuare la putere. Nerecunoașterea confesiunilor apărute prin Reformă ar fi condus la marginalizarea lor, la excluderea lor de la privilegii. În Transilvania, spre deosebire de Franța sau de Germania, aproape toți liderii importanți sași, unguri și secui au devenit, într-o formă sau alta, adepți ai protestantismului. Ca urmare, elita conducătoare a Transilvaniei s-a recunoscut pe sine, s-a reoficializat, cu scopul menținerii puterii, adică a privilegiilor. Orice altă soluţie era ilogică, nerealistă, conducând la autodistrugere. Prin urmare, recunoaşterea mult mai simplă a confesiunilor reformate s-a făcut în Transilvania şi din spirit de autoconservare, spre a păstra vechea elită la putere, la o putere bazată pe autonomiile medievale, pe rânduielile medievale. Procesul a fost însă departe de a fi lin și nu atât din cauza catolicismului, aproape complet anihilat în Transilvania până pe la 1570, cât datorită rivalităților dintre noile confesiuni. Acestea, mai ales calvinismul (practicat până la urmă de ungarofoni) şi luteranismul (adoptat, în general, de germanofoni), s-au luptat cu înverşunare pentru supremaţie. Un concurent serios în această competiţie a fost – cel puţin la nivelul secolului al XVI-lea – şi unitarianismul, cel mai radical dintre curentele protestante europene, definit (drept confesiune nouă şi acceptată) chiar în Transilvania, la Cluj. Credinţa antitrinitară nu este însă nouă (ea avându-şi bazele în învăţătura lui Arius, preotul din Alexandria Egiptului, din secolele III-IV, d. Hr.) şi a fost reiterată timid, prin anii 1540, la Veneţia şi apoi în Polonia, cu ajutorul lui Giorgio Blandrata, Laelio Socinus, Faustus Socinus, Francesco Stancarus, Mathias Vehe Glirius etc. Ea s-a precizat, definit, afirmat şi fortificat, pentru prima oară în Europa, în Transilvania, la Cluj. Ideile unitariene (divizate pe curente, între care unul, numit sabatarianism, era iudeo-creştin) – cele mai multe foarte radicale – în ciuda succesului masiv iniţial, rămân ulterior cu mai puţini adepţi, situaţi mai ales în păturile sărace de limbă maghiară din Cluj, Turda/Torda/Thorenburg şi Arieş/Aranyos. Adepţii săi susţin unicitatea persoanei şi a naturii lui Dumnezeu, inexistenţa Sfintei Treimi (Trinităţii), factura umană a lui Iisus Hristos, falsitatea tainelor (sacramentelor), a tradiţiei bisericeşti, a cultului Fecioarei Maria şi al sfinţilor etc. Negarea divinităţii lui Iisus Hristos a condus la două precepte radicale sau principii, afirmate manifest: 1) acesta nu trebuia adorat (nonadoramus sau nonadorantismul); 2) acesta nu trebuia chemat în ajutor (noninvocando). Asemenea idei unitariene erau respinse şi criticate nu doar de catolici, ci şi de celelalte credinţe protestante. Totuşi, ele, alături de celelalte învăţături antitrinitare, au prins pentru o vreme, fiind îmbrăţişate de elita nobiliară, dar mai ales de populaţia de jos ungară. Clujul ajunge între 1566 şi 1570 un oraş unitarian, centrul principal al antitrinitarismului, locul de fondare şi de afirmare al acestei confesiuni.

Religie şi naţiune

Confesiunile născute prin Reformă nu sunt specifice unor anumite naţiuni şi nu se calchiază

de la început după etnii. Dimpotrivă, ele sunt deschise oficial tuturor "limbilor" (popoarelor). Faptul

acesta a fost evident şi în Transilvania, unde luteranismul s-a răspândit iniţial şi printre saşi şi apoi,

destul de repede, printre unguri, şi chiar printre secui, iar unitarianismul a fost îmbrăţişat şi de

unguri şi de secui etc. La fel, maghiarii erau şi luterani, şi calvini, şi unitarieni etc. Totuşi, treptat,

lucrurile se schimbă, odată cu accentuarea rolului etniei, pe măsura înaintării spre modernitate.

Astfel, "religia" luterană sau "de Sibiu" devine o emblemă a populaţiei germane din Transilvania,

fiind numită şi "săsească", iar "religia" calvină sau "de Cluj" este numită de unii "ungurească".

Mulţi nobili unguri au părăsit luteranismul tocmai spre a adera la o "religie" specifică naţiunii lor,

astfel încât aceste confesiuni se calchiază şi după criterii etnice. De exemplu, dieta ţării, din iunie

1564, de la Turda, conţine următorul text: "Din cauză că între superintendenţii 3 şi preoţii din

bisericile din Cluj, adică cea maghiară, şi din Sibiu, adică cea săsească, au existat tot felul de

polemici, dezbateri, lupte şi deosebiri de păreri pe marginea religiei, dar mai cu seamă pe tema

euharistiei 4 , pentru sistarea deosebirilor şi pentru împăcarea conştiinţei ambelor părţi şi pentru pacea

locuitorilor ţării, s-a hotărât ca, în viitor, ambele tabere să aibă voie să profeseze şi să urmeze atât

5 Se vede astfel clar cum, de la

religia şi concepţia de credinţă sibiană, cât şi pe cea clujeană

nivelul adunării ţării, credinţa reformată (cu mai multe curente) era numită "ungurească", iar cea

luterană era chemată "săsească". În secolul al XVII-lea, odată cu afirmarea statornică a principatului

calvin, suprapunerea acestei confesiuni cu naţiunea maghiară devine şi mai evidentă. Astfel,

confesiunile Transilvaniei se delimitează, deşi nu tranşant, pe criterii naţionale. Iar cum românii se

confundau demult cu ortodoxia, în acelaşi spirit, din secolul al XVI-lea încoace, termenul de

"valah" ajunge sinonim cu acela de "ortodox" (de credinţă răsăriteană sau bizantină), încât a spune

român era totuna cu a spune ortodox şi invers. Pas cu pas, în ciuda unor reveniri, calvinismul ajunge

să fie pe scena Transilvaniei, pentru mult timp, religia maghiară, luteranismul religia germană

(săsească), iar ortodoxia religia ("legea") românească. Orgoliile etnice ajung manifeste: Francisc

David, la 1556, după alungarea austriecilor, a devenit nu doar episcopul bisericii luterane maghiare,

".

3 Conducători, cu rol de episcopi, în bisericile protestante iniţiale.

4 Taină (sacrament) prin care se face împărtăşania credincioşilor cu pâine şi vin, transformate, prin puterea Duhului sau Spiritului Sfânt, în trupul şi sângele Domnului. Martin Luther a admis aproape neschimbată această taină (alături de altele două dintre cele şapte), dar protestanţii au respins, în general, euharistia ori au acceptat numai o prezenţă spirituală (în calvinism) a lui Iisus Hristos în cadrul ei.

5 Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, redactor Szilágyi Sándor, vol. II (1556-1576), Budapest, 1877, p. 231-232.

ci şi săseşti; saşii însă, deşi trăiau într-o enclavă a lor bine delimitată sub aspect lingvistic şi

confesional, s-au simţit ameninţaţi de filomaghiarismul reprezentat de David şi şi-au ales un episcop sas (pe Matthias Hebler); acelaşi Francisc David, când "demisionează", la 1559, din funcţia episcopală luterană (devenise între timp calvin), se denumeşte pe sine "episcop al bisericilor maghiare"; unii exegeţi apreciază că ungurii luterani riscau să fie asimilaţi naţional de saşi, fiind salvaţi de "orientarea helvetică" (sau calvinism), care a pus de la început accent pe promovarea

valorilor şi limbii naţionale. 6 Astfel, naţiunile politice ale Transilvaniei încep să se definească după confesiune, după limbă, după origine, tradiţii şi chiar după teritoriu. Pământul dominat de saşi, dăruit lor de rege (numit, de aceea, şi Fundus Regius), se cheamă tot mai des „Pământul Săsesc”, cel dominat de secui poartă numele de „Pământul Secuiesc”, iar cel în care predominau nobilii unguri (cele şapte comitate) este cunoscut uneori şi ca „Pământul Unguresc”. Se constată astfel, în Transilvania timpului, o fortificare treptată a etnicităţii, pe fondul vechiului spirit elitar medieval, convertit parţial în sens modern, cu ajutorul ideilor comunităţii de origine, de limbă, de teritoriu şi

de confesiune. Şi aici, ca şi în alte regiuni, confesiunea devine o importantă marcă a identităţii

naţionale.

Ţara celor patru (cinci) "religii" sau varietatea modelelor spirituale din Transilvania Transilvania a fost în secolele XVI-XVII un exemplu de stat european, din zona de

interferenţă a civilizaţiilor latină şi bizantină, apuseană şi răsăriteană, în care au coexistat etnii, confesiuni, culturi, modele de civilizaţie diverse. Este perioada în care naţiunile politice (stările) se transformă treptat în naţiuni moderne, etnice şi în care cele biconfesionalismul locuitorilor (ortodocşi şi catolici) devine pluriconfesionalism (ortodocşi, catolici, luterani, calvini, unitarieni, greco-catolici ş.a.). Aceste transformări au fost deopotrivă paşnice şi violente, liniştite şi agitate, înnoitoare şi retrograde, deschise modernităţii, dar conservând multe dintre imobilismele medievale. Trei naţiuni politice moştenite (nobilimea maghiară, saşii şi secuii) au devenit în epoca modernă două grupuri naţionale distincte, anume maghiarii (între care s-au încadrat şi secuii) şi germanii. Românii – fără să fi constituit o naţiune medievală recunoscută şi afirmată – s-au transformat totuşi

în naţiune modernă, conştientă de rolul său, deşi discriminată. O religie receptă, cea romano-

catolică, se metamorfozează în patru religii acceptate legal – romano-catolică, luterană, calvină, unitariană. Religia românilor – ortodoxă – este şi rămâne nerecunoscută oficial, atât înainte, cât şi

după Reforma protestantă. O încercare de recunoaştere globală – eşuată în mare parte – se va face târziu, prin unirea cu Biserica Romei şi crearea Bisericii Greco-Catolice (circa 1700).

6 Vígh B., Disputele sinodale…, p. 70-71.

În acest peisaj atât de variat s-a oscilat mereu între acceptare şi excludere, între integrare paşnică (asimilare) şi reacţie (uneori revoltă) etnico-religioasă, între privilegiu şi lipsa acestuia, între toleranţă şi intoleranţă. Pentru secole întregi a fost chiar normal şi moral să fie aşa, în sensul că un regat “catolic şi apostolic” (cum era Ungaria) avea misiunea/obligaţia de a-i apăra şi privilegia pe catolici şi de a-i discrimina pe ceilalţi. În consecinţă, toleranţa religioasă trebuie înţeleasă în contextul său de epocă, în limitele sale, marcate de arsenalul unei moşteniri medievale. Toleranţa nu trebuie confundată în niciun caz cu libertatea religioasă deplină şi nici cu egalitatea absolută între confesiuni. Se remarcă, în acest sens, marile rivalităţi dintre noile confesiuni protestante şi perioadele de dominaţie a uneia ori a alteia, ca şi hegemonia calvinismului de-a lungul secolului al XVII-lea. Lăsând la o parte statutul constant inferior al Bisericii ortodoxe, trebuie remarcată prigonirea catolicismului şi a bisericii sale, mai ales de către unitarieni (dominanţi între 1567 şi 1571). Asaltul a fost aşa de puternic încât Biserica catolică aproape a dispărut din Transilvania ori a fost nevoită să se manifeste criptic. În concluzie, se poate spune că Reforma, în Transilvania, a schimbat rapid peisajul naţiunilor politice, adică al elitei conducătoare a ţării. Aceasta s-a transformat din catolică în protestantă. Puterea era exercitată în chip colegial, de către unguri, saşi şi secui, care erau de-acum adepţii a patru confesiuni: calvină, luterană, unitariană şi catolică. Locuitorii diferitelor naţiuni şi confesiuni trăiau separat şi împreună în acelaşi timp. Astfel, în Transilvania domnea, sub aspect politic, regimul celor trei naţiuni oficiale şi patru „religii recepte”. Românii – cei mai numeroşi locuitori ai ţării – rămân în afara ecuaţiei puterii, locuitori de rang secundar (inferior), fiind acceptaţi, totuşi să trăiască, usque ad beneplacitum principum et regnicolarum, adică până când va dura bunăvoinţa principilor şi a cetăţenilor (de drept). Transilvania a fost, astfel, un creuzet al noii Europe moderne, cu toate libertăţile şi limitările ei, cu acceptări şi respingeri, cu idei de progres şi cu ciudate perpetuări ale tradiţiei medievale. Din unele puncte de vedere, locuitorii Ţării Transilvane au oferit Europei lecţii de generozitate şi de toleranţă care, deşi nu au fost aplicate în chip constant şi general, au lăsat la nivelul conştiinţei publice un model de convieţuire viabil şi astăzi.

Anexe:

Idei de acceptare (toleranţă)

Idei de excludere (discriminare)

Recunoasterea oficială a luteranismului, calvinismului şi unitarianismului

Limitarea drastică a catolicismului (expropriere, confiscări, interdicţii)

Recunoaşterea dreptului comunităţilor de a-şi alege liber confesiunea dorită

Concurenţă neloială între noile confesiuni; presiuni de atragere a credincioşilor

Participarea colegială la exercitarea puterii

Excluderea de la puterea colegială a comunităţii românilor; calvinizarea forţată a conducerii bisericii ortodoxe

Acceptarea celuilalt, diferit

Retractarea dreptului comunităţilor de a- şi alege liber confesiunea

Rolul sporit al învăţăturii, educaţiei, culturii

Dispreţul faţă de confesiunile neoficale

Prevalenţa deciziilor dietei ţării asupra hotărârilor locale (de la nivelul comitatelor, Pământului Săsesc, Pământului Secuiesc)

Limitarea dreptului la „inovaţii” religioase

Accentuarea mobilităţii locuitorilor în Europa

Păstrarea privilegiilor şi autonomiilor medievale

Idei şi mijloace de unitate (integrare)

Idei şi mijloace de divizare (separaţie, segregare)

Principele, consiliul principelui

Împărţirea ţării în regiuni distincte, pe criterii etnice

Dieta (adunarea ţării)

Puterea exagerată a autonomiilor locale

Reprezentarea tuturor naţiunilor recunoscute în organele centrale

Refuzul admiterii reprezentanţilor românilor (şi ai altor etnii) în organele

 

centrale

Reprezentarea tuturor „religiilor recepte” în organele centrale

Refuzul admiterii reprezentanţilor ortodocşilor (şi ai altor religii şi confesiuni) în organele centrale

Politica externă unică

Legături cu puteri externe rivale