www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

LIMBAJE DE PROGRAMARE

CAPITOLUL 1.

ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ ŞI ALGEBRĂ BOOLEANĂ

1.1. Calculul propoziţiilor

1.1.1. Noţiunea de propoziţie

DEFINIŢIA 1.1. Se numeşte propoziţie un enunţ (un ansamblu de cuvinte

cărora li s-a dat un sens) despre care se ştie că este sau adevărat sau fals,
însă nu simultan şi una şi alta.

Exemple de propoziţii:
1) În orice triunghi suma unghiurilor sale este egală cu 180o;
2) 3+2=5;
3) 2>5;
4) Balena este un mamifer.
5) Planeta Saturn este satelit al Pamântului.

Propoziţiile 1), 2) şi 4) sunt adevărate dar 3) şi 5) sunt false.

O clasă foarte largă de propoziţii adevărate o constituie teoremele din

matematică.

Contraexemple (enunţuri care nu sunt considerate propoziţii):

1) x+2=5; (enunţurile cu variabile sunt predicate)
2) Deschide uşa !; (enunţ imperativ)
3) Numărul x divide numărul y; (predicat)
4) Atomul de aur este galben. (enunţ absurd)

1.1.2. Valoare de adevăr

Notăm cu P2 mulţimea propoziţiilor definite după definiţia 1.1.

DEFINIŢIA 1.2. Funcţia v : P2 → {0,1} se numeşte funcţia valoare de adevăr.

Fiecărei propoziţii din mulţimea propoziţiilor P2 i se ataşează valoarea 1 dacă
propoziţia este adevărată, şi valoarea 0 dacă este falsă.

De obicei se vor nota propoziţiile prin litere mici: p,q,r ... şi cu v(p), v(q),
1
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

v(r)... valorile lor de adevăr.

1.1.3. Operatori (operaţii cu propoziţii)

Cu ajutorul operatorilor definiţi în continuare se pot construi propoziţii

compuse.

Negarea propoziţiilor. Negarea propoziţiei este propoziţia "non p", care se

notează !p şi care este adevărată când p este falsă şi falsă când p este
adevărată.

Valoarea de adevăr a propoziţiei !p este dată în tabela următoare:

v(p) v(!p)

1 0
0 1

Conjucţia propoziţiilor. Conjucţia propoziţiilor p,q este propoziţia care se

citeşte "p şi q", notată cu
pΛq, care este adevărată atunci şi numai atunci când fiecare din propoziţiile p,
q este adevărată.
Valoarea de adevăr a propoziţiei pΛq este dată în tabela următoare:

v(p) v(q) v(p∧q)

0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Disjuncţia propoziţiilor. Disjuncţia propoziţiilor p, q este propoziţia care se

citeşte "p sau q" (notată pVq) şi care este adevărată, atunci şi numai atunci
când este adevărată cel puţin una dintre propoziţiile p, q.
2
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Valoarea de adevăr a propoziţiei pVq este dată în tabela următoare:

v(p) v(q) v(p∨q)

0 0 0
0 1 1
Implicaţia propoziţiilor. Să 1considerăm
0 1
propoziţia compusă (p)Vq a cărei
1 1 1
valoare de adevăr rezultă din tabela urmatoare

v(p) v(q) v(!p) v((!p)∨ q)

0 0 1 1
0 1 1 1
1 0 0 0
1 1 0 1

Propoziţia (!p)Vq se notează p → q şi se numeşte implicaţia

propoziţiilor p,q (în acestă ordine); p este ipoteza iar q este concluzia.
Observăm că (!p)Vq este falsă atunci şi numai atunci când p este
adevărată şi q falsă, în celelalte cazuri fiind adevărată.

Echivalenţa propoziţiilor. Cu propoziţiile p, q putem forma propoziţia

compusă (p→q) Λ (q→p) care se notează p ↔ şi se citeşte "p dacă şi numai
dacă q". Din tabela următoare se vede că propoziţia p ↔ q este adevărată
atunci şi numai atunci când p şi q sunt în acelaşi timp adevărate sau false.

v(p) v(q) v(p→q) v(q→p) v(p↔q)

0 0 1 1 1
0 1 1 0 0
1 0 0 1 0
1 1 1 1 1

Formule echivalente în calculul propoziţional

3
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Cu operaţiile anterioare se pot construi diverse expresii numite formule

ale calculului propoziţional (notate cu a,b...).
O formulă a(p,q,r, ...) care are valoarea o propoziţie adevărată indiferent
cum sunt propoziţiile p, q, r, ... se numeşte formulă identic adevărată sau
tautologie.

Proprietăţi:

1) pV(qΛr) ↔ (pVq)Λ (pVq) distributivitaţi

2) pΛ (qVr) ↔ (pΛq)V(pΛr)
3) p ↔ !(!p) negarea negaţiei
4) ! (pVq) ↔ !p Λ !q legile lui De Morgan
5) ! (pΛq) ↔ !p V !q
6) p →q ↔ !p → !q principiul reducerii la absurd
7) pVq ↔ qVp comutativităţi
8) pΛq ↔ qΛp

1.2. Elemente de algebră booleană

Elementele pe care le vom prezenta în cele ce urmează sunt strict

necesare pentru a putea explica, în capitolele următoare, principiile funcţionării
calculatoarelor. Ne vom mărgini doar la prezentarea elementelelor de strictă
necesitate, fără a intra în detalii referitoare la calculul propoziţiilor, formele
normale etc.

1.2.1. Mulţimea B2, operaţii

Unul dintre capitolele importante ale logicii matematice este calculul

propoziţiilor, având ca principale operaţii negarea propoziţiilor, conjuncţia
propoziţiilor şi disjuncţia propoziţiilor. Valoarea de adevăr a unei propoziţii este
notată cu "1", iar valoarea de fals cu "0", simbolurile "1" şi "0" fiind aici
simboluri fără înţeles numeric.

Mulţimea formată din elementele 0 şi 1, cu operaţiile + şi ⋅ definite în

clasa de resturi modulo 2, formează un inel.
După cum se va vedea, mulţimea formată din elementele 0 şi 1 are
extrem de multe aplicaţii în informatică.
4
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Fie mulţimea B2 = {0,1}. Peste această mulţime se definesc mai multe

operaţii.
DEFINIŢIA 1.3. Operaţia binară notată ∨, definită prin tabelul 1.1. se numeşte
disjuncţie

∨ 0 1
0 0 1
1 1 1

Tabelul 1.1. Definirea operaţiei ∨

DEFINIŢIA 1.4. Operaţia binară notată ∧ sau ⋅, definită prin tabelul 3.2. se
numeşte conjuncţie.

∧ 0 1
0 0 0
1 0 1

Tabelul 1.2. Definirea operaţiei ∧

DEFINIŢIA 1.5. Operaţia unară notată ! definită prin tabelul 3.3. se numeşte
negaţie.

x !x
0 1
1 0

Tabelul 1.3. Operaţia !

În ordinea priorităţilor, aceste operaţii se succed astfel: !, ⋅, ∨ (negaţia,

conjuncţia, disjuncţia).

În continuare vor fi prezentate principalele proprietăţi ale acestor operaţii.

Ele pot fi demonstrate uşor, folosindu-se tabelele de adevăr.

TEOREMA 3.1. Următoarele 10 grupuri de proprietăţi sunt adevărate:

5
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

1. a ⋅(b ⋅ c) = (a ⋅ b) ⋅ c a∨(b∨c) = (a∨b)∨c (Asociativităţi)

2. a ⋅(b∨c) = a ⋅ b∨a ⋅ c a∨b⋅c = (a∨b)⋅(a∨c) (Distributivităţi)
3. a ⋅ a = a a∨a = a (Idempotenţe)
4. a ⋅ b = b ⋅ a a∨b = b∨a (Comutativităţi)
5. a ⋅ (a∨b) = a a∨a ⋅ b = a (Absorbţii)
6. ! ! a = a (Dubla negaţie)
7. ! (a ⋅ b) = !a ∨ !b ! (a∨b) = !a ⋅ !b (Legile lui De Morgan)
8. a ⋅ 0 = 0 a∨0 = a
9. a ⋅ 1 = a a∨1 = 1
10. a ⋅ !a = 0 a∨!a = 1

DEFINIŢIA 1.6. Structura algebrică (B2, ∨, ⋅, !) formează o algebră booleană

DEFINIŢIA 1.7. Operaţia binară notată ⊕, definită prin tabelul 1.4. se numeşte
suma modulo 2 sau sau-exclusiv.

⊕ 0 1
0 0 1
1 1 0

Tabelul 1.4. Definirea operaţiei ⊕

TEOREMA 1.2. Structura algebrică (B2, ⊕, ⋅) formează un inel comutativ cu

element unitate. Acest inel poartă numele de inel boolean.1

1.2.2. Funcţii booleene şi reprezentări ale lor

Vom nota prin B2n produsul cartezian al mulţimii B2 cu ea însăşi de n ori. Deci
B2n = B2×B2×...×B2.

DEFINIŢIA 1.8. O funcţie f : B2n --- > B2 se numeşte funcţie booleană.

Un n-uplu x = (x1, x2, ..., xn) ∈ B2n va fi numit punct din B2n. Prin f(x) =

6
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

f(x1,x2,...,xn) vom înţelege valoarea funcţiei în punctul x.

Este uşor de văzut că în B2n sunt 2n puncte. Deci, pentru a reprezenta o
funcţie booleană este necesară construcţia tabelului cu valorile funcţiei în
fiecare dintre aceste puncte. Un astfel de tabel va avea 2n linii şi n+1 coloane,
ca în tabelul 1.5.

x1 x2 ... xn-1 xn f(x)

0 0 ... 0 0 y0
0 0 ... 0 1 y1
0 0 ... 1 0 y2
0 0 ... 1 1 y3
... ... ... ... ... ...
1 1 ... 1 0 y2n-2
1 1 ... 1 1 y2n-1

Tabelul 1.5. Definirea unei funcţii Booleene de n variabile

Prin yi ∈ B2, i ∈ {0, 1, ... , 2n-1 } am notat valorile funcţiei f în toate punctele din
B2n.

De exemplu, se poate defini astfel funcţia booleană de trei variabile din tabelul
1.6.

a B c f(a,b,c)
0 0 0 0
0 0 1 0
0 1 0 1
0 1 1 1
1 0 0 0
1 0 1 0
1 1 0 1
7
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

1 1 1 0

Tabelul 1.6. O funcţie Booleană de 3 variabile

Pe lângă reprezentarea prin tabel, funcţiile booleene pot fi reprezentate

şi cu ajutorul expresiilor booleene. În aceste expresii sunt folosiţi operatorii: !,
⋅ şi ∨. Operanzii sunt formaţi din variabilele funcţiei şi eventual din simbolurile 0
şi 1 având rolul de constante. Pentru schimbarea ordinii de efectuare a
operaţiilor se folosesc parantezele ( şi ).
În continuare vom da trei reguli după care se poate construi o expresie
ce defineşte o funcţie booleană dată prin tabelul ei de valori.

R1. Pentru fiecare linie din tabel pentru care yi=1 se va construi un
termen conjunctiv în conformitate cu regula R2. Termenii conjunctivi se vor
lega între ei prin operatori de disjuncţie.

R2. La un termen conjunctiv participă cele n variabile, în conformitate cu

regula R3. Acestea variabile sunt legate între ele prin operatori de
conjuncţie.

R3. Dacă valoarea unei variabile în linia i este 1 atunci în termenul

conjunctiv apare variabila; dacă valoarea ei este 0, atunci în termenul
conjunctiv apare negaţia variabilei respective.

Urmând aceste reguli, funcţia de trei variabile dată ca exemplu în tabelul

1.6 va fi definită astfel:
f : B23 → B2 f(a,b,c) = !a ⋅ b ⋅!c ∨ !a ⋅ b ⋅ c ∨ a ⋅ b ⋅!c

Cei trei termeni conjunctivi corespund liniilor y2, y3 şi y6. Valorile celor trei
variabile în aceste linii sunt respectiv 010, 011 şi 110. Aplicând cele trei reguli,
se obţine formula de mai sus.
După cum este cunoscut din calculul propoziţiilor, o funcţie booleană

8
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

poate avea mai multe reprezentări prin expresii. Acelaşi calcul al propoziţiilor
defineşte diverse forme normale şi descrie metode de simplificare a expresiilor
care reprezintă funcţii booleene. Obţinerea unei expresii prin regulile R1-R3 de
mai sus conduce la forma normală disjunctivă perfectă.

9
 CAPITOLUL 2.
SISTEME ŞI BAZE DE NUMERAŢIE

Numim sistem de numeraţie totalitatea regulilor folosite pentru scrierea

numerelor, cu ajutorul unor simboluri numite cifre. În decursul istoriei s-au
impus mai multe sisteme de numeraţie.

2.1. Tipuri de sisteme de numeraţie

Cel mai primitiv mod de reprezentare a numerelor este răbojul. Pe un

băţ numit răboj, omul primitiv cresta câte o linie pentru fiecare obiect sau
animal care-i aparţinea (blănuri, oi etc.). Tot pe un astfel de răboj se marcau
datoriile unui gospodar faţă de altul (de unde şi cunoscuta expresie "am scris
pe răboj").
S-a constatat că acest mod de scriere a numerelor este deosebit de
incomod. Pentru numere mari trebuie folosite multe semne, eventual trebuie
folosite semne diferite pentru numere mai deosebite (10, 50, 100 etc.). Aceste
semne se combină în diferite moduri. După felul de grupare şi ordonare a
semnelor se deosebesc două sisteme de numeraţie: sistemul aditiv şi sistemul
poziţional.

2.1.1. Sistemul de numeraţie aditiv (roman)

Sistemul de numeraţie roman foloseşte pentru scrierea numerelor cifrele:

I, V, X, L, C, D, M

care corespund valorilor: unu, cinci, zece, cincizeci, o sută, cinci sute, respectiv
o mie.

Trei reguli importante guvernează acest sistem de numeraţie:

Regula 1. Mai multe cifre de aceeaşi valoare, scrise consecutiv,

reprezintă suma acestor cifre.

De exemplu: XXX = 30; II = 2; MM = 2000.

Regula 2. O pereche de cifre de valori diferite, în care cifra de valoare

mai mare se află în faţa cifrei de valoare mai mică reprezintă,
9
 de asemenea, suma acestor cifre.

De exemplu: XI = 10+1 = 11; VI = 5+1 = 6.

Regula 3. O pereche de cifre de valori diferite, în care cifra de valoare

mai mică se află în faţa cifrei de valoare mai mare reprezintă
diferenţa acestor cifre.

De exemplu: IX = 10-1 = 9; IC = 100-1 = 99.

Sistemul de numeraţie roman prezintă dezavantajul unei scrieri greoaie

şi a lipsei unei reprezentări unice a numerelor. Astfel avem:

49 = IL = LIC

Alte neajunsuri ale acestui mod de scriere: numerele mari sunt în general
lungi şi adesea de necuprins cu privirea, iar operaţiile aritmetice cu aceste
semne sunt foarte anevoioase.

2.1.2. Sistemul de numeraţie poziţional (arab)

Acest sistem a fost introdus de către indieni şi chinezi şi a fost preluat de

către europeni datorită arabilor. El este un sistem poziţional, în care aportul
unei cifre în stabilirea valorii numărului depinde atât de valoarea ei cât şi de
poziţia pe care o ocupă în scrierea numărului. Această caracteristică asigură
superioritatea sistemului de numeraţie arab faţă de sistemul de numeraţie
roman.
În scrierea arabă, fiecare grup de 10 elemente numărate (unităţi)
formează o grupă de rang superior (zeci), 10 grupe de zeci formează o grupă
de rang superior grupei zeci (sute) ş.a.m.d., conform celor cunoscute de elevi
încă din clasa I primară. Datorită faptului că numărul zece este pragul de
trecere la un rang superior, se spune că este folosită baza de numeraţie 10.
Pentru scrierea în baza 10 sunt folosite cifrele:

0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9

În secţiunile următoare vom dezvolta acest sistem de numeraţie folosind

nu numai baza 10, ci şi alte baze de numeraţie.

10
 2.2. Sisteme poziţionale de numeraţie în diverse baze

2.2.1. Reprezentarea numerelor naturale într-o bază b

Fie b ∈ N, b > 1 un număr numit bază de numeraţie. Întreaga teorie

aritmetică a reprezentării numerelor în baza b este fundamentată pe teorema
care urmează.

TEOREMA 2.1. Pentru orice număr natural nenul x, există în mod unic un
număr natural n numit rang şi n+1 numere naturale c0, c1, ... cn numite cifre în
baza b, care satisfac relaţiile:

1) x = cnbn + cn-1bn-1 +...+ c1b + c0,

2) ci ∈ { 0, 1, ... , b-1 }, ∀ i ∈ { 0, 1, ..., n }
3) cn ≠ 0.

Demonstraţie: Deoarece x ≥ 1, iar b > 1, rezultă că există, în mod unic, un

număr natural n pentru care este verificată dubla inegalitate (axioma lui
Arhimede):

bn ≤ x < bn+1

Acest număr n este cel din enunţul teoremei. În continuare, vom aplica
inducţia completă după n.

Pentru n = 0, avem chiar c0 = x şi alegerea este unică.

Presupunem teorema adevărată pentru n şi să demonstrăm că rămâne
valabilă şi pentru n+1. Scriind teorema împărţirii cu rest, unde deîmpărţitul este
x şi împărţitorul este b, rezultă:

x = y⋅b + r, cu 0 ≤ r < b

Vom pune acum c0 = r, care este determinat în mod unic. Dacă bn+1 ≤ x <
bn+2, rezultă că bn ≤ y < bn+1. Pentru y este valabilă ipoteza de inducţie, deci
pentru el există n+1 cifre, pe care le vom nota c1, c2, ..., cn+1 şi care sunt de
asemenea unic determinate. Rezultă că avem:

x = cn+1bn+1 + cnbn +...+ c1b + c0

11
şi că sunt verificate celelalte două relaţii din teoremă. Cu aceasta, teorema
este complet demonstrată.
Să ataşăm acum fiecărui număr din mulţimea { 0, 1, ..., b-1 } câte un
simbol (caracter, semn etc.) în aşa fel, încât la numere diferite să ataşăm
simboluri diferite. Convenim, de asemenea, că atunci când ne referim la o cifră
ci, să-i scriem de fapt simbolul Ci asociat numărului ci. Cu aceste convenţii (şi
cu ipoteza că simbolurile "(" şi ")" nu reprezintă cifre, avem reprezentarea
numărului x în baza b:
(CmCm-1...C1C0)b

În tot ceea ce urmează, vom identifica cifrele ci din teoremă cu

simbolurile ataşate lor Ci (şi le vom scrie tot ci).

Observaţie: Din definiţia dată reprezentării unui număr într-un sistem de

numeraţie poziţional cu baza b, rezultă că o cifră indică o valoare de b ori mai
mare decât aceeaşi cifră situată într-o poziţie de rang mai mic cu o unitate. Din
acest motiv sistemele de numeraţie poziţionale mai sunt numite sisteme
ponderate.

În sistemul de numeraţie cu baza 10, numit sistem zecimal, sunt folosite

simbolurile de cifre:

0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9

Acest sistem este utilizat pe scară largă în prelucrarea manuală a datelor,

precum şi în comunicarea cu un sistem de calcul.

Sistemul de numeraţie cu baza doi, numit sistem binar, foloseşte numai

cifrele 0 şi 1. El stă la baza construcţiei sistemelor de calcul.

Sistemul de numeraţie cu baza 16, numit sistem hexazecimal foloseşte

cifrele:

0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F

ultimele şase simboluri, de fapt primele şase litere ale alfabetului, scrise fie cu
majuscule fie cu minuscule, desemnează numerele 10, 11, 12, 13, 14 şi 15 ca
cifre în baza 16.
Din raţiuni de scriere comodă, şi pentru evitarea unor confuzii,
simbolurile de cifre dintr-o anumită bază sunt preluate în bazele de
numeraţie superioare. Astfel, în orice bază de numeraţie cu b ≤ 16 se
folosesc simbolurile indicate mai sus, fiecare simbol indicând acelaşi număr,
indiferent de bază. De exemplu, în baza 7 se folosesc simbolurile 0 ÷ 6, iar
12
în baza 13 se folosesc simbolurile 0 ÷ 9, A ÷ C; simbolul B este cifră doar
începând cu baza 12 şi reprezintă cifra care are valoarea 11.

Este momentul să precizăm că sunt folosite şi alte reprezentări ale

cifrelor decât cea prin simboluri grafice. Această afirmaţie este, aparent,
neobişnuită, deoarece majoritatea covârşitoare a populaţiei nu cunoaşte alt
sistem de numeraţie decât cel zecimal! Dar, spre exemplu, atunci când se
foloseşte calculatorul pentru lucrul cu baze de numeraţie foarte mari, fiecare
cifră este reprezentată prin conţinutul unui cuvânt din memoria calculatorului.

2.2.2. Reprezentarea numerelor reale într-o bază b

Definiţia dată reprezentării numerelor naturale poate fi extinsă şi la

numerele reale. Fie x > 0 un număr real.

DEFINIŢIA 2.1. Reprezentarea unui număr real x > 0 în baza b este (şi se
scrie):

x = (cncn-1...c1c0,c-1c-2c-3...)b
dacă sunt îndeplinite condiţiile:

1) x = cnbn+cn-1bn-1+...+c1b+c0+c-1b-1+c-2b-2+c-3b-3...
2) ci ∈ {0,1,...,b-1} , ∀ i ∈ {n,...,1,0,-1,-2,-3,...}
3) cn ≠ 0
4) ∀ k≤ 0 ∃ j < k astfel, încât cj < b-1

Comparând definiţia dată reprezentării numerelor reale cu cea dată

reprezentării numerelor întregi, se observă că la numerele reale avem în plus
condiţia 4). Această condiţie cere să nu existe un rang la partea fracţionară
după care toate cifrele reprezentării să fie egale cu b-1. Ea este necesară
pentru a asigura unicitatea reprezentării numerelor. Drept contraexemplu,
considerăm egalităţile:

1/2 = 0,5 = 0,499999…

numerele fiind scrise în baza 10.

Are loc următoarea:

TEOREMA 2.2. Fiind dată o bază de numeraţie b, pentru orice număr real x >
0 există o reprezentare unică în baza b conform definiţiei 4.1. Numărul:

13
 (cncn-1...c1c0)b

reprezintă, în baza b, partea iintreagă a numărului x, iar numărul

(0,c-1c-2c-3...)b

reprezintă, în baza b, partea fracţionară a numărului x.

DEFINITIA 2.2 Reprezentarea unui număr real x în baza b (extinderea

definiţiei 4.1 la toate numerele reale).
a) Dacă x > 0, atunci numărul se reprezintă conform def. 2.1.
b) Dacă x = 0, atunci x se reprezintă 0.
c) Dacă x < 0, atunci se pune mai întâi semnul -, după care urmează
reprezentarea numărului -x, conform definiţiei 2.1.

2.2.3. Conversii între baze de numeraţie

Existenţa şi utilizarea mai multor baze de numeraţie ridică problema

conversiei dintr-o bază în alta. Pentru fixarea ideilor, să presupunem că
numărul x este reprezentat într-o bază (baza veche) p şi se doreşte conversia
lui într-o bază (baza nouă) q. Cele mai cunoscute metode de conversie sunt:

a) Metoda împărţirii la bază a numerelor întregi, cu calcule în baza p

(baza veche);

b) Metoda înmulţirii cu baza a părţilor fracţionare, cu calcule în bază p

(baza veche);

c) Metoda substituţiei, cu calcule în baza q (baza nouă).

2.2.3.1. Conversia întregilor prin împărţiri succesive

Esenţa metodei este descrisă în demonstraţia teoremei 4.1 şi constă în

faptul că cifra unităţilor unui număr natural x scris într-o anumită bază q
coincide cu restul împărţirii lui x la q. Această metodă se aplică cu toate
calculele efectuate în baza veche pentru a obţine reprezentarea lui x în noua
bază q. Algoritmul de conversie este descris în figura 4.1., folosind un limbaj
de tip pseudocod. În esenţă, se fac împărţiri succesive ale numărului x la q. Se
14
reţine de fiecare dată restul, iar câtul va deveni noul deîmpărţit. Resturile,
luate în ordinea inversă a apariţiei, vor fi cifrele în noua bază q.

DATE x ( din N*, scris în baza p), q (noua bază) ;

n := -1; d := x;
CAT TIMP d > 0 EXECUTA
n := n + 1;
cn := d mod q;
Cn := simbolul asociat cifrei cn în baza q;
d := d div q;
SF CAT TIMP ;
REZULTATE Cn Cn-1 ... C1 C0

Figura 2.1 Conversia întregilor prin împărţiri succesive

Exemple: Să considerăm numărul (985437)10 pe care vrem să-l

reprezentăm pe rând în bazele 6 şi 16. Organizarea calculelor depinde de
fantezia celui care face conversia. Noi vă propunem organizarea sub formă de
tabel. Aşa cum am mai spus, toate calculele se fac în baza p, în cazul de faţă
baza 10. Conversia în baza 6 este prezentată în tabelul 2.1.

Citind ultima coloană din tabelul 2.1 de jos în sus, obţinem rezultatul
conversiei:

(985437)10 = (33042113)6
Deîmpărţit Impărţitor Cât Rest Simbol
n (baza 10) (q) (baza 10) (cn) cifră (Cn)
(baza 10) (baza 10) (baza 6)
0 985437 6 164239 3 3
1 164239 6 27373 1 1
2 27373 6 4562 1 1
3 4562 6 760 2 2
4 760 6 126 4 4
5 126 6 21 0 0
6 21 6 3 3 3
7 3 6 0 3 3

Tabelul 2.1 Conversia unui număr în baza 6

15
 Acum conversia în baza 16 este dată în tabelul 2.2.

Deîmpărţit Impărţitor Cât Rest Simbol

n (baza 10) (q) (cn) cifră (Cn)
(baza 10) (baza 10) (baza 10) (baza 16)
0 985437 16 61589 13 D
1 61589 16 3849 5 5
2 3849 16 240 9 9
3 240 16 15 0 0
4 15 16 0 15 F

Tabelul 2.2 Conversia unui număr în baza 16

Citind ultima coloană de jos în sus, obţinem rezultatul conversiei: (985437)10 =

(F095D)16

În fine, aplicăm aceeaşi metodă pentru a trece din baza 6 în baza 16, cu
calculele făcute în baza 6. Tabelul 2.3 redă aceste calcule, toate numerele din
tabel fiind în baza 6.

Deîmpărţit Impărţitor Cât Rest Simbol

n (baza 6) (q) (cn) cifră (Cn)
(baza 6) (baza 6) (baza 6) (baza 16)
0 33042113 24 1153045 21 D
1 1153045 24 25453 5 5
2 25453 24 1040 13 9
3 1040 24 23 0 0
4 23 24 0 23 F

Tabelul 2.3 Conversia din baza 6 în baza 16

Citind acum ultima coloană de jos în sus, obţinem rezultatul conversiei:
(33042113)6 = (F095D)16

16
 2.2.3.2. Conversia părţilor fracţionare prin înmulţiri succesive

Ne interesează acum să găsim cifrele zecimale la trecerea dintr-o bază

veche p într-o bază nouă q.

Să notăm cu y partea fracţionară. După obţinerea cifrei c -1 = [ q ⋅ y ] în

baza q, se aplică din nou metoda înlocuind pe y cu { q ⋅ y } ş.a.m.d. Acest
algoritm este descris în figura 2.2.

DATE y ( din (0,1), scris în baza p), q (noua bază) ;

n := 0 ; f := y;
CAT_TIMP (f > 0) sau (nu s-au obţinut suficiente cifre) sau
(nu s-a obţinut perioadă: f nu coincide cu unul anterior)
EXECUTA
n := n - 1;
cn := [ f ⋅ q ]; Cn := simbolul asociat cifrei cn în baza q;
f := { f ⋅ q }
SF_CATTIMP
REZULTATE Cn Cn-1 ... C1 C0

Figura 2.2 Conversia părţii fracţionare prin înmulţiri succesive

Prezentăm în continuare câteva exemple. Pentru simplificarea calculelor,

presupunem că baza p este 10. Mai întâi, vom trece numărul (0,43359375) 10 în
baza 8 (deci vom înmulţi mereu părţile fracţionare cu 8).

0 43359375
.8
3 46875
3 75
6 0

Rezultă că (0,43359375)10 = (0,336)8 şi s-au obţinut un număr finit de cifre la

partea fracţionară.

În continuare vom converti tot în baza 8 numărul 0,51437, dar vom reţine
numai trei cifre după virgulă:

0 51437
⋅8
17
 4 11496
0 91968
7 35744
- ----

Rezultă că (0,51437)10 = (0,407...)8.

Să convertim acum, tot în baza 8, numărul (0,45)10.

0 45
⋅8
3 60
4 8
6 4
3 2

1 6
4 8
6 4
3 2
1 6
- --

Rezultă că (0,45)10 = (0,346314631...)8. Se observă că se obţine o fracţie

periodică mixtă, deci (0,45)10 = (0,3(4631))8.

Să trecem acum numărul (0,85)10 în baza 16.

0 8 5
⋅ 16
13 6 0
9 6
9 6
- ---

Rezultă că (0,85)10 = (0,D(9))16, unde D este simbolul cifrei cu valoarea (13)10.

Observaţii:

1. Procesul de conversie se încheie fie când dat partea fracţionară

devine zero, fie când se consideră că s-au extras suficiente cifre, fie când se

18
observă apariţia perioadei. Dacă conversia se face cu ajutorul calculatorului,
depistarea perioadei este dificilă, motiv pentru care se foloseşte doar prima
sau a doua condiţie de oprire.

2. Calculele se fac întotdeauna cu un număr finit de cifre după

virgulă, indiferent dacă conversia se face manual sau cu ajutorul
calculatorului. Din această cauză, teoretic întotdeauna apare perioada. Într-
adevăr, dacă se reţin k cifre după virgulă, după maximum bk încercări variabila
f din algoritmul 4.2 se va repeta.
3. Din cauza observaţiilor de mai sus, o conversie dublă conduce la erori
de trunchiere. Spre exemplu, să trecem numărul (0,6)10 în baza 8 şi să reţinem
patru cifre. Avem că (0,6)10 = (0,4631...)8. Acum să aplicăm acelaşi algoritm
pentru trecerea numărului (0,4631)8 în baza 10, cu calculele în baza 8.

0 4631
⋅ (12)8
5 7772
11 7704 ; (11)8 = (9)10
11 6650
10 422 ; (10)8 = (8)10

5 264
3 410
-- -----

Rezultă că (0,4631)8 = (0,599853...)10. Aceasta înseamnă că în loc de (0,6)10,

în urma dublei conversii, se obţine (0,599853...)10.

2.3. Relaţii între bazele 2, 8 şi 16

2.3.1. Cifre binare, octale, zecimale, hexazecimale

În informatică, bazele 2, 8 şi 16 au o deosebită importanţă. După cum se

va vedea imediat, conversiile între aceste baze se pot realiza deosebit de
simplu. Ca terminologie, vom spune că lucrăm în sistemul binar dacă baza
este 2, sistemul octal dacă baza este 8 şi sistemul hexazecimal dacă baza
este 16. În acest context, este firesc să folosim termenul de sistem zecimal
dacă baza este 10.

Tabelul 2.4. conţine corespondenţa între cele patru reprezentări ale

numerelor de la 0 la 15. Pentru o manevrare uşoară între aceste patru baze de
numeraţie, recomandăm memorarea acestui tabel.
19
 Zecim Binar Octal Hexa
al
0 0000 0 0
1 0001 1 1
2 0010 2 2
3 0011 3 3
4 0100 4 4
5 0101 5 5
6 0110 6 6
7 0111 7 7
8 1000 10 8
9 1001 11 9
10 1010 12 A
11 1011 13 B
12 1100 14 C
13 1101 15 D
14 1110 16 E
15 1111 17 F

Tabelul 2.4. Corespondenţa între cifrele bazelor 10, 2, 8 şi 16.

Orice grup de 3 cifre binare determină, în mod unic, o cifră octală;

reciproc, o cifră octală se reprezintă în binar printr-un grup de 3 cifre binare,
completând zerourile necesare la stânga. Un astfel de grup de 3 cifre binare îl
numim triadă.
Analog, orice grup de 4 cifre binare determină, în mod unic, o cifră
hexazecimală; reciproc, o cifră hexazecimală se reprezintă în binar printr-un
grup de 4 cifre binare, completând cu zerourile necesare la stânga. Un astfel
de grup de 4 cifre binare îl vom numi tetradă.

2.3.2. Conversii binar - octal

Să considerăm numărul x = (cncn-1...c1c0,c-1c-2c-3...c-k)2. Fără a restrânge

generalitatea, presupunem că n+1 este multiplu de 3, iar k este de asemenea
un multiplu de 3 (deci atât partea întreagă a numărului, cât şi partea fracţionară
a lui au câte un număr de cifre multiplu de 3). Dacă nu este aşa, se adaugă,
după necesităţi, zerouri înaintea lui cn, şi/sau după c-k. Aceste zerouri nu
modifică valoarea numărului.
Să scriem acum valoarea numărului x, grupând în triade cifrele din

20
stânga şi din dreapta virgulei zecimale şi să evidenţiem astfel câteva triade:

X = cn⋅2n+cn-1⋅2n-1+cn-2⋅2n-2 + cn-3⋅2n-3+cn-4⋅2n-4+cn-5⋅2n-5 + ...

+c5⋅25+c4⋅24+c3⋅23+c2⋅22+c1⋅2+ c0 + c-1⋅2-1+c-2⋅2-2+c-3⋅2-3 + ... + c-k+2⋅2-k+2+c-k+1⋅2-
k+1
+c-k⋅2-k =
= (cn⋅22+cn-1⋅2+cn-2)⋅2n-2 + (cn-3⋅22+cn-4⋅2+cn-5)⋅2n-5 + ... +
(c5⋅22+c4⋅2+c3)⋅23 + c2⋅22+c1⋅2+c + (c-1⋅22+c-2⋅2+c-3)⋅2-3 + ... + (c-k+2⋅22+c-k+1⋅2+c-
-k
k)⋅2

Să notăm j=(n-2)/3 şi s= k/3.

Se observă că numerele:

n-2, n-5, ..., 3, 0, -3, ..., -k

sunt multiplii lui 3 dintre -s⋅3 şi j ⋅3.

Fiecare paranteză de forma:

(cl+2⋅22+cl+1⋅2+cl), l ∈ {n-2, n-5, ..., 3, 0, -3, ..., -k}

este un număr de trei cifre în baza 2, deci un număr între 0 şi 7. Altfel spus, o
astfel de paranteză este o cifră în baza 8. Vom nota cu ri , cu i = l / 3
această cifră.

Fiecare dintre puterile lui 2 care apar pe lângă cifrele ri cu aceşti

exponenţi poate fi transformată astfel:

2l = 23⋅(l/3) = 8l/3 = 8i, unde

l ∈ {n-2, n-5, ..., 3, 0, -3, ..., -k}, respectiv

i ∈ {j, j-1, ..., 1, 0, -1, ..., -s}

Cu aceste notaţii, avem:

x = rj⋅8j + rj-1⋅8j-1 + ... + r1⋅8 + r0 + r-1⋅8-1 + ... + r-s⋅8-s

deci x = (rj rj-1 ... r1 r0 ,r-1 r-2 r-3 ... r-s)8.

Raţionând invers, dacă avem un număr scris în octal, reprezentarea lui

binară se obţine păstrând virgula zecimală, iar spre stânga şi spre dreapta ei
se înlocuieşte fiecare cifră octală cu triada corespunzătoare ei.
21
 Sintetizând cele demonstrate mai sus, avem următoarele două reguli
practice de trecere între bazele 2 şi 8:
- Pentru trecerea din baza 2 în baza 8, se grupează cifrele reprezentării
binare în triade, pornind de la virgulă spre stânga şi spre dreapta. Dacă cel
mai din stânga grup al părţii întregi, respectiv cel mai din dreapta grup al părţii
fracţionare, nu are exact trei cifre, se completează cu zerouri la stânga pentru
partea întreagă, respectiv la dreapta pentru partea fracţionară. Se înlocuieşte
fiecare triadă cu cifra octală corespunzătoare.
- Pentru trecerea din baza 8 în baza 2, pornind de la virgulă, spre
stânga şi spre dreapta, se înlocuieşte fiecare cifră octală cu triada binară
corespunzătoare ei (fiecara cifră octală se va înlocui cu exact trei cifre binare!).

Să considerăm câteva exemple:

(100 101 110 , 111 011 001)2 = (456,731)8

(1001101011.0110100100101011)2 = (001 001 101 011.011 010 010 010 101

100)2 =(1153.322254)8

(11100111000001101)2 = (011 100 111 000 001 101)2 = (347015)8

(0,001000000111011011)2 = (000,001 000 000 111 011 011)2 = (0,100733)8

2.3.3. Conversii binar - hexazecimal

Să considerăm numărul x = (cncn-1...c1c0,c-1c-2c-3...c-k)2. Fără a restrânge

generalitatea, presupunem că n+1 este multiplu de 4, iar k este de asemenea
un multiplu de 4 (deci atât partea întreagă a numărului, cât şi partea fracţionară
a lui au câte un număr de cifre multiplu de 4). Dacă nu este aşa, se adaugă
după necesităţi zerouri înaintea lui cn, şi/sau după c-k. Aceste zerouri nu
modifică valoarea numărului.
Analog conversiilor binar - octal, aici se scrie valoarea numărului x,
grupând în tetrade spre stânga şi spre dreapta virgulei zecimale. Întreaga
demonstraţie decurge analog celei prezentate în secţiunea precedentă, motiv
pentru care nu o mai reluăm. Dăm numai două reguli practice de trecere
între bazele 2 şi 16:
- Pentru trecerea din baza 2 în baza 16, se grupează cifrele reprezentării
binare în tetrade, pornind de la virgulă spre stânga şi spre dreapta. Dacă cel
mai din stânga grup al părţii întregi, respectiv cel mai din dreapta grup al părţii
fracţionare, nu are exact patru cifre, se completează cu zerouri la stânga
22
pentru partea întreagă, respectiv la dreapta pentru partea fracţionară. Se
înlocuieşte fiecare tetradă cu cifra hexazecimală corespunzătoare.
- Pentru trecerea din baza 16 în baza 2, pornind de la virgulă, spre
stânga şi spre dreapta, se înlocuieşte fiecare cifră hexazecimală cu tetrada
binară corespunzătoare ei (fiecara cifră hexazecimală se va înlocui cu exact
patru cifre binare!).

Să considerăm câteva exemple:

(110100101010,00111101)2 = (D2A,3D)16

( 1001101011.0110100100101011)2 = (0010 0110 1011,0110 1001 0010

1011)2 =
=(26B,692B)16

( 11100111000001101)2 = (0001 1100 1110 0000 1101)2 = (1CE0D)16

( 0,001000000111011011)2 = (0000,0010 0000 0111 0110 1100)2

=(0,2076C)16

2.3.4 Conversii octal - hexazecimal

Este evident că cel mai simplu mod de a face conversii între aceste două
baze de numeraţie este acela al folosirii bazei 2 ca intermediar. Pentru a nu
opera cu şiruri nesfârşite de cifre binare, facem următoarele recomandări:
- Pentru trecerea din baza 8 în baza 16, se grupează la stânga şi dreapta
virgulei, câte 4 cifre octale. Acestea vor fi transformate mai întâi în 12 cifre
binare, care apoi vor fi transformate în 3 cifre hexazecimale.
- Pentru trecerea din baza 16 în baza 8, se procedează analog, adică se
grupează la stânga şi dreapta virgulei, câte 3 cifre hexazecimale. Acestea vor fi
transformate mai întâi în 12 cifre binare, care apoi vor fi transformate în 4 cifre
octale.

De exemplu, (27354357,3576)8 = (5DD8EF,77E)16. Grupările

intermediare în baza 2 se pot organiza astfel:

( 2735 4357, 3576 )8 = (010 111 011 101 100 011 101 111 , 011
101 111 110)2 =
(0101 1101 1101 1000 1110 1111 , 0111 0111 1110 )2 = ( 5DD
8EF , 77E )16

23
 CAPITOLUL 3.
CODIFICAREA INFORMAŢIEI

3.1. Noţiunea de cod; exemple

Codificarea a apărut din necesitatea de a se face schimb de mesaje care

să poată fi înţelese numai de către persoanele care cunosc cheia codificării.
Aceste schimburi de mesaje sunt necesare atunci când se manipulează
informaţii secrete. În astfel de comunicaţii este esenţial mecanismul de
codificare, care trebuie să fie suficient de complex încât să împiedice
descifrarea lui de către persoane neautorizate sau rău intenţionate.

Ca parte integrantă a prelucrării informaţiilor cu ajutorul calculatorului,

codificarea urmăreşte transpunerea informaţiei din forma ei primară într-o
formă accesibilă calculatorului. Mecanismul codificării trebuie să fie simplu,
astfel încât să poată fi automatizat în mod eficient.

3.1.1. Definirea codului

Trecând peste particularităţi şi diferenţe de exprimare, se poate crea un

model matematic cuprinzător şi general al procesului de codificare. Să notăm
prin:

S = { s1, s2, ..., sp }

mulţimea simbolurilor primare de informaţie. După caz, S poate fi mulţimea

caracterelor ce se pot tipări, o mulţime de cuvinte dintr-un anumit limbaj sau
limbă, o submulţime finită de numere etc. Să notăm prin:

A = { a1, a2, ..., aq }

un alfabet al codificării, în care elementele ai le vom numi litere. Cu ajutorul

literelor alfabetului A, elementele mulţimii S vor fi reprezentate într-o nouă
formă, forma codificată. Vom nota prin An mulţimea tuturor cuvintelor de
lungime n formate cu litere din A. Deci

An = { w  w = ai1ai2...ain / aij∈A, j = 1,n }

Prin A+ vom nota mulţimea tuturor cuvintelor ce se pot forma cu litere din A.
Deci

24
 A+ = A ∪ A2 ∪ ... ∪ An ∪ ...

DEFINIŢIA 3.1. O aplicaţie injectivă C : S → A+ se numeşte codificare a

simbolurilor din S, sau mai simplu, cod.

DEFINIŢIA 3.2. Un cod pentru care toate cuvintele de cod au aceeaşi lungime
n se numeşte uniform, iar n se numeşte lungimea codului. În acest caz avem
că

C : S → An

Codurile care nu sunt uniforme se numesc coduri neuniforme.

3.1.2. Exemple simple de coduri

Să stabilim o corespondenţă între cifrele zecimale şi reprezentarea

lor binară. În acest caz avem de-a face cu un cod uniform, în care:
S = { 0, 1, ..., 9 }, A = B2 = { 0 , 1 }, n = 4

Codificarea prin funcţia de codificare C este cea cunoscută, adică:

C(0) = 0000, C(1) = 0001, C(2) = 0010, ..., C(9) = 1001

Este binecunoscut alfabetul Morse. El este un cod pentru care S este

mulţimea literelor mici, a cifrelor zecimale şi a unor semne speciale. Mulţimea
A este formată din "." (punct); "-" (linie), care are ca lungime echivalentul a trei
puncte; "pauza" care poate avea trei lungimi: lungime de un punct între două
semne din A, de trei puncte între două semne din S, de cinci puncte între două
cuvinte din S. Tabelul 3.1 defineşte funcţia C pentru alfabetul Morse.
Mesajele în cod Morse sunt afişate de regulă pe o bandă îngustă şi
continuă de hârtie. Până la apariţia mijloacelor moderne de comunicaţie, acest
cod s-a folosit pe scară largă în telegrafie şi în transportul feroviar. Codul
Morse a fost astfel conceput încât caracterele mai frecvente să aibă
codificarea mai scurtă. Din punctul de vedere al modelului matematic, codul
Morse este cod neuniform, deoarece cuvintele de codificat au lungimi
cuprinse între 1 şi 6 litere din A.

a .- n -. 1 .----
ă .-.- o --- 2 ..---
25
 b -... ö ---. 3 ...--
c -.-. p .--. 4 ....-
d -.. q --.- 5 .....
e . r .-. 6 -....
f ..-. s ... 7 --...
g --. ş ---- 8 ---..
h .... t - 9 ----.
i .. u ..- 0 -----
j .--- ü ..-- . ......
k -.- v ...- , .-.-.-
l .-.. w .-- ; -.-....
m -- x -..- : ---...
y -.-- ? ..--..
z --.. ! --..--

Tabelul 3.1. Codificarea în alfabetul Morse

3.1.3. Problema decodificării

Deoarece funcţia de codificare C este injectivă, rezultă că funcţia:

C : S → C(S) ⊆ A+

este bijectivă. În acest caz problema decodificării se pune astfel: fiind dat un
cuvânt w ∈ A+ să se determine si ∈ S astfel încât C(si) = w sau să se
răspundă că nu există un astfel de si. Cu alte cuvinte, trebuie evaluată în w
funcţia:
C-1 : C(S) → S

Pentru codurile uniforme, problema decodificării este simplă. În schimb,

ea se complică la codurile neuniforme. O posibilă rezolvare a decodificării la
codurile neuniforme constă în introducerea unui simbol consacrat ca element
despărţitor între două secvenţe C(w1) şi C(w2) consecutive. Codul Morse
foloseşte în acest scop "pauza" de diverse lungimi. Utilizarea unui astfel de
26
simbol determină creşterea numărului de litere cu care se codifică o
succesiune de simboluri din S.

Există coduri neuniforme pentru care decodificarea se poate face fără

folosirea simbolurilor despărţitoare. Clasa acestor coduri este dată de definiţia
care urmează.

DEFINIŢIA 3.3. Un cod C poartă numele de cod unic decodificabil dacă

pentru orice două simboluri si şi sj din S, nici una dintre secvenţele de cod C(si)
şi C(sj) nu este prefix pentru cealaltă.

De exemplu, dacă unui simbol s1 îi atribuim codul a1a1a2, atunci nu mai

putem avea, pentru alte caractere, secvenţele de cod a1, a1a1,a1a1a2a4 etc. . În
tabelul 3.2 este redată o codificare unic decodificabilă pentru mulţimile

S = { 0, 1, ..., 9 } şi A = { 1, 2, 3 }

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
11 12 212 222 31 321 322 211 3321 3312

Tabelul 3.2. Un cod unic decodificabil

3.2. Codificarea datelor în calculator

3.2.1. Codificarea caracterelor

Fie S = { _, a, b, . . ., z, A, B, . . ., Z, 0, 1, . . ., 9, +, ., ;, :, $, . . .} mulţimea
caracterelor tipăribile, existente la fiecare imprimantă, tastatură etc.
Pentru codificarea acestor caractere în vederea prelucrării lor automate,
standardele internaţionale impun o serie de restricţii. După cum se va vedea,
aceste restricţii sunt benefice pentru prelucrarea automată a caracterelor.
Să considerăm mulţimile: l mulţimea literelor mici ale alfabetului latin, L
mulţimea literelor mari (în aceste mulţimi nu intră caracterele româneşti ă, â, î,
ş, ţ), c mulţimea cifrelor zecimale, s mulţimea caracterelor speciale (spaţiul îl
vom nota cu _), iar f mulţimea caracterelor funcţionale, cele care nu apar la
tipărire (afişare), ci doar dirijează tipărirea (afişarea). Aşadar:

27
 l = { a, b, ..., z }, L = { A, B, ..., Z },
c = { 0, 1, ..., 9 }, s = { _, +, ;, :, $, ... },
f = {CR, LF, TAB, FF, BEL, BS, . . . }

În continuare, vom nota S = l ∪ L ∪ c ∪ s ∪ f. Înainte de a descrie

condiţiile codificării, să prezentăm rolul câtorva dintre caracterele funţionale,
simbolizate mai sus prin grupuri de litere mari. CR provoacă deplasarea
dispozitivului de afişare (tipărire) la început de rând (Carriage Return). LF
provoacă deplasarea dispozitivului cu un rând mai jos (Line Feed), păstrându-
se poziţia în cadrul rândului. De obicei, se foloseşte succesiunea de caractere
CR LF pentru a separa două linii de afişat, efectul lor cumulat fiind trecerea la
începutul rândului următor. TAB este caracterul de tabulare, deci avansul
dispozitivului la poziţia următorului stop de tabulare (de obicei peste 5-8
caractere). FF (Form Feed) provoacă trecerea la pagina (ecranul) următoare
(următor). BEL provoacă emiterea unui semnal sonor, iar BS provoacă
deplasarea dispozitivului de afişare (tipărire) cu o poziţie spre stânga, în
vederea ştergerii (supraimprimării) ultimului caracter.

Funcţia de codificare se defineşte astfel:

C: S → [0,m] ,

unde m este 127 sau 255. Dacă considerăm reprezentarea binară, avem de-a
face cu un cod uniform pe 7 biţi, respectiv pe 8 biţi. Având în vedere faptul că
octetul este unitatea de adresare a memoriei, codul pe 7 biţi se extinde la 8 biţi
punând 0 la bitul cel mai semnificativ. Deci codificarea unui caracter este un
număr care încape pe un octet.
0 00 NUL 32 20 64 40 @ 96 60 `
1 01 SOH 33 21 ! 65 41 A 97 61 a
2 02 STX 34 22 " 66 42 B 98 62 b
3 03 ETX 35 23 # 67 43 C 99 63 c
4 04 EOT 36 24 $ 68 44 D 100 64 d
5 05 ENQ 37 25 % 69 45 E 101 65 e
6 06 ACK 38 26 & 70 46 F 102 66 f
7 07 BEL 39 27 ' 71 47 G 103 67 g
8 08 BS 40 28 ( 72 48 H 104 68 h
9 09 TAB 41 29 ) 73 49 I 105 69 I
10 0A LF 42 2A * 74 4A J 106 6A j
11 0B VT 43 2B + 75 4B K 107 6B k

28
 12 0C FF 44 2C , 76 4C L 108 6C l
13 0D CR 45 2D - 77 4D M 109 6D m
14 0E SO 46 2E . 78 4E N 110 6E n
15 0F SI 47 2F / 79 4F O 111 6F o
16 10 DLE 48 30 0 80 50 P 112 70 p
17 11 DC1 49 31 1 81 51 Q 113 71 q
18 12 DC2 50 32 2 82 52 R 114 72 r
19 13 DC3 51 33 3 83 53 S 115 73 s
20 14 DC4 52 34 4 84 54 T 116 74 t
21 15 NAK 53 35 5 85 55 U 117 75 u
22 16 SYN 54 36 6 86 56 V 118 76 v
23 17 ETB 55 37 7 87 57 W 119 77 w
24 18 CAN 56 38 8 88 58 X 120 78 x
25 19 EM 57 39 9 89 59 Y 121 79 y
26 1A SUB 58 3A : 90 5A Z 122 7A z
27 1B ESC 59 3B ; 91 5B [ 123 7B {
28 1C FS 60 3C < 92 5C \ 124 7C |
29 1D GS 61 3D = 93 5D ] 125 7D }
30 1E RS 62 3E > 94 5E ^ 126 7E ~
31 1F US 63 3F ? 95 5F _ 127 7F _

Tabelul 3.3 Codul ASCII

Standardele de codificare a caracterelor impun următoarele 4 condiţii de

definire a funcţiei C.
1. ∀ x ∈ f ==> C(x) < C('_')
2. ∀ x ∈ S \ f ==> C(x) ≥ C('_')
3. C('a') < C('b') < ... < C('z')
C('A') < C('B') < ... < C('Z')
C('1') = C('0')+1 ... C('9') = C('8')+1

4. Intervalele:
[C('a') , C('z')],
[C('A') , C('Z')],
[C('0') , C('9')]

şi mulţimea C(s) au intersecţiile vide două câte două.

128 80 Ç 160 A0 á 192 C0 224 E0 α

129 81 ü 161 A1 í 193 C1 225 E1 ß
29
 130 82 é 162 A2 ó 194 C2 226 E2 Γ
131 83 â 163 A3 ú 195 C3 227 E3 π
132 84 ä 164 A4 ñ 196 C4 228 E4 Σ
133 85 à 165 A5 Ñ 197 C5 229 E5 σ
134 86 å 166 A6 ª 198 C6 230 E6 μ
135 87 ç 167 A7 º 199 C7 231 E7 τ
136 88 ê 168 A8 ¿ 200 C8 232 E8 Φ
137 89 ë 169 A9 _ 201 C9 233 E9 Θ
138 8A è 170 AA ¬ 202 CA 234 EA Ω
139 8B ï 171 AB ½ 203 CB 235 EB δ
140 8C î 172 AC ¼ 204 CC 236 EC ∞
141 8D ì 173 AD ¡ 205 CD 237 ED φ
142 8E Ä 174 AE « 206 CE 238 EE ε
143 8F Å 175 AF » 207 CF 239 EF ∩
144 90 É 176 B0 208 D0 240 F0 ≡
145 91 æ 177 B1 209 D1 241 F1 ±
146 92 Æ 178 B2 210 D2 242 F2 ≥
147 93 ô 179 B3 211 D3 243 F3 ≤
148 94 ö 180 B4 212 D4 244 F4 ⌠
149 95 ò 181 B5 213 D5
245 F5 ⌡
150 96 û 182 B6 214 D6
246 F6 ÷
151 97 ù 183 B7 215 D7
152 98 _ 184 B8 216 D8 247 F7 ≈
153 99 Ö 185 B9 217 D9 248 F8 °
154 9A Ü 186 BA 218 DA 249 F9 ⋅
155 9B ¢ 187 BB 219 DB 250 FA ⋅
156 9C £ 188 BC 220 DC 251 FB √
157 9D ¥ 189 BD 221 DD 252 FC _
158 9E _ 190 BE 222 DE 253 FD ²
159 9F ƒ 191 BF 223 DF 254 FE 
255 FF
Tabelul 3.4 Extinderea codului ASCII

Un prim sistem de codificare stabilit a fost EBCDIC (Extended Binary

Decimal Interchange Code), care foloseşte pentru codificare numerele întregi
din intervalul [0,255]. Calculatoarele medii-mari de tip IBM-360, IBM-370,
precum şi FELIX-C folosesc codul EBCDIC.

În prezent, cel mai folosit sistem de codificare este ASCII (American

Standard Code for Information Interchange), care foloseşte pentru codificare
numerele întregi din intervalul [0, 127].
30
Faţă de condiţiile 1-4 de mai sus, acest standard de codificare mai verifică
condiţia:

5. C('z') = C('a') + 25,

C('Z') = c('A') + 25

Tabelul 3.3 conţine standardul ASCII. Fiecare coloană a tabelului conţine

mai întâi numărul de cod în zecimal, apoi acelaşi număr în hexazecimal,
urmate de simbolul din alfabet care se codifică. Corespunzător coloanei
caracterelor funcţionale, se precizează şi simbolul pe care-l codifică maşinile
IBM-PC, precum şi prescurtarea internaţională corespunzătoare caracterului
funcţional codificat.

Calculatoarele IBM-PC folosesc codificarea ASCII extinsă, folosind

întregii din intervalul [0,255]. Dintre aceste numere, cele din intervalul [0,127]
păstrează codificarea ASCII standard, iar celelalte coduri desemnează o serie
de caractere noi. Tabelul 3.4 prezintă extinderea codificărilor pe intervalul
[128,255].

31
 CAPITOLUL 4.
Algoritmică şi programare

Rezolvarea unei probleme cu ajutorul calculatorului

presupune parcurgerea următoarelor faze:
1) Precizarea completă a problemei de rezolvat (specificarea);
2) Proiectarea algoritmilor de rezolvare a problemei
(proiectarea);
3) Programarea propriu-zisă a algoritmilor într-un limbaj de
programare (codificarea);
4) Testarea şi verificarea (testarea);
5) Elaborarea documentaţiei de realizare şi a domentaţiei de
exploatare (documentaţia);
6) Exploatarea şi întreţinerea programului (exploatarea).

Toate aceste faze constituie ciclul de viaţă al programului

sau al produsului program. Prin produs program se înţelege tot
ceea ce se produce prin activităţile de mai sus. Nu detaliem
mai mult fiecare din fazele anterioare, aceasta ar depăşi
cadrul acestei cărţi. Ne vom axa mai mult pe fazele 1), 2) şi
3) pentru problemele didactice care le vom rezolva.

4.1. Algoritm

Noţiunea de algoritm nu se poate defini foarte uşor. O definiţie matematică, riguroasă

este greu de dat chiar şi cu ajutorul altor noţiuni. Vom încerca în continuare să descriem ce se
înţelege prin algoritm.
Prin algoritm vom înţelege un set finit de reguli –
propoziţii scrise într-un limbaj de descriere a algoritmilor
- care procesează, calculează, rezolvă o problemă.
Mai în detaliu, pentru fiecare problemă P există date
presupuse cunoscute (date iniţiale pentru algoritmul
corespunzător, A) şi rezultate care se cer a fi găsite (date
finale). Evident, s-ar putea ca problema să nu aibă sens
pentru orice date iniţiale. Vom spune că datele pentru care
problema P are sens fac parte din domeniul D al algoritmului
A. Rezultatele obţinute fac parte dintr-un domeniu R, astfel
că executând algoritmul A cu datele de intrare x∈D vom obţine
rezultatele r∈R. Vom spune că A(x)=r şi astfel algoritmul A
defineşte o funcţie:
A : D  R

Algoritmii au următoarele caracteristici: generalitate,

finitudine şi generalitate.
Prin generalitate se înţelege faptul că un algoritm este
aplicabil pentru orice date iniţiale x. Deci un algoritm A nu
rezolvă problema P numai cu anumite date de intrare
particulare, ci o rezolvă în general, oricare ar fi aceste
date din D. Astfel algoritmul lui Euclid de determinarea a
32
celui mai mare divizor comun al două numere naturale a şi b
rezolvă problema pentru orice alegere a lui a şi b şi nu numai
pentru, să zicem, a > b.
Prin finitudine se înţelege că regulile algoritmului sunt
în număr finit şi numărul transformărilor ce trebuie aplicate
unei informaţii admisibile x∈D pentru a obţine rezultatul
final corespunzător este finit. Deci rezulatele se obţin după
un număr finit de transformări.
Prin unicitate se înţelege că toate transformările prin
care trece informaţia iniţială pentru a obţine rezultatul r∈R
sunt bine determinate de regulile algorimului. Aceasta
înseamnă că fiecare pas din execuţia algoritmului dă rezultate
bine determinate şi precizează în mod unic pasul următor.
Astfel spus, ori de câte ori am executa algoritmul, pornind de
la aceeaşi informaţie admisibilă x∈D, transformările prin
care se trece şi rezultatele obţinute sunt aceleaşi.
În descrierea algoritmilor se folosesc mai multe limbaje
de descriere, dintre care cele mai des folosite sunt:
- schemele logice;
- limbajul pseudocod.

Ne vom referi în continuare la limbajul pseudocod.

4.2. Limbajul pseudocod

Limbajul pseudocod este un limbaj inventat în scopul
proiectării algoritmilor şi este format din propoziţii
asemănătoare propoziţiilor limbii române, care corespund
structurilor de calcul şi structurilor de control folosite în
construirea algoritmilor. Limbajul pseudocod are două feluri
de propoziţii:
- propoziţii standard;
- propoziţii nestandard.

Deoarece realizarea unui algoritm pentru rezolvarea unei

probleme nu este întotdeauna o problemă uşoară se vor obţine
forme intermediare a algoritmului. În acest proces de
rafinare se vor folosi pentru elementele nefinisate la un
anumit nivel propoziţiile nestandard. Acestea sunt texte
care descriu părţi ale algoritmului incomplet elaborate
asupra cărora se va reveni la un alt nivel de detaliere.
Începutul propoziţiilor nestandard se marchează printr-un
semn special (# sau @ de exemplu) iar sfârşitul prin punct.
Propoziţiile standard au sintaxă şi semantică bine precizate
şi reflectă în algoritm structurile de calcul şi de control
ale procesului de rezolvare a problemei.
Pe langă aceste propoziţii se pot folosi şi comentarii scrise
între acolade şi de obicei scrise pe linia propoziţiilor
standard şi nestandard.

33
Pentru marcarea începutului descrierii unui algoritm se
foloseşte propoziţia standard:

ALGORITMUL numele_algoritmului ESTE:

Sfârşitul unui algoritm se marchează prin propoziţia

standard:

SFÂRŞIT ALGORITM.

Cele două propoziţii standard nu au decât semnificaţia

delimitării descrierii unui algoritm de restul contextului în
care apare.

Pentru citirea datelor iniţiale, care se presupun că sunt

cunoscute în problemă se folosesc propoziţiile standard:
DATE listă;
sau
CITEŞTE listă;

unde listă conţine toate numele variabilelor a căror valoare

iniţială este cunoscută.
Afişarea (tipărirea) sau precizarea rezultatelor obţinute se
face cu ajutorul propoziţiilor standard:
TIPĂREŞTE listă;
sau
REZULTATE listă;

unde listă conţine toate variabilele ce doresc să fie afişate

sau care s-au obţinut în urma procesului de calcul descris de
algoritm.

Calculele se descriu prin atribuiri cu ajutorul

propoziţiei standard:

[FIE] variabilă := expresie;

unde expresie este de obicei o expresie de calcul (sau o

variabilă) iar variabilă este o variabilă căruia i se
atribuie rezultatul obţinut după efectuarea calculelor
indicate în expresie.

Structura de control de alternativă este de 3 tipuri:

- alternativa simplă;
- alternativa completă;
- alternativa generalizată.

Alternativa simplă se descrie prin propoziţia standard:

DACĂ condiţie ATUNCI S SFÂRŞITDACĂ;

34
 unde condiţie este de obicei o expresie relaţională sau
logică iar S este un grup de propoziţii standard (poate fi şi
doar o propoziţie standard).
Execuţie:
1) Se evaluează condiţia;
2) Dacă condiţia este adevărată atunci se execută S şi se trece
la propoziţia următoare; dacă condiţia nu este îndeplinită
(falsă) atunci se trece automat la propoziţia următoare.

Alternativa completă se descrie prin propoziţia standard:

DACĂ condiţie ATUNCI S1

ALTFEL S2
SFÂRŞITDACĂ

Execuţie:
1) Se evaluează condiţia;
2) Dacă condiţia este adevărată atunci se execută S1 şi se
trece la propoziţia următoare; dacă condiţia nu este
adevărată (falsă) atunci se execută S2 şi se trece la
propoziţia următoare.
Alternativa generalizată se descrie prin propoziţia standard:

SELECTEAZĂ i DINTRE
V1 : S1;
V2 : S2;
. . .
Vn : Sn
SFÂRŞITSELECTEAZĂ

Execuţie:
1) Dacă valoarea lui i este egală cu Vi atunci se execută
secvenţa Si.
2) Se dă controlul propoziţiei de după SFÂRŞITSELECTEAZĂ.

Structura de control repetitivă are trei forme:

- repetiţia anterior testată (pretestată);
- repetiţia posterior testată (posttestată);
- repetiţia cu un număr determinat (şi aprioric cunoscut)
de execuţii.

Repetiţia pretestată se descrie prin propoziţia standard:

CÂTTIMP condiţie EXECUTĂ

S;
SFÂRŞITCÂTTIMP;

Execuţie:

1) Se evaluează condiţia;
2) Dacă condiţia este adevărată atunci se execută S şi se reia
35
 evaluarea condiţiei; dacă condiţia nu este adevărată atunci
se trece la propoziţia imediat următoare.

În S trebuie modificată într-un fel oarecare condiţia, altfel

ciclul ar deveni infinit dacă la prima evaluare condiţia ar
fi adevărată.

Repetiţia posttestată se descrie prin propoziţia standard:

REPETĂ
S;
PÂNĂCÂND condiţie;
SFÂRŞITREPETĂ;

Execuţie:

1) Se execută S;
2) Dacă condiţia este falsă se reia execuţia S; dacă condiţia
este adevărată atunci se trece la propoziţia imediat
următoare.

În S trebuie modificată într-un fel oarecare condiţia, altfel

ciclul ar deveni infinit dacă la prima evaluare condiţia ar
fi falsă.

Structura posttestată REPETĂ … de mai sus este echivalentă

cu următoarea secvenţă:

S;
CÂTTIMP not condiţie EXECUTĂ
S;
SFÂRŞITCÂTTIMP;

Repetiţia predefinită, cu număr determinat de execuţii se

descrie prin propoziţia standard:

PENTRU contor:=liminiţială;limfinală[;pas] EXECUTĂ

S;
SFÂRŞITPENTRU

Această structură este echivalentă cu secvenţa următoare:

contor:=liminiţială;
REPETĂ
S;
contor:=contor+pas;
PÂNĂCÂND (contor > limfinală şi pas > 0) sau (contor <
limfinală şi pas < 0)
SFÂRŞITREPETĂ;
36
 Execuţie:
1) Se iniţializează contorul cu liminiţială;
2) Se execută S; şi se incrementează contorul cu pas (dacă
pasul este 1 nu este obligatoriu să fie pus în evidenţă, e
implicit);
3) Se testează dacă contorul nu depăşeşte limita finală şi se
reia punctul 2); dacă contorul depăşeşte limita finală
atunci se trece controlul la propoziţia următoare.

Exemple:
1) Să se determine dacă un număr natural, n este palindrom sau
nu. Precizăm că un număr este palindrom dacă valoarea sa
este egală cu valoarea oglinditului său (citit de la dreapta
spre stânga).

Algoritmul Palindrom Este: { Problema palindromului }

Date n;
x := n; { x variabilă internă de lucru
egală la început cu n}
m := 0; { în m se va construi oglinditul
lui n}
CatTimp x > 0 Executa
c := x modulo 10; { în c se izolează ultima cifră a
lui x, pas cu pas}
m := m*10 + c; { se adaugă c la m}
x := x div 10; { se imparte x la 10 şi se reţine
câtul }
Sfarsit CatTimp ;
Daca m = n atunci Tipăreşte “numarul este palindrom”
altfel Tipăreşte “numarul este
palindrom”
SfarsitDaca;
Sfarsit Algoritm

2) Să se determine cel mai lung platou dintr-un vector de

numere întregi, ordonat crescător.

Specificaţia problemei este:

Intrare: n, a[i], i∈{0,1,...,n-1}

Un platou este caracterizat de o pereche de indici
(j,k) cu:
37
 j≤k ∧ (a[j-1]<a[j]=a[k]<a[k+1]) iar lungimea lp=k+1-j.

Ieşire: Cel mai lung platou este caracterizat de predicatul:

(∃ j:0≤j≤n-p ∧ a[j]=a[j+p-1]) ∧ (∀ k:0≤k≤n-p-1) ═>
a[k]≠a[k+p])

prima abordare

Algoritmul platou Este: { Problema platoului }

i:=1; { i este indicele de
scanare a tabloului a }
lp:=1; { lp conţine lungimea
platoului maxim }
CatTimp i≤n-1 Executa
# determină lp { propoziţie nestandard }
Sfarsit CatTimp
Sfarsit Algoritm

a doua rafinare

Algoritmul platou Este: { Problema platoului }

i:=1; { i este indicele de
scanare a tabloului a }
lp:=1; { lp conţine lungimea
platoului maxim }
CatTimp i≤n-1 Executa
Daca a[i-lp] ═ a[i] Atunci lp:=lp+1;
Sfarsit Daca;
i:=i+1;
Sfarsit CatTimp
Sfarsit Algoritm.

4.3. STRUCTURA GENERALĂ A UNUI PROGRAM C

4.3.1. ISTORIC, CONCEPŢIE , EVOLUŢIE
38
 Limbajul C a fost finalizat în 1972 de Dennis M. Ritchie
şi Brian W. Kernighan de la firma americană Bell Laboratories.
Prima versiune a limbajului se numeşte BCPL apoi următoarele
poartă numele de A, B şi C. Cei doi autori au dezvoltat aceste
prime versiuni în jurul sistemului de operare UNIX. La vremea
respectivă din aproximativ 13000 linii sursă ale UNIX-ului
doar 200 de linii sursă nu erau scrise în limbajul C. De acest
fapt se leagă detractorii limbajului care spun că limbajul C
nu este un limbaj deosebit ci doar un fel de limbaj “oficial”
al sistemului de operare UNIX.
În anul 1978 apare manualul The C Programming Language
care este de fapt şi prima standardizare a limbajului. Cei doi
autori intră astfel în istorie...
După anul 1980 odată cu dezvoltarea hardware apar şi
primele PC-uri iar acestea implică şi produse software
adecvate. Principalele firme producătoare de sofware -
MICROSOFT şi BORLAND - au dezvoltat unelte adecvate pentru
programarea şi utilizarea limbajului C. Deocamdată firma
BORLAND deţine supremaţia prin versiunile mediului BORLAND C.
Cele mai folosite sunt versiunile 2.0, 3.1, 4.0. În ultimii
doi ani au apărut aşa numitele medii “visuale”: VISUAL C
versiunile 4.5 şi 5.0 care sunt de fapt extensii ale mediului
BORLAND C adaptate programării orientate obiect şi interfeţei
grafice WINDOWS 95. Mediile de programare BORLANDC pot
compila 3 tipuri de programe sursă C:
- fişiere cu extensia .C (fişiere cu programe
standard C);
- fişiere cu extensia .CP (fişiere cu programe C+,
un C extins);
- fişiere cu extensia .CPP (fişiere cu programe C+
+).

Menţionăm că limbajul C++ a fost elaborat de Bjarne

Stroustrup de la AT&T. El este un superset al limbajului C şi
permite principalele concepte ale programării prin
abstractizarea datelor şi programării orientate spre obiecte.
Limbajul C este un limbaj hibrid având facilităţi
caracteristice limbajelor de asamblare cât şi facilităţi ale
limbajelor de înalt nivel.
Câteva dintre principalele caracteristici ale limbajului C
sunt:
a) portabilitate: chiar dacă acest concept nu-i definit
foarte riguros spunem că
că un program este portabil dacă el poate
fi transferat uşor de la
un tip de calculator la altul; limbajul C este
un astfel de limbaj;
b) flexibilitate: compilatorul face un număr mai
redus de controale (face multe
39
 conversii implicite);
b) programare structurată: limbajul are principalele structuri
ale programării structurate:
structura
secvenţială, structuraiterativă structura de selecţie;
d) compactizare: unele instrucţiuni sunt scrise foarte
compact; de exemplu i:=i+1
se poate scrie mai scurt ca i++;
e) lucrul pe biţi şi calcule cu adrese.

4.3.2. CONCEPTUL DE FUNCŢIE

Un program C se compune din una sau mai multe funcţii.

Funcţia este o unitate lexicală de program compilabilă
independent. Una dintre funcţii este funcţie principală,
numele ei este predefinit şi anume main. Execuţia programului
începe cu prima instrucţiune din funcţia principală. Dăm în
continuare 2 exemple de structuri de program (fişiere sursă):

1) directive de preprocesare 2)
directive de preprocesare

declaraţii de date globale

declaraţii de date globale

declaraţie prototip funcţia f1

implementare funcţia f1
. . .
. . .
declaraţie prototip funcţia fn
implementare funcia fn

void main(void)
void main(void)
{ declaraţii
{ declaraţii
instrucţiuni
instrucţiuni
}
}

implementare funcţia f1
. . .
implementare funcţia fn

Funcţia principală main este obligatorie pentru orice

40
program celelalte elemente fiind optionale. Pentru ca o
anumită funcţie să poată fi apelată e necesar ca ea să aibă
declarat prototipul dacă implementarea (definiţia) ei se află
după funcţia main (exemplul 1). Dacă funcţia principală se
află la sfârşitul fişierului atunci nu mai e necesar
prototipul funcţiei apelate ci doar implementarea ei (exemplul
2). Comparând structura unui program C cu structura unui
program PASCAL se observă nivelul de imbricare diferit. În
PASCAL apare o imbricare a procedurilor şi funcţiilor pe când
în C nu există o astfel de imbricare (rămâne la nivelul
fiecărei funcţii dacă e cazul).

PASCAL
C

...

4.3.2.1. Definiţia unei funcţii

Definiţia unei funcţii în limbajul C se compune din

antet şi corp. O funcţie poate fi apelată dacă este precedată
de definiţia sau de prototipul ei. Aceste lucruri care sunt
valabile în limbajul C se regăsesc şi în limbajul C++.

4.3.2.2. Antet şi prototip

Antetul simplificat al unei funcţii în C are formatul:

tip nume_funcţie (lista_parametrilor_formali)

unde: tip - reprezintă tipul valorii returnate de funcţie

sau dacă funcţia nu
returnează nici o valoare se pune cuvântul cheie
void;
nume_funcţie - reprezintă un identificator clasic
format dintr-un mixaj
de litere şi cifre, primul caracter fiind
obligatoriu litera;
41
 printre litere se numără şi liniuţa de
subliniere;
lista_parametrilor_formali – nume de variabile separate
prin virgule.

Exemple:
1) double radical (double x) // calculeaza radacina patrata din x si
returneaza valoarea gasita
2) double radical_n (double x, int n) // calculeaza radacina de ordinul n din x

Prototipul unei funcţii este asemănător antetului dar la

sfârşit se pune caracterul “;”

4.3.2.3. Corpul unei funcţii

Corpul unei funcţii C se compune din declaraţii de

variabile locale şi instrucţiuni scrise între acolade conform
figurii de mai jos.

{ declaraţii
instrucţiuni
}
Şi pentru că autorii limbajului C consideră că un limbaj
de programare se învaţă mai repede scriind şi executând
programe căt mai timpuriu vom da un mic exemplu de funcţie.

int modul (int i) // determina valoarea absoluta a intregului i si

retruneaza aceasta valoare
{ if (i < 0) return –i;
if (i = = 0) return 0;
else return i;
}

4.4. EXPRESII, OPERANZI, OPERATORI

4.4.1. EXPRESII

O expresie în limbajul C este formată fie dintr-un

operand fie din mai mulţi operanzi legaţi între ei prin
operatori. O expresie are o valoare şi un tip care se
determină aplicând operatorii conform priorităţilor şi
asociativităţii acestora.
În limbajul C operatorii se asociază de la stânga la
dreapta, exceptând operatorii unari şi de atribuire, care se
asociază de la dreapta la stânga.. Totodată pot fi folosite
parantezele rotunde pentru a impune o anumită ordine în
executarea operaţiilor.

4.4.2. OPERANZI
42
Un operand în limbajul C poate fi una din următoarele
elemente:
- o constantă;
- o constantă simbolică;
- numele unei variabile simple;
- numele unui tablou;
- numele unei structuri;
- numele unei funcţii;
- referirea la elementul unui tablou (variabilă cu indici);
- referirea la elementul unei structuri;
- apelul unei funcţii;
- o expresie inclusă în paranteze rotunde.

Exemple: 9876 - constantă întreagă;

x - variabilă simplă;
t[i][3] -
variabilă cu indici;
0xabcd -
constantă hexazecimală;
t -
nume de tablou;
(expresie) -
expresie inclusă în paranteze rotunde.
f1 -
numele unei funcţii

4.4.3. OPERATORI

Operatorii limbajului C pot fi grupaţi în mai multe

clase, dar oricum ei pot fi folosiţi împreună într-o aceeaşi
expresie. Operatorii au arităţi diferite: unari, binari,
ternari şi totodată o anumită prioritate implicită care e
redată în tabelul de mai jos. Operatorii de aceeaşi prioritate
se află trecuţi în aceeaşi linie. Liniile tabelulul conţin
operatorii limbajului C în ordinea descrescătoare a
priorităţilor. Astfel în prima linie se află operatorii de
prioritate maximă, iar în ultima linie operatorul virgulă cu
prioritatea cea mai mică. Cu excepţia operatorilor “.”, “-
>”,”&”,”*”, a parantezelor rotunde (folosite la definiţia şi
apelul funcţiilor) şi a parantezelor drepte (folosite la
variabilele cu indici) ceilalţi operatori vor fi explicaţi în
această lecţie.

( ) [ ] . ->
- (unar) +(unar) *(unar) &(unar) ! ~ ++ --
(tip) sizeof
* / %
+ -
<< >>
< <= >= >
43
= = !=
&
^
|
&&
| |
? : (ternar)
= op= op poate fi: *(binar) / % +(binar) –
(binar) << >> & ^ |
,

4.4.3.1. Operatori aritmetici

Lista operatorilor aritmetici este redată mai jos:

- (minus unar);
+ (plus unar);
* / % operatori binari multiplicativi; (înmulţire,
împărţire, restul împărţirii întregi);
+ - operatori binari aditivi (adunare şi scădere).

Operatorii de pe aceeaşi linie au aceeaşi prioritate. Cei

unari au prioritate mai mare decât cei binari. Operatorii
multiplicativi au prioritate mai mare decât cei aditivi.

Exemple:
int i,j,k;
float x,y;
double t[10];
// se dau cateva exemple de expresii folosind operatorii aritmetici
i*x+t[5];
-y+k;
i%j; // daca i=9 si j=4 atunci i%j are valoarea 1
i/j; // daca i=9 si j=4 atunci i/j are valoarea 2
x*-y; // - este operatorul unar deci avem x*(-y)

4.4.3.2. Operatori relaţionali

Lista operatorilor relaţionali este redată astfel:

< (mai mic)
<= (mai mic sau egal; cele două caractere ce compun
operatorul sunt concatenate)

> (mai mare)

>= (mai mare sau egal; cele două caractere ce compun
operatorul sunt concatenate)

Toţi operatorii relaţionali au aceeaşi prioritate. Ea

este mai mică decât prioritatea operatorilor aditivi.
Rezultatul aplicării unui operator relaţional este 1 sau 0,
după cum operanzii se află în relaţia definită de operatorul
respectiv sau nu.
44
Exemple:
a= 4 şi b= -5
atunci a>0 are valoarea 1;
a<=0 are valoarea 0;
a+b>0 are valoarea 0;
a>=b are valoarea 1;
a<0 are valoarea 0;
a+b>=b-a are valoarea 1;
a+b>=(b-a)*(b-a) are valoarea 0;

4.4.3.3. Operatori de egalitate

Lista operatorilor de egalitate este redată mai jos:

= = (egal; două semne “=” concatenate)
!= (diferit; semnele sunt concatenate).

Operatorii de egalitate au ambii aceeaşi prioritate şi

este imediat mai mică decât a operatorilor relaţionali.
Operatorul “= =” testează egalitatea a doi operanzi. Dacă
operanzii sunt egali atunci rezultatul operaţiei “= =” este 1,
în caz contrar este 0. Operatorul “!=” furnizează rezultatul 1
când cei doi operanzi sunt diferiţi şi 0 când sunt egali.

Exemple:
a= 2 şi b=-1
atunci
a= =b are valoarea 0;
a!=b are valoarea 1;
a*b!=a+b are valoarea 1;

4.4.3.4. Operatori logici

Lista operatorilor logici este redată mai jos:

! (negaţia logică - operator unar);
&& (ŞI logic);
|| (SAU logic).

Operatorul “!” are aceeaşi prioritate cu operatorii unari

“+” şi “-“. Operatorul “&&” este mai prioritar decât
operatorul “||”, dar are o prioritate mai mică decât
operatorii de egalitate.
În limbajul C nu există valori logice speciale. Valoarea
fals se reprezintă prin zero. Orice valoare diferită de zero
reprezintă valoarea adevărat.
Dacă operatorul “!” se aplică la un operand a cărui
valoare este zero, atunci rezultatul este 1. Dacă acelaşi
operator se aplică la un operand a cărui valoare este diferită
de zero, atunci rezultatul este 0.
Dăm în continuare tabelele operatorilor logici binari
aplicate valorilor 0 şi 1.

&& 0 1 || 0 1
45
sau exclusiv 0 1
0 0 0 0
0 1 0 0 1
1 0 1 1
1 1 1 1 0

Chiar dacă pentru “sau exclusiv” nu există operator el se

poate realiza prin expresia următoare aplicată operanzilor a
şi b: !a&&b||!b&&a sau folosind parantezele rotunde ((!a)
&&b)||((!b)&&a).
Operatorii logici se evaluează de la stânga la dreapta.
Dacă la evaluarea unei expresii se ajunge într-un punct în
care se cunoaşte valoarea întregii expresii, atunci restul
expresiei nu se mai evaluează.
Dacă a=0 şi b=1 atunci expresia ! a||b are valoarea 1 pentru
că !a are deja valoarea 1.

4.4.3.5. Operatori logici pe biţi

Lista operatorilor logici pe biţi este redată mai jos în

ordinea descrecătoare a priorităţilor:
~ (operator unar; complement faţă de 1)
>> << (deplasări la dreapta, respectiv la
stânga)
& (ŞI pe biţi)
^ (SAU-EXCLUSIV pe biţi)
| (SAU pe biţi)

Operatorul “~”, fiind unar, are aceeaşi prioritate ca şi

ceilalţi operatori unari ai limbajului C. El schimbă fiecare
bit 1 al operandului în 0 şi invers.
Operatorul “>>” realizează deplasarea la dreapta care
este echivalentă cu o împărţire întreagă cu puteri a lui 2; a
>> 3 este echivalentă cu [a/23].
Operatorul “<<” realizează deplasarea la stânga care
este echivalentă cu o înmulţire cu puteri a lui 2; a << 3
este echivalentă cu a*8.

Pentru operatorii &, |, ^ dăm în continuare tabelele

operaţiilor:

& 0 1 | 0 1
^ 0 1
0 0 0 0
0 1 0 0 1
1 0 1 1
1 1 1 1 0

Observaţii:
1o. Operanzii care nu ocupă un cuvânt (16 biţi) se extind la un
46
cuvânt. De exemplu expresia ~0 are ca rezultat un cuvânt cu
toţi biţi egali cu 1.
2o. Operatorii logici pe biţi se execută bit cu bit spre
deosebire de operatorii logici care se evaluează global. De
exemplu dacă x=2 i y=1 sunt variabile de tip int atunci:
x&&y are valoarea 1 pentru că ambii operanzi
sunt diferiţi de 0.
x&y are valoarea 0 conform
schemei de mai jos
0000 0000 0000 0010
0000 0000
0000 0001
& 0000 0000 0000 0000

3o. Operatorul & se foloseşte frecvent pentru a anula biţi din

configuraţia unui cuvânt, iar operatorul | pentru a seta
(pune) biţi într-un anumit mod;
4o. Operanzii trebuie să fie întregi (de tipul int sau long).
5o. Atenţie la deplasări nu se modifică valoarea operandului;
deci trebuie să facem o atribuire; de exemplu a = a << 3 va
modifica valoarea lui a pe când a << 3 nu modifică valoarea
lui a.

Exemple:
1) Fie declaraţia:
int i;
atunci expresia i >> 8 & 255 are ca rezultat valoarea celui
mai semnificativ octet a lui i; i >> 8 deplasează octetul
mai semnificativ al lui i în poziţia mai puţin
semnificativă; se face apoi un ŞI logic pe biţi cu masca 255
care păstrează octetul mai puţin semnificativ.

2) Fie expresia: (x >> 6) & ~(~ 0 << 3)

Să presupunem că x are valoarea în biţi 1010 1011
1000 1101.
Atunci x>>6 are valoarea 1111
1110 1010 1110
Al doilea operand pregăteşte o mască astfel:

~0 1111 1111 1111 1111

~0<<3 1111 1111 1111 1000
~(~0<<3) 0000 0000 0000 0110

Rezultatul final este dat de:

0000 0000 0000 0111
1111 1110 1010 1110
0000 0000 0000 0110

Practic s-a obţinut valoarea biţilor 8,7,6 a lui x (numerotaţi

de la dreapta la stânga începând cu 0).

47
 4.4.3.6. Operatori de atribuire

În forma cea mai simplă operatorul de atribuire se

notează cu “=” şi se utilizează în construcţii de forma:
v=expresie;

(v este fie o variabilă simplă, fie variabilă cu indici sau un

element de structură).

Această construcţie se mai numeşte expresie de atribuire.

Ea este considerată ca fiind un caz particular de expresie.
Tipul ei coincide cu tipul lui v, iar valoarea întregii
expresii este chiar valoarea atribuită lui v.

O expresie de forma: v1=(v=expresie);

este şi ea legală şi se efectuează în felul următor :

- se evaluează expresia expresie şi valoarea ei se atribuie
lui v;
- valoarea lui v se atribuie apoi şi lui v1.
Deoarece operatorii de atribuire se asociază de la dreapta la stânga, expresia de mai
sus se poate scrie şi fără paranteze: v1=v=expresie;

În general, putem realiza atribuiri multiple printr-o

expresie de forma:

vn =. . . =v1=v=expresie

Dacă expresia din dreapta semnului egal are un tip diferit de

cel al variabilei v, atunci întâi valoarea ei se converteşte
spre tipul variabilei v şi pe urmă se realizează atribuirea,
Pentru operaţia de atribuire, în afara semnului egal se
mai poate folosi şi succesiunea :

op=

unde prin op se înţelege unul din operatorii binari aritmetici sau logici pe biţi, adică unul din
următorii:
% / * - + & ^ | << >>

Acest mod de construcţie se foloseşte pentru a compacta un anumit tip de atribuire. Astfel
expresia:
v op = expresie;

este identică cu expresia de atribuire:

v = op expresie;
Exemple:
int i, j;
double x, y;
int v[10];

48
 i=5;
j=10;
x=y=10.01;
i +=1; // echivalenta cu i=i+1 si cu i++
x*=3; // echivalenta cu x=x*3
j<<=10; // echivalenta cu j=j<<10
v[i]*=i // echivalenta cu v[i]=v[i]*i
x /= x-y // echivalenta cu x = x/(x-y)

4.4.3.7. Operatori de incrementare şi decrementare

Aceşti operatori sunt unari şi au aceeaşi prioritate cu ceilalţi operatori unari ai

limbajului C. Operatorul de incrementare se notează prin “++” şi măreşte valoarea
operandului cu unu, iar operatorul de decrementare se notează prin “- -“ şi micşorează
valoarea operandului cu unu. Operatorii sunt folosiţi prefixat şi postfixat. Astfel operatorii
prefixaţi au notaţia:
++operand; - - operand;

Ei se aplică mai întâi şi apoi se foloseşte valoarea lor.

Astfel operatorii postfixaţi au notaţia:
operand++; operand - -;

Se foloseşte valoarea operanzilor şi apoi se aplică incrementarea sau decrementarea.

Menţionăm că aceşti operatori se pot aplica numai la următorii operanzi:
- variabilă simplă;
- variabilă cu indici;
- referire la elementul unei structuri.

Exemple:
int i,j;
double x,y;
int vector [5];
j=i++; // este echivalent cu j=i si i=i+1;
y=--x; // este echivalent cu x=x-1 si y=x;
i=++vector[j] // este echivalent cu vector[j]=vector[j]+1 si i=vector[j]

4.4.3.8. Operatorul de conversie explicită (expresie cast)

Pentru forţarea tipului unui operand se foloseşte o construcţie de forma:

(tip) operand

Prin aceasta valoarea operandului se converteşte spre tipul indicat în paranteze.

Exemplu:
int i,j;
double y;
i=8; j=5;
y=i/j; // y are valoarea 1, pentru ca se face impartirea intreaga i/j

Dacă vom converti operanzii i şi j spre tipul double se va obţine rezultatul corect adică 1.6.

49
Deci:
int i,j;
double y;
i=8; j=5;
y=(double) i / (double) j; // y are valoarea 1.6,

Construcţia (tip) este un operator unar prin care se explicitează conversia dorită. Are aceeaşi
prioritate ca restul operatorilor unari.

4.4.3.9. Operatorul dimensiune (sizeof)

Pentru a determina lungimea în octeţi a unei date se poate folosi construcţia:

sizeof (data)

unde data poate fi:

- numele unei variabile simple;
- numele unui tablou;
- numele unei structuri;
- numele unui tip;
- referirea la elementul unui tablou sau structură.

Exemple:
int i;
long l;
float f;
double d;
char c;
int itablou[5];
double dtablou[5];
sizeof (i) // are valoarea 2;
sizeof (l) // are valoarea 4;
sizeof (f) // are valoarea 4;
sizeof (d) // are valoarea 8;
sizeof (c) // are valoarea 1;
sizeof (itablou[1]) // are valoarea 2;
sizeof (dtablou[1]) // are valoarea 8;
sizeof (itablou) // are valoarea 10;
sizeof (dtablou) // are valoarea 40;

50
 4.4.3.10. Regula conversiilor implicite

În general o expresie C conţine operanzi de tipuri diferite. Pentru operatorii binari

există situaţii când operanzii nu sunt de acelaşi tip şi trebuie executate conversii astfel încât
operatorii să se aplice pentru operanzi de acelaşi tip. Aceste conversii le face automat
compilatorul. Există o regulă a conversiilor implicite care are următorii paşi:
- fiecare operand de tip char se converteşte spre tipul int şi fiecare operand de tipul float
se converteşte spre double;
- dacă unul dintre operanzi este de tip double atunci şi celălalt se converteşte spre tipul
double şi rezultatul va avea tipul double;
- dacă unul dintre operanzi este de tip long, atunci şi celălalt se converteşte spre tipul long
şi rezultatul va avea tipul long;
- dacă unul dintre operanzi este de tip unsigned, atunci şi celălalt se converteşte spre tipul
unsigned şi rezultatul va fi de tipul unsigned;
- la acest pas se ajunge numai dacă ambii operanzi sunt de tip int şi deci operaţia se execută
cu operanzii respectivi, iar rezultatul va fi de tip int.
Aplicând regula de mai sus pas cu pas (la fiecare operator în momentul efectuării lui), se
ajunge în final la evaluarea întregii expresii şi prin acesta se determină tipul expresiei. Regula
conversiilor implicite nu se aplică pentru operatorul de atribuire (valoarea expresiei din partea
dreaptă a semnului de atribuire se converteşte spre tipul variabilei din stânga semnului egal).
Exemple:
int i, j, k;
float a, b;
double x, y;
unsigned p;
long r;
char c;

expresii conversii tipul expresiei

i-j/k nu int
a/b a spre double
b spre double double
x+y nu double
i+a a spre double
i spre double double
i-3.14 i spre double double
i+3 nu int
i+x i spre double double
i-c c spre int int
x+10 10 spre double double
p-10 10 spre unsigned unsigned
r*5 5 spre long long
(double)(i/j) se realizează împărţirea întreagă între
i şi j şi rezultatul se converteşte spre double

Dacă rezultatul unei operaţii depăşeşte domeniul de valori ce corespunde tipului

rezultatului, valoarea respectivă se trunchiază şi rezultatul este eronat.

48
 4.4.3.11. Operatori condiţionali

Operatorii condiţionali sunt ? şi : şi se folosesc împreună în construcţii de forma:

exp1 ? exp2 : exp3
Evaluarea se face astfel:
- se evaluează expresia exp1;
- dacă exp1 este diferită de zero, atunci valoarea şi tipul expresiei condiţionale sunt egale cu
valoarea şi tipul expresiei exp2; altfel cu expresia exp3.
Exemplu: procesul de determinare a maximului a două numere a şi b este:

dacă a>b atunci max=a

altfel max=b
sfdacă

În limbajul C se poate realiza acest proces cu ajutorul operatorilor condiţionali astfel:

max= a>b ? a : b
Dacă a>b atunci expresia condiţională are valoarea şi tipul lui a altfel expresia condiţională
are valoarea şi tipul lui b.

4.4.3.12. Operatorul virgulă

Operatorul “,” este folosit pentru gruparea mai multor expresii într-una singură.
Cu ajutorul acestui operator (care are prioritatea cea mai mică) se construiesc expresii de
forma:
exp1, exp2,. . ., expn

Această expresie are valoarea şi tipul ultimei expresii (deci a lui expn).

Exemplu:
k= (i=10, j=j+5; i+j)

Se execută pe rând cele două atribuiri de la stânga la dreapta din parantezele rotunde apoi se
face suma i+j şi în final se atribuie această sumă lui k.

4.5. INSTRUCŢIUNI

4.5.1. SCURT ISTORIC AL METODELOR DE PROGRAMARE

Vom prezenta în continuare câteva metode de programare

dar nu exhaustiv, nefiind aici cadrul adecvat (eventual într-
un curs de Software Engineering). O clasificare cronologică a
ceea ce vrem să prezentăm ar fi următoarea:
a) programarea artizanală;
b) programarea procedurală;
c) programarea modulară;
d) programarea structurată;
e) programarea prin abstractizarea datelor;
49
f) programarea orientată spre obiecte.

4.5.1.1. Programare artizanală

Această metodă de fapt nu este o metodă propriu-zisă

ci este prima modalitate de programare odată cu
apariţia calculatoarelor. Intuiţia şi experienţa
programatorului joacă un rol important. Fiecare
programator îşi are propriile reguli de
programare. Programele sunt monolitice (un singur
corp de instrucţiuni), lungi şi greu de înţeles de
alt programator. Însuşi cel ce a elaborat un
astfel de program întâmpină dificultăţi de
înţelegere a propriului program după un timp
oarecare.

4.5.1.2. Programare procedurală

Odată cu apariţia primelor limbaje de înalt nivel se
utilizează programarea procedurală. Necesitatea ca anumite
secvenţe de program să fie folosite de mai multe ori duce la
organizarea acestora în unităţi distincte de program numite în
diverse limbaje subprograme, subrutine, proceduri, etc. De
multe ori procedurile trebuie să fie generale deci procesarea
să facă abstractizare de valorile datelor. De exemplu o
procedură de calcul al radicalului de ordinul 2 trebuie să
calculeze acest lucru din orice număr real pozitiv iar pentru
cele negative să semnaleze eroare. Procedurile trebuie deci
parametrizate cu anumite variabile numite parametri formali.
Valorile de la apel ale parametrilor formali se numesc
parametri efectivi. Programarea procedurală are la bază deci
utilizarea procedurilor, iar acestea realizează o
abstractizare prin parametri. La apelare o procedură
funcţionează după principiul cutiei negre (black box): se
cunosc intrările şi ieşirile rezultate din acestea dar nu şi
modul de transformare care nu e important în acest moment.
În majoritatea limbajelor procedurale de programare se
consideră 2 categorii de proceduri:
- proceduri care definesc o valoare de revenire (denumite şi
funcţii);
- proceduri care nu definesc o valoare de revenire.
În limbajele C şi C++ procedurile de ambele categorii se
numesc funcţii.

4.5.1.3. Programarea modulară

Pe măsură ce complexitatea aplicaţiilor a crescut, a

apărut ideea de a descompune problemele în subprobleme mai

50
simple care la rândul lor pot fi descompuse în altele mai
simple şi aşa mai departe. În felul acesta se ajunge la o
descompunere arborescentă a problemei date în subprobleme mai
simple. Programarea subproblemelor devine o problemă mai
simplă şi fiecare subproblemă are o anumită independenţă faţă
de celelalte subprobleme. De asemenea, interfaţa ei cu
celelalte subprobleme este limitată şi bine precizată prin
procesul de descompunere a problemei iniţiale. De obicei,
programarea unei subprobleme, componentă a descompunerii
arborescente a problemei iniţiale, conduce la realizarea unui
număr relativ mic de proceduri (funcţii). Aceste funcţii pot
prelucra în comun anumite date. Unele dintre ele sunt
independente de funcţiile realizate pentru alte subprobleme
componente ale descompunerii arborescente. Altele realizează
chiar interfaţa cu subproblemele învecinate.
Despre funcţiile obţinute în urma programării unei
subprobleme se obişnuieşte să se spună că sunt înrudite. De
obicei, aceste funcţii, împreună cu datele pe care le
prelucrează, se păstrează într-un fişier şi se compilează
independent.
O colecţie de funcţii înrudite, împreună cu datele pe
care le prelucrează în comun formează un modul. În felul
acesta, problema iniţială se realizează printr-un program
alcătuit din module.
Programarea modulară are la bază elaborarea programelor
pe module.
O parte din datele utilizate în comun de funcţiile
modulului, sau chiar toate datele modulului, nu sunt necesare
şi în alte module. Aceste date pot fi protejate sau cum se mai
spune, ascunse în modul.
Limbajul C şi C++, permite ascunderea datelor în modul
folosind date care au clasa de memorie static. Mai mult, pot
fi declarate şi funcţiile ca statice şi atunci ele vor fi
ascunse în modul (nu pot fi apelate din afara modului).
Ascunderea funcţiilor în modul se face pentru acele funcţii
care nu se utilizează la realizarea interfeţei modulului cu
celelalte module. Ascunderea datelor şi funcţiilor în module
permite protejarea datelor şi preîntâmpină utilizarea eronată
a funcţiilor.

4.5.1.4. Programarea structurată

Descompunerea unei probleme în subprobleme mai simple se

poate face succesiv în mai multe etape, până când
subproblemele sunt direct programabile sub forma unor
proceduri sau module. Această descompunere succesivă se mai
numeşte rafinare pas cu pas (stepwise refinement).. Evident că
se obţine o descompunere arborescentă. Procedurile se pot
organiza sau nu în module. În cadrul procedurilor se folosesc
anumite structuri de control a execuţiei. Aceasta impune o
anumită disciplină a programării. Structurile de control de
sunt:
51
a) secvenţa;
b) iteraţia (pretestată, posttestată, cu număr prestabilit de
ciclări);
c) alternativa (simplă, completă, generalizată).
Instrucţiunea de bază (primitivă) în cadrul acestor
structuri de control este instrucţiunea de atribuire.
Această abordare a programării s-a născut din necesitatea
eliminării instrucţiunii de control GO TO care face saltul
necondiţionat la o instrucţiune precizată, alta decât
instrucţiunea următoare ei. Profesorul Dijsktra de la
Universitatea din Eindhoven spunea, prin anul 1965, “calitatea
unui programator este invers proporţională cu numărul de
instrucţiuni GO TO folosite” şi a impus D-structurile de
control:
a) secvenţa;
b) iteraţia pretestată;
c) alternativa simplă.
D-structurile se regăsesc în toate limbajele procedurale.
Corespondenţa ar fi:
a) secvenţa este echivalentă cu execuţia instrucţiunilor
în ordinea scrierii lor în programul sursă;
b) iteraţia pretestată echivalentă cu WHILE ... DO;
c) alternativa simplă echivalentă cu IF ... THEN.
O ilustrare grafică a celor trei D-structuri se dă în
continuare.

da
S1 C

nu
da
S2 S
C

S nu
.
Sn

S-a demonstrat ulterior (Bohm şi Jacopini) că orice

algoritm se poate descrie doar cu D-structurile dar pentru o
mai bună lizibilitate şi înţelegere a programelor sursă s-au
adăugat şi iteraţia postestată (REPEAT ... UNTIL), iteraţia cu
număr prestabilit de ciclări (FOR ... DO), alternativa
completă (IF ... THEN ... ELSE) şi alternativa generalizată
(CASE ... OF).
În unele limbaje se folosesc şi alte structuri pe lângă cele
de mai sus pentru o cât mai fidelă reflectare a algoritmului.

4.5.1.5. Programarea prin abstractizarea datelor

52
 În toate aceste tehnologii anterioare se urmăreşte mai
mult organizarea programului şi mai puţin rezolvarea cât mai
naturală a problemei. Programarea prin abstractizarea datelor
şi programarea orientată spre obiecte propun metodologii în
care conceptele deduse din analiza problemei să poată fi
reflectate cât mai fidel în program şi să se poată manevra cu
instanţieri ale acestor concepte cât mai natural. Se
realizează o mai mare fidelitate a programului faţă de
problemă. De exemplu dacă într-o problemă în care se
procesează numere complexe e nevoie să se lucreze într-o formă
cât mai apropiată cu forma matematică se poate introduce tipul
COMPLEX (tip care nu există în limbajele de programare) şi
apoi se pot declara variabile de acest tip. Mai mult ar trebui
să se poată face toate operaţiile matematice asupra datelor de
tip COMPLEX. În general un TAD (Tip Abstract de Date) are două
componente fundamentale:
- datele membru (reflectă reprezentarea tipului);
- funcţiile membru (reflectă comportamentul tipului).

4.5.1.6. Programarea orientată spre obiecte

Un neajuns al programării prin abstractizarea datelor

este faptul că nu permite exprimarea legăturilor dintre
diferite concepte (TAD-uri). Singura legătură dintre concepte
care se poate exprima, este aceea că datele membru ale unei
clase pot fi obiecte ale unei alte clase. Acest lucru nu este
suficient în cazul în care conceptele sunt strâns dependente
între ele formând structuri ierarhice. Exprimarea ierarhiilor
conduce la atribute suplimentare cum sunt cele de moştenire.
Aceste atribute conduc la un nou model de programare pe care
îl numim programare orientată obiect.
În vârful unei ierarhii se află fenomenul sau forma de
existenţă care are trăsături comune pentru toate celelalte
componente ale ierarhiei respective. Pe nivelul următor al
ierarhiei se află componentele care pe lângă trăsăturile
comune de pe nivelul superior, mai au şi trăsături
suplimentare, specifice. O ierarhie, de obicei, are mai multe
nivele, iar situarea unui element pe un nivel sau altul al
ierarhiei este uneori o problemă deosebit de complexă. Dăm în
exemplul următor o ierarhie arborescentă pentru conceptele de
paralelogram, dreptunghi, romb şi pătrat.
Paral
elogram

Dreptunghi
Romb

P
53
ătrat

Dacă paralelogramul se află în vârful ierarhiei atunci pe

nivelul imediat inferior se aşează dreptunghiul
(paralelogramul cu un unghi drept) dar şi rombul
(paralelgramul cu 2 laturi alăturate congruente). Apoi
pătratul se poate defini fie ca un dreptunghi cu laturile
congruente fie ca un romb cu un unghi drept. Conceptul de pe
fiecare nivel se observă că moşteneşte proprietăţile
conceptului imediat superior din care este derivat.
La ora actuală, toate ramurile cunoaşterii ştiinţfice
sunt pline de ierarhii rezultate în urma clasificării
cunoştinţelor acumulate în perioada lungă de observare a
fenomenelor şi formelor de existenţă a lumii materiale şi
spirituale. Clasificările ierarhice ale cunoştinţelor pot fi
întâlnite atât în domeniile care pleacă de la cele mai
concrete forme ale lumii materiale, cum sunt botanica,
zoologia, biologia, etc cât şi în domenii care studiază
concepte dintre cele mai abstracte, cum ar fi matematica sau
filozofia.
Aceste ierarhii sunt rezultatul definirii conceptelor
după regula includerii “genul proxim şi diferenţa specifică”.
Limbajul C dispune de un set bogat de instrucţiuni care
permit scrierea de:
- programe structurate,
- programe flexibile,
- programe compacte.

Totodată limbajul C permite aplicarea metodelor de

programare procedurală, programare modulară şi programare
structurată. Pe lângă aceste metodologii limbajul C++ permite
şi programarea prin abstractizarea datelor şi programarea
orientată spre obiecte.

Vom descrie în continuare instrucţiunile limbajului C.

Ca o caracteristică sintactică toate instrucţiunile limbajului
se termină prin caracterul “;”, excepţie făcând instrucţiunile
care se termină cu acolada închisă.

4.5.2. INSTRUCŢIUNEA VIDĂ

Instrucţiunea vidă se reduce la caracterul “;”. Ea nu are nici un efect. Adesea este nevoie
de ea la construcţii în care se cere prezenţa unei instrucţiuni, dar nu este necesar să se execute
nimic în punctul respectiv.

4.5.3. INSTRUCŢIUNEA EXPRESIE

Instrucţiunea expresie se obţine scriind punct şi virgulă

după o expresie, deci:
54
 expresie;

Există cazuri particulare ale instrucţiunii expresie:

1) expresia de atribuire, care de altfel este cel mai important
caz particular al instrucţiunii expresie:
expresie;
2) apelul unei funcţii:
nume_funcţie (par1, par2, . . . parn);
3) incrementările şi decrementările pre şi post fixate:
variabilă++; ++variabilă;
variabilă- -; - - variabilă;

Exemplu:

void main (void)

{ int i;
float f;
double d;
i=10; // instructiune de atribuire
i++; // i se mareste cu 1
f=i; // instructiune de atribuire (valoarea lui i se converteste in float)
d=++f; // incrementare lui f si atribuirea valorii lui d
putchar(‘a’); // instructiune de apel
}

4.5.4. INSTRUCŢIUNEA COMPUSĂ

Instrucţiunea compusă este o succesiune de declaraţii

urmate de instrucţiuni, succesiune inclusă între acolade:
{
declaraţii
instrucţiuni
}

Pot lipsi declaraţiile sau instrucţiunle dar nu în

acelaşi timp. Dacă delaraţiile sunt prezente, atunci ele
definesc variabile care sunt valabile numai în instrucţiunea
compusă respectivă.
Exemplu:
. . .
{ int i=100; // variabila i este definita in aceasta instructiune compusa
i++; // i are valabilitate doar intre acolade; dupa acolada inchisa i isi
printf (“i=%d\n”,i); // pierde valabilitatea
}

Observaţii:
1o. După acolada inchisă a unei instrucţiuni compuse nu se pune
”;”.
2o. Corpul unei funcţii are aceeaşi structură ca şi
instrucţiunea compusă, deci o funcţie are formatul:

55
 antetul funcţiei
instrucţiune compusă

4.5.5. INSTRUCŢIUNEA if

Instrucţiunea if permite să realizăm o ramificare a

execuţiei în funcţie de valoarea unei expresii. Ea are două
formate ce permit aplicarea structurii de alternativă simplă
şi compusă.
Formatul 1:
if (expresie) instructiune;
Efectul:
1) se evaluează expresia din paranteze;
2) dacă valoarea expresiei este diferită de zero (deci conform
convenţiei are valoarea adevărat), atunci se execută
instructiune, altfel se trece la instrucţiunea următoare.

Formatul 2:
if (expresie) instructiune_1;
else instructiune_2;

Efectul:
1) se evaluează expresia din paranteze;
2) dacă valoarea expresiei este diferită de zero (deci conform
convenţiei are valoarea adevărat), atunci se execută
instructiune_1, altfel se execută instructiune_2; apoi în
ambele cazuri se trece la instrucţiunea următoare.

Observaţii:
1o. Se pot folosi instrucţiuni if imbricate, nivelul de
imbricare fiind oarecare (deci nu există o limitare a
numărului de imbricări).
2o. Pentru mai multe imbricări se foloseşte regula asocierii
if-lui cu else astfel:
un else se pune în corespondenţă cu primul if care se află
înaintea lui în textul sursă şi nu este inclus în
instrucţiunea care îl precede pe el şi nici nu îi corespunde
deja un else.

Exemple

void main (void)

{ float x,y,a;
x=-5;
y=10;
if (x<0) // ultimul else se asociaza cu primul if iar
if (y<0) a=1; // penultimul else se asociaza cu cel de-al doilea if
else a=2;
else a=0;

56
}

void main (void)

{ float x,y,a;
x=-5;
y=10;
if (x<0) // ultimul else se asociaza cu primul if deoarece cel de-al
{ if (y<0) a=1; } // de-al doilea if este inclus in instructiunea
compusa care
else a=0; // il precede pe if
}

void main (void) // citeste trei intregi si scrie minimul dintre ei

{int i,j,k,min;
scanf (“\ndati i=%d”, &i);
scanf (“\ndati j=%d”, &j);
scanf (“\ndati k=%d”, &k);
if (i>j) min=j;
else min=i;
if (k<min) min=k;
printf (“min(%d,%d,%d)= %d\n”,i,j,k,,min);
}

4.5.6. INSTRUCŢIUNEA while

Instrucţiunea while are următorul format:

while (expresie) instructiune;

Cu ajutorul instrucţiunii while se realizează structura repetitivă pretestată (condiţionată

anterior).
Efectul:
1) se evaluează valoarea expresiei din paranteze;
2) dacă expresia are valoarea diferită de zero, atunci se execută instructiune şi se reia punctul
1), altfel se trece la instrucţiunea următoare instrucţiunii while.

Deci instructiune se execută repetat atâta timp cât expresia din paranteză este diferită de
zero. Se observă că dacă expresia are valoarea zero de la început, atunci instructiune nu se
execută niciodată.
Antetul ciclului while este construcţia while (expresie) iar instructiune formează corpul
ciclului. În cazul în care este necesar să se execute repetat mai multe instrucţiuni, se utilizează o
instrucţiune compusă formată din instrucţiunile respective.

Exemplu:
Vom crea un program care citeşte un întreg n şi scrie n!. Algoritmul în pseudocod este următorul:
Citeste n
f=1
i=2
CâtTimp i<=n execută
57
 f=f*i;
i=i+1
SfârşitCâtTimp
Scrie n,f

Programul în C este:

#include<stdio.h>
void main (void)
{ int n,i;
double f;
f=1.0;
i=2;
printf(“\n dati n= “);
scanf(“%d”,&n);
while (i<=n)
{ f=f*i;
i++;
}
printf(“\nn=%d, iar n!=%g\n”,n,f);
}

Corpul ciclului while se poate scrie mai compact astfel:

while (i<=n) f*=i++;

4.5.7. INSTRUCŢIUNEA for

Instrucţiunea for, ca şi instrucţiunea while, se utilizează pentru a realiza o structură

repetitivă pretestată. Formatul instrucţiunii este:

for(exp1; exp2; exp3) instructiune;

Antetul ciclului este definit de for(exp1; exp2; exp3) iar instructiune formează corpul
ciclului. Prima expresie exp1 constituie partea de iniţializare a ciclului, iar exp3 este partea de
reiniţializare a ciclului. Condiţia de continuare a ciclului este exp 2. De obicei exp1 şi exp3
reprezintă atribuiri.
Efectul:
1) se execută secvenţa de iniţializare definită de expresia exp1;
2) se evaluează exp2; dacă exp2 are valoarea zero, atunci se iese din ciclu, adică se trece la
instrucţiunea următoare instrucţiunii for, altfel se execută instrucţiunea din corpul ciclului;
3) se execută apoi secvenţa de reiniţializare definită de exp3, apoi se reia secvenţa de la punctul
2).
Observaţii:
1o. Ca şi în cazul instrucţiunii while, instrucţiunea din corpul ciclului for poate să nu se execute
niciodată dacă exp2 are valoarea zero chiar la prima evaluare.

58
2o. Expresiile din antetul instrucţiunii for pot fi şi vide; totuşi caracterele “;” vor fi întotdeauna
prezente.
3o. Comparând instrucţiunile for şi while observăm că instrucţiunea for cu formatul anterior se
poate realiza cu secvenţa următoare folosind while:

exp1;
while (exp2)
{ instructiune;
exp3;
}

Invers, o instrucţiune while de forma: while (exp) instructiune este echivalentă cu

următoarea instrucţiune for:
for(; exp; ) instructiune.

Autorii limbajului C propun ca instrucţiunea for să se folosească cu prioritate pentru ciclurile

care au pas.
Exemple:
Vom da o secvenţă de instrucţiuni care însumează elementele unui tablou:

s=0;
for(i=0; i<n; i++) s=s+tab[i];
sau scrisă mai compact:
for (s=0, i=0; i<n; i++) s+=tab[i];

În continuare vom da un mic program care afişează numărul caracterelor citite de la

intrarea standard stdin.

#include <stdio.h>
void main(void)
{ long n;
for (n=0; getchar()!=EOF; n++);
printf (“\nnumarul caracterelor citite =%ld\n”,n);
}
sau scrisă cu instrucţiunea while

#include <stdio.h>
void main(void)
{ long n=0;
while (getchar()!=EOF) n++;
printf (“\nnumarul caracterelor citite =%ld\n”,n);
}

4.5.8. INSTRUCŢIUNEA do-while

Această instrucţiune realizează structura repetitivă condiţionată posterior (posttestată) dar

modificată faţă de REPEAT .. UNTIL. Această instrucţiune s-a introdus pentru o mai mare
flexibilitate în scrierea programelor. Formatul ei este: do
instructiune;
59
 while (exp);
Efectul:
1) se execută instrucţiunea instructiune;
2) se evaluează expresia exp din paranteze;
3) dacă valoarea expresiei este zero se trece la instrucţiunea următoare instrucţiunii do-while;
altfel se revine şi se execută din nou instructiune.

Observaţii:
1o. Structura realizată de instrucţiunea do-while poate fi realizată printr-o secvenţă în care se
foloseşte instrucţiunea while astfel:
instructiune;
while (exp) instructiune;
o
2 . Se observă că în cazul instrucţiunii do-while, corpul ciclului se execută cel puţin odată, spre
deosebire de ciclurile while şi for unde corpul ciclului poate să nu se execute niciodată.
Exemplu:
Vom da un program care calculează rădăcina pătrată dintr-un număr real a>=0.

#include<stdio.h>
#define EPS 1e-10
void main (void)
{ double x1,x2,y,a;
clrscr(); // sterge ecranul
printf(“\ndati un numar real pozitiv a=”);
if (scanf(“%lf”,&a) !=1 || a<0)
printf (“numarul citit nu este pozitiv\n”);
else {
x2 = 1.0;
do { x1 = x2;
x2 = 0.5 *(x1+a/x1); // formula de iteratie
if ((y=x2-x1) < 0) y = -y;
}
while (y >= EPS);
printf (“radacina patrata din:%g este: %.2lf\n”,a,x2); // 2 zecimale
} //sfirsit else
}

4.5.9. INSTRUCTIUNEA switch

Instrucţiunea switch permite realizarea structurii alternativa generalizată. Ea este

echivalentă cu o imbricare de structuri de alternativă simple. Utilizarea instrucţiunii switch face
în schimb programul mult mai clar.
Formatul instrucţiunii switch este următorul:

switch (exp)
{ case c1: sir1
break;
case c2: sir2
break;
...
case cn: sirn
break;

60
 default: sir
}

unde: c1,. . . cn sunt constante sau constante simbolice;

sir1, . . . ,sirn, sir sunt şiruri de instrucţiuni.
Efectul:
1) se evaluează expresia din paranteză;
2) se compară pe rând valoarea expresiei cu valorile constantelor c1, . . . , cn;
3) dacă valoarea expresiei coincide cu valoarea lui ck, se execută secvenţa de instrucţiuni
definită prin sirk; în cazul în care valoarea expresiei nu coincide cu nici una din constantele
c1, . . . , cn, se execută secvenţa de instrucţiuni definită prin sir;
4) după execuţia secvenţei sirk sau sir se trece la instrucţiunea următoare instrucţiunii switch,
adică la prima instrucţiune aflată după acolada închisă care termină instrucţiunea switch
respectivă; evident, acest lucru are loc dacă şirul care se execută nu impune, el insuşi, un alt
mod de continuare a execuţiei, de exemplu o revenire din funcţia respectivă, un salt la o
anumită instrucţiune, etc.

Observaţii:
1o. Ramura default nu este obligatorie. În lipsa ei, dacă valoarea expresiei nu coincide cu nici
una din constantele c1,. . . , cn, instrucţiunea switch respectivă nu are nici un efect.
2o.Construcţia break reprezintă o instrucţiune. Ea termină fiecare ramură de instrucţiuni
sir1, . . . , sirn, provocând saltul la instrucţiunea următoare instrucţiunii switch sau, cum se mai
spune, realizează ieşirea din instrucţiunea switch.
3o. Instrucţiunea break nu este obligatorie. În cazul în care este absentă, se execută secvenţial
următoarea ramură. De exemplu dacă avem secvenţa:
switch (exp)
{ case c1: sir1
case c2: sir2
}
ea se execută în felul următor:
- dacă valoarea expresiei este egală cu c1 se execută sir1 şi apoi sir2;
- dacă valoarea expresiei este egală cu c2 se execută sir2;
- daca valoarea expresiei difera de valorile c1 şi c2 instrucţiunea switch de mai sus nu
este efectivă, se trece la instrucţiunea următoare care urmează după switch.
- secvenţa de mai sus se putea realiza şi astfel:
if (exp = = c1)
{ sir1
sir2
}else if (exp = = c2) sir2

Exemplu:
Vom citi din fişierul de intrare construcţii de forma: op1 operator op2, unde op1 şi op2 sunt numere
întregi (operanzi întregi) iar operator este un operator aritmetic {“+”, “-“, “*”, “/”}. La ieşire se
va scrie valoarea expresiei citite. De exemplu dacă se citeşte secvenţa 100/3 se va afişa
rezultatul 33. Programul permite citirea şi evaluarea mai multor astfel de expresii, până la
întâlnirea sfârşitului de fişier.

#include <stdio.h>
61
void main (void)
{ int op1,op2,operator,rezultat,i;
while (( i=scanf(“%d %c %d”, &op1,&operator, &op2)) != EOF)
if (i = = 3 ) // ramura adevarat inseamna ca s-au citit 3 campuri corecte
{ switch (operator)
{ case ‘+’: rezultat = op1 + op2 ; // avem adunare
break;
case ‘-‘ : rezultat = op1 – op2; // avem scadere
break;
case ‘*’ : rezultat = op1 * op2; // avem inmultire
break;
case ‘/’ : // avem impartire intreaga
if (op2 = = 0)
{ printf (“divizor nul\n”);
rezultat = 0;
} else rezultat = op1 / op2;
break;
default : printf (“operator eronat\n”);
rezultat = 0;
} // sfarsit switch
printf (“%d %c %d %d\n”, op1, operator, op2, rezultat);
} else
printf (“expresie eronat\n”); // sfarsit if si while
}

4.5.10. INSTRUCŢIUNEA break

Formatul instrucţiunii este următorul:

break;

De obicei instrucţiunea break se foloseşte pentru a ieşi dintr-un ciclu. Dacă există mai
multe cicluri imbricate instrucţiunea break va trece controlul la ciclul de nivel imediat superior
(deci imbricarea rămâne, nu se iese din toate ciclurile). O altă utilizare este în instrucţiunea
switch, după cum am observat în paragraful anterior.
Un alt exemplu de utilizare frecventă este ieşirea dintr-un ciclu infinit de forma:

for ( ; ; )
{. . .
if (exp) break;
...
}

4.5.11. INSTRUCŢIUNEA continue

Formatul instrucţiunii este următorul:

continue;

Efectul:
1) în ciclurile while şi do-while ea realizează saltul la evaluarea expresiei care decide asupra
continuării ciclului;
2) în ciclul for ea realizează saltul la pasul de reiniţializare.

62
Observaţie:
1o. Instrucţiunea continue se utilizează numai în corpul unui ciclu, permiţând, după caz, să se
treacă la pasul următor al ciclului sau să se iasă din ciclu.

4.5.12. INSTRUCŢIUNEA goto

Conform principiilor programării structurate instrucţiunea goto nu ar fi necesară. Dar ea a

fost introdusă în limbaj, deoarece, în anumite cazuri, se dovedeşte a fi utilă, asigurând o
flexibilitate mai mare în programare. De multe ori ieşirea dintr-un ciclu imbricat în alte cicluri se
realizează mai simplu cu ajutorul instrucţiunii goto. În lipsa ei ar trebui să folosim mai mulţi
indicatori şi teste asupra valorilor acestora pentru ieşirea din ciclu. Saltul făcut de goto se face la
o instrucţiune care este prefixată de o etichetă.
Prin etichetă vom înţelege un nume urmat de caracterul “:”. Etichetele sunt locale unei
funcţii.
Instrucţiunea goto are următorul format:

goto eticheta;

Efectul:
1) se realizează saltul la instrucţiunea prefixată de eticheta al cărei nume se află scris după
cuvântul cheie goto.

4.5.13. APELUL ŞI REVENIREA DINTR-O FUNCŢIE

4.5.13.1. Apelul unei funcţii

În limbajul C funcţiile sunt de două tipuri:

- funcţii care returnează o valoare la revenirea din ele;
- funcţii care nu returnează nici o valoare la revenirea din ele.

O funcţie care nu returnează nici o valoare la revenirea din ea se apelează printr-o

instrucţiune de apel. Ea are următorul format:
nume (lista_parametrilor_efectivi); (*)
unde:
- nume este numele funcţiei;
- lista_parametrilor_efectivi este fie vidă, fie se compune din una sau mai multe
expresii separate prin virgulă.
Instrucţiunea de apel este un caz particular al instrucţiunii expresie. Parametrii efectivi
(de la apel) trebuie să corespundă cu cei formali (de la definirea funcţiei) prin ordine, tip şi
număr.
În cazul în care o funcţie returnează o valoare, ea poate fi apelată fie printr-o
instrucţiune de apel, fie sub forma unui operand al unei expresii.

Observaţii:
1o. Dacă nu dorim să utilizăm valoarea returnată de funcţia respectivă, apelul se face printr-o
63
instrucţiune de apel.
2o. Dacă dorim să utilizăm valoarea returnată de funcţie, vom folosi apelul funcţiei drept operand
într-o expresie, operandul având formatul (*).
Exemple de apeluri de funcţii folosite până acum sunt apelurile funcţiilor standard printf,
scanf, getchar şi putchar. Funcţiile printf şi putchar au fost apelate prin instrucţiuni de apel,
valorile returnate de ele nefiind utilizate. În schimb funcţiile scanf şi getchar au fost apelate în
ambele moduri, atât prin instrucţiuni de apel, cât şi ca operanzi în diferite expresii.

4.5.13.2. Prototipul unei funcţii

O funcţie poate fi apelată dacă ea este definită în fişierul sursă înainte de a fi apelată.
După cum am prezentat în lecţia 1 nu întotdeauna este posibil acest lucru şi în astfel de cazuri
apelul funcţiei trebuie să fie precedat de prototipul ei.
Prototipul unei funcţii are ca scop să informeze compilatorul despre:
- tipul valorii returnate de funcţie;
- tipurile parametrilor.

În felul acesta, la apelul unei funcţii, compilatorul poate face teste cu privire la tipul
expresiilor care reprezintă parametrii efectivi, precum şi unele conversii necesare asupra valorii
returnate de funcţie.
Observaţii:
1o. Tipurile parametrilor pot să lipsească. În acest caz, compilatorul nu controlează tipurile
parametrilor efectivi, singura informaţie conţinută de prototip fiind tipul valorii returnate de
funcţia respectivă.
2o. Absenţa atât a prototipului unei funcţii, cât şi a definiţiei funcţiei înainte de a fi apelată este
posibilă; în acest caz se presupune că funcţia returnează o valoare de tip int.
3o. În practică se recomandă utilizarea prototipurilor pentru toate funcţiile înainte de a fi apelate.
În acest scop, ele vor fi scrise la începutul fişierelor sursă.
Formatele posibile ale unui prototip sunt:

formatul 1:tip nume (lista_declaratiilor_de_parametri);

formatul 2:tip nume (lista_ tipurilor_parametrilor);
formatul 3:tip nume (void);
formatul 4:tip nume ();
Formatul 2 este cel mai utilizat. Formatul 3 se poate folosi pentru orice funcţie care nu
are parametri. Formatul 4 se poate folosi pentru orice funcţie la al cărei apel nu se doresc teste
referitoare la tipul parametrilor efectivi.
Funcţiile din biblioteca standard a limbajului C au prototipurile definite în fişierele de tip
.h.
4.5.13.3. Apel prin valoare şi apel prin referinţă

La apelul unei funcţii, fiecărui parametru formal i se atribuie valoarea parametrului

efectiv care-i corespunde. Deci, la apelul unei funcţii se transferă valorile parametrilor efectivi.
Din această cauză se spune că apelul este prin valoare (call by value). În anumite limbaje de
programare, la apel nu se transferă valorile parametrilor efectivi ci adresele acestora. În acest caz
se spune că apelul este prin referinţă (call by refference).
Între cele două tipuri de apeluri există o diferenţă esenţială şi anume: în cazul apelului

64
prin valoare funcţia apelată nu poate modifica parametrii efectivi din funcţia apelantă, neavând
acces la ei. În cazul apelului prin referinţă, funcţia apelată, dispunând de adresele parametrilor
efectivi, îi poate modifica.
În limbajul C apelul se realizează implicit prin valoare. În cazul că un parametru este
numele unui tablou atunci transferul se realizează prin referinţă deoarece numele unui tablou este
un pointer şi conţine adresa primului element al tabloului. Transferul prin referinţă se realizează
cu ajutorul variabilelor de tip pointer şi cu ajutorul operatorului de adresă (&).

4.5.13.4. Revenirea dintr-o funcţie

Revenirea dintr-o funcţie se poate face în două moduri:

- la întâlnirea instrucţiunii return;
- după execuţia ultimei sale instrucţiuni, adică a instrucţiunii care precede acolada
închisă ce termină corpul funcţiei respective.

Instrucţiunea return are două formate:

return; sau return expresie;

Primul format se utilizează când funcţia nu returnează o valoare, iar cel de-al doilea
când funcţia returnează o valoare. În acest ultim caz, funcţia returnează valoarea expresiei
specificate.
Observaţie:
1o. Când revenirea se face după execuţia ultimei instrucţiuni a funcţiei nu se returnează o valoare;
revenirea în acest caz, se face ca şi cum acolada închisă de la sfârşitul corpului funcţiei ar fi
precedată de instrucţiunea return.

Exemplu: vom da un exemplu de apel al funcţiei care determină rădacina pătratică dintr-un
număr nenegativ.

#include<stdio.h>
double radacina_2 (double) // prototipul functiei

void main (void) // functia principala care citeste d

// si afiseaza radacina patrata din d
{ double d;
clrscr(); // sterge ecranul

if (scanf (“%lf”,&d) != || d<0)

printf (“numarul dat este eronat\n”);
else
printf (“d=%f, radacina patrata = %.10g\n”, d, radacina_2(d));

#define EPS 1e-10

double radacina_2 (double x)
{ double x1,x2,y;
x2 = 1.0;
do { x1 = x2;
x2 = 0.5 *(x1+x/x1); // formula de iteratie
if ((y=x2-x1) < 0) y = -y;
}
while (y >= EPS);
65
 return x2;
}

Observaţie:
1o. Limbajul C dispune de o bibliotecă matematică în care sunt incluse o serie de funcţii pentru
calculul valorilor funcţiilor elementare. Există o funcţie numită sqrt (cu prototipul double sqrt
(double);). Fişierul care conţine biblioteca matematică se numeşte math.h şi trebuie inclus în
fişierul sursă de lucru dacă se doreşte utilizarea funcţiilor definite în el.

Pentru algoritmul palindromului, scris în pseudocod, dăm şi varianta în limbajul C:

#include<stdio.h>
#include<conio.h>
void main(void)
{ long n,m,x;
int c;
printf ("\ndati un numar natural:");
scanf ("%ld",&n);
x=n;
m=0;
while (x > 0)
{ c = x % 10;
m = m*10+c;
x = x / 10;
}
if (n == m) printf ("numarul %ld este palindrom",n);
else printf ("numarul %ld nu este palindrom",n);
getch();
}

66