LECŢIA 1

Noţiuni introductive I

1.1. Elemente de logică matematică

1.1.1. Propoziţii logice.
Definiţia 1.1.1. Adevărurile matematice se exprimă ı̂n propoziţii matematice.
Noţiunea de propoziţie matematică este o noţiune primară, conţinută ı̂n noţiunea
de propoziţie logică. Înţelegem prin propoziţie logică un enunţ care este fie adevărat
fie fals, dar nu ambele simultan.
Exemplul 1.1.2. ”1 + 1 = 2”, ”1 + 2 = 5”, ”Molecula de apă este formată
din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen”, sunt exemple de propoziţii logice,
prima şi ultima adevărate, cea de a doua, falsă.
Observaţia 1.1.3. Vom nota propoziţiile logice cu litere: p, q, r, s, t, ...
Ataşăm fiecărei propoziţii p un număr, numit valoare de adevăr, astfel:
½
1, dacă p este adevărată,
v(p) =
0, dacă p este falsă.
Pentru propoziţiile din exemplul de mai sus, dacă le notăm, ı̂n ordine p1 , p2 ,
p3 , avem: v (p1 ) = 1, v (p2 ) = 0, v (p3 ) = 1.
Propoziţiile de mai sus sunt de tipul ”A este B”, acestea numindu-se propoziţii
simple.
1.1.2. Conectori logici. Pornind de la propoziţii simple se obţin propoziţii
compuse cu ajutorul conectorilor logici, pe care ı̂i definim ı̂n cele ce urmează.
(1). Negaţia. Fiind dată o propoziţie p, se defineşte negaţia ei ca fiind propoziţia,
notată ep, cu valoarea de adevăr următoare:
½
0, dacă v(p) = 1,
v(ep) =
1, dacă v(p) = 0.
Exemplul 1.1.4. Să reluăm propoziţia: p1 : 1 + 1 = 2. Negaţia acesteia este
ep1 : 1 + 1 6= 2.
(2). Disjuncţia. Fiind dată două propoziţii p, q, se defineşte disjuncţia lor ca
fiind propoziţia, notată p∨q, care este adevărată dacă cel puţin una din propoziţiile
p sau q este adevărată, şi falsă dacă ambele sunt false.
Notaţia p ∨ q se citeşte ”p sau q”. Din definiţia dată mai sus rezultă că valoarea
de adevăr a propoziţiei p ∨ q este dată de tabelul următor:
p q p∨q
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
7
8 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE I

Un tabel, ca cel de mai sus, prin care se defineşte o propoziţie compusă prin
valorile sale de adevăr, ı̂n funcţie de valorile de adevăr ale propoziţiilor simple care
o compun, se numeşte tabel de adevăr al propoziţiei compuse date.
(3). Conjuncţia. Fiind date două propoziţii p, q, se defineşte conjuncţia lor ca
fiind propoziţia, notată p ∧ q, care este adevărată dacă ambele propoziţii p şi q sunt
adevărate, şi falsă ı̂n celelalte situaţii.
Notaţia p ∧ q se citeşte ”p şi q”. Din definiţia dată mai sus rezultă că valoarea
de adevăr a propoziţiei p ∧ q este dată de tabelul de adevăr următor:
p q p∧q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
(4). Implicaţia. Fie două propoziţii p, q. Să considerăm propoziţia compusă
(ep) ∨ q cu tabelul de adevăr următor:
p ep q (ep) ∨ q
1 0 1 1
1 0 0 0
0 1 1 1
0 1 0 1
Se observă că această propoziţie este falsă doar dacă p este adevărată şi q este
falsă. Propoziţia (ep) ∨ q se numeşte implicaţia propoziţiilor p, q şi se notează
p → q.
Dacă implicaţia p → q este adevărată se notează p ⇒ q şi se citeşte ”p implică
q” sau ”dacă p atunci q”. În această situaţie p este o condiţie suficientă pentru p
iar q este o condiţie necesară pentru p.
(5). Echivalenţa. Fie p şi q două propoziţii. Definim echivalenţa celor două
propoziţii ca fiind propoziţia compusă (p → q) ∧ (q → p), notată p ↔ q. Tabelul de
adevăr al echivalenţei este, conform acestei definiţii, este următorul:
p q p→q q → p (p → q) ∧ (q → p)
1 1 1 1 1
1 0 0 1 0
0 1 1 0 0
0 0 1 1 1
Se observă că echivalenţa este adevărată doar dacă ambele propoziţii sunt
adevărate sau dacă ambele sunt false. Dacă echivalenţa propoziţiilor p şi q este
adevărată se notează p ⇔ q şi se spune ”p este echivalentă cu q”, sau ”p dacă şi
numai dacă q”, sau ”p este condiţie necesară şi suficientă pentru q”.
Observaţia 1.1.5. (a). Implicaţia p → q este adevărată atunci şi numai atunci
când v (p) ≤ v (q) (şi atunci scriem p ⇒ q).
(b). Echivalenţa p ↔ q este adevărată atunci şi numai atunci când v (p) = v (q)
(şi atunci scriem p ⇔ q).
(c). Aşa cum se vede din tabelul de adevăr al implicaţiei, dacă v(p) = 0 şi
v(q) = 1 avem v(p → q) = 1. Cu alte cuvinte, o propoziţie falsă poate să implice
una adevărată. De exemplu, din propoziţia 1 = −1, care este falsă, rezultă, prin
ridicare la pătrat, propoziţia 1 = 1, care este adevărată.
 1.1. ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ 9

În demonstrarea unor afirmaţii matematice sunt foarte utile următoarele pro-
prietăţi ale conectorilor logici:
Propoziţia 1.1.6. (1) p ∨ q ⇔ q ∨ p, p ∧ q ⇔ q ∧ p (comutativitatea
disjuncţiei şi conjucţiei).
(2) (p ∨ q) ∨ r ⇔ p ∨ (q ∨ r), (p ∧ q) ∧ r ⇔ p ∧ (q ∧ r) (asociativitatea disjuncţiei
şi conjucţiei);
(3) p ∨ (q ∧ r) ⇔ (p ∨ q) ∧ (p ∨ r), (distributivitatea disjuncţiei faţă de
conjuncţie),
p ∧ (q ∨ r) ⇔ (p ∧ q) ∨ (p ∧ r), (distributivitatea conjuncţiei faţă de
disjuncţie);
(4) p ∨ p ⇔ p, p ∧ p ⇔ p, (idempotenţa disjuncţiei şi conjucţiei);
(5) p ∨ (p ∧ r) ⇔ p, p ∧ (p ∨ r) ⇔ p, (absorbţie);
(6) e (p ∨ q) ⇔ep ∧eq, e (p ∧ q) ⇔ep ∨eq (legile lui De Morgan);
(7) e (ep) ⇔ p.
Demonstraţie. Afirmaţiile (1), (2) şi (4) sunt evidente din definiţiile disjuncţiei
şi conjucţiei. Pentru a arăta valabilitatea celorlalte echivalenţe vom construi tabelele
de adevăr ale propoziţiilor implicate.
(3) Avem
p q r q∧r p∨q p∨r p ∨ (q ∧ r) (p ∨ q) ∧ (p ∨ r)
1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 0 1 1 1 1
1 0 1 0 1 1 1 1
1 0 0 0 1 1 1 1
0 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 0 1 0 0 0
0 0 1 0 0 1 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
Se vede din tabelul de adevăr de mai sus că p ∨ (q ∧ r) şi (p ∨ q) ∧ (p ∨ r) au
aceleaşi valori de adevăr pentru orice alegere a valorilor de adevăr a propoziţiilor
p, q, r. Rezultă prima echivalenţă.
p q r q∨r p∧q p∧r p ∧ (q ∨ r) (p ∧ q) ∨ (p ∧ r)
1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 1 1 0 1 1
1 0 1 1 0 1 1 1
1 0 0 0 0 0 0 0
0 1 1 1 0 0 0 0
0 1 0 1 0 0 0 0
0 0 1 1 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
Din tabelul de mai sus rezultă a doua echivalenţă.
(5) p ∨ (p ∧ r) ⇔ p rezultă din tabelul
p r p∧r p ∨ (p ∧ r)
1 1 1 1
1 0 0 1
0 1 0 0
0 0 0 0
10 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE I

iar p ∧ (p ∨ r) ⇔ p rezultă din tabelul:

p r p∨r p ∧ (p ∨ r)
1 1 1 1
1 0 1 1
0 1 1 0
0 0 0 0
(6) Demonstrăm legile lui De Morgan. Avem tabelul de adevăr
p q p∨q e (p ∨ q) ep eq ep ∧eq
1 1 1 0 0 0 0
1 0 1 0 0 1 0
0 1 1 0 1 0 0
0 0 0 1 1 1 1
de unde e (p ∨ q) ⇔ep ∧eq, şi tabelul
p q p∧q e (p ∧ q) ep eq ep ∨eq
1 1 1 0 0 0 0
1 0 0 1 0 1 1
0 1 0 1 1 0 1
0 0 0 1 1 1 1
de unde e (p ∧ q) ⇔ep ∨eq.
(7) Echivalenţa e (ep) ⇔ p rezultă din tabelul:
p ep e (ep)
1 0 1
0 1 0
¤
Observaţia 1.1.7. Ştim că implicaţia p → q se defineşte ca propoziţia (ep)∨q.
Folosind proprietăţile de mai sus, avem următorul şir de echivalenţe:
(ep) ∨ q ⇔ q ∨ (ep) ⇔ (e (eq)) ∨ (ep) .
Din definiţia implicaţiei se vede că această ultimă propoziţie este de fapt eq →ep.
Am arătat astfel următoarea echivalenţă:
p → q ⇔ eq →ep.
Pe această echivalenţă se bazează metoda de demonstraţie numită ”metoda
reducerii la absurd”, care constă ı̂n a presupune că eq este adevărată şi a demonstra
că ep este adevărată.
Să mai definim o noţiune importantă ı̂n logica matematică, aceea de tautologie.
Definiţia 1.1.8. Se numeşte tautologie o propoziţie compusă care este mereu
adevărată, indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun.
Exemplul 1.1.9. Două exemple interesante de tautologii sunt următoarele
propoziţii:
(1) p ∨ep, numită ”principiul terţului exclus”. Este adevărată, conform tabelu-
lui:
p ep p ∨ep
1 0 1
0 1 1
 1.1. ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ 11

şi exprimă faptul că fie p este adevărată, fie ep este adevărată, dar o a
treia variantă este exclusă.
(2) e (p ∧ep), numită ”principiul necontradicţiei”. Este adevărată, conform
tabelului:
p ep e (p ∧ep)
1 0 1
0 1 1
şi exprimă faptul că nu pot fi simultan adevărate atât p cât şi ep.
1.1.3. Predicate (funcţii propoziţionale).
Definiţia 1.1.10. O propoziţie care depinde de o variabilă sau mai multe se
numeşte predicat sau funcţie propoziţională.
Exemplul 1.1.11. (1) p(x): x este număr natural;
(2) q(x, y): x divide pe y;
(3) s(x, y, z) : x + y = z.
Observăm că, ı̂n exemplele de mai sus, p depinde de o singură variabilă, q
depinde de două variabile iar s de trei variabile. p se numeşte propoziţie unară,
q se numeşte propoziţie binară, s se numeşte propoziţie ternară. Este evident
că valoarea de adevăr a acestor propoziţii√depinde de valorile particulare ale vari-
abilelor. De exemplu, v(p (4)) = 1, v(p ( 2)) = 0; v(q(2, 6)) = 1, v(q(2, 7)) = 0;
v(s(1, 4, 5)) = 1, v(s(3, 4, 10)) = 0.
1.1.4. Cuantificatori.
Definiţia 1.1.12. Noţiunea de predicat impune următoarele situaţii:
I. un predicat p este mereu adevărat (ı̂ntr-o mulţime precizată a variabilelor);
II. există cel puţin o valoare a variabilei (sau un set de valori ale variabilelor,
dacă acestea sunt mai multe) pentru care predicatul p este adevărat.
Presupunând că varibila x aparţine unei mulţimi E, situaţia I se exprimă ı̂n
propoziţia următoare:
”oricare ar fi x ∈ E, p(x) este adevărată”.
Pe scurt, această propoziţie se scrie:
(∀x ∈ E)p(x),
sau, dacă apartenenţa lui x la E este clară din context, se scrie (∀x)p(x). Am
definit astfel cuantificatorul universal ”oricare” ∀.
Situaţia II se exprimă astfel:
”există cel puţin un x ∈ E, astfel ı̂ncât p(x) este adevărată”.
Pe scurt, se scrie:
(∃x ∈ E) p(x),
sau dacă apartenenţa lui x la E este clară din context, (∃x)p(x). Am definit astfel
cuantificatorul ”existenţial” ∃.
Observaţia 1.1.13. Negarea acestor cuantificatori este foarte necesară ı̂n cur-
sul demonstraţiilor matematice. Negaţia propoziţiei ”oricare ar fi x ∈ E, p(x) este
adevărată” este ”există cel puţin un element x ∈ E, astfel ı̂ncât p(x) este falsă”.
Cu alte cuvinte: e ((∀x)p(x)) ⇔ (∃x)ep(x).
12 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE I

Pe de altă parte, negaţia propoziţiei ”există cel puţin un x ∈ E astfel ı̂ncât

p(x) este adevărată” este propoziţia ”oricare ar fi x ∈ E, p(x) este falsă”. Scris pe
scurt: e ((∃x)p(x)) ⇔ (∀x)ep(x).

1.2. Funcţii
Fie X şi Y două mulţimi nevide.
Definiţia 1.2.1. 1. Tripletul (X, Y, f ) (f fiind ”o lege” prin care se asociază
oricărui element x ∈ X un unic element y =: f (x) ∈ Y ), se numeşte funcţie. Fiind
dată o funcţie de la X la Y , se spune că funcţia este definită pe X cu valori ı̂n Y
şi se scrie f : X → Y . Când nu este pericol de confuzie, se foloseşte terminologia
”funcţia f ”, ı̂n loc de ”funcţia f : X → Y ”.
2. Se numeşte grafic al funcţiei f : X → Y , submulţimea lui X × Y dată prin
Gf = {(x, f (x)) , x ∈ X} .
3. Funcţia f : X → Y se numeşte surjectivă dacă şi numai dacă
³ ´³ ´³ ´
∀ y ∈ Y ∃ x ∈ X y = f (x) .
4. Funcţia f : X → Y se numeşte injectivă dacă şi numai dacă
³ ´³ ´
∀ x1 , x2 ∈ X f (x1 ) = f (x2 ) =⇒ x1 = x2 .
5. Funcţia f : X → Y se numeşte bijectivă dacă şi numai dacă f este surjectivă
şi injectivă.
Observaţia 1.2.2. Condiţia de injectivitate este echivalentă cu condiţia
³ ´³ ´
∀ x1 , x2 ∈ X x1 6= x2 =⇒ f (x1 ) 6= f (x2 ) .

Într-adevăr, avem echivalenţa

p → q ⇔e q → e p,
şi notăm cu p propoziţia f (x1 ) = f (x2 ) şi cu q propoziţia x1 = x2 .
Definiţia 1.2.3. 1. Să considerăm două funcţii f : X → Y , g : Y → Z.
Definim o funcţie notată g ◦ f de la X la Z, astfel: (g ◦ f ) (x) = g(f (x)). Aceasta
se numeşte compunerea funcţiilor f şi g.
2. Funcţia IX : X → X dată de IX (x) = x se numeşte funcţia identitate pe X.
3. Spunem că o funcţie f : X → Y este inversabilă dacă există g : Y → X
astfel ı̂ncât g ◦ f = IX , f ◦ g = IY . Funcţia g se numeşte inversa funcţiei f şi se
notează cu f −1 .
Propoziţia 1.2.4. O funcţie f : X → Y este inversabilă dacă şi numai dacă
este bijectivă.
Observaţia 1.2.5. Pentru funcţii f : X → Y , X, Y ⊂ R (a se vedea ı̂n
secţiunea următoare dicuţia referitoare la R), graficul Gf se poate ”vizualiza” ı̂ntr-
un sistem de axe ortogonale, iar interpretarea geometrică a faptului că f este injec-
tivă (surjectivă, bijectivă) este că pentru oricare y ∈ Y , paralela dusă ”prin y” la
Ox ”taie” Gf ı̂n maxim (minim, exact) un punct. Deasemenea, dacă f este bijec-
tivă, graficele lui f şi f −1 sunt simetrice faţă de dreapta de ecuaţie y = x (”prima
bisectoare”).
 1.3. MULŢIMI DE NUMERE 13

1.3. Mulţimi de numere

Amintim, pe rând, mulţimile de numere definite ı̂n ciclurile inferioare de studiu.
1.3.1. Mulţimea numerelor naturale. Vom defini mulţimea numerelor na-
turale printr-un set de axiome, Axiomele lui Peano.
Definiţia 1.3.1. Se numeşte mulţime a numerelor naturale o mulţime A pe
care s-a definit o aplicaţie x → x∗ , care se numeşte lege de succesiune şi care are
proprietăţile:
1. În A s-a fixat un element numit prim element şi notat de obicei cu 0 (sau
1) (Axioma I);
2. Legea de succesiune este o injecţie de la A ı̂n A\{0} (Axioma II);
3. Dacă B ⊂ A este astfel ı̂ncât i) 0 ∈ B şi ii) x ∈ B, implică x∗ ∈ B, atunci
B = A (Axioma III).
Elementul x∗ se numeşte succesorul lui x.
Notăm cardinalul mulţimii vide cu 0.
Vom alege 0 ca prim element al mulţimii numerelor naturale pe care o construim
şi vom pune: 0∗ = 1, 1∗ = 2, 2∗ = 3, etc. (evident aceste definiţii au la bază procesul
numărării).
Regăsim astfel mulţimea numerelor naturale N = {0, 1, 2, 3, . . . , n, . . .}.
Să considerăm o funcţie propoziţională depinzând de n ∈ N, P (n).
Propoziţia 1.3.2 (Principiul inducţiei matematice). Fie P (n) o funcţie propo-
ziţională. Să presupunem că:
a. P (0) este adevărată;
b. dacă P (n) este adevărată, atunci P (n + 1) este adevărată.
Atunci P (n) este adevărată pentru orice n ∈ N.
Demonstraţie. Fie M = {n ∈ N | P (n) este adevărată }. Observăm că 0 ∈
M şi că n ∈ M implică n + 1 ∈ M . Axioma III a lui Peano implică M = N. ¤
De obicei Principiul inducţiei matematice se foloseşte ı̂n sensul următor:
Propoziţia 1.3.3. Dacă
(1) pentru un n0 ∈ N avem P (n0 ) adevărată
(2) P (n) adevărată implică P (n + 1) adevărată,
atunci P (n) este adevărată pentru n ≥ n0 .
Demonstraţia se bazează pe faptul că mulţimea Nn0 = {n ∈ N |n ≥ n0 } este o
mulţime de numere naturale, având prim element n0 şi, deci verifică sistemul de
axiome ale lui Peano.
Funcţia de succesiune induce pe N o structură algebrică şi o relaţie de ordine.
def ∗
Definiţia 1.3.4. Definim n + 1 = n∗ şi apoi n + (m + 1) = (n + m) . În felul
acesta am precizat ce ı̂nţelegem prin n + m pentru orice n şi m din N.
Analog, definim n · 1 = n, n · (m + 1) = n · m + n. În felul acesta am precizat
ce ı̂nţelegem prin n · m pentru orice n şi m din N.
Spunem că n ≤ m (sau m ≥ n) dacă există p ∈ N astfel ı̂ncât n + p = m.
Spunem că n < m (sau m > n) dacă n ≤ m şi n 6= m.
Observaţia 1.3.5. Se poate arăta că relaţia ”≤” este o relaţie de ordine pe N.
14 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE I

Se poate spune şi ce este cardinalul unei mulţimi.

Definiţia 1.3.6. Fie mulţimea A = { 1, 2, 3, ..., n }. Definim card A = n. Este
clar că pentru orice mulţime finită A, cardinalul reprezintă numărul elementelor
acelei mulţimi. Cardinalul mulţimii numerelor naturale se notează ℵ0 şi se citeşte
”alef zero”. Orice mulţime echipotentă cu N se numeşte mulţime numărabilă.
1.3.2. Numere ı̂ntregi, numere raţionale. Pornind de la mulţimea nu-
merelor naturale se construieşte mulţimea numerelor ı̂ntregi
Z = {0, ±1, ±2, ±3, ..., ±n, ...}
şi pornind de la aceasta mulţimea numerelor raţionale
nm o
Q= |m, n ∈ Z n 6= 0 .
n
Detaliile acestor construcţii sunt laborioase.
Observaţia 1.3.7. 1. Operaţiile definite pe N se extind la Z şi la Q. La fel şi
relaţia de ordine.
2. Numerele raţionale au proprietatea că admit o scriere zecimală cu un număr
4 9
finit de zecimale (de exemplu: 25 = 0, 16 , 64 = 0, 140625) sau cu un număr
infinit de zecimale, dar ı̂n care există un grup de zecimale care se repetă periodic de
la o anumită zecimală ı̂ncolo (de exemplu 71 = 0, 142857142857142857....., − 13 64
=
−4, 923076923076923076.......).
Reciproc, orice număr care admite o scriere zecimală finită sau periodică este
raţional.
1.3.3. Numere reale.
Observaţia 1.3.8. 1. Există ı̂nsă şi numere care nu sunt câtul a două numere
ı̂ntregi, şi care, ı̂n consecinţă, admit o scriere zecimală cu o infinitate de zecimale
neperiodice. Exemple de astfel de numere sunt radicalii numerelor naturale care nu
sunt pătrate perfecte; de exemplu:
√
2 = 1, 4142135623730950488016887242...,
√
7 = 2, 6457513110645905905016157536392...
sau numerele remarcabile
e = 2, 71828182845904..., π = 3, 141592653589793...,
γ = 0, 5772156649015328606.... (constanta lui Euler).
Astfel de numere se numesc numere iraţionale.
2. Mulţimea numerelor raţionale ı̂mpreună cu mulţimea numerelor iraţionale
for-mează mulţimea numerelor reale, notată cu R. Pe R se extind operaţiile ”+” şi
”·” şi relaţia de ordine definită anterior.

1.4. Construcţia axiomatică şi structura de ordine pe R

Se prezintă ı̂n continuare un set de axiome care caracterizează complet mulţimea
numerelor reale.
Axioma 1.4.1. Pe R se definesc două operaţii, adunarea (”+”), şi ı̂nmulţirea
(”·”), ı̂mpreună cu care acesta are o structură de corp comutativ.
 1.4. CONSTRUCŢIA AXIOMATICĂ ŞI STRUCTURA DE ORDINE PE R 15

Axioma 1.4.2. Se defineşte pe R o relaţie de ordine notată ”≤” cu proprietăţile:

(1) x, y =⇒ x ≤ y sau y ≤ x, ∀ x, y ∈ R.
(2) x ≤ y ⇒ x + z ≤ y + z, ∀ x, y, z ∈ R.
(3) x ≤ y, z ≥ 0 =⇒ xz ≤ yz, ∀ x, y ∈ R.
Cu această relaţie de ordine se spune că s-a definit pe R o structură de corp
comutativ ordonat.
Definiţia 1.4.3. O mulţime A ⊂ R se numeşte majorată sau mărginită superior
dacă există un număr K astfel ı̂ncât a ≤ K, pentru orice a ∈ A. Numărul K se
numeşte majorant al lui A.
Următoarea axiomă completează descrierea lui R:
Axioma 1.4.4. (Axioma marginii superioare). Pentru orice mulţime A de nu-
mere reale, mărginită superior, există un cel mai mic majorant. Acesta se numeşte
marginea superioară a lui A şi se notează sup A.
Observaţia 1.4.5. M = sup A dacă şi numai dacă
(a) a ≤ M , pentru orice a ∈ A (pentru că M este majorant);
(b) oricare ar fi M 0 < M , există a ∈ A astfel ı̂ncât M 0 < a.
Cu această axiomă s-a definit pe R o structură de corp comutativ complet
ordonat.
Observaţia 1.4.6. Se demonstrează că orice două corpuri complet ordonate
se pot identifica cu ajutorul unui izomorfism, ceea ce arată că setul de axiome de
mai sus caracterizează complet mulţimea numerelor reale.
Definiţia 1.4.7. O mulţime A ⊂ R se numeşte minorată sau mărginită inferior
dacă există un număr k astfel ı̂ncât k ≤ a, pentru orice a ∈ A. Numărul k se
numeşte minorant. Cel mai mare minorant al unei mulţimi se numeşte marginea
inferioară a lui A şi se notează inf A.
Observaţia 1.4.8. 1. Condiţiile necesare şi suficiente pentru ca un număr m
să fie margine inferioară pentru mulţimea A sunt:
(a) m ≤ a pentru orice a din A (m este minorant);
(b) oricare ar fi m0 > m, există a ∈ A astfel ı̂ncât a < m0 (m este cel mai mare
minorant).
2. Se poate demonstra existenţa marginii inferioare folosind axioma marginii
superioare.
Propoziţia 1.4.9 (Proprietatea lui Arhimede). Este adevărată proprietatea
∀ x ∈ R, ∀ y ∈ R+ , ∃n ∈ N, ny > x.
Demonstraţie. Imediată, prin reducere la absurd. ¤
Se poate demonstra că ”axioma marginii superioare” este echivalentă cu urmă-
toarea teoremă, ”Teorema şirului descrescător de intervale ı̂nchise”; această teoremă
este esenţială ı̂n demonstrarea ulterioară a Lemei lui Cesaro.
Teorema 1.4.10 (”Teorema şirului descrescător de intervale ı̂nchise”). Fie
I1 ⊇ I2 ⊇ ... ⊇ In ⊇ In+1 ⊇ .... un şir de intervale ı̂nchise. Intersecţia acestor
intervale este nevidă. În plus, dacă marginea inferioară a lungimii intervalelor este
zero, intersecţia se reduce la un punct.