Liviu Rebreanu

I. Încadrarea în epocă şi curent

Până în perioada interbelică, romanul a fost puŃin reprezentat (până în 1920). Au existat încercări de roman,
în perioada paşoptistă, prin V. Alecsandri (Dridri) şi M. Kogălniceanu (Tainele inimii). Din perioada post-
paşoptistă îl amintim pe N. Filimon (Ciocoii vechi şi noi – întâiul roman social). Notabilă este şi apariŃia
ciclului Comăneştenilor (aparŃinând lui Duiliu Zamfirescu). Din perioada marilor clasici, reŃinem romanul
Mara al lui Ioan Slavici. În general, acestea erau romane sociale, în care diferenŃierea umană era realizată
prin opoziŃii şi în care erau prezente intenŃiile moralizatoare. Critica socială era unilaterală, arătând dorinŃa
de restauraŃie a unor rânduieli aparŃinând trecutului. În proza de inspiraŃie rurală, mai ales, era prezent
subiectivismul, dublat de un lirism inadecvat.
În aceste condiŃii se dezvoltă proza romanescă interbelică. Aceasta va cunoaşte o amploare deosebită,
fixând diverse orientări literare. Astfel, Rebreanu va deveni reprezentantul romanului realist obiectiv
modern, Sadoveanu – creatorul romanului istoric, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu vor fi
exploratori ai profunzimilor, cultivând romanul de analiză psihologică, G. Călinescu va fi cunoscut ca
reprezentant al romanului balzacian. Pe fundalul experienŃelor avangardiste, stilul tradiŃional al lui
Rebreanu va respira impresia de soliditate.
Romancierul se va dovedi un excepŃional observator al concretului, deviza realiştilor: “Să fii al timpului tău
!” fiind şi deviza lui. Dacă, prin Sadoveanu, proza românească îndreptată spre explorarea lumii satului
realizează o excepŃională sinteză între liric şi epic, prin Rebreanu, literatura îşi capătă primul romancier
obiectiv.

2. Prezentarea operei
Într-un studiu intitulat Cred, Rebreanu nota: “Pentru mine, arta – zic artă şi mă gândesc mereu la literatură
– înseamnă creaŃie de oameni şi de viaŃă. Astfel, arta, ca şi creaŃia divină, devine cea mai minunată taină.
Creând oameni vii, cu viaŃă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităŃii. Nu
frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaŃia vieŃii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte
câteva clipe de viaŃă adevărată, ai realizat o operă mai preŃioasă decât toate frazele frumoase din lume.”
Romancierul este conştient de faptul că artistul nu trebuie să copie realitatea: “Realitatea pentru mine a fost
numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei.”
Rebreanu a scris proză scurtă (schiŃe, povestiri, nuvele). Cele mai multe au ca temă viaŃa satului,
surprinzând dramele mărunte, dar şi pe cele mari, ale Ńăranilor; de pildă, dramele provocate de conflictul
dintre săraci şi bogaŃi, plecând de la iubire. Amintim: Cântecul iubirii, Ofilire, Talerii, Răfuiala. În aceasta
din urmă, Toma Lotru şi Tănase Ursu sunt reprezentativi pentru cele două pături sociale din lumea satului.
Fata săracă este silită să se mărite cu flăcăul bogat, fără să-şi uite dragostea pentru cel sărac. SoŃul, gelos,
îşi va ucide rivalul.
Drama bătrâneŃii este surprinsă într-o nuvelă ca Dintele. RelaŃiile interumane conflictuale apar în Vrăjmaşii
şi Proştii. Legăturile dintre părinŃi şi copii, nu întotdeauna fericite, sunt evocate în Glasul inimii.
O altă orientare a prozei scurte este spre război, cel care distruge vieŃi şi destine. Reprezentative sunt: Hora
morŃii, IŃic Ştrul dezertor şi Catastrofa. Aceasta va anunŃa, prin conflict, romanul Pădurea spânzuraŃilor, aşa
cum Răfuiala, Ofilire şi Ruşinea anunŃă romanul Ion.
O altă direcŃie a prozei scurte este aceea inspirată de viaŃa târgului. Apar slujbaşi mărunŃi, înrăiŃi de viaŃa
monotonă şi umilitoare, ca în Filibaş, Pozna, sau aspecte ale mahalalei. Sugestive sunt Culcuşul şi Golanii,
surprinzătoare prin realismul pitoresc (îl anunŃă, într-un fel, pe Ion Băieşu, cu Groapa).
Ca romancier, Rebreanu cultivă toate formulele literare. Romanul realist obiectiv modern este reprezentat
de Răscoala şi Ion; romanul de analiză psihologică este ilustrat prin Pădurea spânzuraŃilor şi Ciuleandra.
Amândoi este considerat romanul poliŃist (se urmăreşte o crimă înfăptuită cu sânge rece, care ar fi rămas
neelucidată dacă eroina, o tânără cu un chip angelic, n-ar fi mărturisit că ea este ucigaşa). Romanul politic
este reprezentat de Gorila, cel erotic, de Jar; în sfârşit, cel mai drag romancierului – după propria

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

Created by Neevia Personal Converter trial version
 mărturisire – este Adam şi Eva, dezvoltând ideea metempsihozei: două spirite se încarnează în şapte
existenŃe succesive, iar atunci când se întâlnesc – în a şaptea existenŃă – vor fi despărŃiŃi prin moarte.
În romane, Rebreanu rămâne un excepŃional observator al concretului, lucrând cu tonuri fundamentale, fără
rafinamentul nuanŃelor. Este atent la echilibrul părŃilor şi la perspectivă.
Mai puŃin cunoscută este creaŃia dramatică. Amintim piesele: Plicul, Apostolii şi Cadrilul.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 3. Ion

Conceput la dimensiuni monumentale, personajul care dă titlul romanului este un tip unic în galeria
personajelor Ńărăneşti. Romanul însuşi a fost primit favorabil, considerat “icoană a vieŃii Ardealului”,
“monografie a vieŃii ardeleneşti”. G. Călinescu aprecia că “Ion este întâiul adevărat roman românesc
modern”. M. Dragomirescu: “Ion este un fel de epopee a românismului, cu întunericul şi luminile lui, o
epopee care pătrunde până în adâncurile sufletului omenesc […] Este o mare operă, prin perfecta
obiectivitate a autorului, conciziunea şi adâncimea trăsăturilor personajelor; originalitatea compoziŃiei”.

a) Structura
Romanul este alcătuit din două părŃi: Glasul pământului şi Glasul iubirii, cu o structură sferoidă. Satul este
o comunitate închisă, din care nu se poate ieşi decât prin moarte. Oamenii se nasc, cresc, se însoară, au
copii, îmbătrânesc şi mor într-o succesiune firească, fără abateri de la regulă. Titlurile celor două părŃi sunt
semnificative, indicând nucleul în jurul căruia se vor dezvolta întâmplările. Eroul este obsedat la început de
pământ, auzind numai glasul acestuia, înăbuşind iubirea. Când constată că pământul atât de dorit nu i-a
adus fericirea visată, când simte golul sufletesc din ce în ce mai mare, devine atent, din nou la glasul iubirii,
din ce în ce mai puternic.
Romancierul ne oferă o imagine complexă asupra lumii satului, văzută în momente de mare încleştare
materială şi sufletească şi în mai rarele momente de bucurie.
Hora este, într-un fel, axul central al romanului, pentru că acolo se Ńes intrigi, se încheagă cupluri, se
dezlănŃuie pasiuni şi se dezvăluie conflicte. La horă apare evidenta stratificare socială din lumea satului:
chiaburii, precum Ştefan Hotnog şi Vasile Baciu, mijlocaşii: Macedon Cercetaşu sau Simion Lungu, şi
Ńăranii săraci, precum Glanetaşu. Mai ales aceştia din urmă trăiesc o dramă, pentru că a nu avea pământ
însemna a fi “fleandură”, “sărăntoc”, “hoŃ”, sau “tâlhar”. Locul în lumea satului este fixat de avere, averea
însemnând, în primul rând, pământ. Cei ce nu-l aveau erau asemenea câinilor de pripas care dădeau târcoale
bucătăriei.
Tot de la horă – unde era adunat tot satul – aflăm despre conflictul dintre săracul Ion şi chiaburul Vasile
Baciu, dintre harnicul, inteligentul, arătosul, dar săracul Ion şi George Bulbuc, feciorul bogat, dar greoi.
Pământul este condiŃia sine qua non a existenŃei Ńărăneşti, generator de suferinŃe, dar şi de bucurii.
Comoditatea sau lipsa spiritului practic duc la năruirea proprietăŃii, la sărăcie; aşa s-a întâmplat cu tatăl lui
Ion, sau cu văduva lui Maxim Oprea.
Romanul urmăreşte apoi şi relaŃiile dintre Ńărani şi autorităŃi, reprezentate de învăŃătorul Herdelea şi de
preotul Belciug. Sunt urmărite şi relaŃiile, uneori încordate, dintre învăŃător şi preot, cauzate de dorinŃa de
întâietate. Impresionează, de asemenea, viziunea autorului asupra relaŃiilor nefireşti dintre maghiari şi
români, siliŃi să respecte legi ce nu erau pe măsura firii lor. Tabloul vieŃii săteşti se completează cu imagini
ale vieŃii politice din Ardeal.
Rebreanu este atent la tradiŃiile şi obiceiurile satului, realizând, în felul acesta, o monografie. Nelipsită din
viaŃa comunităŃii este hora, o dezlănŃuire de vitalitate a tinerilor. Feciorii şi fetele joacă din ce în ce mai
înfierbântaŃi, în ritmul tot mai rapid al muzicii, dând glas unor chiuituri semeŃe, dovedind pofta de joc:
“Învârtita Ńine de vreun ceas, fără întrerupere, şi tinerii nu se mai satură”.
Detaliat este prezentată nunta. După obicei, aceasta Ńine trei zile, de sâmbătă până luni. OspăŃul se
desfăşoară la socrul mic. Ca obicei specific, menŃionăm dansul miresei pe bani, suma adunată astfel
constituind piatra de temelie a viitoarei gospodării.
Înmormântarea este de asemenea prilej de adunare a oamenilor, care respectă tradiŃiile. Totul se desfăşoară
conform legi nescrise. Semnificativă este mândria cu care Zenobia priveşte în jurul ei la înmormântarea
Anei: “Zenobia, în genunchi, Ńinea copilul în braŃe, legănându-l, ca să nu scâncească, şi se uita împrejur,
parcă s-ar fi mândrit cu frumuseŃea de îngropăciune”. Nu lipsesc bocitoarele plătite, ecteniile, parastasul.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Colectivitatea rurală se supune datinilor, pe care le respectă, crede în superstiŃii, în puterea vrăjilor sau a
descântecelor. Interesant este descântecul “de deochi”, prin care Zenobia încearcă să-l însănătoşească pe
nepotul său.

b) Sintaxa personajelor
Dintre toate personajele, numeroase, ale romanului, se desprinde monumental chipul lui Ion. Acesta are
deopotrivă atribute ale personajului clasic şi romantic. Din scena cu însuşiri de basorelief, care înfăŃişează
suflarea satului la horă, se desprinde Ion al Glanetaşului, cu o privire stranie şi o expresie dură.
Este un personaj complex, de o mobilitate surprinzătoare, obsedat de ideea de a scăpa de sărăcie. Nu este
nici Ńăranul taciturn al lui Sadoveanu, nici contemplativul lui Marin Preda. Este sărac, dar harnic, isteŃ şi
mândru, trăind umilinŃa că nu avea pământ. Dorindu-şi o poziŃie socială care să-i asigure respectul
consătenilor, Ion va face orice pentru a obŃine pământ.
Încă de mic, pământul i-a fost mai drag ca o mamă. După ce a crescut, dragostea pentru ogorul lui a devenit
mai pătimaşă; condamnându-şi tatăl pentru că i-a părăduit averea; mai ales că realizează semnificaŃia
pământului. Aflat la cosit, în faŃa întinderii adormite, trăieşte o fericire rară: “Glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simŃea mic şi slab cât un vierme pe care-l calci
în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place.”
Pentru Ion, pământul este o fiinŃă care respiră şi trăieşte. Toată fiinŃa lui ardea de dorul de a stăpâni pământ,
dorinŃă subliniată de repetarea imperativului trebuie: “Trebuie să aibă pământ mult, trebuie”.
Neavând moştenire, neavând bani, Ion recurge la singurul mijloc posibil, sugerat doar de Titu Herdelea,
acela de a se însura cu o fată bogată. Dar, cum nici un chiabur n-ar fi acceptat un ginere “fleandură”,
“sărăntoc”, “hoŃoman”, “tâlhar”, Ion îl va sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, pe care o batjocoreşte şi o
lasă de râsul satului. Dovedeşte un cinism revoltător: “— Las’ s-o bată zdravăn, că i se cade! adăugă Ion cu
un zâmbet răutăcios”.
După numeroase certuri, eroul va accepta să se însoare cu Ana, în schimbul loturilor de pământ pe care le
ceruse şi le obŃinuse de la socru. Mediator a fost preotul satului, care se gândea şi la biserică.
Văzându-şi visul împlinit, conştient de averea sa, proaspătul îmbogăŃit se transformă, devenind mândru.
Căuta să-şi arate greutatea pe care i-o dădea sentimentul bogăŃiei: pe uliŃă păşea mai rar şi mai apăsat şi
discuta cu oameni numai despre pământ şi despre avere. Lăcomia lui de pământ fusese astâmpărată, iar
nările i se umflau, sorbind aburii primăverii şi privind brazdele lucitoare cu dragoste pătimaşă.
Semnificativă este scena a VIII-a din capitolul al IX-lea, care ar putea fi intitulată Sărutarea.
Comportamentul lui Ion, îmbătat de fericire, este la limita firescului, gestul prin care îmbrăŃişează şi sărută
pământul fiind şi o dovadă a umilinŃei în faŃa “uriaşului”: “Încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în
genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită
simŃi un fior rece, ameŃitor”. Fragmentul este antologic, toate sintagmele referitoare la pământ subliniind
iubirea pătimaşă: “trupul negru al câmpurilor”, “lutul negru, lipicios, cleios”, “atingerea rece şi dulceaŃa
amară a pământului”. În aceste momente, Ion se simte un învingător.
G. Călinescu spunea că Ion este o brută, căruia şiretenia îi Ńine loc de deşteptăciune: “nu din inteligenŃă a
ieşit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuală”. E. Lovinescu a considerat că “Ion este expresia
instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenŃă ascuŃită, o cazuistică strânsă, o
viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinŃă imensă”.
Ar fi fost normal ca Ion să fie fericit, pentru că era, în sfârşit, bogat. Constată, însă, în sufletul său, un gol
imens: “Mândru şi mulŃumit, ca orice învingător, Ion simŃea, totuşi, un gol ciudat în suflet.” Glasul iubirii,
pe care-l făcuse să amuŃească, ascultând numai glasul pământului, se face simŃit din ce în ce mai puternic.
Acel imperios trebuie, pe care îl rostise în legătură cu Ana şi pământul, îl rosteşte acum în legătură cu
Florica: “Trebuie să fie a mea, trebuie”.
Marea greşeală a eroului este aceea de a fi confundat mulŃumirea de moment cu fericirea. Din acest punct
de vedere, eroul trăieşte o dramă şi este un personaj tragic, aflat într-o situaŃie limită, care cere o opŃiune: să
aleagă între bogăŃie şi renunŃarea la Florica, pe de o parte, şi să-şi trăiască iubirea în sărăcie. Nu poate avea
şi pământ şi iubire, şi de aici tragismul situaŃiei sale.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Ion nu trebuie condamnat pentru că şi-a dorit pământ şi o situaŃie mai bună. De condamnat sunt mijloacele
folosite şi, în ultimă instanŃă, pentru că a provocat moartea Anei.
Sătenii împărtăşesc păreri diferite despre Ion. Pentru Vasile Baciu este un tâlhar şi un sărăntoc; pentru
Belciug este un bătăuş şi un om de nimic – atunci când era sărac –, dar un bun creştin, după ce se
îmbogăŃeşte. Pentru vecinul său Simion Lungu este un hoŃ. Pentru familia Herdelea, care la început îl
aprecia pentru hărnicie, devine un ticălos, mai ales că provoacă atâta suferinŃă Anei.
Ana este un personaj cu o soartă tragică, pentru care viaŃa a însemnat o suferinŃă perpetuă. După o copilărie
chinuită, în care a îndurat mereu bătăile tatălui ei, este redusă la condiŃia de unealtă în mâinile lui Ion al
Glanetaşului, de care acesta se foloseşte fără nici un scrupul pentru a dobândi pământurile lui Vasile Baciu.
Amăgindu-se cu ideea dragostei pentru Ion, nu îşi dă seama de prăpastia în care este târâtă; iar când se va
trezi şi va realiza că a ajuns un simplu act de proprietate, tratat ca atare de soŃ şi de socri, deja viaŃa ei nu
mai are nici un rost. Începe să se gândească la sinucidere când observă cât de uşor se poate scăpa de
necazurile vieŃii (v. moartea lui Avrum). Conştientă de inutilitatea ei: “ToŃi au dreptate… Numai eu n-am
nici un rost pe lume”, se va spânzura.
Florica este un personaj diametral opus Anei. Candidă, pătimaşă, iubeşte cu pasiune şi dezinteres, dar, ca şi
Ion, trăieşte complexul sărăciei şi, tot precum acesta, este capabilă să-şi înăbuşe glasul iubirii pentru a urca
în ierarhia socială.
Vasile Baciu a fost în tinereŃe om harnic şi strângător. Pierzându-şi, însă, soŃia, cade în patima beŃiei. Este
dominat de prejudecăŃi de ordin social, refuzând să-şi mărite fata după “sărăntocul” Ion al Glanetaşului, nu
pentru că ar intui soarta Anei o dată ce Ion va fi obŃinut ceea ce dorea, ci pentru că dorea să se asigure că
averea îi va rămâne intactă.
George, deşi nu este nici arătos, nici inteligent, precum Ion, are, totuşi, avantajul unei poziŃii sociale mai
bune. De aceea este în permanentă rivalitate cu acesta pentru onoarea de a fi “fruntea flăcăilor”. După ce
Ana, cea care îi era hărăzită, se va mărita cu Ion, ambiŃia răzbunării îl îndeamnă s-o ia pe Florica. Nu
înŃelege de prima dată motivul repetatelor vizite pe care i le făcea Ion după căsătoria lui cu Florica,
simŃindu-se măgulit că cel ce fusese cel mai respectat flăcău vine şi îi cere sfaturi.
Preotul Belciug, păstorul spiritual al sătenilor din Pripas, este un model de evlavie şi de cumpătare pentru
enoriaşii săi, însă o fire orgolioasă, care nu acceptă să-i fie încălcată autoritatea. După ce a rămas văduv din
primul an de preoŃie, nu s-a dedicat “celor lumeşti”, consacrându-se, în ciuda sănătăŃii sale şubrede, visului
său de-o viaŃă: zidirea unei noi biserici în sat. În “lumea bună” este cunoscut ca un naŃionalist înfocat, care
refuză cu îndârjire să ia parte la politica de maghiarizare forŃată promovată de autorităŃi. Îl înfruntă cu
demnitate pe inspectorul Horvat, nemulŃumit că orele de religie nu sunt Ńinute în ungureşte. Se găseşte într-
un permanent conflict cu învăŃătorul Herdelea; orgoliul său nemăsurat vede în orice acŃiune a învăŃătorului
ce nu concordă cu părerile sale o încercare de a-i ştirbi autoritatea în faŃa sătenilor. De aceea va acŃiona făŃiş
împotriva acestuia ori de câte ori i se iveşte ocazia. Cei doi se vor împăca atunci când îşi vor da seama că
micile rivalităŃi duc la dezbinare şi că numai uniŃi vor putea face faŃă pericolului pierderii identităŃii
naŃionale, pericol reprezentat îndeosebi de noul învăŃător Zăgreanu.
Herdelea, bătrânul învăŃător, îşi duce viaŃa veşnic împovărat de griji şi de nelinişti. Trăind aproape mereu în
relaŃii conflictuale cu preotul Belciug, pe al cărui pământ şi-a zidit casa, fără vreun act de donaŃie, se
gândeşte cu spaimă la posibilitatea ca, într-o bună zi, să fie aruncat pe drumuri. După ce protectorul său,
inspectorul Cernatony, a ieşit la pensie, este ameninŃat să-şi piardă şi slujba de învăŃător al statului, întrucât
nu i-a învăŃat pe copii ungureşte. Îndemnat de spiritul său de dreptate, îi scrie lui Ion o petiŃie către
Ministerul de JustiŃie, pentru a denunŃa lipsa de corectitudine a judecătorului din Armadia, ceea ce îi va
aduce noi necazuri, întrucât judecătorul, găsit nevinovat, îl va prigoni şi îi va intenta proces. În disperare de
cauză, îşi va trăda conaŃionalii şi-l va susŃine pe candidatul ungur la postul de deputat, crezând cu naivitate
că gestul său va fi apreciat de superiori şi că problemele sale vor lua sfârşit. În realitate, ungurii nu îl vor
ajuta cu nimic; în schimb, în ochii comunităŃii româneşti locale, devine un “renegat”. Starea sa materială
precară nu îi permite să-i ofere Laurei o zestre, de aceea este bucuros că s-a găsit un tânăr care să accepte
această situaŃie. Bătrânul Pintea, tatăl proaspătului ginere, îi va numi pe Herdeleni “ceată de calici, ce
umblă să-şi ascundă sărăcia prin sforăială”.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 4. Pădurea spânzuraŃilor
a) Preliminarii
Liviu Rebreanu a scris acest roman în amintirea fratelui său Emil, condamnat la moarte pentru dezertare de
pe front. Pe de altă parte, scriitorul a văzut o ilustraŃie ce înfăŃişa o sumedenie de condamnaŃi la moarte prin
spânzurătoare atârnând de crengile unor copaci. De aici i-a venit gândul acestui roman, anunŃat, dealtfel,
prin nuvela Catastrofa.
Pădurea spânzuraŃilor este roman al unei conştiinŃe, psihologia fiind doar un pretext pentru morală;
avansează romanul analitic, studiind stările sufleteşti, în generalitatea lor, ca pe nişte extrase. Romanul
înfăŃişează obiectiv conştiinŃa unor personaje prin perspectiva naratorului.
Tema este războiul aducător de moarte şi nefericire.
Conflictul este generat de incertitudinea în care trăieşte eroul, aflat într-o dificultate a opŃiunii: să respecte
jurământul militar, ca ofiŃer al armatei austro-ungare, sau să se găsească alături de fraŃii săi de sânge,
dovedind responsabilitate morală. La început este convins că are dreptate când apără cu stricteŃe legea,
pentru ca apoi să se întrebe cine are dreptul să ia viaŃa unui om.

b) Structura
Asemenea celorlalte romane obiective, şi acesta are o structură simetrică, deschizându-se cu scena
spânzurării cehului Svoboda şi închizându-se tot cu o scenă a spânzurării unui dezertor, de data aceasta
Apostol Bologa. ConstrucŃia sferică a cărŃii sugerează multiplicarea aceluiaşi caz, justificând şi titlul
romanului.

c) Subiectul
Provenit dintr-o familie respectabilă — tatăl – avocat, mama – fiica unui vestit medic —, Apostol Bologa
părea destinat unei cariere de intelectual. Urmează liceul din Năsăud, iar apoi facultatea de filosofie la
Budapesta. Se logodeşte cu Marta, fiica unui important avocat din localitatea sa natală. Când o observă pe
uşuratica sa logodnică cochetând cu un locotenent de vânători imperiali, orgoliul îi dictează lui Bologa să
se înroleze în armata austro-ungară, pentru a deveni “erou”. Aplicând o “concepŃie de viaŃă” proprie,
potrivit căreia cel mai important lucru este îndeplinirea datoriei, nu ezită să condamne la moarte un
camarad ceh, care încercase să dezerteze, ba chiar, din exces de zel, se implică în organizarea execuŃiei.
ConcepŃia sa de viaŃă începe să se clatine atunci când este informat că divizia sa va fi mutată pe frontul
românesc. Disperat, încearcă, la rândul său, să dezerteze şi să treacă de partea ruşilor, însă este rănit. După
o convalescenŃă îndelungată, este trimis pe frontul românesc, acordându-i-se comanda coloanei de muniŃii.
O cunoaşte pe Ilona, fiica groparului Vidor, pe care o va cere în căsătorie. Este în continuare dominat de
ideea dezertării, pe care o pune în aplicare în momentul când este desemnat să facă parte din Curtea
MarŃială ce trebuie să judece doisprezece aşa-zişi spioni români. Întrucât nu şi-a luat măsuri elementare de
prevedere, este prins în timp ce încerca să treacă frontul de partea românilor. Tribunalul militar îl va găsi
vinovat de trădare şi îl va condamna la moarte prin ştreang.

d) Caracterizarea lui Apostol Bologa

Prin eroul principal, Apostol Bologa, scriitorul analizează drama dezechilibrului şi a prăbuşirii sufleteşti a
unui om cu o conştiinŃă zguduită de împrejurările vitrege ale vieŃii şi ale războiului. Atitudinea lui Bologa
faŃă de viaŃă nu este prezentată prin intermediul naratorului, în mod direct, ci prin intermediul
comportamentului său, de la început până la sfârşit.
Nimic nu trădează în copilărie, şi apoi în adolescenŃă, pe omul aflat într-un continuu zbucium sufletesc,
trăind o dramă. Dacă în copilărie trăia cu ideea existenŃei unui Dumnezeu ocrotitor, în adolescenŃă, tânărul
are revelaŃia libertăŃii de a fi stăpânul gândurilor şi intenŃiilor sale. Este un temperament robust, liniştit,

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 până când existenŃa, cu toate problemele ei, începe să-l preocupe. Războiul va fi acela care va declanşa
contradicŃii şi latenŃe sufleteşti nebănuite.
Orgolios şi ambiŃios, se înrolează ca voluntar în armată, săvârşind acte de bravură pe diferite fronturi din
GaliŃia şi Italia. În spiritul datoriei faŃă de stat se conturează concepŃia despre viaŃă încă din timpul studiilor
la Budapesta, când eroul simte nevoia evadării din îngrădirea dogmelor religioase cu care mama i-a hrănit
copilăria.
Crede că războiul este generator de energii şi că fiecare trebuie să-şi facă datoria faŃă de sat: “m-am
dezmeticit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii”. Răspunsul lui
Klapka: “Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii”, îl surprinde nepregătit, iar eroul trăieşte
o primă şovăială cu privire la sentimentul datoriei.
Treptele devenirii sale definesc o personalitate ambiguă: “Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare,
de data aceasta am conştiinŃa pe deplin împăcată, absolut pe deplin…” Curând, însă, credinŃa aceasta se
prăbuşeşte, căci n-a izvorât dintr-o liberă alegere, ci i-a fost impusă de o anumită conjunctură. În acest
moment se declanşează drama, generată de contradicŃia dintre conştiinŃă şi imperativul datoriei exterioare.
Cât timp trăieşte fără a avea conştiinŃa vieŃii sale interioare autentice, totul pare în regulă. Când i se relevă
fiinŃa lăuntrică profundă, drama devine acută, căci descoperirea sinelui coincide cu aceea a unui timp
interior.
Sondajul psihologic şi monologul interior sunt procedee fundamentale ale viziunii estetice, construind
edificiul narativ şi definind universul închis în care se mişcă eroul.
Interesat de problemele grave, de actualitatea din care izvorau conflicte dramatice, autorul examinează
minuŃios cele trei ipostaze sociale şi morale în care este silit să trăiască eroul, în raport cu statul, cu
naŃiunea şi cu patria. Analiza învălmăşelii de gânduri, a obsesiilor tiranice, proiectează eroul în cele mai
adânci forme ale tragicului, demonstrând că viaŃa omului est înăuntru, conştiinŃa individuală având
întâietate. Redescoperirea sinelui se face pe front, unde, în numele unor idei abstracte: lege, datorie, stat,
votează pentru condamnarea la moarte a unor vinovaŃi.
La început trăieşte dragostea pentru datorie, fiind ofiŃerul-model. Trăieşte apoi dragostea pentru
fraŃii săi, românii, la care nu se gândise până atunci. Nutreşte apoi dragostea pentru toŃi oamenii, indiferent
de naŃionalitate. În sfârşit, aflându-se în stare de urgenŃă sufletească, nutreşte dragoste pentru moarte. În
acest context, Bologa apare în ipostaze diferite: militarul, credincios jurământului prestat; românul,
incapabil să ridice arma împotriva fraŃilor, şi omul, îndrăgostit de semenii săi. ConştiinŃa schilodită îl obligă
să vadă în moarte singura salvare.
Rebreanu însuşi mărturisea: “Apostol e cetăŃean, o părticică din eul cel mare al statului, o rotiŃă
într-o maşinărie mare; omul nu e nimic decât în funcŃie de stat. Apostol devine român, statul rămânând
ceva fictiv şi întâmplător, deoarece întruneşte oameni străini la suflet şi la aspiraŃii. Neamul este o izolare
bazată pe iubire, chiar instinctivă; statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină, pe când neamul
presupune o dragoste frăŃească. Apostol devine om în sânul neamului; individul îşi regăseşte eul său cel
bun, în care sălăşluiesc mila şi dragostea pentru toată omenirea”.
Romanul poate fi numit psihologic, dar psihologia e doar un pretext pentru morală. E mai bine să spunem
că Pădurea spânzuraŃilor este roman al unei conştiinŃe.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 5. Liviu Rebreanu – creator al romanului obiectiv realist modern
a) SituaŃia romanului până la Rebreanu
Până în perioada interbelică, romanul a fost puŃin reprezentat (până în 1920). Au existat încercări de roman,
în perioada paşoptistă, prin V. Alecsandri (Dridri) şi M. Kogălniceanu (Tainele inimii). Din perioada post-
paşoptistă îl amintim pe N. Filimon (Ciocoii vechi şi noi – întâiul roman social). Notabilă este şi apariŃia
ciclului Comăneştenilor (aparŃinând lui Duiliu Zamfirescu). Din perioada marilor clasici, reŃinem romanul
Mara al lui Ioan Slavici. În general, acestea erau romane sociale, în care diferenŃierea umană era realizată
prin opoziŃii şi în care erau prezente intenŃiile moralizatoare. Critica socială era unilaterală, arătând dorinŃa
de restauraŃie a unor rânduieli aparŃinând trecutului. În proza de inspiraŃie rurală, mai ales, era prezent
subiectivismul, dublat de un lirism inadecvat.

b) ConcepŃia lui Rebreanu despre roman

Într-un studiu intitulat Cred, Rebreanu nota: “Pentru mine, arta – zic artă şi mă gândesc mereu la literatură
– înseamnă creaŃie de oameni şi de viaŃă. Astfel, arta, ca şi creaŃia divină, devine cea mai minunată taină.
Creând oameni vii, cu viaŃă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităŃii. Nu
frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaŃia vieŃii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte
câteva clipe de viaŃă adevărată, ai realizat o operă mai preŃioasă decât toate frazele frumoase din lume.”
Rebreanu crede că romancierul trebuie să fie un mare creator de viaŃă. În acest sens, în jurnalul său, nota:
“E de prisos să arăt ce greşeală ar face cine ar crede că nişte creaŃii sunt identice cu viaŃa de toate zilele.
Artistul nu copiază realitatea niciodată […] Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea
o altă lume nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei, cu oamenii ei”.

c) Obiectivitatea autorului se manifestă printr-un spirit critic faŃă de tot ce se desprinde din viaŃă, sub toate
aspectele: social, politic, familial. Antagonismele sociale – selectarea şi desfăşurarea dramatică a faptelor,
motivarea psihologică a comportamentului social şi individual – pun în evidenŃă atitudinea scriitorului,
care, din acumularea faptelor de viaŃă, reconstituie o lume cu multe personaje, al căror destin e urmărit cu
pricepere.
ExistenŃa satului ardelenesc e surprinsă în momente de încleştare socială, datorate diferenŃierii sociale,
lipsei pământului, dorinŃei de a ocupa o poziŃie bună în ierarhia rurală, situaŃiei politice dramatice a
românilor din Ardeal.
Romanul Ion prezintă un univers rural diferenŃiat, din această perspectivă conturându-se tabloul structurii
sociale Ńărăneşti: bogaŃi, săraci, intelectuali din mediul sătesc sau urban. În acest roman, autorul grupează
elementele pe două planuri principale, care merg paralel, intersectându-se în situaŃii limită. Tehnica
artistică narativă este complexă, structura fiind arhitectonică, precum aceea din romanul Răscoala.
(se dezvoltă drama lui Ion şi tragismul destinului său)
Satul este surprins la începutul secolului al XX-lea, în preajma şi în timpul marii răscoale de la 1907.
Romanul Răscoala ne oferă o monografie a acesteia, prezentându-i cauzele, desfăşurarea şi înfrângerea.
Scriitorul observă obiectiv diferitele medii sociale: cel boieresc, cel Ńărănesc, sau acela al intelectualilor:
învăŃători, avocaŃi, jurnalişti.
Setea individuală de pământ din Ion devine sete colectivă: Ion voia pământ din orgoliul omului umilit, care
vrea să-şi ia revanşa, obligându-i pe cei ce l-au înjosit să-l respecte; Ńărănimea din Răscoala doreşte pământ
pentru că acesta e condiŃia sine qua non a existenŃei lor. Replica unui personaj, Grigore Iuga, este
semnificativă în acest sens: “Apoi vezi ? Pământurile oamenilor, asta e chestia Ńărănească ! Pământurile nu
prea sunt, şi unde-au fost, s-au cam spulberat !”
Ca noutate în romanul amintit apare realizarea desăvârşită a psihologiei colective, atenŃia căzând asupra
personajului colectiv: Ńăranii. Aceştia acŃionează sinergic; chipurile lor par a fi un singur chip, multiplicat în
zeci de copii. Frământările şi vânzoleala Ńăranilor sunt surprinse în pagini antologice, care îndreptăŃesc

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 afirmaŃia că Rebreanu este “romancierul gloatei”. Unele scene lasă o impresie puternică, asemănătoare
celei resimŃite în faŃa unui tablou de Tintoretto, pictor care a ştiut să surprindă gesturi şi fizionomii
colective.
Procedeele de realizare a personajului colectiv sunt numeroase, dar le reŃinem pe cele mai importante:
• łăranii au un comportament mecanic; e destul ca unul din ei să ceară pământ, pentru ca toate glasurile
să preia strigătul; e suficient ca un Ńăran să strige “Foc! Să dăm foc!”, pentru ca, într-o învălmăşeală de
glasuri, strigătul să fie reluat şi amplificat pe toate tonurile posibile.
• Gesturile şi vorba Ńăranilor devin mijloc de caracterizare a personajelor.
• Derularea cinematografică a secvenŃelor, cu scene tensionate în crescendo, atingând un punct
culminant, este, de asemenea, mijloc de prezentare a colectivităŃii. Magistrală este scena uciderii
boierului Miron Iuga.

Altul este mediul surprins în Pădurea spânzuraŃilor, care se constituie nu numai ca un roman psihologic, ci
şi ca un roman de război, urmărind influenŃa războiului asupra conştiinŃei umane.
(se dezvoltă drama lui Apostol Bologa)

d) Noutate desăvârşită aduce Rebreanu din punctul de vedere al compoziŃiei şi al modalităŃii narative. În
acest sens, e elocventă una din mărturisirile autorului: “În cursul elaborării, am căutat să realizez împărŃirea
fiecărui capitol în mici diviziuni, care cuprind câte o scenă, câte un moment, în sfârşit un fir liber din
Ńesătura originală. Toate acestea au trebuit înnodate într-un anume fel, ca să ne poată întoarce în cuprinsul
acŃiunilor principale”.
Retina lui Rebreanu reŃine tablouri, fizionomii, gesturi, care, depozitate în subconştient, lucrează subteran,
pentru ca, după o lungă gestaŃie, ele să reapară amplificate în asociaŃii multiple, cu ramificaŃii
surprinzătoare. Dintr-o scenă agrescă, cu un Ńăran ce părea că sărută pământul, motiv aproape mitologic, s-a
născut, după lungi metamorfoze, romanul Ion. Dintr-o fotografie reprezentând soldaŃi spânzuraŃi, s-a ivit,
ca idee, romanul Pădurea spânzuraŃilor. Din progresia frenetică a unor momente de dans argeşean, avea să
ia fiinŃă romanul Ciuleandra.
Ansamblul structural are o simetrie circulară, romanele fiind corpuri sferoide, ce se deschid şi se închid la
aceeaşi scenă. De pildă, romanul Pădurea spânzuraŃilor se deschide cu scena spânzurării lui Svoboda şi se
închide cu scena spânzurării lui Apostol Bologa. Răscoala debutează cu o discuŃie purtată de parteneri
ocazionali despre pământ şi Ńărani şi sfârşeşte tot cu o discuŃie despre pământ şi Ńărani, aproape cu aceeaşi
parteneri. Romanul Ion începe cu descrierea drumului ce duce în Pripas, univers închis al Ńăranilor, şi se
termină cu descrierea aceluiaşi drum, de data aceasta plecând din universul închis al satului spre lume.
Observăm apoi o tehnică a contrapunctului, dictată de opoziŃia dintre două realităŃi, prezentă la toate
nivelurile arhitectonice, de exemplu, între cele două mari părŃi ale romanelor: “Glasul pământului” şi
“Glasul iubirii”, în Ion , “Se mişcă Ńara” şi “Focurile”, în Răscoala.
Întâlnim în romanele lui Rebreanu tehnici moderne, cum ar fi: retrospecŃia, prezentă în Pădurea
spânzuraŃilor în evocarea vieŃii lui Bologa dinainte de înrolarea în armată; cel ce îşi aminteşte este eroul,
dar cel ce povesteşte e naratorul; autoobservarea, ca formă a introspecŃiei, evidenŃiată prin monologul lui
Ion cu privire la pământ şi la necesitatea de a a-l avea; eroul încearcă să-şi lămurească trăirile; tehnica
anticipaŃiei – observabilă atât în Ion cât şi în Pădurea spânzuraŃilor; de pildă, moartea Anei este anticipată
de moartea lui Dumitru Moarcăş şi a cârciumarului Avrum; lumina din ochii lui Svoboda va anticipa pe
aceea din ochii lui Bologa înainte de moarte.
Apar, de asemenea, în romanele lui Rebreanu, simboluri, cum ar fi: roşul, reprezentând sângele celor ucişi
în răscoală, dar şi focul, purificator şi distrugător în acelaşi timp; vântul şi ceaŃa, frecvente în Pădurea
spânzuraŃilor, sunt simboluri ale învălmăşelii sufleteşti, ale apăsării şi neputinŃei de a găsi o salvare.
Modern este Rebreanu şi sub aspectul investigaŃiei psihologice. Destinul fiecărui personaj este o problemă
de psihologie umană, determinată de factori sociali (lipsa pământului – în Răscoala), dar şi de impulsuri ale
fiinŃei, răbufnite în împrejurări dramatice (Ion, Pădurea spânzuraŃilor). Ion va acŃiona instinctiv, sub obsesia
pământului; în Răscoala, răbufnirea este a gloatei, conturându-se o psihologie a acesteia; în Pădurea

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 spânzuraŃilor putem vorbi de o “monografie a incertitudinii chinuitoare”, provocată de lupta dintre
sentimentul datoriei şi conştiinŃa românului.
Rebreanu este un maestru al naraŃiunii, pe care o conduce cu pricepere. Ritmul acesteia este, la început,
lent, ca şi cum scriitorul ar fi în stadiul acumulării de fapte, pentru ca, treptat, să se accelereze, înfăŃişând
conflicte şi înfruntări dramatice. De exemplu, Ńăranii păşesc cu sfială în curtea boierului Iuga şi în parcul
conacului, ferindu-se să nu calce iarba; suportă dojana stăpânului autoritar fără să se împotrivească, până
când unul dintre Ńărani îl înfruntă. Din acest moment, agitaŃia, învolburarea, împuşcăturile, Ńipetele dau
impresia unui vacarm greu de descris, scena fiind dinamică, susŃinută mai ales prin factori ai audiŃiei.
Autorul-narator povesteşte şi intervine în toate momentele naraŃiunii.
Timpul narativ este procedeu de disciplinare, factor de structură al materialului faptic, stabilind un anume
traseu, la care se raportează fragmentele naraŃiunii.
SpaŃiul narativ este satul şi, respectiv, frontul.
Personajele sunt exponenŃiale, cum este, de pildă, Ion, exponent al tuturor Ńăranilor fără pământ, sau liant,
ca Titu Herdelea, făcând legătura între diferite medii sociale.
Perspectiva narativă este unică, autorul fiind omniscient: ştie tot, povesteşte şi comentează obiectiv toate
faptele eroilor săi. Ca formulă literară, descoperim asemănări cu aceea a lui Balzac, Tolstoi sau Flaubert.
În privinŃa particularităŃilor de limbă, Rebreanu a valorificat lexicul popular, fără exces de regionalisme.
Fraza este scurtă, realizată prin repetări ale unor cuvinte sau sintagme; propoziŃiile sunt uneori eliptice, iar
vorbirea personajelor – monosilabică. În funcŃie de trăirile personajelor, de intervenŃiile acestora, apar
acumulări de procedee retorice: interogaŃii multiple, exclamaŃii, puncte de suspensie.
Temelia creaŃiei rămâne, negreşit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. Stilul lui Rebreanu nu este
elegant, pentru că altceva urmăreşte scriitorul. În acest sens stau mărturie mai multe mărturisiri ale sale:
“Prefer să fie exprimarea bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis” şi “De
dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu voi sacrifica niciodată o intenŃie”.
Strălucirea stilistică, cel puŃin în opera de creaŃie, se face mai totdeauna, în detrimentul preciziei şi a
mişcării de viaŃă. Stilul lui Rebreanu are forŃă de obiectivare, precizie şi sobrietate.
Legat de aceasta, G. Călinescu scria: “Frazele considerate <<singure>> sunt incolore ca apa de mare Ńinută
în palmă; dar câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi vuietul mării”.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com