Sunteți pe pagina 1din 2

Mecanismul fiziopatologic al diabetului zaharat

Mecanismul de secretie al insulinei


Exista 2 forme de diabet:

insulino-dependent( 1:600 EU-US, 1:10k Asia de E),


insulino-non dependent
Insulina este produsul de secretie al celulelor din insulele pancreatige Langerhans.

Insulina actineaza pe ficat, muschi si tesut adipos unde creaza rezerve de energie. In
inanitie creste glicogenoliza si gluconeogeneza. Dupa o masa copioasa bogata in glucide, scade
glicogenoliza si gluconeogeneza si creste glicogenogeneza.
Glicemia <2-3 mM chiar si pe perioade scurte determina confuzie, convulsii, coma.
Glicemia >30-40 mM determina diureza osmotica, deshidratare, hipertensiune si soc
vascular.
Glocoza este regulatorul cel mai important al secretiei de insulina. Dimineata, dupa o
noapte de nemancare, glicemia este 4-5 mM, ea creste dupa masa, dar nu depaseste in mod
normal 10mM. Diabetul se instaleaza la valori de peste 20mM glucoza. Glucoza administrata
intravenos determina mai rapid cresterea secretiei de insulina.
Metabolizarea glucozei, galactozei, manozei de catre celulele initiaza secretia de
insulina: Glucoza intra in celula, se difuzeaza, cresterea influxului stimuleaza metabolizarea
glucozei care determina o crestere a nivelului de [ATP]i, care inhiba canalele de K+. Inhibarea
canalelor de K, determina depolarizarea celulei, care activeaza canalele de Ca2+ din membrana
plasmatica. Activarea canalelor de de Ca determina un influx de Ca, care determina
exocitoza( expulzarea) insulinei din granulele secretorii.
Receptorii pentru insulina din membrana tesuturilor tinta au domenii tirozin-kinazice.
Insulina actioneza la nivelul ficatului unde din cantitatea totala este legata si indepartata din
circulatie, aceasta actioneaza pe tesuturi tinta unde se leaga de receptorii specifici( la o persoana
normala efectul insulinei este maxim cand sunt ocupati 5% din receptori).
Legarea insulinei pe tesuturile tinta are ca efect cresterea depolarizarii si folosirii
glucozei, cresterea sintezei proteice si a TG, stimularea expresiei genice si dezvoltarea.
Nivelul ridicat al insulinei determina o exprimare redusa a receptorilor pentru insulina.
Efectele diabetului de tip 2 nu sunt determinate de scaderea numarului de receptori, ci de
alterarea cascadelor intracelulare de dupa legarea insulinei de receptor. Celulele expuse cronic la
concentratii mari de insulina au mai putini receptori decat cele expuse la concentratii mici,
manifestand un fenomen de rezistenta la insulina.

In diabetul de tip 1( juvenil), insulina lipseste complet. Reprezinta 10% din toti diabetici.
Este determinata de invectii virale/ boli autoimune/predispozitie genetica, toti acesti factori duc la
distrugerea celulelor => hiperglicemie, cresterea lipolizei si degradarea proteinelor.
In diabetul de tip 2( matur). secretia de insulina poate fi normala sau chiar crescuta, dar
org tinta raspund slab la insulina. Reprezinta 90% din diabetici. In acest lipoliza este scazuta ceea
ce determina obezitate. Poate fi determinat si de anticorpi atasati la receptorii insulinei care
determina o functionare incorecta a lor
Lipsa acuta de insulina determina in principal hiperglicemie si hiperosmolaritate.
Determina Proteoliza(slabirea musculaturii) si lipoliza(scaderea in greutate) care cresc
concentratia de aminoacizi si de acizi grasi din sange. Acizii grasi determina un ficat gras.
Aminoacizii combinati cu lipsa insulinei determina gluconeogeneza si dezorganizarea
glycogenului care duc la un exces de glucoza. Toate acestea duc la osmolaritatea crescuta,
acidoza, coma.
Complicatii- Excesul persistent de glucoza poate determina microangiopatii, cataracta,
orbire, insuficienta renala, hipertensiune, macroangiopatii ( infarct miocardic, accident vascular
cerebral)
Excesul de insulina determinat de o doza prea mare sau de un medicament antidiabetic
determina hipoglicemie. Hipoglicemia are ca simptome: un apetit crescus, Activarea Sistemului
nervos simpatic (transpiratie, tremuraturi, tahicardie) poate determina pierderea cunostiintei,
crize.