Tatal valideaza identitatea feminina a

fiicei
Autor: psychologies

Rolul tatalui in viata fiicelor a fost mereu discutat. Dar cum se mai comporta azi
tatii moderni? Psihanalistul Alfred Dumitrescu raspunde intrebarilor
Psychologies, implicand-o in aceasta conversatie pe fiica sa, Ana Maria, in
varsta de 17 ani.
Psychologies: De ce este importanta pentru o femeie relatia pe care a avut-o cu

tatal ei?
Alfred Dumitrescu: Relatiile cu ambii parinti au o importanta cruciala pentru oricine,
femeie sau barbat. Ierarhizarea nu poate decat sa amputeze complexitatea sistmului de
relatii primare care ne transforma din niste animalute cu potential uman in oameni in
adevaratul sens al cuvantului. Si, ca o paranteza la cele de mai sus, sa ne gandim o clipa
cum aude un copil acea intrebare inocenta pe care i-o adreseaza, cu un amuzament
usor sadic, tot felul de unchi si matusi: Tu pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe
tata? Adica e musai sa aleaga? Din fericire pentru toti, copiii invata, odata cu limbajul, si
moduri sanatoase de a-si proteja intimitatea emotionala si dau,
cel mai adesea, raspunsul corect politic, linistitor pentru toata
lumea: Pe amandoi la fel!.
Revenind insa la intrebare: daca intr-o prima etapa de viata, cea
care acopera primul an, relatia cu mama este, de departe, cea
mai importanta, odata cu incheierea dependentei absolute de
ea tatal incepe si el sa-si intre in rol in mod manifest si explicit
(si nu doar ca un al treilea, virtual prezent in universul psihic al copilului, indirect). Relatia
cu tatal este importanta pentru ca ea furnizeaza un model al masculinitatii si al raportarii
la aceasta. Sigur ca aici este de dorit ca lucrurile sa se petreaca diferit la fete si la baieti
si, din acest punct de vedere, baietii au o sarcina de dezvoltare cumva mai dificila: ei au
nevoie de o relativa desprindere de mama pentru a-si crea premisele unei identificari
suficient de bune cu figura si rolul tatalui.
Pentru o fata, relatia cu tatal este importanta din doua motive: pe de o parte, tatal este
cel care valideaza identitatea ei feminina, care poate certifica (prin felul sau de a se
raporta cu bucurie la ea ca la o fata si nu doar ca la un copil si, mai ales, nu ca la un
baiat) faptul ca e bine ca ea va deveni femeie si nu barbat. Pe de alta parte, tatal va fi
pentru fata, intr-un fel sau altul, modelul barbatului, cu tot ceea ce barbatul va putea avea
atragator si totodata strain pentru ea, ca femeie. Spun intr-un fel sau altul pentru ca nu
este obligatoriu ca o femeie sa prefere intotdeauna barbati asemanatori cu tatal ei.
Ana Maria Dumitrescu: Este, alaturi de relatia cu mama, printre primele relatii stabile pe

care le are oricine, daca nu chiar cea mai stabila dintre ele. Stii ca or sa-ti lege sireturile

daca nu poti singur, ca or sa te apere de orice monstru de sub pat si ca, daca le-ai cereo, ar declara razboi tuturor copiilor din cartier care ti-au facut ceva rau. Stii ca nu o vor
lua la goana daca ai nevoie de ajutor si ca, oricate greseli ai face, ei tot te iubesc. Cum
nu poti sa cunosti toata lumea dintr-odata, incepi cu parintii. Ei sunt primul tau contact cu
cei din jur, sunt echivalentul unei prime impresii. O prima impresie buna e tot timpul
incurajatoare, nu?
Alfred Dumitrescu este presedintele Societatii Romane de Psihanaliza,
managing partner la o firma de cercetare de piata, membru direct al Asociatiei
Psihanalitice Internationale (IPA).
Ana Maria Dumitrescu
este eleva la liceul bucurestean Ion Vianu.

S-a schimbat aceasta relatie de-a lungul timpului?

A.D.: Relatiile dintre copii si parinti s-au schimbat semnificativ de-a lungul timpului sau,
mai bine spus, structura relatiilor familiale a fost intotdeauna si pretutindeni dependenta
de contextul istoric si cultural. In lumea occidentala, cea de a doua jumatate a secolului
trecut a marcat o modificare majora a relatiilor din interiorul familiei: cresterea implicarii
profesionale si sociale a femeilor, eliberarea sexuala (adica, in primul rand, aparitia
metodelor contraceptive moderne), revolutia culturala a anilor 68-70 care a zdruncinat
valorile traditionale ale societatilor occidentale, toate acestea au contribuit si la o
revizuire a rolurilor materne si paterne.
Nu este obligatoriu ca o femeie sa prefere intotdeauna barbati asemanatori cu tatal ei
Alfred Dumitrescu

Tatal-patriarh care era sursa principala de sustinere materiala si de autoritate in familie,

care trebuia asteptat la cina cu masa pusa si care habar nu avea in ce sertar se afla
prosoapele a cedat locul tatalui-partener, cel care contribuie de pe o pozitie de egalitate
la intretinerea familiei, la muncile gospodariei si la cresterea copiilor. S-a redus astfel
extrem de mult distanta care, in mod traditional, ii separa pe copii de tatii lor, care au
devenit mai umani, mai apropiati si, intr-un fel, mai materni. E sigur ca aceasta cadere
de pe soclu a tatilor are ca efect o comunicare mai deschisa cu copiii si o reducere a
presiunii autoritatii parentale. E foarte bine ca si tatal sa spele vase, sa schimbe scutece
sau sa dea de mancare bebelusului si e foarte bine ca ambii parinti sa fie mereu
disponibili pentru a-si asculta copiii.
Atunci cand, impingand lucrurile putin la extrem, parintii incearca prea tare sa devina
prietenii cei mai buni ai copiiilor sau cand impartasirea tuturor problemelor este reciproca
exista riscul ca modernitatea sa devina o scuza pentru abandonarea de catre parinti a
rolului lor primordial: cel de a oferi un mediu sigur pentru dezvoltarea copiilor si de a le
pune acestora limite fara de care integrarea sociala este de neconceput.
Copiii au nevoie de deschidere si de intelegere neconditionata dar au nevoie si de
autoritate, acea componenta a relatiei cu parintii care ii invata ca nu orice se poate,
oricum si oricand. Particularizand cele de mai sus as spune ca tatii moderni sunt, spre
deosebire de cei traditionali, mai atenti la nevoile fiicelor lor ca persoane si mult mai

putin preocupati sa le pregateasca pentru roluri dinainte prescrise (sa faca un mariaj
bun, sa devina sotii si mame exemplare etc.)
Cum ar trebui sa arate relatia buna dintre un tata si fiica lui?
A.D.: De la Winnicott incoace psihanalistii par sa-l fi inlocuit pe bun cu suficient de bun
astfel ca ma voi conforma si eu acestei reguli nescrise a breslei. O relatie tata-fiica
suficient de buna este, cred eu, acea relatie in care, initial, tatal se raporteaza la fiica sa
ca la un copil (adica nu ca la o fiinta de pe Venus fundamental straina), apoi ii poate
incuraja feminitatea (si nu incearca sa o transforme in cel mai reusit baiat al tatei) si, in
final, poate accepta ca fiica lui va deveni o femeie minunata care, insa, isi va gasi implinirea in relatia cu un alt barbat. Astfel formulate, par niste cerinte simplu de indeplinit;
doar par
A.M.D.: Ar fi trist ca relatia sa se rezume doar la uite ce frumos e afara si ce prost au
jucat astia in meciul de aseara
Nu are si mama o responsabilitate egala in acest domeniu?
A.D.: Egala nu, complementara cu siguranta. Este foarte greu pentru o fata sa devina
femeie fara sa fi avut un model al femeii, fara sa fi fost incurajata permanent de o mama
care sa-i arate ca se bucura de devenirea ei ca femeie.
Fetele care nu au avut un tata (din varii cauze: deces, divort etc.) vor avea relatii
defectuoase?
A.D.: Nimic sau aproape nimic nu ne este prescris de destin. Chiar daca modelele
noastre primare sunt parintii, identitatea noastra se construieste ingloband caracteristici
ale multor persoane semnificative care ne imbogatesc istoria. Ceea ce conteaza cel mai
mult este ca un copil sa aiba in istoria lui acces la persoane-model de ambele sexe si din
acest punct de vedere nu exista diferente intre baieti si fete. Evident, contrariul acestei situatii, adica o copilarie petrecuta intr-un mediu exclusiv feminin (sau masculin) adauga
dificultati semnificative capacitatii de a stabili relatii satisfacatoare cu partenerii de sex
opus, dar de aici si pana la condamnarea la relatii defectuoase e cale lunga.
Ce inseamna dezidealizarea tatalui in psihanaliza?
A.D.: E procesul gradual de coborare a imaginii tatalui de pe soclul de unicitate si
invincibilitate pe care orice copil are nevoie sa il ridice pentru a se simti suficient de
protejat. E legat de cresterea capacitatii copilului de a face fata in mod autonom
cerintelor realitatii inconjuratoare. Imaginea tatalui atotputernic (cel din daca ma mai
superi il chem pe tata si atunci o sa vezi tu) incepe sa se suprapuna astfel mai bine
peste tatal real, persoana in carne si oase cu calitati si defecte. Este un proces
indelungat, adesea niciodata incheiat in mod satisfacator si uneori dureros. Evitarea lui,
insa, poate fi paralizanta pentru multe dimensiuni ale vietii unui adult, indiferent daca este
vorba despre un barbat sau despre o femeie.
A.M.D.: Nepsiholog fiind, dar totusi fiinta ganditoare, pot sa raspund si eu? Prefixul imi

zice ca l-am avut ca ideal, dar dupa un click de telecomanda, s-a stins aura care il
inconjura, care functiona ca sursa de lumina/caldura si scut antigravitational (lumina si
caldura sunt clare sau cel putin compatibile cu ideea de ideal; iata de ce vorbesc despre

scutul antigravitational: atunci cand te certi cu cineva si ii scapa o vorba urata despre
unul dintre parinti, sari ca ars: Cum indrazneste el, Gigel oarecare, sa ii vorbeasca de
rau, cine se crede sa incerce sa-i coboare in ochii mei? Poate sa-ti spuna orice, poate
sa fie adevarat si se poate ca si tu sa fii de acord, dar tu tot ii dai circumstante atenuante,
ca doar e tata). Daca tatal in cauza nu poate fi acuzat de omor, viol, talharie, violenta
sau alte lucruri grave care sa-l aduca atat de jos ca om incat sa fie complet de
neidealizat, se poate sa nu fie vorba de o daramare a piedestalului, ci doar de o
schimbare de perspectiva a copilului, nu asupra parintilor, ci asupra sa (spun parinti
pentru ca sunt la fel de idealizati, in mod democratic, amandoi).
Cand spui familie la ce te gandesti? Mama, tatal si puiul. Tu cine esti dintre ei? Un timp,
evident, esti puiul. Mai tarziu, oricat ai fi crescut, oricat ti-ar fi ramas tata in sufletel, oricat
de sincera ai fi fost cand ti-ai spus ca ai vrea sa stai langa unul dintre parinti pentru
totdeauna, ei bine, cat timp in eternitatea aceea lunga pe care ti-o inchipui alaturi de tata
nu te vezi facandu-i copii, esti in continuare copilul din familie. Abia cand, adult fiind, iti
asumi responsabilitatea de a deveni la randul tau idealul unui pui de om, vezi triunghiul
altfel: cand zici familie, nu mai esti copilul, ci unul dintre parinti. Nu ti-ai coborat parintii
de pe piedestal in momentul acela, ci ai urcat si tu langa ei. Iti idealizezi parintii cat timp
acasa (si asa e de bine acasa!) e egal cu langa ei. Pentru linistirea parintilor: o sa va
iubim la fel de mult si nu cred ca, venind la voi in vizita, o sa ne simtim musafiri, ci o sa
fim tot de-ai locului; o sa fie, cred, tot acasa, doar ca un acasa numarul 2.
Cum totusi psihologii amesteca sexualitatea in orice, e posibil ca intrebarea sa se fi
referit la idealizarea tatalui ca barbat. In cazul acesta, dezidealizarea trebuie sa fie un
proces perfect normal si sanatos. Daca ai crede cu tarie ca tatal tau e cel mai cel barbat
de pe fata Pamantului, ar fi destul de putin probabil sa se mai ridice cineva la standardele
tale. Chiar daca biata persoana ar fi, de fapt, chiar mai buna. Idealurile au aura aceea
multifunctionala care uneori lumineaza asa de puternic, incat nu mai vezi ce e inauntru,
deci poti sa le umpli cu tot ce vrei. Oricine ar fi candidatul la inima ta, nu ai avea asa ceva
pe langa tata.
Idealizarea tatalui explica singuratatea in care se complac uneori femeile?
A.D.: Trecand peste etichete, cred ca singuratatea de care vorbiti (si banuiesc ca va
referiti la faptul ca varsta maritisului a crescut foarte mult si exista multe persoane adulte
care nu au parteneri de viata stabili) poate tine la fel de bine de o idealizare intepenita
ca si de o dezidealizare precoce. Aceasta poate fi cauzata de absenta unor modele
masculine suficient de solide sau de o istorie prea mult populata de figuri feminine
extrem de puternice. Confuzia de roluri despre care vorbeam la inceput, acea stergere a
diferentelor dintre barbati si femei atat de vizibila (chiar si in aspectul exterior,
vestimentar) in societatile zis postmoderne conduce, cu siguranta, si la o dificultate mai
mare a tinerilor de a-si asuma un anumit rol si o anumita identitate sexuala.
Pentru a accepta sa traiesti alaturi de un barbat intr-un cuplu heterosexual e nevoie, in
primul rand, sa accepti ca esti femeie. Cred ca aceasta dificultate de asumare
neambigua a identitatii sexuale este motivul cel mai important pentru care marile capitale
europene numara deja aproape 50% de gospodarii cu o singura persoana.

La ce varsta incepe desprinderea de parinte?

A.D.: Cred ca incepe odata cu prima minciuna reusita, atunci cand copilul realizeaza ca
parintele (indiferent care dintre ei) nu stie totul si, implicit, nu este atotputernic. Acesta
este si momentul in care copilul incepe sa-si construiasca un spatiu psihic despre care
are constiinta ca-i este propriu, ca-i apartine lui si numai lui. Apoi, cu siguranta ca
adolescenta este perioada cea mai importanta din perspectiva desprinderii. Bineinteles
ca si procesul acesta este supus acelorasi oscilatii intre extreme (tata e un geniu tata
e nul) care fac in mod firesc din adolescenta una dintre stramtorile cele mai tulburate
ale istoriei oricarui individ. Dezidealizarea parintilor se incheie odata ce copilul ajuns
adult si, eventual, parinte la randul lui, poate sa isi accepte parintii cu propriile lor nevoi
de dependenta si suport emotional fara sa se simta amenintat, tradat sau dezamagit de
vulnerabilitatea lor. Chiar ca este un drum lung.
Cand eram la gradinita, eram tare mandra ca tata poate sa deschida sticla de cola
Ana Maria Dumitrescu
A.M.D.: Cand eram la gradinita eram tare mandra ca tata poate sa deschida singur sticla

de cola si mi se parea ca nu poate exista ceva mai grozav decat asta. In acelasi timp, cei
din jur, fie fete, fie baieti, imi erau la fel de buni colegi de joaca. Din marea asta de
copilasi, au inceput, treptat, sa rasara diversi baietei-magneti. Evident, ca si mine pe
atunci, nu puteau sa destupe sticlele de suc, dar cat de mult poate sa conteze asta?
Ce rol poate juca psihanaliza in echilibrul noastru cu noi insine si cu parintii
nostri?
A.D. : Nu stiu in ce masura singuratatea despre care vorbeati anterior este neaparat si
pentru toata lumea un impas; ea poate fi o alegere de viata. Desigur, daca cea (sau cel)
in cauza se simte in impas, psihanaliza ii poate oferi o cale catre cunoasterea de sine
mai aprofundata si catre o reasezare a nevoilor, dorintelor si capacitatilor proprii. Si,
evident, dezidealizarea parintelui poate fi si ea o etapa a acestui drum; repet, insa, ca nu
este vorba despre un drum dinainte stiut sau fixat, cu statii fixe, ci despre un proces de
autodescoperire in care psihanalistul este doar un ghid care stie cum se poate merge
pe drum, nu si care va fi acesta.
Modelul tatalui are influenta asupra alegerii partenerului in cazul fetei?
A.D. : Exista o legatura. Modelul masculin primar este, cel mai adesea, dar nu
intotdeauna, tatal. O legatura inseamna la fel de bine o cautare a asemanarii/identitatii
precum si una a diferentei/opozitiei. Cert este insa ca modelul patern influenteaza de
cele mai multe ori semnificativ alegerile unei femei. Tatal unei fete nu este niciodata
pentru aceasta doar un barbat printre alti barbati.
A.M.D.: Si da si ba. Odata ales cineva, esti ocupat sa vezi daca iti seamana tie indeajuns
de mult pentru ca relatia sa mearga. Daca e prea diferit de tata, nu-l accepta parintii;
daca ii seamana prea tare, s-ar putea sa o placa mai mult pe mama ta decat pe tine. De
ce sa ne facem griji de pomana?
a consemnat Iuliana Alexa
Poze din arhiva Edipresse si Psychologies