Era petrecere in lumea castorilor, toata lumea se adunase pe barajul cel mare si sarbatorea

casatoria Castorului cu Castorita. Fericirea se citea pe chipurile tuturor caci se simteau

norocosi in sanul familiei lor uriase si erau bucurosi de uniunea a doi dintre cei mai tineri
membrii ai clanului lor. Cand petrecerea era aproape de sfarsit, se adunara cu totii pentru a le
ura o luna de miere minunata tinerilor insuratei si ii condusera la busteanul ce avea sa ii
conduca. Si-au luat la revedere cu totii varsand lacrimi de fericire si nostalgie si tinerii dusi
fura.
Ramasi doar ei doi pentru prima oara in viata lor ca tineri insuratei, Castorul si Castorita nu isi
mai incapeau in blanita de fericire, si labuta in labuta visau la viitorul lor luminos plutind
netulburati pe apa ce ii conducea alene. Insa dintr-o data linistea le fu tulburata de o furtuna
furioasa ce se porni din senin, apa se involbura si cerul fu acoperit de nori grei incat cei doi
castori abia mai vedeau pe unde se afla. Se facura mici in mijlocul busteanului, tinandu-se
strans in brate, speriati si neputinciosi in fata furtunii furioase.
Nu stiau cat timp trecuse, dar intr-un final furtuna se potoli si se trezira aruncati pe un mal pe
care nu il cunosteau, langa o padure ce nu aducea deloc cu cea de acasa. Nestiind ce sa faca
asteptara sa vina dimineata in speranta ca pe lumina vor recunoaste locurile si isi vor gasi
drumul spre casa, caci acum tot ce isi doreau era sa se intoarca in sanul familiei lor iubitoare,
unde erau protejati si in siguranta.
Dimineata veni dar castorii nu recunosteau nimic in jur, totul era diferit, copacii erau altfel,
apa parea sa aiba alta culoare, pamantul le parea stancos si neprietenos.
In primele zile dupa furtuna cei doi castori tineri insuratei incercara prin toate modalitatile
posibile sa isi gaseasca drumul inapoi, mersera in susul apei cat putura, se cocotara pe stanci,
dar nu avura nici un dram de noroc, oricat ar fi incercat nu reusira sa gaseasca absolut nimic.
In cele din urma, pentru ca iarna se apropia ,se dadura batuti si luara impreuna decizia ca nu
mai are rost sa incerce, mai bine isi fac un locsor acolo pe malul neprietenos si vad ei la
primavara ce vor face.
Iarna veni mai repede si mai aspra decat se asteptasera cei doi castori, care, zgribuliti, se
ascunsesera intr-un adapost improvizat de ei, caci nu ii tragea inima sa construiasca un baraj
caci erau doar ei doi si nu se simteau suficient de puternici.
Iarna trecu si cu primavara, in adapostul catorilor, veni si un puiut nascut din iubirea adanca
ce isi purtau. Puiutul le dadu puterea parintilor sai sa construiasca un adapost mai trainic, caci
acum erau o familie care trebuia sa se protejeze.
Timpul trecu, iar puiutul crescu cu povesti fabuloase despre minunata lume pierduta a
castorilor. Cand il intreba pe Castor ei de ce nu au un baraj, acesta ii spuse ca doar doi castori
nu pot construi un baraj, e prea greu, e prea mult de munca plus ca ei au si cam uitat cum se
face. Cand puiutul o intreba pe Castorita de ce nu mai incearca sa isi regaseasca familia,
aceasta ii spuse, ca au incercat dar ca nu au avut noroc si ca nu mai are nici un sens sa se
chinuie, oricum nu vor reusi nimic. Puiutul simtea cat de dureros era pentru parintii lui sa
traiasca acolo izolati, dar in mod bizar ei nu pareau dispusi sa faca nimic pentru a schimba

situatia, ba mai mult de cate ori el venea cu cate o idee ii spuneau invariabil ca nu se poate, nu
are rost, e prea greu, oricum nu vor reusi nimic, nu are nici un sens.
Dar puiutul nu era de acord cu parintii lui, asa ca intr-o noapte, dupa multe incercari nereusite
de a isi convinge parintii se decise, isi lua desaguta si pleca in cautarea lumii fabuloase a
castorilor cu povestile carora crescuse.
Cand noaptea intunecata facea padurea amenintatoare, puiutul de castor mergea hotarat
inainte spunandu-si : Trebuie sa incerc ! Cand zilele ii erau lungi si tacerea chinuitoare puiutul
isi spunea : Trebuie macar sa incerc ! Cand dorul si singuratatea il copleseau se incuraja : Eu
trebuie macar sa incerc !
Si tot asa a mers multe zile si mult timp avand ca singur gand dorinta ca macar sa stie ca a
incercat, ca a facut tot ce ar fi putut face, iar in cele din urma incercarea i-a fost rasplatita, caci
in zorii unei zile odata cu soarele in fata ochilor lui s-a ridicat si barajul maret din povestile
copilariei lui.
Restul este istorie, iar povestea puiului de castor care a incercat si acum este povestita din
generatie in generatie de castori, pentru a ii invata de mici ca a incerca este o alegere de care
nu trebuie sa se teama.