INFLUENŢA SFÂNTULUI MUNTE ATHOS
ASUPRA VIEŢII SPIRITUALE ŞI CULTURALE A MOLDOVEI
După căderea Constantinopolului sub turci în
1453, singurul scut de ocrotire pentru întregul
Răsărit creştin, cotropit de otomani, şi îndeosebi
pentru vieţuitorii Sfântului Munte din partea
domnitorilor ortodocşi au rămas doar voievozii
Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Rusia era prea
departe de Athos, iar mai târziu, începând din
sec. XVI, când ţarii ruşi dau permisiune călugă-
rilor aghioriţi să colecteze banii din ţară, vor face
aceasta numai pentru anumite mănăstiri. Deci,
după marea lor milostivire şi îndurare, sunt ase-
mănaţi de către călugării aghioriţi drept cu împă-
raţii bizantini Constantin cel Mare (306-337) şi
Justinian (527-565), sau că istoria n-a cunoscut
un domnitor mai darnic, cum a fost Constantin
Vodă Brâncoveanu (1688-1714). Iar patriarhii
ecumenici îl numeau pe domnitorul Vasile Lupu
„susţinător al întregii Biserici Ortodoxe, urmaş
prea vrednic al împăraţilor bizantini”, iar Sevas-
tos Chimenitul spunea despre Constantin Brân-
coveanu, că istoria n-a cunoscut vreun împărat
mai darnic decât el (Moisescu 1953, 240).
Începând cu primii Basarabi din secolul XIV şi
terminând cu ultimii voievozi şi domni ai Ţării
din secolul al XIX-lea, mănăstirile athonite au
primit nu numai ajutoare băneşti, ci şi numeroase
metocuri, sate şi moşii, păduri, ţarini şi podgorii,
bălţi şi heleşteie cu peşte, vămi, vaduri de mori.
Amintim că Muntele Athos a fost şi rămâne un
focar şi centru de viaţă spirituală unic în toată lu-
mea creştină, un loc unde înfloresc insuliţe paş-
nice şi liniştite, de rugăciune, de post şi ascetism,
numit de unii Mekka creştinilor.
Muntele Athos de-a lungul secolelor a fost patro-
nat de către domnitorii Ţării Moldovei. În schimb,
mănăstirile athonite primeau în obştile lor ca tră-
itori şi ascultători pe călugări moldoveni. După
o perioadă de pregătire, de studiere a tradiţiilor
şi regulilor aghioriteei, se întorceau acasă. În pa-
trie ei contribuie la întemeierea, organizarea sau
reorganizarea şi înflorirea vieţii monahale, mă-
năstirilor şi a schiturilor, după modelul celor din
Sfântul Athos.
Tyragetia, s.n., vol. I [XVI], nr. 2, 2007, 143-148.
Maxim Melinti
Aici, la Athos, s-au practicat şi au fost desăvâr-
şite metode şi practici ale rugăciunii minţii, care
în curând s-au uniformizat într-o mişcare numi-
tă isihasm de la cuvântul grecesc isihia – linişte,
contemplaţie, o mişcare deosebită de renaştere şi
trezire teologico-spirituală, o metodă de rugăciu-
ne prin care călugării care o practicau se retrăgeau
în locuri singuratice sau într-un ungher al chiliei
lor şi, prin concentrarea minţii, se ridicau mai
presus de impresiile simţurilor şi de realitatea în-
conjurătoare, pentru ca, prin contemplare conti-
nuă, paza simţurilor şi a cugetării, să vadă lumină
dumnezeiască necreată, pe care au văzut-o apos-
tolii Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a
Mântuitorului Hristos pe Muntele Tabor (Matei
17, 1-8) şi să realizeze astfel o mai mare apropiere
de Dumnezeu, trăind întru Hristos. Ei rosteau o
simplă rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
De la Sfântul Munte, spiritualitatea isihastă s-a
răspândit foarte rapid în mănăstiri şi schituri din
ţări ortodoxe, învecinate cu Grecia – Bulgaria,
Serbia, Moldova, Ţara Românească, Ucraina, Ru-
sia. Acest lucru a fost posibil atunci când călugări
athoniţi, fie vlahi de la sud de Dunăre, fie origi-
nari din ţări învecinate, veneau în Ţara Moldovei
pentru înfiinţarea noilor aşezăminte monahale.
Istorici români pun la bazele monahismului ro-
mânesc o persoana remarcabilă, anume Nicodim
cel Sfinţit de la Tismana – unul din reprezentanţii
de frunte ai isihasmului, care a introdus meto-
da rugăciunii inimii în sihăstriile româneşti şi „a
dat impuls de viaţă călugărească în duh isihast”
(Stăniloae 2002, 528), o adevărată pildă de tră-
ire duhovnicească. Trăitor al Muntelui Athos,
stareţul mănăstirii Hilandar şi protos la Sfântul
Athos, venind în Ţară Românească, cu sprijinul
lui Vladislav I, construieşte mănăstirea din piatră
Vodiţa (cu părere de rău, nu a ajuns până la noi)
şi însăşi mănăstirea Tismana, datorită căreia a şi
fost supranumit „de la Tismana”. Tradiţia îi mai
atribuie şi ridicarea primelor aşezări mănăstireşti
de la Topolniţă (lângă Vodiţa), Coşuştea-Crivel-
 II. Materiale şi cercetări
nic, Gura Motrului şi Vişina, toate în Oltenia, pre-
cum şi Prislopul, în Ţara Haţegului.
S-a afirmat de asemenea că primele mănăstiri din
Moldova – între care şi Neamţul – ar fi ctitorite
de ucenici ai săi. Este însă greu de admis că câţi-
va „fraţi”, amintiţi într-un hrisov al domnitorului
Vladislav I (Vlaicu Vodă) din anul 1374, prin care
el oferea o seamă de danii mănăstirii Vodiţa (Do-
cumenta 1966, 18), cu ajutorul cărora a întemeiat
Vodiţa şi Tismana, au avut timp să se răspândeas-
că în Moldova şi să ridice, într-un timp relativ
scurt, atâtea mănăstiri. Mircea Păcurariu admite
doar că mănăstirile respective sunt contempora-
ne cu Sfântul Nicodim, deci din a doua jumătate
a secolului al XIV-lea, şi că principiile de organi-
zare date de el mănăstirilor Vodiţa şi Tismana au
influenţat şi viaţa duhovnicească din alte mănăs-
tiri româneşti (Păcurariu 1991, 310), inclusiv din
Moldova.
Mănăstirile din Athos au fost necontestate şi con-
siderabile vetre de ştiinţă, literatură şi artă religi-
oasă, în special până la căderea Constantinopolu-
lui sub turci (Ciurea 1953, 279).
Este cunoscut faptul că în lista activităţilor lor
monahale călugării aghioriţi au inclus şi studie-
rea literaturii teologice şi transcrierea permanen-
tă a manuscriselor cu conţinut teologic, filozofic
şi istoric. Deci, Muntele Athos a dat lumii creştine
pe mai mulţi teologi şi ierarhi renumiţi, care în
curând şi-au desfăşurat munca de spiritualizare
şi iluminare a populaţiei ţărilor unde aceştia au
slujit cu vrednicie pe tărâmul Bisericii lui Hristos
(Никитин 1997, 76).
Astfel că şi Nicodim de la Tismana a desfăşurat
şi el o activitate culturală bogată, prin copierea şi
caligrafierea textelor liturgice vechi, datorită că-
reia au fost puse bazele unei generaţii de călugări
educaţi şi culţi.
Anume în aceasta perioadă se observă intensifi-
carea activităţii cultural-teologice a mănăstirilor,
datorită cărora „s-au creat condiţii favorabile nu
numai pentru o profundă cunoaştere a literaturii
teologice de către slujitorii sfintelor noastre alta-
re, ci şi pentru intensificarea acţiunilor de caligra-
fiere, de copiere a textelor liturgice şi biblice în
mănăstirile româneşti” (Vornicescu 1983, 229).
O altă personalitate luminoasă a vieţii călugăreşti
din Moldova este cuviosul Paisie Velicicovski –
personalitate remarcabilă a spiritualităţii ortodo-
144
xe şi a culturii moldoveneşti din sec. XVIII. A fost
stareţ al mănăstirilor Neamţ şi Secu, a pus la baza
monahismului moldovenesc statutul mănăstirilor
Sfântului Munte, a organizat disciplina şi ordinea
în locaşurile sacre, a tradus şi a transcris multe
cărţi de cult, manuscrise, a adus o contribuţie va-
loroasă în cărturăria isihastă.
Sfântul Paisie a trăit şi activat într-o vreme în care
monahismul în general, chiar şi cel athonit, era
într-o perioadă de decădere. Dumnezeu, Domnul
istoriei, în pronia Sa a rânduit ca în această peri-
oadă să activeze unul dintre marii oameni duhov-
niceşti care, nu numai că a descoperit frumuse-
ţea vieţii duhovniceşti, dar a şi creat un curent de
reînnoire duhovnicească, paisianismul (Vicovan
2002, 102).
Ieromonahul Leonid, docent al Academiei Du-
hovniceşti din Sankt Petersburg, menţiona că
„stareţul Paisie n-a fost un scriitor bisericesc în
sensul propriu al cuvântului. El a fost un înfăptu-
itor practic, creatorul unei frăţii monahale multi-
naţionale şi al unei şcoli de copişti şi traducători
ai Sfinţilor Părinţi” (Леонид 1957, 57).
Activitatea literară a stareţului Paisie a fost deter-
minată de înseşi condiţiile de viaţă.
Din autobiografia stareţului aflăm că la început
de cale, fiind tânăr călugăr, el n-a găsit în mănăs-
tiri nici părinţi spirituali, nici literatura potrivită.
Precum mărturisea el însuşi: „Nu m-am învred-
nicit în tinereţea mea şi la începutul călugăriei
– scria Paisie unui din ucenicii săi, – să găsesc
pe cineva, care putea judeca clar şi limpede, un
sfat sau îndrumare pentru studierea învăţăturii
Sfinţilor Părinţi,... nici urmă de povăţuire trea-
ză din partea cuiva n-am fost vrednic să văd... Ei
m-au lăsat să trăiesc fără nici o grijă păstoreas-
că...” (Хибарин 1956, 59).
Astfel că „Cuviosul Paisie s-a luptat foarte mult
pentru ca orice egumen şi orice stareţ şi orice du-
hovnic să cunoască bine Sfânta Scriptura şi Sfinţii
Părinţi, pentru că această cunoaştere este ade-
vărată îndrumare pe calea mântuirii” (Ciobotea
1997, 11).
În 1782, la Veneţia a apărut „Filocalia grecească”,
care conţine perle ale ascetismului răsăritean, re-
alizată de mitropolitul Macarie şi de ieromonahul
Nicodim Aghioritul. Paisie cunoştea această car-
te şi va fi influenţat de ea în tipărirea „Filocaliei”
sale de mai târziu. O parte din textele „Filocaliei
 M. Melinti, Influenţa Sfântului Munte Athos asupra vieţii spirituale şi culturale a Moldovei
greceşti” erau deja traduse în obştea sa, cealaltă
parte va fi tradusă de ucenicii săi. La rugămintea
mitropolitului de Sankt Petersburg şi Novgorod
Gavriil (Petrov-Şapoşnikov, 1730-1801), Paisie
va reuni textele slavoneşti ale acestor traduceri şi
le va expedia la Moscova. După o riguroasă ve-
rificare sub aspectul filologic şi teologic de către
profesorii Academiei Duhovniceşti de la Kiev,
prima ediţia a Filocaliei – „cunună a strădaniilor”
(Popescu 1955, 46) stareţului Paisie, intitulată în
limba rusă „Добротолюбие” a apărut la tiparniţa
sinodală de la Moscova în anul 1793, încă pe când
Paisie trăia. Ediţia a doua a văzut lumina tiparu-
lui în 1822. Alte scrieri ascetice au intrat în cule-
gerea din 1848. „Astfel, prin strădaniile stareţului
Paisie, mănăstirea Neamţ a ajuns cel mai însem-
nat centru de cultură teologică-ascetică din ţările
române” (Păcurariu 1994, 565).
Teologul rus Gheorghi Florovski, în cartea sa „Că-
ile teologie ruseşti” scrie: „Publicarea Filocaliei
slavono-ruse a fost un eveniment nu numai în is-
toria monahismului rusesc, ci şi în istoria culturii
spirituale ruse. Filocalia a fost punct de plecare şi
impuls, întoarcere la izvoare; a fost deschidere de
drumuri noi, a fost descoperire de noi orizonturi”
(Флоровский 1998, 26).
Atât la Dragomirna, cât şi la Secu a introdus rân-
duiala vieţii monahale athonite autentice, care era
deja în mare parte dezvoltată, dar pe care a inten-
sificat-o, şi anume: viaţa de obşte sau chinovială
să se bazeze pe sărăcie de bună voie, absolută, şi
pe ascultarea desăvârşită faţă de stareţ; pe citirea
Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi şi pe
arătarea dragostei creştine faţă de călugării care
sunt în vârsta înaintată, ajutându-i, în boala lor
sau în neputinţa lor, să simtă dragostea lui Hris-
tos prin slujirea fraţilor; în acelaşi timp, primind
pe credincioşi cu multă dragoste şi atenţie, de-
monstrând ospitalitatea tradiţională creştinească
şi călugărească.
Un rol important, l-a avut arhimandritul Andro-
nic Popovici (1820-1893), „o personalitate excep-
ţională şi prodigioasă, unul din ultimii reprezen-
tanţi ai vechii culturi de carte ortodoxă” (Cervo-
neac 2004, 48).
În 1847 ierodiaconul Andronic a fost numit tipi-
car la mănăstirea Secul, unde concomitent avea
grijă de păstrarea cărţilor.
Biblioteca nu avea o încăpere aparte. Predeceso-
rul lui Andornic – ieromonahul Neofit păstra toa-
te cărţile mănăstirii într-un cufăr din chilia sa. Iar
după incendiul, care avut loc în mănăstire în anul
1844, aproape toate cărţile au ars, pentru că era
dificil a fi scoase din cufăr, aflat în chilie. După
cum ne mărturiseşte însuşi Andronic în cartea sa
„Oareşicare aducere aminte...”: „Am fost rânduit
de ascultare, ca să fiu tipicariu soborniceştei bise-
rici, în locul părintelui duhovnicului Neofit... Pen-
tru că pătimise mare primejdie când a fost pojar,
că au ars barba... că el pe toate cărţile monastirii
le ţinea întru un dulap în chilie: şi s-au sârguit, pe
cât s-au putut de le scăpa”1.
Deci Andronic hotărăşte să amenajeze bibliote-
ca într-o clădire separată, având grijă să procure
pentru mănăstire cărţi în limbile română, slavonă
şi greacă. Despre lucrul acesta ne expune Andro-
nic în continuare: „Şi am întemeiat biblioteca,
deasupra sfintei porţi supt clopotniţa cea mare...
şi m-am sârguit de am adunat tot felul de cărţi:
în limba moldovenească, slavenească şi greceas-
că, aşezându-le în două dulapuri mari, şi am făcut
deasupra fereastră un pat mare, din dulapi groşi,
de brad, pe carele se întind cărţile, de se usucă, ne
urmând nevoia, a se mai scoate afară”2.
El găsea permanent timp, în rând cu alte ocupaţii,
să citească şi să transcrie textele, care i-au plăcut.
Orele libere de ascultare monahală şi de rugăciuni
părintele Andronic le dedică cititului şi lucrărilor
literare. Rodul trudei sale în planul acesta constă
din aproximativ 60 de volume în manuscris cu-
prinzând circa 5100 de pagini, după enumerarea
făcută de însuşi părintele Andronic (Cervoneac
2004, 49).
Părintele Andronic Popovici rămâne un neobosit
truditor, bibliograf, cronicar, istoric, copist, du-
hovnic şi un fidel custode al învăţăturii stareţului
Paisie Velicicovski.
Desigur, că lista personalităţilor, care au avut un
aport semnificativ la prosperarea şi buna aşezare
a vieţii spirituale moldoveneşti poate fi continuată
şi astăzi, luând aminte de mari duhovnici ai seco-
lului trecut – Arhimandritul Ilie Cleopa († 1998),
Arhimandritul Paisie Olaru († 1990) ş.a., cei care
după rânduiala şi modelul Sfântului Munte Athos
au reorganizat viaţa monahală în mănăstirile din
Moldova, şi mai cu seamă în mănăstirea Sihăstria
şi Sihla.
1
A. Popovici, Oareşicare aducere aminte despre mine, Chişi-
nău, 1892, în ANRM, F. 2119, inv. 3. f. 22.
2
A. Popovici, în ANRM, F. 2119, inv. 3. f. 22v.
145
 II. Materiale şi cercetări
Un loc notoriu în aspectul de relaţii religioase în-
tre Sfântul Munte şi Ţara Moldovei îl ocupă Dom-
nitorul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt. Dra-
gostea şi râvna binecredinciosului voievod pentru
întărirea Ortodoxiei pot fi ilustrate prin multiple
danii pe care le-a făcut unor aşezăminte religioa-
se aflate dincolo de hotarele Moldovei. Faptele de
vitejie, pe care Ştefan cel Mare le interpreta întot-
deauna ca ajutor primit din partea lui Dumnezeu,
sunt cunoscute monahilor athoniţi prin cele două
steaguri de luptă cu chipul Sf. M.Mc. Gheorghe
– purtătorul de biruinţă, păstrate la Mănăstirea
Zografu. Nimeni nu va uita că Ştefan cel Mare a
fost un dârz şi un neînfricat apărător al Ortodo-
xiei, al întregii creştinătăţi, crunt lovită în timpul
acela, după căderea Constantinopolului în 1453
sub Imperiul Otoman (Demciuc 2004, 35).
Ar trebui să amintim şi de alte lucrări de seamă,
care au fost preluate din mănăstirile Sfântul Mun-
te Athos şi puse în circulaţie în Ţara Moldovei.
Acestea sunt în primul rând cărţi de slujbă, sina-
xare (vieţile sfinţilor), manuscrise de tot felul, cu
conţinut liturgic, care au stat la formarea tipicului
centrelor monahale. Astfel că Athosul contribuie
aici la fixarea şi uniformizarea cultului ortodox şi
la îmbogăţirea cărţilor de cult cu unele rânduieli
de slujbă, imne, acatiste şi rugăciuni, alcătuite de
marile personalităţi, care au trăit şi au activat ori
s-au format în mănăstirile athonite.
Muntele Athos a contribuit şi la îmbogăţirea ca-
lendarului ortodox cu numele nenumăraţilor sfin-
ţi părinţi, care s-au proslăvit pe Munte: Sfântul
Atanasie cel Mare, întemeietorul mănăstirii „Ma-
rea Lavră”, Sf. Grigorie Palama, Cuviosul Antipa
de la Calapodeşti ş.a.
La fel, Athosul este un izvor nesecat de moaşte ale
sfinţilor, care sunt cinstiţi de toate celelalte Bise-
rici ortodoxe-surori.
O influenţă aparte a avut Muntele Athos asupra
artei bisericeşti în Ţară: iconografie, arhitectură
şi chiar sculptarea crucilor (troiţe, cruce pe cupo-
lele bisericilor ş.a.).
„Precum se ştie, influenţa bizantină care este do-
minantă în arhitectura românească, ne-a venit
şi direct din capitala Imperiului Bizantin, dar şi
pe alte căi, ca ţările slave din imediată apropiere,
care au avut o artă proprie mai veche ca a noas-
tră, şi prin Athos, focar de artă pentru tot Orien-
tul creştin. Pridvorul deschis, pe stâlpi, care se va
146
bucura de o foarte mare trecere în arhitectura bi-
sericească a Ţării Româneşti, construcţia bolţilor
şi naosul cu turlă centrală stând pe patru stâlpi ci-
lindrici izolaţi, sunt elemente arhitecturale atho-
nite” (Ciurea 1953, 289).
Tot aici amintim şi despre muzica bisericească şi
întrebuinţarea melodiilor împrumutate din căr-
ţile de cântări ale mănăstirilor aghiorite. În sec.
XII Athosul cunoaşte un părinte din obştea schi-
tului Prodrom – monahul Nectarie Psaltul. Pen-
tru talentul şi meşteşugul său muzical vestit, a
fost supranumit „al doilea Cucuzel, Privighetoare
Sfântului Munte”. Deseori a fost chemat la diver-
se sărbători şi hramuri ale mănăstirilor aghiorite,
iar alţii veneau din îndepărtări ca să asculte pe
psaltul vestit. El a tradus din greacă şi a alcătu-
it o mulţime de cântări bisericeşti, în română şi
greacă, care se folosesc şi astăzi în cultul Bisericii
Ortodoxe.
Începând din a 2-a jumătate a secolului XIX, adi-
că după întemeierea schitului Prodromul şi mai
ales după secularizarea averilor mănăstireşti,
aşezămintele monahale de pe Muntele Athos au
sporit în chip neaşteptat. Râvna către o viaţă du-
hovnicească aleasă a îndemnat pe mulţi monahi
să-şi caute loc de adăpost în diferite părţi ale
Sfântului Munte, răscumpărând de la mănăstirile
mai mari, locaşuri sărăcăcioase sau dărăpănate,
pe care refăcându-le cu mari greutăţi şi osteneli,
au putut să-şi împlinească apoi în linişte şi evla-
vie desăvârşită pravila şi podvigul lor călugăresc
(Moisescu 1953).
Numărul călugărilor şi al comunităţilor călugă-
reşti ale românilor, inclusiv ale moldovenilor de-
a lungul istoriei a variat. Şi toate acestea au fost
în legătură cu împrejurările favorabile pentru
trăirea lor aici. Astfel, numărul călugărilor uneori
ajungea până la 500-600, iar în timpul prigoane-
lor, numărul călugărilor scădea până la 200-300.
Pentru călugări din Ţara Românească şi Moldova
a fost dat un număr de schituri, chilii şi colibe. În-
tre schituri româneşti, amintim renumitele schi-
turi – Prodromul şi Lacu. Tot aici se înscriu şi cele
17 chilii şi 7 colibe.
Printre cele 17 chilii amintim şi despre chilia „Sf.
Ioan Botezătorul”, Provata, supranumită „chilia
moldovenească”, cumpărată în anul 1875 de un
bătrân Domitian şi ieromonahul Teodosie Soro-
ceanu, devenit stareţul acestei chilii. După moar-
tea celui din urmă, numărul trăitorilor se redu-
 M. Melinti, Influenţa Sfântului Munte Athos asupra vieţii spirituale şi culturale a Moldovei

ce brusc, iar viaţa spirituală în chilie este oprită.
Chilia rămâne pustie până în anul 1991, când doi
călugări basarabeni – Siluan şi Nicon Prisăcaru,
originari din s. Cotova, r-nul Drochia, redeschid
locaş, dând chiliei o nouă răsuflare.
Între mănăstirile din Muntele Athos, ca şi între
trăitorii ei era totdeauna o dragoste evanghelică,
rugăciunile fiind înălţate într-un gând, gând sme-
rit, în spirit ecumenic. Ei se ajutau permanent
unii cu alţii, atât material, cât şi spiritual. Mai ales
călugării români erau consideraţi întotdeauna
mari asceţi şi postitori, oameni de linişte, milos-
tivi, paşnici şi duhovnici iscusiţi. După cum bine
se ştie, călugării români n-au creat niciodată tul-
burări şi neînţelegeri în Muntele Athos. Ei iubeau
liniştea, se mulţumeau cu puţin şi se nevoiau în
locurile cele mai aride (Bălan 2001, 348).
Din cele expuse mai sus, putem trage o concluzie
clară, că Sfântul Munte Athos a fost de la început
şi va rămâne întotdeauna pentru creştinii orto-
docşi nu doar „Grădina Maicii Domnului”, Mun-
te Sfânt, „care a jucat un rol remarcabil în istoria
cultului ortodox din al doilea mileniu al erei creş-
tine” (Branişte 1953, 236).
Cercetătorul român, diac. Vasile Demciuc, pune o
întrebare care poate fi adresată întregii generaţii
de domnitori moldavi, care au patronat locaşuri
sfinte din Muntele Athos: „De ce a făcut aceste
danii Ştefan cel Mare la Muntele Athos? Atunci,
în ultimul sfert de veac XV, Muntele Athos consti-
tuia o insulă a creştinismului în cadrul Imperiului
Otoman, insulă spre care îşi îndreptau privirile
popoarele asuprite din sud-estul Europei. Susţi-
nând moralmente şi materialiceşte creştinismul
athonit, se asigura existenţa acestuia şi prin el, se
întărea rezistenţa popoarelor împotriva cotropi-
torilor” (Demciuc 2004, 35).
Pentru noi, cei, care am moştenit credinţa, cultu-
ra şi tradiţia de la domnitori şi voievozi moldavi,
Muntele Athos rămâne ctitoria moldovenească,
aşezământ sfânt unde fiecare piatră, fiecare ma-
nuscris sau icoană vorbeşte despre prezenţa mol-
dovenilor în Sfântul Munte, a unui popor atât de
milostiv şi darnic, sârguincios şi viteaz.

Bibliografie

Bălan 2001: I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX (Bucureşti 2001).
Branişte 1953: E. Branişte, Rolul Athosului în istoria cultului ortodox. Ortodoxia 1-2, 1953.
Cervoneac 2004: M. Cervoneac, Tradiţiile muzicale ale mănăstirii Noul Neamţ (Chişinău 2004).
Ciobotea 1997: D. Ciobotea, Vocaţie şi destin filocalic la români. In: Românii în reînnoirea isihastă (Iaşi 1997).
Ciurea 1953: Al. I. Ciurea, Momente şi aspecte esenţiale ale influenţei Sf. Munte asupra vieţii religioase din Ţările
Române. Ortodoxia 2, 1953.
Demciuc 2004: V. Demciuc, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Muntele Athos. Candela Moldovei 7-9, 2004.
Documenta 1966: Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500) (Bucureşti
1966).
Moisescu 1953: Gh.I. Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Muntelui Athos în decursul veacuri-
lor. Ortodoxia 1-2, 1953.
Păcurariu 1991: M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I (Bucureşti 1991).
Păcurariu 1994: M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II (Bucureşti 1994).
Popescu 1955: N. Popescu, Comemorări. 160 de ani de la moartea stareţului Paisie Velicicovski. Mitropolia Ol-
teniei 1-2, 1955.
Stăniloae 2002: D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia Română. In: Filocalia XVIII. (Bucureşti
2002).
Vicovan 2002: I. Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II (Iaşi 2002).
Vornicescu 1983: N. Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII (Craiova
1983).
Леонид 1957: Леонид, Литературное наследство Паисия Величковского. Журнал Московской Патриархии
4, 1957.
Никитин 1997: Ав. Никитин, Афон и Русская Православная Церковь (Обзор церковно-литературных
связей). Богословские Труды 23, 1997.
Флоровский 1998: Г. Флоровский, Пути русского богословия (Париж 1998).
Хибарин 1956: И. Хибарин, Литературно-переводческая деятельность старца Паисия (Величковского).
Журнал Московской Патриархии 12, 1956.

147
 II. Materiale şi cercetări

Influence of the Holy Mount Athos on the spiritual and cultural life of Moldova

Abstract
The Holy Mount Athos was and remains an important spiritual centre of the Orthodox world, a place where „is-
lands of sedateness and calmness, prayer, feast and ascetism flourish”, nicknamed as a „Mecca of Christians”. In
the Middle Ages the Mount Athos contributed much to the spiritual and cultural life of Moldova. In particular this
influence is detectable in ecclesiastical architecture, iconography, frescos, etc. After short visits to the Mount Athos
Moldavian monks came back to Moldova where they founded or reorganized monastic life according to the rules of
the Mount Athos. The Mount Athos style had a strong influence on the educational activity of Moldavian monas-
teries and on the monks who lived there. Thus, following the tradition of the Holy Mount, libraries were founded
in monastic communities, and their scriptoria produced copies of ancient manuscripts and Christian books. This
allowed collecting and preserving valuable historical and cultural documents, monuments of literature and art. It
is very important that the Moldavian monks have brought home from the Holy Mount the doctrine of Hesychasm.
Following the example of their Mount Athos counterparts they established communities in forests and mountains,
which became centres of devotion, ascetism, and Hesychasm.

Влияние Святой Горы Афон на духовную и культурную жизнь Молдовы

Резюме
Гора Афон была и остается важным духовным центром всего православного мира, местом, где «цветут ос-
тровки степенности, молитвы, поста и аскетизма». В средневековье Гора Афон, благодаря тесным связям с
воеводами Молдавского Княжества, внесла огромный вклад в изменение духовного и культурного потен-
циала Молдовы.
В частности, это заметно, после тщательного изучения церковной архитектуры, иконописи, настенной рос-
писи и т.д. После непродолжительного пребывания молдавских монахов в афонских обителях, они возвра-
щались на Родину, где основывали или реорганизовывали монашескую жизнь, согласно уставу, установ-
ленному на Горе Афон.
Афон внушительно повлиял на просветительскую и образовательную деятельность молдавских монасты-
рей и монахов, трудившихся в них. Так, благодаря внедрению афонской традиции по переписыванию книг,
в монастырях Молдовы стали открываться книгохранилища и библиотеки, а в скрипториях монахи неус-
танно переписывали древние рукописи и церковные книги, что позволило собрать и сохранить редкие и
ценные исторические и культурные предметы культа, памятники литературы и искусства.
И особое значение придаем влиянию Горы Афон в том плане, что именно оттуда молдавские монахи при-
везли домой новое учение о сокровенной молитве. Последовав примеру своих афонских собратьев, они
скрывались в лесах и горах, где основывали центры подвижничества и исихастской молитвы.

5.02.2007

Maxim Melinti, Universitatea de Stat din Moldova, str. Mateevici 60, MD-2009 Chişinău, Republica Moldova

148