CREŞTINISMUL LA NORD DE BALCANI
ÎN LUMINA MATERIALELOR ARHEOLOGICE
DIN SECOLELE IV-VI P. CHR.
La apariţia creştinismului, Imperiul Roman se
afla la apogeu ca întindere geografică, putere mi-
litară, ca nivel de organizare şi de cultură (Popo-
vici 1926, 60-61).
Răspândirea creştinismului în spaţiul de la nord
de Balcani a preocupat mereu specialiştii. Enig-
mele ce persistă cer a fi atent confruntate şi între-
gite cu datele arheologice.
Săpăturile arheologice efectuate pe parcursul ulti-
milor ani au îmbogăţit mult informaţiile cu privi-
re la vechimea creştinismului în spaţiul balcano-
carpato-pontic. În baza lor se poate afirma, fără
teamă de a greşi, că în Scythia Minor şi teritoriile
aferente existau, încă din primele veacuri ale erei
noastre, un număr considerabil de convertiţi în
creştinism, organizaţi în comunităţi locale şi epi-
scopii (Niculae 1977, 28-29).
Soarta romanităţii din spaţiul carpato-danubi-
ano-pontic, în momentul, dar mai ales după re-
tragerea aureliană în sudul Dunării, a constituit o
problemă deosebită în istoriografie, emiţându-se
diferite păreri. Astfel, unii au opinat că Aurelian
ar fi cedat teritoriul roman al Daciei unor popoare
migratoare în calitate de „foederati” (Tudor 1978,
415), iar alţii consideră că, deşi abandonată, Da-
cia a menţinut neîntrerupt legăturile cu Imperiul,
atât în timpul lui Aurelian, cât şi mai târziu, şi că
ea nu a fost cedată migratorilor, fapt confirmat
atât de izvoarele istorico-literale ale vremii (Fon-
tes II 1970, 24-25) cât şi de cele arheologice (To-
ropu 1976, 34-36).
La două decenii de la părăsire, ideea că Dacia
aparţine, de fapt, tot Imperiului, apare în izvoa-
re referitoare la împăratul Constantin Chlorus
(293-306), despre care un panegirist rosteşte la
1 martie 297 cuvintele: „Căci de vreme ce parţii
au fost alungaţi dincolo de Tigru, provincia Da-
cia restabilită...” (Fontes II 1970, 81), din care ar
reieşi că acest împărat ar fi readus sub autoritatea
Imperiului teritoriul părăsit de Aurelian în 275.
Însă, există şi opinii conform cărora acest text s-ar
referi la provincia Dacia Ripensis din sudul Dună-
rii. Mult mai concludente par cuvintele atribuite
Tyragetia, s.n., vol. I [XVI], nr. 1, 2007, 331-334.
Petre Mocanu
de împăratul Iulian Apostatul (361-363) lui Con-
stantin cel Mare (306-337), care ar fi spus: „prin
faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai
presus decât Traian; şi sunt fără îndoială egalul
lui prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobân-
dise mai înainte...” (Fontes II 1970, 30-31), text în
care reiese foarte clar că, ceea ce pare nesigur în
cazul lui Constantin Chlorus, este de necontestat
referitor la fiul său Constantin cel Mare.
Activitatea desfăşurată de Constantin cel Mare la
Dunăre, dar mai ales la nordul ei, va contribui nu
numai la revenirea unor teritorii abandonate în
graniţele Imperiului, ci şi la consolidarea romani-
tăţii şi răspândirea în masă a creştinismului.
Această activitate este concretizată, într-o primă
fază, cuprinsă între anii 324-328, în construirea
unui pod peste Dunăre între Oescus şi Sucida-
va, având menirea să lege Imperiul de teritoriul
carpato-danubian din cauza pericolului got care
ameninţa graniţele nordice, dar, mai ales pentru
a facilita legăturile dintre romanitatea orientală
sud-dunăreană cu cea din nord. Podul a fost in-
augurat în anul 328 şi este cunoscut atât din iz-
voarele istorico-literare (Fontes II 1970, 24-25),
cât şi din observaţiile de pe teren (Tudor 1987,
416-422). În acelaşi an Constantin cel Mare va
reface drumul roman de pe Valea Oltului, eve-
niment consemnat de un stâlp militar (Popescu
1976, N. 278), descoperit lângă Sucidava. Drumul
va fi refăcut până la valul de pământ, cunoscut
sub numele de „Brazda lui Novac”, care pornea
de la Hinova (judeţul Mehedinţi) şi se sfârşea la
Pietroasele, în zona Buzăului.
După construirea podului şi refacerea vechiului
drum roman, Constantin cel Mare va restaura
vechile castre de la Sucidava, unde va construi o
noua cetăţuie (Tudor 1978, 423-448), Drobeta,
având la bază pe cel ridicat de împăratul Traian
din Insula Banului (Davidescu 1980, 206-216),
Desa şi Bistreţ din judeţul Dolj, Slăveni, judeţul
Olt (Tudor 1978, 96-274). Un moment impor-
tant al stăpânirii constantiniene la nord de Du-
năre îl constituie răspândirea şi generalizarea
creştinismului.
 II. Materiale şi cercetări
Urmaşii lui Constantin cel Mare vor continua să
stăpânească teritoriul Olteniei, folosind castrele
refăcute sau construite de înaintaşul lor (Toropu
1976, 29). Dovadă concludentă în acest sens este
mulţimea monedelor postconstantiniene în nu-
măr de aproape 1700, care indică, pe lângă pre-
zenţa militară a Imperiului la nord de Dunăre, şi
intensele legături comerciale ale romanităţii de la
nord de Dunăre cu acesta.
Între anii 364-378, se observă o slăbire a stăpâni-
rii romane dedusă din criza monetară din aceas-
tă perioadă şi pusă pe seama atacurilor goţilor la
sud de Dunăre, precum şi răscoala uzurpatorului
Procopius împotriva împăratului Valens (364-
378) (Tudor 1978, 29).
O revenire a stăpânirii romane-bizantine la Du-
năre va avea loc, în adevăratul sens al cuvântului,
odată cu urcarea pe tron a împăratului Justinian.
Între 530-533, el va trimite în regiunile dunărene
pe generalul Chilbudios, care, în urma a numeroa-
se expediţii împotriva slavilor va recuceri unele
puncte strategice din spaţiul de la nord de Dunăre
(Fontes II 1970, 439-445). Împăratul va inaugura
o prodigioasă activitate edilitară, concretizată în
refacerea sau construirea unor noi cetăţi, pe care
le va folosi spre a menţine stăpânirea bizantină
în regiunile de la nord de Dunăre, uşurând astfel
relaţiile comerciale şi culturale ale Imperiului cu
populaţia romanizată din această zonă.
Imperiul va controla încă „de jure” teritoriul car-
pato-dunărean până la începutul secolului VII,
deşi „de facto”, din cauza atacurilor slavilor, linia
dunăreană va fi prăbuşită (Toropu 1976, 35-36),
legăturile vor continua în ciuda faptului că nu se
mai poate vorbi de o stăpânire efectivă romano-
bizantină în aceste teritorii.
Pătrunderea şi răspândirea creştinismului la nord
de Balcani şi Dunăre nu s-a bucurat de o atenţie de-
osebită din partea istoricilor. V. Pârvan a rezervat
acestei probleme mai multe pagini în Contribuţii
epigrafice la istoria creştinismului daco-roman
(Pârvan 1992), încercând, pe lângă puţinele urme
arheologice creştine cunoscute la începutul sec. XX,
să explice pătrunderea noii religii pe teritoriul car-
pato-dunărean mai ales prin intermediul izvoarelor
literare, invocând celebrele pasaje din Tertulian şi
Origen; care de unii au fost supuse ulterior unei cri-
tici riguroase, încercând să se demonstreze că ele
nu constituie argumente demne de luat în seamă
fiind neclare şi confuze (Pippidi 1967, 243-247).
332
Dar aceasta nu înseamnă că pot fi completamente
neglijate, deoarece conţin un sâmbure de adevăr.
Un rol important în răspândirea şi organizarea
creştinismului la nord de Dunăre l-au jucat nu-
meroasele edificii paleocreştine înfiinţate în seco-
lul IV în apropierea Dunării. Numai în zona istro-
pontică actualmente arheologic sunt cunoscute
peste 35 de construcţii bazilicale paleocreştine din
secolele IV-VII p. Chr. Din ele 11 au fost constru-
ite în secolul al IV-lea, printre care bazilica mică
şi bazilica mare din Tomis, bazilicile de la Istria,
Tropheum Traiani, Dinogeţia, Teliţa/Amza, Ni-
culiţel, precum şi cele de la Sobari şi Tyras, desco-
perite la finele secolului XX (Niculiţă 2004, 133)
Axopolis, Beroe (Bauman 2004, 63). Răspândirea
largă a creştinismului în această regiune a dus la
apariţia unui centru episcopal – episcopia Tomi-
sului – deja către finele secolului al III-lea p. Chr.
(Niculae 1977, 28), iar cu vremea şi în alte părţi.
Rezumând, putem afirma că religia creştină, în
lumina documentelor scrise, a pătruns şi s-a răs-
pândit în teritoriile de la nord de la Balcani şi
Dunăre mai ales în timpul domniei împăratului
Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi, prin inter-
mediul misionarilor trimişi de episcopii sud-du-
năreni, între care un rol important trebuie să-l fi
jucat Sfântul Niceta de Remesiana şi horepiscopii
trimişi de episcopia de Aquae, sufragană a episco-
piei Justiniană Prima.
Materialele arheologice paleocreştine contribuie
productiv la rezolvarea problemei creştinismului
timpuriu al romanităţii oltene, fiind, spre deose-
bire de documentele literare, incontestabile. Ele
s-au bucurat de mare atenţie din partea specialiş-
tilor, începând cu Vasile Pârvan şi până în zilele
noastre. Publicate dispersat, aceste documente
arheologice vor alcătui un mic corpus format din
trei materiale şi publicat în anii ‘40 ai secolului XX
(Condurachi 1990, 39). În 1958 D. Tudor prezintă
un repertoriu alcătuit din 42 obiective din care 3
nesigure (Tudor 1978, 316-317, 345-346, 412-425).
În 1972 pr. prof. M. Păcurariu face o scurtă trecere
în revistă a lor (Păcurariu 1978, 31-32).
Numărul acestor materiale diferă de la un reper-
toriu la altul, încât o nouă prezentare a lor, înso-
ţită de consideraţii critice, este foarte necesară,
spre a înţelege mai bine cum s-a desfăşurat viaţa
creştină în secolele IV-VI şi cum a iradiat creş-
tinismul din acest spaţiu. Întâi vor fi prezentate
inscripţiile, apoi edificiile de cult, urmând pie-
 P. Mocanu, Creştinismul la nord de balcani în lumina materialelor arheologice din secolele IV-VI p. Chr.
sele arhitectonice şi, în sfârşit, obiectele de artă
minoră.
Inscripţiile, în număr de 96, aparţin cronologic
secolelor III-VI şi provin din cetăţile: Sucidava,
Romula, Slăveni şi Praetorium I–II. Ele au fost
fie scrijelate pe piatră, fie vopsite pe amfore.
În ordine cronologică, aparţinând secolului IV
sunt cunoscute două inscripţii, una de la Romu-
la, pe o cărămidă conţinând câteva litere şi sem-
nul Sfintele Cruci (Tudor 1978, nr. 108) şi de la
Slăveni o placă de calcar, ornamentată cu Crux
monogrammatica, care ar fi servit drept placă
de cancelli la basilica de aici (Barnea 1979, pl.
44/4). Semnul Sfintele Cruci apare frecvent pe
monumentele creştine timpurii pe când „crux
monogrammatica” se găseşte pe câteva exempla-
re descoperite la Tomis (Popescu 1976, nr. 356,
131-132), Histria, Ulmetum, Niculiţel, Sucidava
şi Noviodunum (Barnea 1979, pl. 3, pl. 41).
Pentru perioada secolelor IV-VI sunt publicate
trei inscripţii cuprinzând abreviat numele Mân-
tuitorului Iisus Hristos, sub diferite forme carac-
teristice epocii postconstantiniene.
Un loc aparte îl ocupă cele 83 de inscripţii creşti-
ne trasate cu vopsea roşie pe fragmentele de am-
fore descoperite tot la Sucidava. Importanţa lor
deosebită constă în faptul că majoritatea au pu-
tut fi scrise local, încercând astfel să reconstituim
pe baza lor gradul de cultură teologică la care au
ajuns creştinii din teritoriul sucidavens, în majo-
ritate militari.
Cel mai frecvent semn care apare pe aceste frag-
mente ceramice este semnul Sfintei Cruci, însoţit
de prescurtări de cuvinte, literele apocaliptice AΩ.
Un alt gen de cruce este aşa-numita „crux mono-
grammatica” prescurtând numele Mântuitorului.
Fragmentele ceramice purtând acest semn, frec-
vent în epigrafia paleocreştină începând cu seco-
lul IV, au apărut la Tomis şi Histria.
Concluzia firească care se desprinde din analiza
inscripţiilor paleocreştine este că, deşi provenite
doar din cinci localităţi, acestea, exceptând ma-
terialele de natură eretică, aruncă o nouă lumină
asupra ortodoxiei creştinilor aparţinând romani-
tăţii, care şi-a păstrat credinţa mai ales prin legă-
turile neîntrerupte avute cu Imperiul.
Piese arhitectonice paleocreştine datând din se-
colele III-VI sunt: două plăci de cancelli; una de
la Slăveni, datată din secolul IV şi decorată cu
„crux monogrammatica”, şi alta de la Sucidava,
datată din secolul VI şi decorată cu cruce mare în
relief, cuprinzând, probabil, la capetele braţelor
inscripţia: X(∆4Φϑ )ˉH (;4ι□). Mai amintim şase
cărămizi şi o ţiglă, decorate cu simboluri creş-
tine, care au fost utilizate, probabil, la edificii cu
caracter creştin provenite din castrul roman de la
Praetorium II (Racoviţa – judeţul Vâlcea), două,
una decorată cu o cruce mare însoţită de inscripţia
XIΛIA şi alta cu un peşte, rudimentar stilizat, in-
dicând cea mai timpurie prezenţă a creştinismului
din secolul III pe teritoriul Olteniei de astăzi. Alte
trei cărămizi provin de la Sucidava şi datează din
secolele IV-VII fiind decorate cu cruce simplă sau
înscrisă într-un cerc. O cărămidă provine de la Ro-
mula, fiind ornamentată cu cruci şi peştişori (seco-
lul VI). O ţiglă, provenind de la Sucidava şi datând
din secolul IV-VI este decorată cu „Chrismon”.
Obiectele aparţinând artelor minore au fost tur-
nate din metal sau făcute din lut şi sunt în număr
de 27. Amintim, în primul rând, două cruciuliţe
din bronz, una descoperită la Romula şi datată în
secolul al IV-lea şi cealaltă la Sucidava, datând
din secolul VI. S-au mai descoperit alte cruciuli-
ţe, însă de forme şi provenind din metale diferite
la: Tomis, Histria, Sucidava (Izvoarele), Barboşi
- Galaţi, Davideni - Neamţ, Băleni - Dâmboviţa,
Budureasca - Prahova şi Sighişoara - Mureş.
Tot din bronz au fost turnate patru catarame de
tip „Sucidava”, decorate cu un trafor în formă de
cruce indicând caracterul lor creştin, cu semilună
şi „ochiuri”. Datate în secolul VI, aceste obiecte
de import au fost descoperite la: Sucidava – 3
exemplare şi Drobeta – un exemplar. Acest tip de
catarame este caracterizat exclusiv secolului VI şi
îşi are originea în mediul culturii bizantine.
Mai amintim alte două obiecte din bronz: un can-
delabru, descoperit în castrul roman de la Saldae
(Răcari, judeţul Dolj), decorat cu peştişori şi datat
în sec. IV-V, şi care a putut funcţiona într-un edifi-
ciu de cult; apoi o oglindă provenind de la Sucida-
va, decorată cu două cruci şi datată în secolul VI.
Materialele paleocreştine, coroborate cu puţinele
ştiri istorico-literare, constituie dovada cea mai
concludentă a continuităţii şi romanităţii popula-
ţiei rămase pe loc după retragerea aureliană.
Penetraţia religiei creştine în lumea daco-roma-
nă, legată prin mii de fire de romanitate, demon-
strează încă o dată existenţa în permanenţă a ace-
lei comuniuni culturale care va genera fenomenul
cultural şi creştinismul românesc de la începutu-
rile evului mediu.
333
 II. Materiale şi cercetări

Creştinismul a devenit element de identitate mân s-a născut creştin, odată cu formarea ro-
etnică, de afirmare a apartenenţei la spiritua- manităţii sale. Noi suntem români fiindcă sun-
litatea latină. Referitor la români şi creştinism, tem creştini şi creştini fiindcă suntem români”
profesorul Radu Vulpe spunea că: „Poporul ro- (Vulpe 1977, 21).

Bibliografie

Barnea 1979: I. Barnea, Arta creştină în România, I (Bucureşti 1979).

Bauman 2004: V.H. Bauman, Sângele martirilor (Constanţa 2004).
Davidescu 1980: M. Davidescu, Drobeta în sec. I-VII (Craiova 1980).
Fontes 1970: Fontes Historiae Dacoromanae, II (Bucureşti 1970).
Niculae 1977: Şt. Niculae, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schythia Minor (Galaţi 1977).
Niculiţă 2004: I. Niculiţă, Thraco-Getica. Studii şi Materiale (Chişinău 2004).
Păcurariu 1978: M. Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române (Sibiu 1978).
Pârvan 1992: V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman. In: Studii de istorie a culturii
antice (Bucureşti 1992), 148-285.
Popescu 1976: E. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din sec. IV-XIII descoperite în România (Bucureşti
1976).
Popovici 1925: E. Popovici, Istoria bisericească universală (Bucureşti 1925).
Toropu 1976: Oct. Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană, sud-carpatică (Craiova 1976).
Tudor 1978: D. Tudor, Oltenia romană (Bucureşti 1978).
Vulpe 1977: R. Vulpe, Romanitate şi creştinism, coordonate ale etnogenezei român. In: De la Dunăre la Mare.
Mărturii istorice şi mărturii de artă creştină (Galaţi 1977).

Christianity North of the Balkans in light of the archeological materials (4th - 6th c. AD)

Abstract
On the basis of analysis of the archeological data collected by the author and compared with the evidence of ancient
traditions, an attempt is made to determine the time of penetration of Christianity into the Balkan-Carpathian-
Pontic area. Judging from the fact that more than 35 early Christian basilicas, 11 of which were built in the 6th – 7th
c. AD are known in the Istrian-Pontic area and north of the Danube, one can conclude that Christianity started
penetrating into the area in the 2nd c. AD. Notwithstanding numerous invasions of various tribes and tribal agglom-
erations, which distracted the local population from the Christian faith, and the presence of a considerable amount
of the pagans, Christianity did not disappear: written sources of the 3rd c. AD mention a bishopric in Tomi.

Христианство к северу от Балкан в свете археологических материалов

(IV - VI вв. н.э.)

Резюме
На основе анализа имеющиеся в настоящее время археологических данных, собранные автором воедино
и сопоставления их со свидетельствами античной традиции предпринята попытка определить время
проникновения и распространения христианской веры в Балкано–Карпато–Понтийском регионе.
Исходя из того, что к настоящему времени в истро-понтийской зоне и к северу от Дуная известны свыше
35 раннехристианских базилик из которых около 11 построены в VI-VII вв. н.э. можно заключить, что
христианство проникло на рассматриваемых территориях начиная со II века н.э. Вопреки многочисленным
вторжениям различных племенных объединений сопряженные с отходом от христианской веры местных
жителей и наплывом значительного количества язычников, все же христианство не исчезло, поскольку
уже в III в. н.э. письменные источники упоминают эпископат в г. Томы.

7.02.2007

Petre Mocanu, Universitatea de Stat din Moldova, str. A. Mateevici, 60, MD-2009, Chişinău, Republica Moldova,
e-mail: pr.mocanupetre@yahoo.com

334