Principiul aplicarii imediate

1.
Delimitari conceptuale

Statele sunt fata de sursele de drept international intr-o situatie de autonomie din
punct de vedere al efectelor n dreptul intern si asupra resortisantilor lor.1
Ele pot utiliza un sistem dualist care stabileste o separare radicala ntre ordinea
juridica internationala si ordinea juridica interna avand ca principiu ca o sursa de
drept international nu poate fi prin ea nsasi o sursa de drept intern. De aceea
pentru a avea efecte n dreptul intern o sursa de drept international trebuie sa fie
supusa unei proceduri particulare de introducere sau de transformare.
Statele pot opta de asemenea pentru monism si sa admita efectul juridic direct n
drept intern al unei surse de drept international. Chiar si n acest caz ele conserva o
deplina autonomie pentru a defini conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o
sursa de drept international pentru a avea un efect direct n dreptul intern. Aceasta
functie este desigur de competenta tribunalelor.
Aceasta autonomie dispare total cand este vorba despre dreptul comunitar. Statele
membre sunt tinute sa aplice consecintele pe care Curtea le desprinde din principiul
integrarii.
Rezulta pe de o parte o aplicabilitate imediata a dreptului comunitar si pe de alta
parte un principiu al invocabilitatii dreptului comunitar de catre resortisantii statelor
membre.

2. Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre

Dreptul comunitar este integrat dreptului statelor membre. Acestea nu au deci

posibilitatea de a alege ntre dualism si monism. Acesta din urma se impune.
Din 1968 Curtea a afirmat principiul dupa care "dispozitiile comunitare intra n
ordinea juridica interna fara a fi necesar recursurl la o masura nationala" (3 aprilie
1968 Firma Molkerei, 28/67).2
Aceasta respingere a dualismului se aplica dreptului derivat. n schimb statele
dualiste pot aplica tratatelor constitutive si actelor asimilate metodele lor traditionale
de introducere n dreptul intern, dar utilizarea unor procedee dualiste n momentul
ratificarii tratatelor constitutive sau a unui acord de adeziune nu trebuie sa aiba
repercusiuni asupra posibilitatilor pe care le detin apoi particularii de a invoca
dispozitiile tratatelor.

3. Condamnarea dualismului italian

Curtea a condamnat tehnicile dualista utilizate de Italia fata de regulamentele

comunitare, fata de sistemul "ordinului de executare n dreptul intern" avand ca
efect transformarea sursei de drept internationala n sursa interna (7 ianuarie 1973,
Comisia/Italia, 39/72, si 10 octombrie 1973, Variola, 34/73)3
In decizia Costa sus vizata, Curtea a indepartat n mod categoric exceptia de
"neprimire absoluta" invocata de guvernul italian care, conform logicii dualiste
pretindea ca judecatorul italian nu putea aplica decat dreptul intern si deci nu putea
sa aplice articolul 177 din tratatul C.E.E.
Curtea constitutionala italiana a admis aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar
prin decizia Frontini (18 decembrie 1973) ale carei considerente sunt foarte clare:
"este conform cu logica sistemului comunitar ca regulamentele C.E.E. nu trebuie ca
sursa imediata de drepturi si obligatii sa faca obiectul unor masuri statale care sa
recopieze dispozitiile comunitare susceptibile de a modifica sau de a conditiona n
orice mod intrarea n vigoare si cu atat mai putin de a substitui, de a deroga sau de
a abroga chiar si partial actele comunitare".

4. Solutii n alte state dualiste

Principiul integrarii poate fi obiectul unei aplicari de catre tribunale (Germania). El

poate de asemenea sa fie de competenta legislatorului, exemplul cel mai evident al
utilizarii unui procedeu dualist pentru a asigura aplicarea principiului integrarii n
momentul ratificarii tratatelor constitutive este constituit de "European Communities
Act" votat de parlamentul britanic n acelasi timp cu autorizarea ratificarii tratatului
de adeziune.4
Articolul 2/1 al acestei legi stipuleaza: "toate drepturile, puterile, responsabilitatile,
obligatiile si restrictiile create uneori de tratate sau instituite n baza tratatelor
precum si recursul si procedurile prevazute de tratate sau instituite de ele trebuie sa
fie aplicate sau utilizate n Marea Britanie conform tratatelor fara a fi necesar nici un
alt text. Ele vor fi recunoscute legal si puse n aplicare, autorizate n consecinta". 5
Actul constituie pentru toate autoritatile britanice si n special pentru tribunale un
ordin de executare permanenta al ansamblului dreptului comunitar.
In masura n care se aplica si dreptului derivat se poate considera ca deroga
principiului de integrare automata a dreptului comunitar. Cu toate acestea trebuie
admis ca tinand cont de faptul ca tribunalele britanice nu aplica decat legea si nu pot
aplica dreptul international (cu exceptia dreptului cutumiar) n sine, aceasta
dispozitie era singura de natura a evita dificultatile pe care comunitatea le-a cunoscut
cu Italia. Practica demonstreaza de asemenea ca, gratie lui, tribunalele britanice
aplica principiile integrarii si aplicarii prioritare.
Irlanda a adoptat de asemenea n momentul aderarii, pe baza constitutiei revizuite
n acest scop, un European Communities Act mai putin detaliat dar cu efect analog
actului britanic.

5. Aplicarea principiului aplicarii imediate n Franta

In Franta, stat monist, nu a existat nici o dificultate de acest fel. Cosiliul de stat a
admis ca "regulamentul comunitar, n virtutea articolului 189, se integreaza, din
momentul publicarii sale, n dreptul statelor membre" (22 decembrie 1978,
Syndicat des Hautes Graves de Bordeaux)6 Cosiliul constitutional a fost de asemenea
foarte clar n cele doua decizii din 30 decembrie 1977 admitand ca forta obligatorie
a regulamentului comunitar nu este subordonata unei inetrventii a autoritatilor
statelor membre.
Atunci cand exista posibilitatea de a lua masuri nationale de aplicare a unui
regulament comunitar, aceste masuri sunt de competenta executivului ntruct ele
sunt asimilate unor masuri de executare a legilor. Interventia legislatorului este cu
toate acestea ceruta daca aceste masurio trebuie sa instituie sanctiuni penale. 7
Exceptia angajamentelor internationale ale statelor membre anterioare

tratatelor constitutive

Din respectarea obligatiilor asumate fata de treti, tratatele constitutive admit mentinerea
validitatii angajamentelor internationale anterioare care leaga statele membre si statele
nemembre.

In tratatul C.E., aceasta rezulta din articolul 234, alineatul 1: "Drepturile si obligatiile
rezultate din conventile incheiate anterior intrarii n vigoare a prezentului tratat ntre
unul sau mai multe state membre pe de o parte si unul sau mai multe state trete, pe de
alta parte, nu sunt afectate de dispozitiile prezentului tratat" (tratatul C.E.E.A. este mai
restrictiv decat tratatul C.E. pentru ca impune statelor membre sa notifice Comisiei n
cele 30 de zile care urmeaza intrarii n vigoare a tratatului constitutiv, angajamentele
internationale anterioare pe care le mentine, articolul 105).

Curtea face aplicarea principiului (27 februarie 1962, Comisia/Italia). Pentru statele care
nu sunt membre originare, ea considera ca principiul se aplica angajamentelor contractate
inaintea aderarii (14 octombrie 1980, Burgoa), dar n orice caz daca membrii sunt tinuti
sa respecte drepturile tretilor, ei nu pot invoca existenta angajamentelor anterioare numei
n scopul de a se elibera de obligatiile lor comunitare.

In plus, alineatul 2 al aceluiasi articol prevede n sarcina statelor membre o obligatie de

comportament pentru ca acestea trebuie sa recurga "la toate mijloacele potrivite pentru
eliminarea incompatibilitatilor constatate", sa recurga eventual la o asistenta mutuala
pentru a atinge acest scop si daca este necesar sa adopte o atitudine comuna.

Rolul statelor membre

n ceea ce priveste punerea n aplicare a regulilor comunitare se poate remarca faptul

ca acest proces se dezvolta pe o axa verticala exprimand o impartire a competentelor.

Independent de repartizarea materiala a competentelor, functionarea ordinii juridice

comunitare se bazeaza pe o interventie conjuncta a institutiilor comunitare si a statelor
membre n vederea asigurarii aplicarii administrative si a sanctionarii efctive a normelor
comunitare dupa o logica proprie care este cea a integrarii sistemelor juridice comunitare
si nationale.

Partajarea competentelor n acest domeniu este caracterizata printr-o tensiune

structurala ntre principiul de descentralizare, care face din statele membre "releele" 1
punerii n aplicare a dreptului comunitar, si principiul uniformitatii care presupune o
cooperare controlata a autoritatilor nationale la aplicarea efectiva a normelor comune.
Instrumentul juridic al directivei care defineste rezultatul de atins, lasand instantelor
nationale competenta n ceea ce priveste forma si mijloacele, apare ca una din
manifestarile cele mai semnificative ale acestui partaj vertical al competentelor, dar
aceleasi principii se aplica mutatis mutandis pentru punerea n aplicare a celorlalte acte
de drept derivat, ct si a dispozitiilor dreptului originar.

1) Autonomia institutionala si procedurala a statelor membre.

Contrar unei viziuni deformate a sistemului comunitar care a ascuns mult timp rolul
esential al statelor membre n aplicarea dreptului comunitar si au ignorat caracterul
descentralizat al executarii lor2, logica aplicarii dreptului comunitar se bazeaza n
intregime, n ipotezele n care tratatele nu au atribuit competentele de executare
Comunitatii, pe recunoasterea competentelor proprii ale statelor membre, cel mai adesea
exprimate sub forma unui principiu - al autonomiei institutionale si procedurale a
drepturilor nationale.3

Aceasta notiune semnifica faptul ca executarea dreptului comunitar4 trebuie sa se faca,

n principiu, cu respectarea formelor si procedurilor dreptului national. De aici rezulta,
n primul rand, un principiu al autonomiei institutionale n sensul strict conform caruia
statele membre detin o competenta exclusiva pentru a determina organele care vor fi
insarcinate cu executarea dreptului comunitar, fie ca este vorba de atribuirea
constitutionala a acestor puteri de executare legislatorului sau guvernului, de executarea
de catre entitati federate sau descentralizate, de delegarea unor servicii specializate sau
unor persoane juridice distincte ale statului, sau de o competenta jurisdictionala.

n al doilea rand, legea autonomiei semnifica faptul ca statele membre dispun de

competenta de a fixa regulile de forma si de procedura aplicabile executarii dreptului
comunitar, astfel obligatia de executare a actelor institutiilor, decurgand din efectul
obligatoriu al actelor comunitare si subsidiar din articolul 5 C.E., lasa autoritatilor
nationale posibiltatea alegerii masurilor adecvate, inclusiv alegerea sanctiunilor, chiar
penale.5

n acelasi mod, intra n competenta statelor membre desemnarea jurisdictiilor si

determinarea modalitatilor procedurale de recurs susceptibile de a fi introduse n fata
tribunalelor nationale, n vederea obtinerii rambursarii taxelor percepute prin violarea
dreptului comunitar sau repararea pagubelor cauzate printr-o asemenea violare.

2) Obligatia de cooperare.

Autonomia institutionala si procedurala nu este absoluta. Recunoasterea unui monopol de

executare statelor membre ar risca sa puna n pericol uniformitatea aplicarii dreptului
comunitar, din cauza divergentelor n exercitarea convergentelor nationale de excutare si
sa afecteze bazele competentei normative comunitare, paralizand efectele normelor
adoptate de catre institutii n domeniul acestor competente.

Acesta este motivul pentru care competenta nationala exprimata prin principiul
autonomiei institutionale si procedurale trebuie sa fie incadrata pentru a se concilia cu
exigentele aplicarii uniforme si efective a dreptului comunitar.6

Competent alegerii organelor de executare, a formelor si a mijloacelor aplicarii, a

procedurilor de sanctiune jurisdictionale a format obiectul unei incadrari riguroase,
caracteristica a dialecticii autonomie/uniformitate care este n centrul procesului
integrarii juridice.7

Aceasta limitare a exercitiului competentei nationale de execuatre este completata prin

articolul 5 C.E. care impune statelor membre obligatia negativa de a nu face nimic care sa
poata aduce atingere aplicarii efective a dreptului comunitar, si obligatia pozitiva de a face
totul astfel nct dreptul comunitar sa poata produce deplinul sau efect.

Astfel inactiunea statelor membre n aplicarea dreptului comunitar poate fi sanctionata

ca violare a obliagtiei de cooperare exprimata prin articolul 5 C.E.;8 de asemenea se poate
afirma ca functia de executare exersata de statele membre este o competenta subsidiara.
Aceasi obliagtie de cooperare se impune n cazuriel n care competenta materiala este
impartita. Astfel, exercitarea competentelor nationale si comunitare n gestionarea unui
acord mixt presupune o stransa cooperare intr-e institutiile comunitare si autoritatile
nationale, n special pentru garantarea unitatii de reprezentare internationala a
Comunitatii.

Acest echilibru subtil ntre exigentele aplicarii efective si uniforme a dreptului comunitar si
respectarea autonomiei institutionale si procedurale a drepturilor nationale impune astfel
repartizarea competentelor de aplicare a dreptului comunitar.

Corelatia normelor comunitare cu normele nationale

Relatiile dreptului comunitar cu dreptul national nu se reduc la un model unic, ci putem

distinge 4 tipuri de situatii n functie de rolul atribuit dispozitiilor comunitare si de
consecintele produse asupra existentei continutului dreptului national.
Punerea n aplicare a principiului subsidiaritatii ar trebui sa fie de natura a restabili intr-o
anumita masura aceste diferente.

1. Substitutia

Substitutia corespunde ipotezei n care competentele fiind puse n comun, dreptul

corespunzator nu mai poate emana de la autoritatile nationale private de exercitiul acestor
competente, ci emana de la autoritatile comunitare detinatoare ale acestui exercitiu. Dreptul
comunitar se va substitui deci, unui drept national pe care autoritatile statelor membre nu
mai au dreptul de a l elabora.
Intinderea substitutiei este variabila n functie de domeniul n care intervine. Ea poate fi
totala, asa cum este cazul n materie vamala, tariful vamal comun substituindu-se
diferitelor tarife nationale. Ea poate fi nsa partiala n functie de domeniile reglementate
de tratate, de continutul material al dispozitiilor lor si n special de repartitia competentelor
pe care o opereaza.
n acest cadru, dreptul comunitar realizeaza o intgrare juridica, nu numei pentru ca se
prezinta formal si material ca un drept uniform, ci si pentru ca, prin ipoteza, el nu are
raporturi directe cu un drept national pe care autoritatile statelor membre nu mai sunt
competente a edicta.
Se intelege prin aceasta ca aceasta parte a dreptului comunitar este direct aplicabila si ca
aceasta calitate este atribuita de catre tratatele constitutive regulamentelor a caror
similitudine materiala poate fi evidentiata fata de o lege. Acelasi principiu este valabil pentru
aplicarea prioritara, consecinta a caracterului obligatoriu al acestor tipuri de acte.

2. Armonizarea

Corespunde celui de-al doilea tip de situatie n care spre deosebire de ipoteza precedenta,
dreptul national continua sa existe dar este privat de posibilitatea de a determina insusi
finalitatile. El trebuie sa se modifice si sa evolueze n functie de exigentele definite si
impuse de dreptul comunitar, astfel nct diferitele sisteme nationale sa prezinte ntre
ele un anumit grad de omogenitate si de coerenta decurgand din finalitatile comune.
Acestei operatiuni, tratatul CEE i consacrase un capitol special intitulat Apropierea
legislatiilor" si care cuprindea trei articole.
Apare cu claritate ca aceasta apropiere si aceasta armonizare fusesera concepute pentru a
insoti si a completa efectele dreptuluii direct aplicabil a carei generalizare era imposibila atat
din punct de vedere tehnic ct si politic.
Nu este mai putin semnificativ faptul ca dreptul comunitar destinat reglementarii acestui
gen de operatii a trebuit sa ia forma directivelor care, prin caracterele lor specifice sunt
perfect adaptate unei functii care consta nu n elaborarea unui drept uniform, ci n
determinarea obiectivelor comunitare pe care drepturile nationale vor trebui sa le atinga
prin formele si mijloacele oferite de propriul sistem juridic.
Adaptarea drepturilor nationale este si ea susceptibila de diverse grade astfel nct
incidenta dreptului comunitar de armonizare poate varia de la un sistem national la altul n
functie de caracterele specifice fiecaruia dintre ele, de proximitatea sa sau, dimpotriva,
departarea fata de modelul comun de realizat.1
Armonizarea s-a dovedit a fi o operatiune lunga si dificila. Cu atat mai indelungata
ntruct a trebuit sa se bazeze pe studii preparatorii de drept comparat, cu atat mai
dificila cu ct trebuia sa se aplice unui numar sporit de regimuri juridice nationale diferite,
multe dintre ele neprevazand dispozitii care sa reglementeze o anumita materie.
Aceasta explica faptul ca armonizarea a progresat mult mai lent n raport cu dezvoltarea
pietei comune. Remediile care au fost aduse acestei situatii au terminat prin a denatura
acest mod de relatii ale dreptului comunitar cu drepturile nationale care s-a sfarsit prin a se
identifica cu precedentul mod.
Elaborarea directivelor care, n loc sa se margineasca sa prescrie rezultatul de atins, au
impus reguli de fond din ce n ce mai detaliate si mai precise, reprezinta manifestarea cea
mai generala.

3. Coordonarea.

Un al treilea tip de relatii ntre dreptul comunitar si dreptul national este coordonarea.
ntruct acesttermen a fost utilizat ca sinonim al armonizarii este necesara precizarea
diferentelor ntre cele doua situatii. n timp ce armonizarea, n conceptia originala
implica adaptarea drepturilor nationala n functie de obiectivele si de rezultatele definite si
impuse de dreptul comunitar, coordonarea corespunde ipotezei n care drepturile nationale
ramanand ceea ce sunt, dreptul comunitar nu intervine decat pe planul efectelor lor pentru
a le coordona n beneficiul subiectelor de drept susceptibile de a apartine mai multora
dintre ele.
Dreptul comunitar se prezinta de aceasta data ca un drept de suprapunere si pentru a avea
acest rol el trebuie sa imbrace caracterele unui drept uniform. Cu toate acestea, el nu se
substituie drepturilor nationale care si pastreaza integritatea, ci actioneaza ca un factor de
inlaturare a disparitatilor efectelor lor.
Regulamentul comunitar asupra securitatii sociale ilustreaza prfect aceasta ipoteza. Acest
regulament nu modifica cu nimic dispozitiile diferitelor regimuri de securitate sociala care
raman ceea ce sunt, continua sa evolueze, urmand menirea lor proprie, si carora acest
regulament nu se substituie. Conform dispozitiilor articolului 51 al tratatului pe baza caruia a
fost luat, acest regulament vizeaza sa asigure muncitorilor mentinerea drepturilor la
prestatii si pentru calcularea acestora, beneficiul tuturor perioadelor luate n considerare
de diferitele legislatii nationale carora acesti muncitori ar fi putut sa fie supusi n timpul
carierei lor. Daca n aceasta ipoteza integritatea dreptului national nu este alterata de
dreptul comunitar, totusi, acesta, prin notiunile pe care le utilizeaza, prin definitiile pe care
le edicteaza n scopul propriei aplicari, prin comparatiile pe care le sugereaza si prin
arbitrajul pe care-l opereaza ntre diferite efecte, exercita o influenta indirecta asupra
drepturilor nationale si contribuie astfel la evolutia lor.

4. Coexistenta.

Un ultim tip de relatii este constituit printr-o situatie de coexistenta. Aceasta rezulta din
faptul ca cele doua drepturi, cel comunitar si cel national, reglementeaza acelasi obiect, dar
n ipoteze diferite si n scopuri care nu pot fi pe deplin identice astfel nct fiecare
indeplineste o functie proprie.
O ilustrare caracteristica a acestei ipoteze ar putea fi dat de catre legislatia concurentei
C.E.E. Daca tratatul de la Roma n articolele sale, 85 si 86, defineste un drept comunitar al
concurentei aplicabil intreprinderilor si dezvoltat prin regulamente, acesta nu are vocatie sa
se substitue dispozitiilor nationale care reglementeaza si ele concurenta.
Ca n toate situatiile de acest tip, si aceasta este de natura sa provoace dificultati.
Textele astfel prevazute neintervenind, jurisprudenta a reglementat problemele coexistentei
prin aplicarea principiului prioritatii materiale a dreptului comunitar. n mod paradoxal, nu
este sigur ca aceasta situatie a fost cea mai buna n masura n care a ajuns sa impuna
conceptia comunitara a concurentei unui drept national care dispunea de o concurenta mai
exigenta.