Practici liturgice locale indeplinite in cadrul savarsirii

Sfintei Liturghii

Practici liturgice locale indeplinite in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii

Mareste imaginea.
La oficiul divin al Sfintei Liturghii se pot constata urmatoarele adaptari sau dezvoltari locale si

anume:

Obiceiul sporadic al unor preoti slujitori de a da binecuvantarea mare nu numai cu Sfanta

Evanghelie ci si cu Sfanta Cruce, gest care nu impieteaza cu nimic actul liturgic in sine, deoarece

Sfanta Liturghie reproduce in mod sacramental roadele Crucii si ale invierii, insa, intrucat acest fapt

este sugerat in chip simbolic prin insemnarea crucisa cu Sfanta Evanghelie deasupra Sfantului

Antimis, consideram ca intrebuintarea Sfintei Cruci in acest moment nu este necesara.

Exista la unele manastiri (Cernica, Horaita, Sihastria) obiceiul de a se canta in intregime, dupa

notatia psaltica, psalmii antifonici (102 si 145), asa cum se proceda odinioara in Biserica veche. Nici

aceasta practica nu lezeaza unitatea ritului liturgic, ci dimpotriva infrumuseteaza patrimoniul sacru

al cultului, insa in nici un caz nu o putem impune bisericilor de parohie.

La majoritatea bisericilor de mir la antifonul al III-lea se canta Fericirile asa cum prevede randuiala

tipiconala, iar la unele, in loc de Fericiri, se canta Aparatoare Doamna. Practica aceasta este o

inovatie, deoarece, in mod corect si absolut, trebuie sa se cante stihurile Fericirilor care ne

amintesc de continutul Predicii de pe munte a Mantuitorului (Matei V, VI, VII), fiindca in prima ei

parte, Sfanta Liturghie innoieste in fata ochilor nostri sufletesti activitatea didactica sau

invatatoreasca a Domnului nostru Iisus Hristos. Exceptie de la aceasta regula fac zilele praznicelor

imparatesti in cinstea Mantuitorului cand avem antifoane speciale iar in loc de Fericiri se canta

troparul praznicului de trei ori.

* Omiterea ecteniei catehumenilor ingaduita la unele catedrale cu acordul chiriarhului locului este o

practica ce nu desfiinteaza structura randuielii Sfintei Liturghii, tinand cont de faptul ca aceasta

ectenie a fost introdusa cu precadere pentru catehumenii din primele veacuri crestine care erau

initiati si instruiti pentru primirea Tainei Sfantului Botez. Din punctul meu de vedere, consider ca

aceasta ectenie trebuie mentinuta in randuiala Liturghiei, in primul rand, pentru faptul ca ea

reprezinta un document care certifica si atesta existenta institutiei catehumenatului ce a avut un rol

prioritar in viata Bisericii si in al doilea rand, pentru faptul ca in contextul lumii de astazi exista o

cifra numerica impresionanta de oameni necrestinati pentru care suntem datori sa ne rugam ca

Bunul Dumnezeu "sa-i uneasca (prin Botez) cu Sfanta Sa soborniceasca si apostoleasca Biserica".
De asemenea, mai exista inca si astazi la noi in tara oameni tributari ideologiei materialist-

dialectice inoculata in mintile multora de politica retrograda si anticrestina a vechiului regim de

intunecare spirituala in care am trait cu totii timp de 45 de ani, oameni atei convinsi, liberi

cugetatori sau total indiferenti fata de problemele religioase. Invatatura Sfintei noastre Biserici ne

indeamna sa ne rugam si pentru aceasta ca Dumnezeu sa-i lumineze, "sa-i invete cuvantul

adevarului, sa le descopere Evanghelia dreptatii" si sa-i aduca la unitatea credintei. Insusi cuvantul

Sfintei Scripturi ne porunceste zicand: "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati" (Iacob V,

16).

Sfantul Apostol Pavel le spune in mod deschis si categoric corintenilor: "Aceasta si cerem in

rugaciunea noastra: desavarsirea voastra" (II Cor. XIII, 9), de unde reiese ca faptul de a ne ruga unii

pentru altii este un imperativ categoric si o datorie morala de capetenie a fiecarui crestin.

La bisericile de manastire, dupa vohodul mic cu Sfanta Evanghelie se canta troparul si condacul
hramului si al zilei. La bisericile de enorie s-a renuntat de mult la aceasta regula din economie de

timp.

La unele biserici de enorie persista practica gresita a unor preoti de a citi cu voce tare pomelnicele

celor adormiti la Sfanta Liturghie in cadrul ecteniei mortilor ce se rosteste indata dupa ectenia

intreita. Aceasta practica este inadmisibila, asa cum fara rost este si obiceiul unor preoti de a citi

nominal pomelnicele de vii in cadrul pomelnicelor ce se rostesc la Vohodul Mare, in momentul iesirii

cu Cinstitele Daruri. Pomenirea generala a celor vii si a celor morti se face in cadrul savarsirii Sfintei

Proscomidii, dupa citirea in parte a rugaciunilor colective pentru vii si pentru morti, cand se scot

rniride pentru ambele categorii de credinciosi inscrisi pe pomelnice: vii sau adormiti.

Prezenta pe sfantul disc a miridelor de vii si de morti, alaturi de particelele celor noua cete ceresti,

simbolizeaza solidaritatea Bisericii din cer cu a celei de pe pamant. Aceasta solidaritate si unire se

infaptuieste, in primul rand, cu Hristos simbolizat prin Agnet, iar pentru fiecare persoana pomenita

in sirul de pomelnice, fie de vii, fie de morti, preotul care proscomideste scoate cu sfanta copie cate

o particica din prescura a patra (pentru vii) sau a cincea (pentru morti), pentru a-i invrednici de

darurile si binefacerile jertfei euharistice pe toti cei pomeniti si reprezentati in particelele scoase pe

sfantul disc. Cand preotul toarna aceste miride in sfantul potir dupa momentul sfintirii Darurilor (la

chinonic) zice: "Spala Doamne pacatele robilor Tai ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sangele Tau".

"Scotand o particica din paine pentru o persoana pomenita pe nume, o reprezentam in mod special

pe aceasta si o apropiem de Hristos" pentru a o invrednici sa dobandeasca binefacerile si darurile

Sale mantuitoare.
Obiectul si scopul acestor rugaciuni de pomenire este in primul rand "iertarea pacatelor si

mostenirea imparatiei cerurilor" care reprezinta roadele mortii si invierii Domnlui, ce ni se

impartasesc prin Botez si prin celelalte Sfinte Taine. Un scop secundar al acestor rugaciuni ca si al

jertfei euharistice de altfel, este si implorarea bunurilor vremelnice (liniste, ajutor in viata si izbavire

de necazuri si de primejdii), caci aceste beneficii sunt in stransa conexiune cu bunurile si scopurile

spirituale sau duhovnicesti.

Daca prin citirea numelor de vii si de morti a celor consemnati in pomelnice si scoaterea nominala a

miridelor pentru pomenirea si ajutorul lor se dobandeste tot folosul sufletesc de trebuinta, ce rost ar

mai avea citirea din nou a acestor pomelnice in randuiala Sfintei Liturghii, in auzul credinciosilor?

Credinciosii trebuie catehizati si initiati in tainele cultului pentru a cunoaste insemnatatea si efectul

rugaciunii liturgice si in acelasi timp, obisnuiti sa prezinte pomelnicele la sfantul altar inainte de

inceperea Sfintei Liturghii pentru a oferi preotului slujitor posibilitatea de a le citi pe fiecare in parte

si a scoate miridele cuvenite.

* Intrucat exista la unele biserici destui credinciosi care vin intarziati la slujba si inmaneaza

pomelnice dupa inceperea Sfintei Liturghii, preotul este nevoit in asemenea situatii sa amane

acoperirea Cinstitelor Daruri la momentul Heruvicului, pentru a avea ragaz sa citeasca toate

pomelnicele de vii si de morti si sa scoata particele pentru fiecare nume pomenit, iar dupa

acoperire sa continue cadirea mica. Pomelnicele primite dupa Vohodul Mare vor fi citite la

rugaciunea dipticelor din timpul cantarii Axionului sau eventual pastrate pentru viitoare Liturghie.

* Tot in momentul intonarii imnului Heruvimic s-a incetatenit obiceiul inaltarii mainilor de catre

preotii liturghisitori atunci cand rostesc intreit-textul liturgic al acestui imn. Acest uz generalizat

aproape integral in cuprinsul Patriarhiei Romane nu este mentionat in nici un manual de Tipic si nici

in cartile de slujba.

Ultima editie a Liturghierului romanesc chiar specifica faptul ca se rosteste de trei ori in taina

continutul cantarii Heru-vimice insotit de cate o inchinaciune, insa "fara sa se ridice mainile".

Ridicarea mainilor nu si-ar avea rostul in acest caz, caci este un gest de invocare corespunzator

momentului epiclezei, insa, daca totusi se practica dintr-un sentiment de evlavie, acest act liturgic

nu constituie o abatere grava de la regula tipizata in asa fel incat sa fie combatut cu vehementa si

inlaturat. Ridicarea mainilor este un gest de rugaciune, care completeaza taina.

"Acest gest este ca o desavarsire a tainei nedespartita de ea si care inalta ofranda sus, la

Dumnezeu... Aceasta ridicare a mainilor nu este prescrisa nicaieri, dar ea este inradacinata in

practica slujbei bisericesti, ca fiind indisolubil legata de aducerea jertfei si se poate zice, ca ea intru-

chipeaza in sine rugaciunea".

O alta divergenta liturgica ce tine atat de forma cultica exterioara, cat si de continut sau fond este

cea legata de formula de binecuvantare a anafurei, adica a particelelor de paine rezultate din

taierea celor cinci prescuri care au fost intrebuintate la Proscomidie, precum si a altor prescuri

oferite de credinciosi la sfantul altar odata cu aducerea pomelnicelor de vii si de morti.

Dupa cum se stie, in ultimele editii ale Liturghierului a fost introdusa o formula noua de

binecuvantare a anafurei, deosebita de cea adecvata, care nu exprima concret simbolismul si

semnificatia anafurei. Preotii din generatia tanara care folosesc noile Liturghiere romanesti

incepand cu editia anului 1987, s-au obisnuit cu aceasta formula ("Binecuvantata este anafura

sfintilor Tai, Doamne, totdeauna, acum si pururea"), iar cei mai varstnici rostesc in continuare

vechea formula intrata de mult in uzul liturgic, care este mult mai corecta, mai completa si mai

sugestiva, intrucat cuprinde termenul consacrat de invocare a lucrarii dumnezeiesti si exprima clar

sensul si rolul anafurei, adica acela de a fi "antidoron", adica in loc de dar.

In noua editie a Liturghierului romanesc tiparit in anul 2000, imbunatatit si diortosit cu acrivie de

specialisti, apare in formularul liturgic vechea formula: "Pentru rugaciunile Prea Sfintei Maicii Tale,

Doamne Iisuse Hristoase, binecuvinteaza painea aceasta, ce se va da in locul Sfintelor Tale Taine

totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor" (p. 167-168).

Speram ca de acum incolo, aceasta formula liturgica sa devina oficiala si sa se insuseasca de catre

toti ierarhii si preotii liturghisitori. Anafura inchipuie pe Maica Domnului, care dupa inaltarea Fiului ei

la cer a ramas in continuare pe pamant in mijlocul comunitatii din Ierusalim. De aceea, anafura se

sfinteste in timpul cantarii Axionului, imn inchinat in cinstea ei.

Bineinteles, ca nimeni nu-si imagineaza vreodata ca anafura este un inlocuitor sau echivalent al

Sfintei impartasanii, ci pur si simplu, painea binecuvantata care se da spre consumare credinciosilor

dupa oficierea Sfintei Liturghii, in semn de mangaiere si de incredintare ca Dumnezeu nu si-a

indepartat mila si indurarea de la ei, chiar daca nu s-au straduit sa primeasca cu vrednicie Sfintele

Taine, ce reprezinta "foc care arde pe cei nevrednici".

In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne atrage atentia in mod riguros, zicand: "Sa se cerceteze omul

pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar, caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie,

osanda isi mananca si bea nesocotind trupul Domnului" (I Cor. XI, 28-29).

Sfintii Parinti fac deseori referire in operele lor la necesitatea pregatirii sufletesti in vederea primirii

Sfintei impartasanii cu vrednicie, cu cuget curat si cuviinta crestineasca. "indrazneala nu este de a

te apropia de Sfintele Taine de multe ori in cursul anului, ci de a te apropia cu nevrednicie, macar

odata in tot timpul anului", spune un mare parinte al Bisericii. "Cand te apropii de hrana aceasta
simtitoare iti speli gura, iar cand voiesti sa te apropii de hrana cea duhovniceasca nu-ti speli

sufletul, ci te apropii plin de necuratie?"

Interzicerea celor nevrednici de a se cumineca cu Sfintele Taine si acordarea in loc a anafurei s-a

generalizat in practica liturgica incepand din veacul de aur al erei crestine (sec. IV), cand Biserica

era implicata in formularea doctrinei si in statornicirea ordinei morale si a disciplinei.

* O alta practica liturgica ce nu se respecta in unanimitate de catre sfintii slujitori este cea legata de

ritualul impartasirii credinciosilor. Potrivit instructiunilor liturgice prevazute in Liturghier si

consemnate de Tipic, credinciosii se impartasesc din particelele NI si KA, caci dupa ruperea

Sfantului Agnet in cele patru parti si dispunerea lor crucisa pe sfantul disc, particica IS din latura de

sus se introduce in sfantul potir pentru a semnifica unitatea nedespartita a Trupului si a Sangelui

euharistic (fiindca purtand pe ea initiala IS, adica numele pe care L-a primit Mantuitorul, aceasta

particica reprezinta firea Sa umana) iar particica din latura de jos a sfantului disc, care poarta
initiala HR este destinata pentru impartasirea preotului liturghisitor (sau a sfintitilor slujitori daca

coliturghisesc mai multi), pentru ca numele Hristos inseamna Unsul lui Dumnezeu Tatal, Mesia, pe

Care liturghisitorul il reprezinta si il inchipuie in anumite momente ale Sfintei Liturghii, prin actiunile

liturgice savarsite, ce simbolizeaza si comemoreaza anumite evenimente si aspecte din viata si

activitatea Sa.

De la particica de sus IS, la cea de jos HR se descrie linia verticala a crucii care inchipuie triumful si

biruinta castigata de Mantuitorul pentru noi prin jertfa Sa, iar de la particica NI la KA se inscrie linia

orizontala a crucii care inchipuie luptele, nevointele si ispitele pe care le incearca oamenii in viata

aceasta pamanteasca pentu a dobandi cununa mantuirii si rasplata cereasca pentru izbanda

impotriva pacatelor si a patimilor. De aceea, este si firesc ca aceste doua particele sa fie rezervate

pentru impartasirea credinciosilor. Aceste doua particele mai inchipuie si bratele crucii si mainile

intinse ale Domnului rastignit cu care cheama sau atrage la El lumea, unind astfel in El insusi pe

unii cu altii, cele de sus cu cele de jos (Efes. II, 16).

Sfantul Atanasie cel Mare ne prezinta foarte sugestiv si graitor aceasta analogie: "Daca moartea

Domnului era o rascumparare pentru toti si daca prin moartea Lui disparea zidul cel din mijloc al

despartirii si avea loc chemarea neamurilor, cum ne-ar fi putut chema El decat fiind crucificat? Iar

chemarea se face cu mainile intinse. Cineva nu moare cu mainile intinse decat pe cruce. Cu mainile

intinse in semn de chemare. Se cuvenea deci ca Domnul sa moara pe Cruce intinzandu-si mainile,

pentru ca printr-una sa atraga pe vechiul popor al lui Israel, iar prin cealalta pe pagani, reunindu-i

pe unii cu altii in El insusi".

Intemeiata pe motivatia acestei semnificatii dogmatico-simbolice, Biserica a randuit ca din

particelele NI si KA sa se impartaseasca numai credinciosii laici. Cand preotul are de impartasit

credinciosi, el este dator sa sfarame pe sfantul disc cu sfanta copie, aceste particele, in farame

mici, astfel incat, acestea sa corespunda cu numarul credinciosilor pe care ii are de impartasit.

Dupa aceasta le toarna in sfantul potir zicand: "Invierea lui Hristos", si luand sfantul potir impreuna

cu lingurita si procovatul, iese pe solee in fata usilor imparatesti si invita pe credinciosi la

impartasire, zicand: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Povatuirile

din Liturghier mentioneaza clar ca "particica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si celelalte, care

mai sunt pe sfantul disc pentru cele noua cete, precum si pentru vii si mortii, se lasa pe sfantul disc,

pana ce se vor cumineca toti credinciosii, ea nu cumva, amestecandu-se cu partile din Sfantul Trup,

sa se intample a impartasi dintr-insele pe cineva, din nebagare de seama".

In particica, foarte multi preoti obisnuiesc sa toarne in sfantul potir absolut toate particelele de pe

sfantul disc, in situatia cand au credinciosi de impartasit, ceea ce inseamna o greseala enorma,
fiindca este imposobil si aproape inevitabil ca in clipa cand se ia cu lingurinta o mica particica din NI

si KA sa nu se ia si cateva miride de vii sau de morti sau o particica din cele consacrate in cinstea

celor noua cete ceresti, fapt care este inadmisibil din punct de vedere canonic si liturgic. Tipicele si

manualele noastre de Liturgica precizeaza clar ca particica Maicii Domnului, particelele celor noua

cete ceresti si miridele de vii si de morti "se toarna in sfantul potir numai dupa impartasirea

credinciosilor".

Dupa ce preotul a impartasit ultimul credincios si a rostit ecfonisul: "Mantuieste Dumnezeule

poporul Tau...", insemnand crucis cu sfantul potir spre credinciosi, la strana se canta imnul "Am

vazut lumina cea adevarata:..", timp in care preotul intra in sfantul altar, asaza sfantul potir pe

Sfanta Masa si toarna intr-insul particelele si miridele de pe sfantul disc, iar pentru a avea ragaz sa

indeplineasca aceasta lucrare, este bine, ca in continuare, la strana sa se citeasca Rugaciunile de

multumire dupa primirea Sfintei impartasanii si apoi sa se continue mai departe randuiala Sfintei

Liturghii cu aratarea sfintelor vase si ducerea lor la proscomidiar, care semnifica ultima aratare a

Domnului, dupa inviere si inaltarea Sa la cer.

Intreaga randuiala a Sfintei Liturghii "celebreaza in toata splendoarea, misterul operei mantuirii

savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos". Ea este o comoara de invataminte si o adevarata scoala

a virtutilor si desavarsirii crestine iar din punct de vedere latreutic si harismatic aceasta slujba le

covarseste in importanta pe toate celelalte, pentru ca in cadrul ei, mijlocitorul nostru la Dumnezeu

Tatal este insusi Fiul Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, Care mijloceste rugaciunile, cererile si

dorintele noastre, rugandu-Se pentru implinirea lor, iar ofranda noastra de jertfa este insusi Trupul

si Sangele Sau, "care a curatit, fara nici o plata, faradelegile lumii".

Asa cum afirma si un mare talcuitor al cultului "nu este altceva mai de folos noua si mai iubit de

Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru ca este lu-crarea Mantuitorului si innoirea oamenilor si partasie

a Lui cu noi... Deci, mai presus decat toata rugaciunea si lauda, se cade a ne ingriji de lucrarea

aceasta a Liturghiei caci pentru ea este toata rugaciunea si de cele mai multe ori in zilele vietii

noastre pe ea s-o savarsim".

Pentru insemnatatea si folosul ei duhovnicesc, orice crestin este indatorat, potrivit poruncilor si

invataturilor Sfintei noastre Biserici, sa participe cat mai des la Sfanta Liturghie, iar preotii sa o

oficieze nu numai in duminici sau la praznice, ci si in cursul zilelor de rand, cand cade cate un sfant

cu polieleu, un sfant cu Doxologie Mare sau in sambetele mortilor. Un ierarh din trecutul Bisericii

noastre Stramosesti indemna pe "preoti sa nu slujeasca rar, ci sa vietuieasca intru nevinovatie ca in

fiecare zi sa fie vrednic a se apropia de altar, pentru ca prin savarsirea Sfintei Liturghii se revarsa

binefacerile duhovnicesti ale lui Hristos asupra Bisericii, iar preotul se lecuieste pe sine de neputinte

si de pacate zilnice".

Arhim. lect. dr. Vasile Miron