Stăteam pe marginea universului cu picioarele atârnate în gol şi priveam în

jos negrul adânc ce se oprea la un moment dat în mintea mea... ce mică e distanţa
dintre pământ şi mormântul nostru. Nu credeam să-mi fi dat seama vreodată de
această distanţă, de mărimea ei, de culoarea ei, şi chiar de înţelesul ei...
Ascultam sunetele unor planete ce-mi zâmbeau la fiecare trecere prin faţa
mea, erau atât de grăbite că uneori nu le puteam privi traiectoria. Meteoriţii sunt cei
mai de treabă oameni – am vorbit ore-ntregi cu unul, îl chema Tautom, avea
craterele înflăcărate, îi simţeam căldura de la o distanţă de peste zece secunde de
gândire. Oare o să cad de pe planetă? Oare o să pot zbura cum îşi doresc toţi
oamenii să zboare?
......
Este patru fără un sfert. Am întârziat la repetiţii. Trebuie să mă grăbesc. Sunt
în staţia de metrou în aşteptarea acelui metrou care mă va teleporta direct în sala de
repetiţii. Oamenii sunt agitaţi, curioşi să vadă acel om din dreapta mea care
cerşeşte, fără o mână, fără un picior. De ce sunt aşa curioşi? Privesc timpul cum
curge prin mine, cum dansează în staţia de metrou. Îl zăresc pentru o clipă, este pe
şina de metrou. L-am văzut, are un rucsac în spate. Acum se uită fix la mine, cu o
privire adâncă îmi fixează ochii. Ce pot să fac decât să-l salut?! Se zbate nervos,
probabil nu trebuia să-l văd, se apropie de mine. În urma lui i-au căzut opt secunde
din rucsac... uite-le cum aleargă grăbite... s-au dus, nu le mai văd. Toţi oamenii s-au
oprit, nu-şi mai cunosc timpul, ce tăcere! Fata de lângă mine nu mai vorbeşte la
telefon. Domnul din spatele meu a rămas cu privirea aţintită spre o altă femeie
frumoasă cu părul lung, castaniu, care la rândul ei nu se mai mişcă. Deodată în faţa
mea apare timpul, îmbrăcat cu pantaloni scurţi verzi şi cu o cămaşe în carouri.
„Nu trebuia să mă vezi!” mi-a trântit direct aceste vorbe care erau atât de reci,
le simţeam răcoarea... „Nu te-am văzut, doar că ai trecut prin faţa mea foarte repede
şi te-ai oprit la un moment dat, inevitabil te-am zărit, n-a fost vina mea, îmi pare rău!”
i-am răspuns imediat. „O să regreţi fiindcă m-ai văzut!” foarte sec mi-a răspuns. Am
tăcut câteva clipe după care uşor timid i-am spus: „De ce nu trebuia să te văd?!” – s-
a uitat lung la mine, simţeam cum secundele trec fără ca eu să ştiu unde se duc, şi-
apoi cu o voce ştearsă, mi-a zis: „Ai pierdut timpul, eşti în urma celorlalţi acum! Mai
ai de trăit ceva mai puţin decât cel mai bun prieten al tău!”. N-am ştiut ce să-i spun
pe moment, am tăcut. Nu doream să plec odată cu el. Mi-am cerut iertare şi i-am
promis că nu voi spune la nimeni ce-am văzut. Mi-a zâmbit cu patru secunde în
colţul gurii şi mi-a spus: „Ai noroc că am răbdare uneori cu oamenii. Îţi voi da în
primire această fată de lângă noi. Vei fi cu ea înaintea celorlalţi!”. Am rămas mut. Pur
şi simplu nu mai ştiam ce să cred. Visez? Am băut atât de mult încât am ajuns pe
altă planetă? M-a trezit cu un strigăt – „Nu mai pierde timpul! Sărută fata şi uită-mă!”
După observasem că acea fată care vorbea la telefon, a început să vorbească în
continuare, făcându-mi un gest discret cu mâna, s-o aştept să termine convorbirea.
Timpul era prezent în continuare în faţa mea. Ce aştepta, nu ştiu, însă nici n-am vrut
să-l rănesc iar cu această curiozitate a mea. „Sărutaţi-vă!” a spus timpul. Fata a
rămas cu privirea fixată pe cămaşa timpului, după care s-a apropiat de mine şi m-a
sărutat, un sărut lung, câteva secunde bune. „Acum nu trebuie să-ţi pară rău c-ai
pierdut cinci secunde cu acest sărut, nu le voi aduga la calendarul tău, am să le uit
şi eu, am să le dau drumu să plece.” I-am răspuns imediat, fără să stau vreo clipă pe
gănduri: „Îţi mulţumesc! N-am să uit clipa asta!”. A plecat într-o seuncdă mai scurtă
decât una normală, mult mai scurtă, nu ştiu cum s-o numesc. Fata a rămas cu ochii
îndreptaţi spre mine şi părea să nu înţeleagă ce-am spus. M-a întrebat: „Pentru ce-
mi mulţumeşti? Şi de ce n-ai să uiţi clipa asta?”. Nu ştiam ce să-i răspund, pe
moment nu mi-am dat seama că ea nu a văzut timpul. Am tăcut privind-o-n ochii ei
albaştrii, m-am apropiat de ea, şi i-am şoptit la ureche: „Pentru sărut îţi mulţumesc!
Şi n-am să uit clipa asta pentru că acest sărut n-a avut timp, a fost un sărut dintr-o
altă lume, dintr-o lume în care timpul nu există!”. Mi-a smuls ambele mâini, mi le-a
dus la sănii ei şi m-a sărutat atât de mult încat acum nu ştiu unde mă aflu, cine sunt
şi cât este ceasul...

(Nicolae Sionescu – În timp ce-am văzut timpul)

¤ Toate drepturile rezervate – 2008 / N.S.