Prof.univ.dr. SPIRIDON PRALEA (coord.

Lect.univ.drd. LIVIU MAHA Asist.univ.drd. SÎNZIANA BĂLŢĂTESCU

TEORIA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi

2006

Prof.univ.dr. Spiridon Pralea – capitolele: 1; 2 – 2.1, 2.2, 2.3, 2.6, 2.7; 3; 4; 5;

Lect.univ.drd. Liviu Maha – capitolele: 2 – 2.4, 2.5; 3 – 3.3; 6; 7;
Asist.univ.drd. Sînziana Bălţătescu – capitolele: 2 – 2.4, 2.5; 3 – 3.3; 6; 7.

1
CUPRINS

CAP.1 TEORIA CLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL..........3

1.1 DELIMITAREA OBIECTULUI DE ANALIZĂ AL TEORIEI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 3
1.2 PRECURSORII ŞI FONDATORII TEORIEI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 3
1.3 TEORIA AVANTAJELOR ABSOLUTE – ADAM SMITH...............................3
1.4 TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE......................................................3
1.5 COSTURILE ABSOLUTE COMPARATE.......................................................3
1.6 COSTURILE RELATIVE COMPARATE........................................................3
1.7 SEMNIFICAŢIA TEORIEI COSTURILOR RELATIVE ŞI A AVANTAJULUI COMPARATIV 3
1.8 TEORIA VALORILOR INTERNAŢIONALE – J. ST. MILL ...........................3
1.9 IPOTEZELE TEORIEI CLASICE..................................................................3
CAP. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 3
2.1 REFORMULAREA TEORIEI COSTURILOR COMPARATIVE ÎN TERMENII COSTURILOR DE SUBSTITUŢIE
.........................................................................................................................3
2.2 TEORIA DOTĂRII CU FACTORI DE PRODUCŢIE – TEOREMA HECKSHER-OHLIN 3
2.3 DEFINITIVAREA MODELULUI H-O-S.......................................................3
2. 4 MODELUL HECKSCHER – OHLIN CU COEFICIENŢI FICŞI ......................3
2.4.1 Intensitatea şi abundenţa relativă a factorilor de producţie.............3
2.4.2 Posibilităţile producţiei.....................................................................3
2.4.3 Avantajul comparativ şi specializarea naţiunilor..............................3
2.5 ÎNZESTRAREA CU FACTORI ŞI MECANISMELE CREŞTERII ......................3
2.5.1 Efectul Rybczinski..............................................................................3
2.5.2 Preţul bunurilor şi preţul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson......3
2.6. PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA TEZEI EGALIZĂRII PREŢULUI FACTORILOR DE PRODUCŢIE 3
2.7. SEMNIFICAŢIA TEORIEI DOTĂRII CU FACTORI DE PRODUCŢIE .............3
CAP. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 3
3.1 REPERE ALE NOII TEORII A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL - N.T.C.I..3
3.2 CONTRIBUŢIA „TEORETICIENILOR OFERTEI” LA CRITICA TEORIEI TRADIŢIONALE 3
3.3 CONTESTAREA IPOTEZEI OMOGENITĂŢII FACTORILOR DE PRODUCŢIE 3
3.4 CONTROVERSE ASUPRA IPOTEZEI IDENTITĂŢII FUNCŢIILOR DE PRODUCŢIE 3
3.5 CONCURENŢA IMPERFECTĂ - IPOTEZA DE BAZĂ A N.T.C.I...................3
3.6 ABANDONAREA CARACTERULUI STATIC AL ANALIZEI: EFECTELE CREŞTERII ECONOMICE ASUPRA
COMERŢULUI EXTERIOR................................................................................3

CAP. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ŞI SCHIMBURILOR

INTERNAŢIONALE........................................................................................3
4.1 CRITICA TEORIEI CLASICE ŞI NEOCLASICE DIN PERSPECTIVA CERERII 3
4.2 INFLUENŢA OFERTEI DE EXPORT ASUPRA CERERII; EFECTUL DE DEMONSTRARE 3
4.3 ROLUL CERERII ÎN STIMULAREA OFERTEI DE EXPORT ..........................3
4.3.1 Teoria „cererii naţionale reprezentative” (S.B.Linder)....................3
4.3.2 Teza „cererii de diferenţiere” (B. Lassudrie-Duchêne)....................3
4.3.3 Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (R. Vernon).3

2
 4.4 „DEZVOLTAREA DUPĂ ZBORUL GÂŞTELOR SĂLBATICE” (K. AKAMATSU) 3
4.5 SEMNIFICAŢIA ŞI LIMITELE TEORIEI CICLULUI DE VIAŢĂ AL PRODUSULUI 3
CAP. 5 PROPAGAREA INTERNAŢIONALĂ A FLUCTUAŢIILOR.......3
5.1. ADAPTAREA MULTIPLICATORULUI KEYNESIST LA CONDIŢIILE ECONOMIEI DESCHISE 3
5.2. SCHIMBĂRILE DE OPTICĂ ADUSE DE MULTIPLICATORUL KEYNESIST..3
AL COMERŢULUI EXTERIOR...........................................................................3
5.2.1 Ecuaţia de echilibru în economia deschisă.......................................3
5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerţului exterior.........................3
5.2.3 Semnificaţia multiplicatorului keynesist al comerţului exterior........3
5.2.4 Insuficienţe ale analizei keynesiste în termeni monetari...................3
5.3 ANALIZA EFECTULUI DE ANTRENARE ÎN TERMENI REALI (FR. PERROUX) 3
5.4 INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE - CREATOARE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL 3
CAP. 6 MICHAEL PORTER - TEORIA AVANTAJULUI COMPETITIV3
6.1 DETERMINANŢII AVANTAJULUI NAŢIONAL.............................................3
6.2 CREAREA, DEZVOLTAREA ŞI SUSŢINEREA AVANTAJULUI NAŢIONAL....3
6.2.1 Interdependenţele interne în cadrul "diamantului naţional".............3
6.2.2 "Cluster -ul" - manifestare şi influenţe în crearea, dezvoltarea şi susţinerea avantajului naţional
.....................................................................................................................3
6.3 MECANISMELE CREĂRII, DEZVOLTĂRII ŞI SUSŢINERII AVANTAJULUI NAŢIONAL 3
6.4 AVANTAJE COMPETITIVE NAŢIONALE ÎN ŢĂRI ÎN CURS DE DEZVOLTARE/ŢĂRI DEZVOLTATE 3
CAP. 7 CONTRIBUŢIA LUI PAUL KRUGMAN LA DEZVOLTAREA TEORIEI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL...........................................................................................3
7.1 NOUA TEORIE LIBERALĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL...................3
7. 2 COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI TEHNOLOGIA.......................................3
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................3

3
 Cap.1 TEORIA CLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Privind retrospectiv evoluţia teoriei comerţului internaţional, bazele ei se regăsesc în lucrările

economiştilor clasici englezi. În Avuţia naţiunilor scrisă de Adam Smith în 1776 şi în Principiile economiei
politice şi impunerii fiscale, elaborată de D.Ricardo şi aparută în 1826, se află diseminate primele teoretizări
ale aspectelor fundamentale ale specificităţii activităţii de comerţ exterior.
Preluate şi dezvoltate de numeroşi continuatori, ele au dus la conturarea teoriei comerţului internaţional.
Împreună cu Finanţele internaţionale, Teoria comerţului internaţional formează corpul teoretic al Economiei
internaţionale, recunoscută ca secvenţă distinctă a Teoriei economice generale.

1.1 Delimitarea obiectului de analiză al teoriei comerţului internaţional

Problema fundamentală a teoriei economice generale o constituie alocarea optimă a resurselor. Este
vorba, deci, de criteriile de structurare judicioasă a economiei naţionale pe sectoare şi domenii de activitate.
Transpusă pentru cazul economiilor naţionale deschise, problema fundamentală a analizei economie o
constituie optimizarea structurii specializării internaţionale şi participarea avantajoasă la comerţul
internaţional.
În consecinţă, nucleul obiectului de analiză al teoriei comerţului internaţional îl reprezintă
fundamentarea criteriilor cu valoare explicativă şi, totodată, normativă pentru participarea ţărilor la
diviziunea muncii şi comerţul internaţional.
Privite în aplicabilitatea lor teoretică şi practică, criteriile de structurare a specializării internaţionale şi a
comerţului exterior dezvăluie noi probleme care se înscriu în completarea sferei de cuprindere a obiectului de
analiză al teoriei comerţului internaţional, şi anume:
 definirea avantajelor pe care le degajă specializarea internaţională şi structurarea exporturilor şi a
importurilor după anumite criterii;
 explicarea modului de repartiţie şi însuşire a acestor avantaje de către partenerii de schimb;
 formularea de recomandări de politică comercială care să asigure maximizarea acestor avantaje.
Aceste probleme principale care constituie obiectul teoriei comerţului internaţional au fost sesizate încă
de la începuturile analizei teoretice a schimburilor comerciale internaţionale de mercantilişti şi de economiştii
clasici.
Aşa cum vom vedea, primele încercări de analiză teoretică a schimburilor internaţionale întreprinse de
mercantilişti rămân orientate doar spre avantajele generate de comerţul exterior şi măsurile de politică
comercială adecvate pentru însuşirea lor. Ulterior, în opera clasicilor (A. Smith, R. Torrens, D. Ricardo şi J.
St. Mill), obiectul teoriei comerţului internaţional se extinde şi se definitivează, cuprinzând cele patru
probleme mai sus menţionate.
Dacă răspunsurile oferite de întemeietori vor fi considerate de urmaşi, din anumite puncte de vedere,
incomplete, contururile câmpului de analiză teoretică schiţate de ei aveau să rămână neschimbate pe parcursul
unei evoluţii de aproape două secole, până la noua teorie a comerţului internaţional.

4
 1.2 Precursorii şi fondatorii teoriei comerţului internaţional

Primele încercări de analiză teoretică a comerţului exterior au fost întreprinse de reprezentanţii

curentului de gândire mercantilist: William Stafford şi Thomas Mun în Anglia, Colbert şi Antoine de
Montchrestien în Franţa, Ivan Tihonovici Posoşkov în Rusia etc. Valoarea teoretică a concluziilor lor este
limitată de circumscrierea demersului analitic doar în sfera circulaţiei.
În consecinţă, investigaţiile lor rămân la nivelul superficial al căilor de îmbogăţire a naţiunii (a Prince-
ului) prin schimburile comerciale externe.
Se ştie că pentru mercantilişti, metalele preţioase, înseosebi aurul şi argintul, reprezintă personificarea
universală a bogăţiei. Aurul este “nervul războiului” şi “substitutul nevoilor tuturor oamenilor” (A. de
Monchrestien), iar “bogăţia nu constă în a avea mai mult aur sau mai mulţi bani, ci în a avea mai mulţi decât
restul lumii sau decât vecinii“1.
Animaţi de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a stocului de aur, în afara
extracţiei, decât comerţul exterior. Potrivit concepţiei mercantiliste, specificitatea comerţului exterior constă
tocmai în faptul că, spre deosebire de circulaţia internă a mărfurilor care nu măreşte cantitatea de aur şi de
bani, excedentul exporturilor faţă de importuri poate servi acestei cauze. În acord cu aceasta, recomandările lor
de politică comercială sunt orientate spre maximizarea exporturilor şi limitarea importurilor. Semnificativ este
faptul că, deşi inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului exporturilor faţă de importuri răzbate
până în zilele noastre.
În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliştilor au fost orientate doar spre avantajele pe
care comerţul exterior le generează şi măsurile de politică comercială adecvate pentru însuşirea lor.
Limitele gândirii mercantiliste au fost bine sesizate de clasicii englezi: A.Smith şi D.Ricardo. Ei şi-au
plasat analiza nu numai în sfera circulaţiei, ci, în primul rând, în sfera producţiei. Spre deosebire de
mercantilişti, ei caută posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un sold activ permanent al balanţei
comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la schimb.
Astfel, abordarea teoretică a comerţului exterior în opera clasicilor capătă noi obiective: pe de o parte, se
încearcă definirea criteriilor de fundamentare a specializării internaţionale, iar, pe de altă parte, se urmăreşte
identificarea cauzelor, dezvăluirea specificităţii şi explicarea avantajelor generate de comerţul exterior.
Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor comerciale externe,
economiştii clasici se înscriu ca adevăraţii fondatori ai teoriei comerţului internaţional.
Principalele secvenţe ale teoriei clasice a comerţului internaţional sunt:
 teoria avantajelor absolute, elaborată de A.Smith (1723-1790);
 teoria costurilor comparative, iniţiată de Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea Essay on the
External Corn Trade (1815) şi desăvârşită de D.Ricardo (1772-1823);
 teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este J.St.Mill (1806-1873).

1.3 Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

1
citat după Marcy G., Economie internationale, PUF, Paris, 1976, p.12

5
 A. Smith, în lucrarea Avuţia naţiunilor2, formulează teza ce avea să rămână cunoscută în literatura
economică drept “teoria avantajelor absolute”. Potrivit acesteia, avantajele obţinute prin schimburile
comerciale cu străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile absolute înregistrate în producţia aceleiaşi
mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept
singura cauză a comerţului dintre ţări.
Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care Anglia se confrunta cu problema
cuceririi pieţelor, simte nevoia să ofere un criteriu de orientare a structurii exporturilor britanice. În acest sens,
pe lângă valoarea explicativă, el învesteşte criteriul avantajelor absolute şi cu valoare normativă (proiectivă, de
recomandare). Astfel, pentru o ţară, apare recomanadabilă specializarea internaţională în producţia acelor
bunuri pentru care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate, respectiv de costuri absolute mai mici. Ele
vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea fi produse în interior decât cu costuri absolute mai
mari decât în străinătate.
Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic, care ia în consideraţie două
ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri: vinul şi stofa (vezi Tabelul 1.3.1.)
Tabelul 1.3.1. Teoria avantajelor absolute

Marfa Vin Stofă

Ţara
Anglia 200 ore 100 ore
Portugalia 100 ore 200 ore

Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă, iar stofa cu 100 ore. La rândul ei,
Portugalia poate produce aceeaşi cantitate de vin cu 100 ore de muncă şi aceeaşi cantitate de stofă cu 200 de
ore muncă.
În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producţia de vin, pe care îl produce cu
cost absolut mai mic, iar Anglia, din acelaşi motiv, în producţia de stofă.
Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare marfă va creşte, iar comerţul
exterior va permite celor două ţări partenere să-şi sporească bunăstarea.
Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia în consideraţie, adică atunci
când o ţară dispune de avantaje absolute la unele marfuri şi de dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi
sunt într-o situaţie inversă.
Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne referim la situaţia în care o ţară
dispune de superioritate absolută faţă de străinătate la producţia unor mărfuri inferioare sub aspectul gradului
de prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute este mai mic, specializarea internaţională în asemnea
produse ar atrage pierderi sub aspectul gradului de valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea
fi mai avantajată specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul costurilor
interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii, valabilitatea explicaţiilor formulte de
Smith apare strict limitată la cazul când superioritatea absolută faţă de străinătate pentru unele produse este
dublată de superioritatea absolută faţă de celelalte bunuri autohtone.
Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată de D. Ricardo: diferenţele sub
aspectul costurilor absolute nu permit nici o explicaţie şi nu oferă nici un criteriu de orientare a specializării şi
2
Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965

6
schimburilor internaţionale atunci când o ţară dispune de avantaje absolute faţă de străinătate în producţia
tuturor mărfurilor.

1.4 Teoria costurilor comparative

Sesizând principala insuficienţă a concepţiei lui Smith şi preluând o serie de teze formulate de Robert
Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei politice şi impunerii 3, definitivează teoria
costurilor comparative. În accepţiunea ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaţionale nu constă în
diferenţele de cost absolut, ci în diferenţele dintre costurile comparative pentru acelaşi produs, în ţări diferite.
Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo formulează faimosul său exemplu în termenii următori: “Anglia ar
putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări, încât pentru a produce stofe să necesite munca a 100 de oameni
timp de un an, iar dacă ar încerca să obţină vinul, s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de oameni pe
aceeaşi perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin
exportul de stofă. Pentru producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un
an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de
timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face
chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi
ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de
oameni pentru a o produce…”4.
Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă raţionamentul pe baza unui
model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi două produse.
Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru fiecare produs, diferă de cele
presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută în producţia tuturor
bunurilor, iar partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută generală.
Concret, se consideră că (vezi Tabelul 1.4.1.):
 Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120 de lucrători) şi stofa cu 100 de
ore;
 Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă şi de postav cu 90 de ore de
muncă.

Tabelul 1.4.1. Teoria costurilor comparative

Vin Stofă
Marfa
Ţara
Anglia 120 100
Portugalia 80 90

Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre cele două ţări nu
ar avea nici o motivaţie.
3
Vezi Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959
4
Ibidem, p.127

7
 Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de specializare, potrivit căruia
fiecare ţară este avantajată, dacă se specializează şi exportă acele produse pentru care dispune de cea
mai mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform
acestui principiu, consacrat în literatură sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de
esenţă a diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în diferenţele dintre ţări sub
aspectul costurilor comparative.
De remarcat că, în contextul explicaţiilor deosebit de complexe cu privire la cauzele şi efectele
specializării şi schimburilor internaţionale diseminate în opera lui Ricardo, tezele de mai sus nu sunt
întotdeauna clare, având adesea caracter implicit.
Însăşi noţiunea de cost comparativ n-a fost definită de Ricardo cu rigurozitate, deşi dezvoltă, pe baza ei,
numeroase raţionamente. Acest fapt avea să genereze ulterior opinii şi interpretări diferite privind elementele
de construcţie a costului comparativ. Ele pot fi clasate pe două principale orientări:
 Prima interpretează costul comparativ ricardian ca fiind rezultat din raportarea nivelurilor absolute
ale costurilor aceloraşi produse în ţări diferite şi este susţinută de teoreticieni remarcabili, precum: Bö
Södersten, A. Grjebine etc.
 A doua interpretează costul comparativ ricardian ca fiind determinat prin confruntarea costurilor
relative interne ale aceluiaşi produs în diferite ţări, şi este la fel de mult vehiculat în literatură de autori
consacraţi, printre care se numără: M. Bye, G. Marcy, P.A. Samuelson, W. J. Ethier, R. T. Byrns, G. W. Stone
etc.
În cele ce urmează, vom detalia aceste două interpretări în ideea de a arăta că ambele au suport în
scrierile lui Ricardo şi mai ales de a demonstra că luarea în consideraţie a unor elemente de calcul diferite, dar
păstrarea principiului comparativ şi aplicarea lui la scară internaţională (compararea costurilor absolute sau
relative pentru acelaşi produs în ţări diferite) nu afectează natura concluziilor teoriei.

1.5 Costurile absolute comparate

Definirea costurilor comparative prin compararea nivelului absolut al costurilor pentru fiecare produs în
ţări diferite apare destul de explicit în ultima parte a textului prin care Ricardo îşi formulează exemplul (a se
revedea citatul de la paginile 4-5). La fel de sugestiv şi explicit apare raţionamentul în termenii comparării
costurilor absolute atunci când Ricardo spune că : ”o ţară care posedă foarte importante avantaje în maşini şi
îndemânare tehnică şi care, în consecinţă, poate fi capabilă să fabrice mărfuri cu mai puţină muncă decât
vecinii săi (comparaţie între nivelurile absolute de cost în ţări diferite – n.n.) poate în schimbul acestor mărfuri
să importe o parte din grâul cerut de către consumul său, chiar dacă pământul ei ar fi mai fertil iar grâul ar
putea fi cultivat cu mai puţină muncă decât în ţara din care este importat (din nou comparaţie între nivelul
absolut al costurilor la acelaşi produs, în ţări diferite – n.n.)”5.
Dacă avem în vedere asimilarea naţiunii cu individul, ca agent comercial, pe care se bazează întrega
teorie a lui Ricardo, acelaşi mod de construcţie a costului comparativ se degajă şi din textul care urmează:
“Doi oameni – scrie Ricardo, pot amândoi să facă atât ghete, cât şi pălării şi unul este superior celuilalt în

5
Idem, p.128

8
ambele îndeletniciri; dar la confecţionarea pălăriilor, acesta poate întrece pe concurentul său doar cu o
cincime, sau 20%, iar la confecţionarea ghetelor, el îl poate întrece cu o treime, sau 33%. Nu ar fi oare în
interesul ambilor ca cel care are superioritatea să se îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecţionarea
ghetelor iar cel inferior numai cu confecţionarea pălăriilor?”6
După opinia noastră, din textele invocate mai sus, rezultă destul de limpede că, într-o primă accepţiune,
Ricardo a dedus superioritatea sau inferioritatea comparativă din compararea costurilor absolute, determinate
de condiţiile tehnice şi de productivitate, pentru fiecare produs în ţări diferite.
Revenind la exemplul ricardian, specializarea Portugaliei în producţia de vin este recomandabilă,
întrucât la acest produs, raportul dintre costurile absolute din cele două ţări (80/120) este mai mic decât în
cazul stofei (90/100).
Cu alte cuvinte, Portugalia are un avanataj comparativ mai mare în producţia vinului: costul vinului
portughez reprezintă 66% din cel al vinului englez, în timp ce în cazul stofei, costul portughez reprezintă 90%
din cel englez; şi invers, Anglia are o inferioritate relativă mai mică în producţia stofei, care este recomanadat
să devină obiect al exportului ei.
Conchidem, deci, că, într-o primă accepţiune, costul comparativ ricardian poate fi definit ca expresie
procentuală a rapoartelor costurilor absolute la fiecare produs, în cele două ţări, respectiv:
Cv=80/120*100=66% şi
Cs=90/100*100=90%
Această accepţiune a fost preluată de numeroşi teoreticieni de inspiraţie clasică şi neoclasică.
Dintre opiniile autorilor moderni care interpretează în acest mod construcţia costurilor comparative, cu
titlu exemplificativ o cităm mai întâi pe cea a economistului suedez Bo Södersten. După analiza şi
interpretarea modelului ricardian în ideea de a “clarifica înţelesul termenului de avantaj comparativ” el
notează: “Pentru a vorbi despre avantajul comparativ trebuie să fie cel puţin două ţări şi două bunuri. Se
compară raportul costurilor de producţie a unui bun în ambele ţări (80:120) cu raportul costului de producţie al
celuilalt bun în cele două ţări (90:100). Din moment ce cele două rapoarte diferă, o ţară are un avantaj
comparativ în producţia unuia din cele două bunuri, în timp ce cealaltă ţară are un avanataj comparativ în
producţia celuilalt produs. Într-un asemenea caz, ambele ţări vor câştiga din comerţ, în ciuda faptului că una
din ele ar avea un dezavantaj absolut la ambele producţii”7.
Aceeaşi interpretare este dată de A.Grjebine care consideră că avantajul comparativ ricardian poate fi
determinat “dacă se compară costurile de producţie ale celor două bunuri în cele două ţări, respectiv: pentru
vin 80/120=0,66, adică productivitatea viticultorilor britanici nu reprezintă decât 66% din cea a confraţilor
portughezi; pentru stofă 90/100=0,9, adică productivitatea fabricanţilor de stofă britanici atinge 90% din cea a
fabricanţilor portughezi. În consecinţă, Portugalia deţine un avantaj comparativ pentru vin, iar Anglia pentru
stofă”8, specializarea urmând a se face în conformitate cu acestea.
În baza acestei accepţiuni a noţiunii de cost comparativ, teoria lui Ricardo ar putea fi denumită “teoria
costurilor absolute comparate”. O asemenea denumire ar apărea justificată, întrucât definirea costurilor
comparative în maniera mai sus arătată nu face decât să conserve şi să completeze teoria avantajelor absolute a
lui Smith.

6
Ibidem
7
Sodersten, Bo, International Economics, The Macmillan Press Ltd, London, 1977, p.16-17
8
Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.22

9
 În această perspectivă, principiul de bază al comparării costurilor absolute pentru acelaşi bun în ţări
diferite folosit în analiză de Smith este conservat. Iar elementul de completare îl reprezintă răspunsul formulat
de Ricardo pentru cazul în care o ţară se bucură de superioritate absolută faţă de străinătate la toate produsele,
iar partenerii de schimb se află în poziţii de inferioritate absolută.
Faptul că se ia în consideraţie nu dimensiunea absolută a avanatajelor sau dezavantajelor, respectiv a
superiorităţii sau inferiorităţii faţă de străinătate (120h-80h=40h şi 100h-90h=10h), ci intensitatea sau gradul
acestora, exprimate în mărimi relative (120/80*100 şi 100/90*100) prezintă importanţă şi are implicaţii pentru
analiza economică, dar nu schimbă esenţa teoriei.
În această primă interpretare, concluzia că o ţară trebuie să se specializeze în producţia acelor bunuri
pentru care are cea mai mare superioritate faţă de străinătate sau, la limită, cea mai mică inferioritate, apare
doar ca o simplă completare a teoriei lui Smith.

1.6 Costurile relative comparate

În scrierile lui Ricardo se găsesc, însă, elemente de gândire pentru o a doua interpretare a tezelor sale,
care ar putea fi denumite drept “teoria costurilor relative comparate”.
A doua versiune a accepţiunii noţiunii de cost comparativ deschide perspective mai largi, de mai mare
fineţe şi subtilitate, analizei economice.
Ea are mai mulţi adepţi (P.A. Samuelson, W.J. Ethier, R.T. Byrnus, G.W. Stone, M. Bye, G. Marcy etc.)
şi este consacrată în literatură prin sintagma “legea costurilor relative comparate”9.
Şi din perspectiva acestei a doua interpretări, teoria ricardiană conservă principiul de comparaţie folosit
şi de Smith; dar definirea costurilor comparative se face pe baza altor elemente. Şi anume, nu se compară
nivelurile absolute ale costurilor pentru acelaşi bun în ţările partenere, ci costurile relative ale produsului
considerat din cele două ţări participante la schimb.
Reprezentativă pentru această versiune a teoriei ricardiene este interpretarea ei de către P.A.Samuelson 10.
El consideră legea costurilor relative comparate pe deplin valabilă, deoarece surprinde una din cauzele
fundamentale ale schimburilor comerciale internaţionale, izvorâtă din diversitatea condiţiilor specifice ţărilor
coeşangiste.
Pentru a ilustra conţinutul acestei legi, Samuelson imaginează un studiu de caz pe exemplul relaţiilor
dintre S.U.A. şi Europa Occidentală (vezi Tabelul 1.6.1.). Iniţial, bunurile americane şi europene sunt ordonate
după costurile lor relative, exprimate în ţesături de lână. Ulterior, avantajul comparativ este dedus raportând
costurile relative ale fiecărei grupe de produse din cele două zone.
Rezultă că pentru Europa avantajul comparativ maxim este înregistrat în producţia de parfumuri iar cel
minim în cultura de grâu.

Tabelul 1.6.1. Avantajele comparative în relaţiile S.U.A. - Europa Occidentală

9
Marcy, G., Op.cit., p.45
10
Vezi Samuelson, P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris 1964, p.479-525

10
 Costurile relative
Produsul (în unităţi de ţesături de lână) Costurile
S.U.A. Europa Occidentală comparative
(Ca) (Ce) (Ce/Ca)
Automobile 1000 3000 3000/1000=3
Pânză de in 0,8 1,6 1,6/0,8=2
Parfumuri 5,0 3/5=0,6
Ceasuri 50 75/50=1,5
Grâu 0,2 3,0 0,8/0,2=4,0
Ţesături de lână 1,0 75 1/1=1
0,8
1,0
Sursa: Samuelson P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris, 1964, p.483

În principiu, exporturile vor avea ca obiect bunurile caracterizate prin avantaje comparative maxime, iar
importurile pe cele cu avantajele sau dezavantajele comparative cele mai mici. Linia de demarcaţie dintre
exporturi şi importuri pentru fiecare ţară este poziţionată, în opinia lui Samuelson, de intensitatea cererii
internaţionale.
Un alt reputat teoretician american al schimburilor comerciale, care dă aceeaşi interpretare modelului
ricardian este Wilfred J. Etheir. Exemplul propus de el ia în consideraţie două ţări: Franţa şi Germania şi
două bunuri: vin şi maşini. Atunci când raportul dintre munca necesară pentru a produce vinul şi cea pentru a
produce maşinile în Germania este mai mare decât raportul similar din Franţa spunem că “Franţa are un
avantaj comparativ asupra Germaniei la vin faţă de maşini”, iar “Germania are un avantaj comparativ asupra
Franţei pentru maşini faţă de vin”11.
Aceeaşi interpretare a modului de determinare a avantajului comparativ este adoptată de alţi doi autori
cunoscuţi în literatura americană: Ralph T. Byrns şi Gerald W. Stone12.
Dintre autorii francezi care interpretează similar teoria ricardiană îl cităm ca reprezentativ mai întâi pe
Maurice Bye. Textual, el precizează că: “numim cost comparativ al vinului faţă de stofă în fiecare ţară,
raportul dintre numărul de ore de muncă consacrate producţiei unei unităţi din fiecare produs. Costul
comparativ al Portugaliei pentru vin este deci reprezentat prin raportul costului unitar al producţiei vinului Ca 1
supra costul unitar al producţiei de stofă Cb1, în Portugalia. La fel în Anglia, el este Ca2 supra Cb2”13.
Comparând costurile unitare ale vinului în cele două ţări, autorul constată că “cele două rapoarte diferă”
aşa încât “există un avantaj din specializare”14.
În acelaşi sens, compatriotul său Gerald Marcy subliniază: “Noi insistăm asupra faptului că atunci când
clasicii compară costurile relative pentru a şti dacă cele două ţări sunt avantajate să facă comerţ internaţional,
ei compară costul relativ al stofei în raport cu vinul sau al vinului în raport cu stofa din Portugalia, cu
rapoartele corespondente din Anglia şi nu raportul costul absolut al vinului în Portugalia supra costul absolut

11
Ethier, W.J., Modern International Economics, W.W.Norton and Co., New York, 1983, p.9
12
Vezi Byrns, R.T., s.a., Economics, Goodyear Publ.Co.Inc., Santa Monica, California, 1981, pp.787-792
13
Bye, M., Relations economiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.106
14
Ibidem

11
al vinului în Anglia, cu raportul costul absolut al stofei în Portugalia supra costul absolut al stofei în Anglia,
deşi – apreciază autorul – şi aceste rapoarte pot fi considerate drept costuri relative”15.
Argumentul cel mai convingător pe care opera lui Ricardo ni-l furnizează pentru a susţine determinarea
costurilor comparative prin raportarea costurilor relative îl reprezintă concepţia sa despre valoare şi preţ.
Combătând concepţia lui Smith, Ricardo subliniază în mod expres că valoarea unei mărfi nu este dată de
nivelul absolut al cheltuielilor de muncă, ci de “cantitatea relativă de muncă pentru producerea ei 16”.
Raţionamentul în termenii costurilor/preţurilor relative constituie o axiomă a întregii sale opere.
Dacă comparăm cele două interpretări ale teoriei ricardiene, faptul esenţial rămâne coincidenţa
concluziilor furnizate privind participarea ţărilor la diviziunea muncii şi comerţul internaţional: potrivit
ambelor variante, Portugalia ar trebui să se specializeze în producţia de vin, iar Anglia în producţia de stofă.
Conchidem, deci, că deşi a doua variantă de interpretare conţine elemente diferite de construcţie a costului
comparativ, ele nu schimbă nici esenţa teoriei elaborată pe principiul comparării condiţiilor pentru acelaşi
produs în ţări diferite şi nici concluziile pe care le furnizează pentru specializarea în vederea participării la
diviziunea internaţională a muncii.
Apelul lui Ricardo atât la compararea costurilor absolute cât şi a costurilor relative nu este după părerea
noastră o contradicţie şi are o explicaţie logică. Autorul clasic a resimţit probabil nevoia unui criteriu distinct
al specializării internaţionale faţă de cel al comerţului exterior.
Analizând atent, se poate trage concluzia că, intuitiv, în concepţia lui Ricardo,
superioritatea/inferioritatea comparativă evidenţiată de costurile absolute comparate constituiau fundamentul
specializării internaţionale, în timp ce motivaţia comerţului este asociată mai mult cu avantajele relative.
Avantajele relative comparate exprimă gradul sau intensitatea superiorităţii/inferiorităţii comparative şi
definesc avantajul comparativ obţinut în sfera comerţului.
Dar, nedisociind pe plan teoretic avantajul producţiei furnizat de specializare de cel obţinut în sfera
schimbului, Ricardo fundamentează participarea la diviziunea internaţională a muncii, exclusiv prin avantajul
comercial.
În perspectiva unei asemenea disocieri, dilema asupra definirii costurilor şi avanatajelor comparative
izvorâtă din abordarea lor mai mult sub raportul tehnicii de construcţie şi mai puţin al conţinutului pe care îl
exprimă apare falsă. Cele două interpretări posibile alcătuiesc una şi aceeaşi teorie unitară sub aspect
conceptual, care ar putea fi mai adecvat denumită “teoria costurilor relative şi a avantajului comparativ”.

1.7 Semnificaţia teoriei costurilor relative şi a avantajului comparativ

Teoria ricardiană furnizează un criteriu esenţial de optimizare a alocării resurselor şi de maximizare a

avantajului generat de comerţul exterior.
Concret, în cazul exemplului presupus, specializarea celor două ţări după criteriul ricardian şi practicarea
schimburilor comerciale reciproce le va permite să producă împreună aceeaşi cantitate din fiecare produs cu o
cheltuială de numai 360 de ore muncă şi nu de 390 de ore ca în condiţii de autarhie.

15
Marcy, G., Op.cit., p.46
16
Ricardo, D., Op.cit., p.61

12
 “Deci, comerţul exterior - scrie Ricardo – este de mare folos pentru o ţară, deoarece sporeşte cantitatea şi
varietatea obiectelor pe care se cheltuieşte venitul şi, prin abundenţa şi ieftinătatea mărfurilor, stimulează la
economie şi la acumulare de capital”17.
Prin aceste concluzii, teoria lui Ricardo se înscrie ca element de fundamentare a liberului schimb.
Autorul clasic este conştient de această semnificaţie a teoriei sale, întreaga sa operă înscriindu-se ca o
pledoarie pentru liberul schimb.
Pentru a ilustra aceasta, cu titlu exemplificativ, redăm un pasaj din textul ricardian, deosebit de sugestiv
prin veridicitatea şi actualitatea sa: ”Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră
în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt mai avantajoase. Această urmărire a
avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând
talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în
mod cât mai folositor şi mai economicos, în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte
avantajul general şi leagă printr-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a naţiunilor, de
la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi
Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate
în Anglia”18.

1.8 Teoria valorilor internaţionale – J. St. Mill

După cum am arătat, prin întreaga sa teorie, Ricardo acreditează ideea că diviziunea internaţională a
muncii, fondată pe principiul costurilor comparative în condiţiile liberului schimb, avantajează întreaga lume,
ca şi fiecare ţară în parte.
Totuşi, în exemplul său, presupune că vinul produs de 80 de portughezi se schimbă pe stofa produsă de
100 de englezi, fără a se preocupa de modul de repartiţie între parteneri a avantajului ce decurge din
participarea la comerţul internaţional (adică de repartiţia câştigului de 30 de ore sau de munca a 30 de lucrători
între cele două ţări).
Această problemă a fost preluată de J.St.Mill prin “teoria valorilor internaţionale” dezvoltată în capitolul
al XVIII-lea al lucrării sale Principii de economie politică 19. Potrivit continuatorului lui Ricardo, pentru ca
cele două ţări să nu piardă, este necesar ca raportul de schimb internaţional să se situeze între limitele valorilor
de schimb naţionale ale fiecăruia din cele două bunuri comercializate.
Ca şi Ricardo, Mill consideră că în condiţii de autarhie, pe plan intern, raportul de schimb între mărfuri,
se stabileşte după regula: “muncă egală contra muncă egală.” Adică o marfă produsă într-un anumit număr de
ore sau de un anumit număr de lucrători se schimbă pe o cantitate din altă marfă, obţinută cu acelaşi număr de
ore de muncă sau de acelaşi număr de lucrători.

17
Ricardo, D., Op.cit., p.126
18
Ibidem
19
Vezi Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p.139

13
 Dar însuşi Ricardo constată că “aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o
ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări” 20. Ca urmare,
“Anglia ar da produsul a 100 de oameni, pentru produsul muncii a 80”21.
Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiţii de autarhie rapoartele de schimb ar fi:
o Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unităţi de stofă
o Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unităţi de stofă
Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia rapoartele internaţionale de schimb.
Presupunând că în relaţiile dintre cele două ţări s-ar adopta raportul de schimb al Portugaliei în condiţii
de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unităţi de stofă, avanatajul ar reveni în exclusivitate Angliei.
Comparativ cu situaţia de autarhie, când în Anglia pentru o unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă, prin
importul vinului, fiecare unitate din acestă marfă va fi plătită cu 0,89 unităţi de stofă. Deci, Anglia
economiseşte 0,31 unităţi din marfa dată ca monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al
raportului de schimb, Portugalia se va afla exact în aceeaşi situaţie ca în condiţii de autarhie, fără a pierde sau
câştiga ceva.
Un raţionament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan internaţional s-ar impune raportul de
schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2 unităţi de stofă), avantajul ar reveni, în exclusivitate, Portugaliei.
În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se stabilească între aceste limite.
Ca urmare, fiecare partener îşi va însuşi o parte mai mare sau mai mică din câştigul generat de comerţul
exterior. În cazul raportului de schimb propus de Ricardo (1 unitate de vin=1 unitate de stofă), faţă de autarhie,
Anglia economiseşte 0,2 unităţi de stofă, iar Portugalia obţine un excedent de 0,11 unităţi de stofă.
În general, consideră Mill, mărimea acestei părţi, respectiv, nivelul raportului de schimb depinde de
intensitatea cererii străine pentru bunurile fiecărei ţări.

1.9 Ipotezele teoriei clasice

Deşi compusă din trei secvenţe diferite, dezvoltate de autori diferiţi, teoria clasică a comerţului
internaţional are un caracter relativ unitar. Alături de problematica comună abordată, acest caracter este
conferit de ipotezele şi principiile metodologice adoptate de toţi teoreticienii clasici.
Dintre ipotezele care subzistă la baza teoriei clasice, unele au caracter general, formal, abandonarea lor
nepunând în cauză concluziile furnizate. Astfel:
1. – două ţări
2. – produc şi comercializează două bunuri
3. – utilizând doi factori de producţie (muncă şi pământ/capital) în condiţiile:
4. – mobilităţii şi liberei concurenţe a mărfurilor (adică ale absenţei taxelor vamale şi a costurilor de
transport) şi a
5. – imobilităţii internaţionale a factorilor de producţie.

20
Ricardo, D., Op.cit., p.126
21
Idem, p.127

14
 Altele, însă, condiţionează riguros natura criteriului de specializare propus, esenţa şi semnificaţia
concluziilor. În acest sens, este de observat că definirea criteriului de specializare şi a câştigului din comerţul
exterior este realizată de clasici în baza următoarelor supoziţii:
1. identificarea naţiunii ca subiect în relaţiile economice internaţionale cu agenţii economici – respectiv
individul sau firma – participanţi la tranzacţii, animaţi de interesul de a vinde scump şi a cumpăra ieftin;
2. compararea condiţiilor de producţie reflectate în costurile absolute sau relative, pentru acelaşi bun,
în ţări diferite;
3. determinarea, pornind de la teoria valorii muncă, a raportului de schimb dintre mărfuri, pe plan
naţional, după regula “muncă egală contra muncă egală”;
4. identificarea avantajului naţional cu cel comercial, definit în termenii maximizării utilităţii.
Teoria mercantilistă şi cea clasică, în variantele prezentate, au oferit cadrul iniţial al analizei teoretice a
diviziunii muncii şi schimburilor comerciale internaţionale. Ele aveau să devină, pe de o parte, sursa de
inspiraţie a strategiilor comerciale de dezvoltare iar, pe de altă parte, punctul de referinţă al teoreticienilor din
perioadele ce au urmat. În planul strategiilor economice, “aceste două mari curente ale gândirii economice –
constată A.Grjebine – au jucat un rol preponderent în elaborarea şi propagarea concepţiei unei dezvoltări
economice orientate spre exterior, a unei dezvoltări extrovertite”22.
În plan teoretic, urmărind treptele esenţiale ale dezvoltării logice şi istorice a teoriei comerţului
internaţional, se poate constata că ele pot fi definite în raport cu teoria valorii la care autorii sunt afiliaţi.
Aceasta deoarece teoria valorii se află în centrul teoriei comerţului internaţional. Cum bine precizează
J.Bhagwati, “teoria pură a comerţului internaţional reprezintă esenţialmente aplicarea teoriilor valorii şi
bunăstării la problemele economiei internaţionale”23.
În funcţie de teoria valorii pe care autorii o adoptă, economistul american Chris Edward distinge trei linii
de evoluţie ale teroriei comerţului internaţional în cadrul a trei şcoli: şcoala costului de producţie –
neoricardiană; şcoala muncii abstracte – marxistă şi neomarxistă; şcoala psihologică a economiştilor
neoclasici.
Alături de dezvoltările neoricardiene, variantele marxiste şi cele neoclasice elaborate pe parcursul a mai
bine de un secol şi jumătate s-au constituit în adevărate linii de câmp magnetic care polarizează teoreticienii de
diferite orientări, preocupaţi de analiza relaţiilor economice internaţionale.

22
Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.19
23
Bhagwati, J.N., The Pure Theory of International Trade: a Survey in Survey of Economic Theory of Growth and Development ,
vol. II, Macmillan, New York, 1969, p.156

15
 Cap. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Dintre principalele extensii ale teoriei comerţului internaţional, cea mai importantă este cea realizată de
economiştii neoclasici pe filonul conceptual şi instrumental al şcolii psihologice.
Renovarea neoclasică are ca punct esenţial eliminarea teoriei valorii-muncă din analiza comerţului
internaţional şi adoptarea fie a raţionamentului marginalist axat pe “curbele de indiferenţă” şi “costurile de
substituţie”, fie a teoriei factorilor de producţie.
Rezultatele acestei evoluţii sunt cele două variante contemporane ale teoriei costurilor comparative:
- teoria costurilor de oportunitate sau de substituţie
- teoria dotării cu factori de producţie vehiculată în literatură sub denumirea de “modelul H-O-S”
(Heckscher – Ohlin – Samuelson).

2.1 Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii costurilor de substituţie

Reformularea teoriei clasice a comertului internaţional în termenii costurilor de oportunitate sau de

substituţie a fost iniţiată de Alfred Marshall şi dezvoltată de Gottfried Haberler 24. O sinteză reuşită a
contribuţiei lor este realizată de G. Marcy, în lucrarea Economie internationale25.
Însă, este de precizat că, permiţând formalizarea matematică şi analiza în termeni mai riguroşi,
reformularea în termenii costurilor de substituţie este preluată în majoritatea tratatelor consacrate de relaţii
economice internaţionale26.
Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării naţiunii cu agentul economic şi îi atribuie, ca şi acestuia din
urmă, propria scară de opţiuni de combinaţii de factori de producţie şi de preferinţe de consum. El elimină din
teoria comerţului internaţional teoria valorii – muncă şi conduce analiza ofertei şi cererii de exporturi şi
importuri în termenii raţionamentului marginalist. Alături de curbele de indiferenţă ale producţiei şi
consumului, Marshall defineşte şi introduce în teoria comerţului internaţional curba ofertei – cererii reciproce.
Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerţului dintre două ţări în condiţiile costurilor de
producţie constante şi ale specializării complete.
G. Haberler lărgeşte câmpul investigaţiilor prin abandonarea ipotezei costurilor de producţie constante
şi a specializării complete. El consideră fiecare naţiune ca un complex de factori care, prin diversa lor
combinare, permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre acestea, unele pot implica costuri constante, altele
costuri crescânde sau descrescânde. Este vorba, bineînţeles, nu de costurile clasice exprimate în consum de
muncă, ci de costurile de oportunitate sau de substituţie.

24
Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd., London, 1936.
25
Vezi: Marcy, G., Economie Internationale, PUF, Paris, p. 94-170.
26
Vezi: Kindleberger Ch., International Economics, 1968, p. 96-114; Lindert P., ş.a., Economie internationale, Economica, Paris,
1981, p. 17-67; Meade G., A Geometry of International Trade, Londres, 1952; Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965, p.
600-603; Hebler R., International Trade – Theorie and Empirical Evidence, Prentice – Hall Inc., New Jersey, 1972, p. 29-50 etc.

16
 Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei singure ţări, în condiţiile deplinei
utilizări, producţia unui bun nu poate fi lărgită decât în detrimentul altuia. Cu alte cuvinte, obţinerea unei
cantităti adiţionale dintr-un produs va avea drept cost de substituţie sau de oportunitate cantitatea din cea de-a
doua marfă, la producţia căreia va trebui să se renunţe.
Pentru explicarea diviziunii muncii şi schimburilor internaţionale în termenii costurilor de substituţie, ca
şi clasicii, autorii mai sus menţionaţi iau în consideraţie numai două ţări şi două produse.
Ne putem referi pentru exemplificare la modelul ricardian în care Anglia şi Portugalia pot produce vin şi
stofă.
Să analizăm mai întâi situaţia Angliei. Cantităţile din cele două mărfuri produse sunt în funcţie de
dotarea cu factori de producţie şi de posibilităţile de combinare a lor. Ele pot fi reprezentate grafic,
considerând cantitatea de vin plasată pe axa Y şi cea de stofă pe axa X (vezi Fig. 2.1.1.).

Fig.2.1.1 Curbele posibilităţilor de producţie şi de indiferenţă a consumului

(reprodus după Marcy G., Op. cit., p.160)

Prin ipoteză se poate produce cantitatea OA din vin, fără a se produce nici o unitate de stofă sau numai
cantitatea OB de stofă. În cazuri intermediare, pentru a se produce de exemplu cantitatea Ob 1 de stofă se va
renunţa la producţia cantităţii Aa1 de vin. În ipoteza costurilor de substituţie crescânde, pentru a produce
cantitatea b1b2 de stofă, va trebui să se renunţe la cantitatea a1a2 > Aa1 din prima marfă.. Acelaşi raţionament se
aplică pentru vin: va trebui să se renunţe la o cantitate mereu mai mare de stofă pentru a se produce o unitate
adiţională de vin.
Toate combinaţiile posibile de producţie a vinului şi stofei, ce pot fi obţinute prin utilizarea integrală a
factorilor de producţie disponibili pot fi reprezentate grafic prin curba AB a posibilităţilor de producţie.
Forma acestei curbe depinde de regimul costurilor de oportunitate. În situaţia presupusă mai sus a
costurilor de substituţie crescânde, curba este concavă spre origine.
Costurile de oportunitate ar putea fi şi costante şi descrescânde. Costurile de oportunitate sunt
considerate constante, dacă pentru a produce succesiv câte o unitate de vin, se renunţă la o cantitate constantă
de stofă. Într-un asemenea caz, panta curbei posibilităţilor de producţie este constantă, ceea ce înseamnă că
toate combinaţiile posibile se plasează pe o dreaptă.
Costurile de oportunitate descrescânde presupun că pentru a produce unităţi suplimentare de vin se
renunţă la cantităţi din ce în ce mai mici de stofă. Curba posibilităţilor de producţie capătă formă convexă.
Facem însă observaţia că situaţia costurilor descrescânde se plasează în afara cadrului ipotetic clasic şi

17
neoclasic iniţial. Aceasta întrucât cauzele care determină descreşterea costurilor de substituţie este legată de
economiile de scară, externalităţi etc, care sunt incompatibile cu ipoteza concurenţei perfecte.
Revenind la cazul costurilor de oportunitate crescânde, precizăm că panta tangentei la curba AB, în
oricare din punctele sale, exprimă costul alternativ al producţiei de vin, exprimat în unităţi de stofă (adică
numărul de unităţi de vin la care trebuie să se renunţe pentru a obţine o unitate adiţională de stofă).
Haberler consideră că, în absenţa comerţului exterior, valoarea de schimb a fiecăruia din cele două
produse este determinată de costurile de substituţie. De exemplu, dacă trebuie să se renunţe la producţia a două
unităţi marginale de vin pentru a obţine o unitate adiţională de stofă, atunci două unităţi de vin se vor schimba
pe o unitate de stofă.
Însă, pentru moment, raportul de schimb pe plan intern este nedeterminat întrucât sunt posibile mai
multe rate de substituţie. Selectarea uneia din ele ca preţ relativ pe piaţă va avea loc în funcţie de cerere.
În fig. 2.1.1. cererea este reprezentată prin curba de indiferenţă a consumului. Această curbă surprinde
diversele combinaţii din cele două bunuri, pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere, pentru a-şi asigura
acelaşi nivel de satisfacere a nevoilor de consum.
Curba de indiferenţă a consumului, ca şi cea a posibilităţilor de producţie se defineşte printr-o serie de
rate marginale de substituţie. După exprimarea plastică a lui M. Moret, „consumatorul, ca şi producătorul se
plimbă pe curba de indiferenţă, operând substituţii.”27
În absenţa comerţului internaţional, echilibru dintre cerere şi ofertă s-ar realiza în punctul K, în care
curba de indiferenţă a consumului MM’ este tangenta curbei posobilităţilor de producţie.
Alternative de consum mai avantajoase, cum ar fi cele reprezentate prin curba PP’ nu pot fi obţinute
decât făcând apel la comerţul exterior.
Să presupunem de exemplu că, prin compararea condiţiilor de producţie din Anglia cu cele din
Portugalia (vezi fig. 2.1.2.), ar reieşi că prima ţară ar trebui să sacrifice o cantitate mai mare de stofă faţă de a
doua, pentru a obţine aceeaşi cantitate de vin. Aceasta înseamnă că vinul în raport cu stofa este mai scump în
Anglia şi mai ieftin în Portugalia. Sau, ceea ce este acelaşi lucru, stofa este mai ieftină în Anglia.
În acord cu principiul costurilor comparative pe care neoclasicii îl conservă, specializarea s-ar face în
consecinţă: Anglia va exporta stofă iar Portugalia vin.
Ca urmare a unei asemenea specializări, odată cu creşterea producţiei de stofă în Anglia se vor înregistra
costuri din ce în ce mai mari. La fel va evolua costul vinului în Portugalia.
Cele două mişcări vor avea loc simetric şi vor continua până ce preţurile relative în cele două ţări vor fi
identice. Grafic această identitate se realizează în punctele în care tangentele nn’ şi n 1n’1 din figura 2.1.2. sunt
paralele.

27
Moret, M., L’échange international, Librarie Marchel Riviére et Cie, Paris, 1957, p. 78

18
Fig. 2.1.2 Diferenţele dintre ţări sub aspectul posibilităţilor de producţie şi al costurilor de substituţie (reprodus
după Marcy G., Op. cit., p.157)

După cum vedem, participarea la diviziunea muncii şi comerţul internaţional este guvernată de
diferenţele dintre rapoartele de schimb (preţurile relative) din ţările partenere.
Pentru a descrie variaţia rapoartelor de schimb, Marshall trasează curbele ofertei-cererii reciproce ale
ţărilor co-partenere.
În fig. 2.1.3 curba E reprezintă cantitatea de stofă oferită de Anglia contra vin, când raportul de schimb
variază şi se situează deasupra celui intern, reprezentat în fig. 2.1.3 prin dreapta OM.

Fig. 2.1.3 Curbele ofertei-cereii reciproce (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.104)

La rândul ei, curba G reprezintă oferta de vin a Portugaliei, pentru diferite cantităţi de stofă, când
raportul de schimb variază şi se situează sub nivelul celui intern, reprezentat de dreapta OP.
În condiţiile liberului schimb şi ale absenţei costurilor de transport, echilibrul s-ar realiza în punctul C,
în care cele două curbe ale ofertei-cererii reciproce se întretaie. În acest punct oferta şi cererea celor două ţări
sunt egale.
Raportul de schimb de echilibru va fi egal cu panta dreptei OC şi se va situa între nivelurile rapoartelor
de schimb naţionale în condiţii de autarhie.
Avantajul ce decurge din deschiderea spre exterior poate fi urmărit în fig. 2.1.1. Comerţul exterior îi
oferă Angliei posibilitatea sporirii consumului, fapt exprimat prin deplasarea curbei de indiferenţă a
consumului în sus şi spre dreapta, din poziţia MM’ în poziţia PP’.
În această situaţie, Anglia importa vin contra stofă, potrivit raportului de schimb, indicat de panta dreptei
FF’, tangenta în G la curba posibilităţilor de producţie AB şi în H la curba de indiferenţă a consumului PP’.
Se observă că, în cazul considerat, în condiţiile costurilor de oportunitate crescânde, specializarea celor
două ţări nu va fi completă. Ambele ţări vor produce în continuare cele două bunuri, dar unul în cantităţi

19
excedentare devenind şi obiect de export, iar celălalt în cantităţi mai mici decât necesarul intern, aşa încât se
va recurge şi la import.
Specializată parţial în producţia de stofă, Anglia, de exemplu, în condiţiile noului echilibru va fi în
următoarea situaţie:
- va produce cantitea Og de vin şi cantitatea Oc de stofă;
- va consuma cantitatea Oh de vin şi Of de stofă;
- va importa cantitatea gh de vin şi va exporta cantitatea fc de stofă.
Similar ar putea fi descrisă situaţia Portugaliei, specializată parţial în producţia de vin.
Din prezentarea succintă realizată mai sus, putem aprecia că introducerea instrumentarului de analiză
neoclasic în teoria comerţului internaţional permite reprezentări sugestive şi raţionamente interesante.
Generalizarea lor comportă însă anumite observaţii critice:
Mai întâi, asimilarea naţiunii cu individul este o ipoteză falsă. Trasarea curbelor de indiferenţă ale
naţiunii este un artificiu ştiinţific. În fapt, naţiunea nu are propria sa scară de preferinţe şi nici nu se poate
considera că o asemenea scară poate fi realizată prin însumarea preferinţelor individuale.
Apoi, determinarea mărimii rapoartelor de schimb exclusiv pe baza curbei de indiferenţă a consumului
comportă discuţii. Aşa cum am arătat, se consideră că odată cu începerea schimburilor externe, curba
consumului se deplasează, în timp ce curba posibilităţilor de producţie rămâne invariabilă, conferindu-i-se un
rol pasiv.
O astfel de interpretare, împinsă la extrem, a condus unii teoreticieni de inspiraţie neoclasică la
concluzia că deteriorarea rapoartelor de schimb ale unor ţări în curs de dezvoltare se datorează numai structurii
consumului lor. Ori, în proporţie mai importantă, deteriorarea poate fi legată de diferenţele dintre nivelurile de
productivitate, care ţin de structura şi nivelul de dezvoltare al producţiei şi nu de structura consumului.
În al treilea rând, concluzia privind avantajele comerţului exterior motivat de diferenţele dintre costurile
de oportunitate poate fi prea optimistă. Ea este formulată pe baza unui mod impus de deplasare a curbei de
indiferenţă a consumului: se consideră că înainte, ca şi după începerea schimbului internaţional, curbele de
indiferenţă a consumului sunt paralele şi, deci, în orice punct, curba unei colectivităţi naţionale se situează
deasupra când ea devine comerciantă.
Ori, trecerea de la un nivel la altul al consumului implică, nu numai o creştere absolută a venitului
naţional, ci şi o modificare a repartizării lui. În atari condiţii, curbele pot să nu fie paralele, ci chiar să se
întretaie. Aceasta ar însemna că, teoretic, schimburile cu exteriorul pot genera şi o situaţie mai dezavantajoasă:
posibilităţile de consum se pot diminua, noua curbă de indiferenţă putându-se situa în anumite zone sub cea
specifică situaţiei de autarhie.
Dincolo de aceste observaţii se poate lesne observa că reformularea teoriei comerţului internaţional în
termenii costurilor de oportunitate este o extensie directă a celei de-a doua accepţiuni a costurilor comparative
ricardiene, determinate prin raportarea costurilor relative din ţările patenere.
Criteriul de specializare şi avantajele participării la diviziunea internaţională a muncii se definesc după
acelaşi principiu al comparaţiei, utilizat de Ricardo. Mai mult, ceea ce se compară pentru evidenţierea
avantajului comparativ sunt tot costurile relative interne ale ţărilor participante la schimb. Doar conţinutul
acestor costuri diferă: nu mai este vorba de costurile ricardiene exprimate în unităţi de muncă , ci de costurile
de oportunitate exprimate în numărul de unităţi de substituire din celălalt produs.
„Ca şi în schema ricardiană-apreciază M. Moret, referindu-se la această problemă, curentele comerciale
şi specializările pe care le implică se vor naşte din confruntarea preţurilor sau costurilor relative, în forma

20
costurilor de substituţie: o dreaptă mai înclinată pentru Anglia implică că ea este obligată să sacrifice mai
multă stofă comparativ cu SUA, pentru a obţine aceeaşi cantitate de grâu. Acesta este în raport cu stofa, scump
în Anglia şi ieftin în SUA sau, dacă vrem, stofa este relativ ieftină în Anglia.”28
Conţinutul diferit al costurilor relative şi înlocuirea aritmeticii lui Ricardo cu geometria lui Marshall şi
Haberler nu modifică cu nimic esenţa teoriei costurilor comparative.
Dar noua formulare prezintă neîndoielnic anumite avantaje. În fomularea lui R. Heller acestea constau
în:
- eliminarea oricărei referinţe la teoria valorii-muncă;
- posibilitatea luării în consideraţie a mai multor factori de producţie în mod simultan;
-determinarea mai exactă şi exprimarea mai sugestivă a câştigului generat de comerţul exterior şi
- „posibilitatea de utilizare a instrumentarului geometric în analiză, ceea ce face teoria mai elegantă.29
Dar, mai important ni se pare faptul că asimilarea şi adaptarea instrumentarului matematic neoclasic a
conferit rigoare şi profunzime analizei teoretice a comerţului internaţional, şi, mai mult, a deschis perspectiva
modelării ei ajungându-se la modelele sofisticate actuale, concepute pentru „n ţări” şi „n produse”.

2.2 Teoria dotării cu factori de producţie – teorema Hecksher-Ohlin

Teoria dotării cu factori de producţie este cea de-a doua variantă neoclasică a modelului costurilor
comparative, pe care îşi propune să-l explice şi să-l dezvolte.
Paternitatea acestei teorii revine economistului suedez Eli Heckscher, prin articolul intitulat “The effect
of foreign trade on the distribution of income”, publicat în 1919, în Ekonomisk Tidskrift (vol. XXI, p. 497-
512), rămas necunoscut până în anul 195030.
După reluarea tezelor lui Heckscher, de către conaţionalul său, Bertil Ohlin, în cunoscuta lucrare
Interregional and International Trade, în literatură se vorbeşte de teorema Heckscher-Ohlin.
Obiectivele formulate explicit de către autori31 au fost:
1. de a construi o teorie a comerţului internaţional compatibilă cu teoria interdependenţei reciproce a
preţurilor, aşa cum a fost ea dezvoltată de Walras, Menger, Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto şi Cassel
(deci, independentă de teoria clasică a valorii-muncă);
2. de a demonstra că diviziunea internaţională a muncii se explică prin diferenţele în ce priveşte dotarea
cu factori de producţie a fiecărei ţări;
3. de a analiza influenţa comerţului internaţional asupra preţului factorilor de producţie
Consecvenţi acestor obiective, reprezentanţii şcolii suedeze elimină teoria valorii-muncă din teoria
comerţului internaţional şi conduc raţionamentul în termenii preţurilor exprimate în monedă.
Preţurile sunt considerate identice cu costurile de producţie. Acestea, la rândul lor, se compun din
preţurile factorilor utilizaţi la producţia bunurilor respective.

28
Moret, M., Op. cit., p. 79-80
29
Heller, R., International Trade- Theory and Empirical Evidence, Prentice-Hall Inc., New Jersey, 1972, p.40
30
Tradus din suedeză de S. Laursen, acest articol a fost inserat în lucrarea lui Howard S.E. şi Metzler L.A., Readings in the Theory of
International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.272-300
31
Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University Press, London, 1967, p.IX

21
 Dacă două ţări au aceeaşi dotare cu factori (în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate) şi utilizează o
tehnică de producţie identică, atunci costurile de producţie şi implicit, costurile comparative vor fi aceleaşi.
Pentru ca să existe diferenţe între costurile comparative, Heckscher consideră că sunt necesare două
condiţii:
1. dotarea proporţională cu factori să difere de la o ţară la alta;
2. să difere proporţia factorilor utilizaţi în producţia fiecărui bun.32
La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeaşi identitate între costurile de producţie şi preţurile mărfurilor,
consideră că acestea din urmă depind de raportul dintre cerere şi ofertă.
Cererea de bunuri depinde de nevoile şi preferinţele consumatorilor, precum şi de veniturile indivizilor.
La rândul ei, oferta de mărfuri este condiţionată de oferta de factori şi de condiţiile fizice ale producţiei,
adică de funcţiile de producţie.
Deoarece factorii de producţie sunt presupuşi de aceeaşi calitate, funcţiile de producţie sunt identice
pentru acelaşi produs. Ca urmare, diferenţele dintre preţurile/costurile relative se datorează fie condiţiilor
cererii de mărfuri, fie diferenţelor sub aspectul ofertei de factori de producţie.
Considerând că, de regulă, diferenţele privind cererea au o influenţă mai mică decât cele care se referă la
oferta de factori, Ohlin ajunge şi el la concluzia că factorul determinant al diferenţelor dintre preţurile relative
generatoare de comerţ exterior îl constituie dotarea diferită cu factori de producţie a fiecărei ţări.
Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în proporţie mare factorul relativ
abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump33.
În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori abundenţi contra factorilor rari.
În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor compensează parţial
imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să egalizeze preţurile absolute şi relative ale factorilor,
adică tinde să egalizeze salariile, rata dobânzii şi renta funciară.
Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru satisfacerea cererii suplimentare de
export creşte cererea de factor relativ abundent şi ieftin şi, în consecinţă, preţul acestuia urcă, iar importurile
măresc, de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât preţul acestuia va avea tendinţă de scădere.

2.3 Definitivarea modelului H-O-S

În modelul Heckscher-Ohlin, egalizarea preţurilor factorilor de producţie este considerată doar o

tendinţă. Egalizarea nu este completă, datorită a numeroşi factori, care pot neutraliza o astfel de tendinţă.
În acest sens, Heckscher precizează mai întâi că egalizarea preţurilor factorilor ar fi completă, numai
dacă tehnicile de producţie ar rămâne aceleaşi în ambele ţări 34. În realitate, comerţul internaţional poate
modifica combinaţiile de producţie, chiar dacă în condiţii de autarhie ar fi fost identice. Dacă, de exemplu, una
din ţări se specializează în producţia bunurilor care necesită multă muncă şi puţin capital, raritatea relativă a
capitalului în raport cu munca se va atenua. Aceasta poate declanşa o tendinţă de creştere a salariilor, care va
incita antreprenorii să caute noi soluţii tehnologice, menite să economisească munca. În consecinţă, tendinţa

32
Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.277-278
33
Ohlin, B., Op.cit., p.7
34
Howard, S., Op.cit., p.280

22
de egalizare a preţurilor factorilor ar putea fi neutralizată de creşterea cererii, respectiv a preţului pentru
capital, rezultată din modificarea tehnicii de producţie.
Un al doilea factor de contracarare a tendinţei de egalizare invocat de Heckscher îl reprezintă
posibilitatea creşterii interne a ofertei de factor rar. Aceasta ar putea avea loc chiar în ipoteza imobilităţii
internaţionale a factorilor, prin crearea lor pe plan intern (acumulare de capital etc.).
În al treilea rând, după cum menţionează Richard Caves, Heckscher a întrevăzut posibilitatea ca ramurile
generatoare de export care se dezvoltă să absoarbă factori de producţie în aceeaşi proporţie cu eliberarea lor
din ramurile concurente ale importurilor, care îşi restrâng activitatea. O asemenea evoluţie ar fi de natură să
împiedice orice mişcare de egalizare a preţurilor.
Concluzia teoremei Heckscher-Ohlin, referitoare la tendinţa de egalizare a preţurilor factorilor, a fost
preluată de P.A.Samuelson, în două articole apărute în Economic Journal35.
Pentru analiza acestei tendinţe, autorul introduce o serie de ipoteze restrictive. Dintre ele, unele sunt
cele luate în consideraţie de teoria clasică şi neoclasică, respectiv:
 imobilitatea internaţională a factorilor de producţie,
 identitatea funcţiilor de producţie,
 absenţa economiilor de scară;
 inelasticitatea perfectă a curbei ofertei de factori (dotarea cu factori este considerată fixă).
Pe lângă acestea, Samuelson formulează şi o serie de ipoteze noi, specifice modelului său. Este vorba
de:
 productivitatea marginală descrescândă a factorilor de producţie;
 costurile de producţie descrescânde;
 specializarea internaţională incompletă;
 intensitatea ireversibilă a utilizării factorilor (ceea ce înseamnă că intensitatea utilizării factorilor
de producţie este considerată diferită pentru fiecare bun).36
Pe baza ipotezelor mai sus menţionate, Samuelson elaborează două demostraţii, una geometrică şi alta
algebrică37, din care rezultă că schimburile comerciale internaţionale ar conduce în mod necesar, în condiţiile
presupuse, la o egalizare absolută, a preţurilor factorilor de producţie la scară internaţională.
Asemenea concluzii corespund întrutotul idealului de egalizare a şanselor, indicând condiţiile abstracte
ale realizării unui echilibru armonios la nivelul global al economiei mondiale.
După completarea cu aceste demonstraţii, teorema Heckscher-Ohlin capătă denumirea de “modelul H-O-
S” (Heckscher-Ohlin-Samuelson). Odată definitivat, acest model devine principalul punct de referinţă şi de
inspiraţie al teoreticienilor comerţului internaţional. Despre acest model s-au scris numeroase lucrări, din care
unele îl contestă, altele îl confirmă în întregime sau parţial, tinzând la o aprofundare şi dezvoltare a lui.
Aşa cum apreciază Harry G.Johnson, “perfecţionarea modelului H-O-S constituie cea mai mare realizare
a cercetării în domeniul teoriei pure a comerţului internaţional de după al doilea război mondial”38.

35
Samuelson, P.A., International Trade and the Equalisation of Factor Prices, The Economic Journal, June, 1948, p.163-184 şi
International Factor-Prices Equalisation, Once Again, The Economic Journal, 1949, p.181-197
36
Vezi Caves, R.F., Trade and Economic Structure Models and Methods, Harvard University Press, Cambridge, Massachusettes,
1967, p.99-200
37
Vezi Marcy, G., Op.cit., p.90-200
38
*** L’avenir des relations economiques internationales, presenté par P.A.Samuelson, Edition preparée et prefacée par R.Mossé,
Calmann-Levy, Paris, 1971, p.79

23
 2. 4 Modelul Heckscher – Ohlin cu coeficienţi ficşi
2.4.1 Intensitatea şi abundenţa relativă a factorilor de producţie

Presupunem existenţa a două ţări (X şi Y), care produc două bunuri (A şi B) pe baza a doi factori de
producţie: forţă de muncă (măsurată în om-ore) şi capital (măsurat în unităţi convenţionale). Presupunem, de
asemenea, că tehnologia de care dispun cele două ţări pentru producerea celor două bunuri este similară. Cu
alte cuvinte, funcţia de producţie (pentru fiecare marfă) are aceeaşi formă. Pornim de la premisa că relaţia de
producţie are coeficienţi ficşi, ceea ce înseamnă că nu există decât o singură modalitate de a produce un bun:
prin folosirea unui anumit număr de ore de muncă şi a unui anumit număr de unităţi valorice de capital.
Proporţia de combinare a acestor factori nu poate fi modificată, ea este fixă pentru ambele bunuri, oricare ar fi
preţul factorilor de producţie. Se exclude, astfel, posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, ca efect al
variaţiei preţului factorilor.
Intensitatea factorilor de producţie se determină ca fiind raportul care exprimă proporţia în care ei se
combină pentru producerea diferitelor bunuri. În cazul în care avem de-a face cu coeficienţi ficşi (de tip
Leontieff) pentru fiecare dintre activităţi, clasificarea bunurilor după raportul capital-muncă se poate face uşor.
Problemele apar în cazul în care luăm în calcul şi posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, alegerea
tehnologiei realizându-se în aşa fel încât să asigure minimizarea costului de producţie39.
Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a factorului muncă, în timp ce bunul B
utilizează intensiv factorul capital.
Notăm cu MA şi MB numărul de ore de muncă necesare pentru a produce o unitate de bun A, respectiv
B, şi cu KA şi KB numărul de unităţi valorice de capital necesare pentru a produce aceleaşi bunuri.
A = (MA, KA)
B = (MB, KB)
Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a factorului muncă, în timp ce bunul B
utilizează intensiv factorul capital.
Putem exprima acest lucru în două moduri:
KA/MA< KB / MB - adică producţia bunului B necesită un număr mai mare de unităţi de capital per
muncitor decât producţia bunului A. Rezultă că bunul B este intensiv în capital, iar bunul A în muncă.
Sau:
KA/KB<MA/MB - adică proporţia relativă de capital folosită pentru producerea bunului A este mai mică
decât proporţia relativă de muncă folosită pentru producerea aceluiaşi bun. Rezultă că bunul A este intensiv în
muncă, iar bunul B în capital.
Intensitatea relativă a factorilor, deşi importantă în înţelegerea modelului, nu este suficientă pentru
determinarea direcţiilor de specializare. Pe de altă parte, modelul ricardian nu mai poate oferi un răspuns la
problema direcţiilor de specializare, deoarece costurile comparative ale bunurilor nu mai depind doar de
productivitatea muncii din cele două ţări. Avantajul comparativ apare, astfel, ca fiind determinat de
măsura în care cei doi factori sunt disponibili în ţările respective.

39
Bhagwati, Jagdish N., Panagariya, Arvind, Srinivasan, T.N., Lectures on International Trade, MIT Press, Cambridge, 1998, p.59-
60

24
 Pentru a evidenţia disponibilitatea factorilor de producţie, introducem noţiunile: abundenţă relativă şi
raritate relativă40, definite în funcţie de raportul în care factorii de producţie se găsesc în diferite ţări, pe baza
a două criterii principale:
 criteriul fizic, care ia în calcul existenţa fizică a factorilor, măsurată prin cantitatea (volumul) acestora (de
exemplu: mărimea populaţiei apte de muncă, valoarea estimată a capitalului, suprafaţa de teren destinată
agriculturii etc.)
 criteriul economic, bazat pe valoarea economică a factorilor de producţie, măsurată prin preţul acestora
(nivelul salariilor pe piaţa muncii, dobânda practicată pe piaţa capitalului, preţul terenului etc.)
Corespunzător criteriului fizic, ţara X este considerată abundentă (respectiv săracă) în factorul capital
atunci când raportul agregat capital fizic/forţă de muncă este mai mare (mai mic) decât în ţara Y:
Kx/MxKy/My ţara X este mai abundentă în factorul capital decât ţara Y
Unde:
Kx – capital fizic în ţara X
Mx- muncă disponibilă în ţara X
Ky- capital fizic în ţara Y
My – muncă disponibilă în ţara Y.
Acest lucru se mai poate exprima şi astfel:
Kx/KyMx/My.
Conform criteriului economic, ţara X este abundentă (săracă) în factorul capital dacă preţul relativ al
capitalului este mai mic (mai mare) decât în ţara Y.
Adică: PKx/PMxPKy/PMy sau PKx/PKyPMx/PMy ceea ce semnifică faptul că ţara X este abundentă
relativ în factorul capital faţă de ţara Y (în ţara X preţul capitalului este relativ mai ieftin decât în ţara Y).
Unde:
PKx – preţul capitalului în ţara X
PMx – preţul muncii în ţara X
PKy – preţul capitalului în ţara Y
PMy – preţul muncii în ţara Y
Dacă luăm în considerare faptul că preţul capitalului într-o ţară se poate exprima prin nivelul mediu al
ratei dobânzii din acea ţară (d), iar preţul muncii prin nivelul mediu al salariului orar din acea ţară (w), putem
scrie relaţiile de mai sus astfel:
dx/wx dy/wy sau
dx/dywx/wy
Şi Bhagwati sesizează existenţa celor două posibilităţi de definire a abundenţei unui anumit factor de
producţie41, fie luând în considerare criteriul fizic (comparând raporturile capital/muncă pentru cele două ţări),
fie cel al preţurilor (comparând nivelurile raportului w/d din cele două economii naţionale).
Pentru exemplificare, presupunem existenţa în realitate a situaţiei prezentate în tabelul următor:

Ţara X Y

40
Caves, Richard E., Frankel, Jeffrey A., Jones, Ronald W., World trade and payments, Harper Collins, New York, 1996
41
Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.59

25
 Mx, My – nr. populaţiei apte de muncă (mil.pers.) 10 11
Kx, Ky – val. totală estimată a capitalului (mld. 9 12
unităţi valorice de capital)
dx, dy – rata medie a dobânzii pe piaţa capitalului 30 15
(%)
wx,wy – nivelul mediu al salariului orar ($) 0,8 2
5
Conform citeriului fizic:
ţara X: Kx / Mx = 9 / 10 = 0,90
ţara Y: Ky / My = 12 / 11 = 1,09
Kx/Mx  Ky/My => ţara X este relativ săracă fizic în factorul capital şi relativ abundentă în factorul
muncă, în timp ce ţara Y este relativ abundentă fizic în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă în
factorul muncă.
Conform criteriului economic:
ţara X: dx / wx = 30/0,85= 35,29
ţara Y: dy / wy = 15 / 2 = 7,5
dx / wx  dy / wy => ţara X este relativ săracă în factorul capital (factorul capital este relativ mai scump
decât în ţara Y) şi relativ abundentă în factorul muncă (munca este relativ mai ieftină), în timp ce ţara Y este
relativ abundentă în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă.

2.4.2 Posibilităţile producţiei

Întrucât resursele de care dispune o ţară sunt limitate, rezultă că şi producţia care poate fi obţinută
prezintă un nivel maxim, depinzând strict de cantitatea de inputuri ce pot fi utilizate 42. În exemplul anterior, în
ţara X, posibilităţile de producţie sunt date de cele 10 milioane de persoane apte de muncă şi de cele 9 miliarde
uvc de capital de care poate dispune.
Un alt factor care influenţează decisiv posibilităţile producţiei îl reprezintă tehnologia folosită, adică
intensitatea relativă cu care sunt utilizaţi factorii de producţie.
Continuând exemplul anterior, presupunem că, în ţara X, cei doi factori de producţie sunt utilizaţi în
proporţiile următoare:

Capital Muncă
A 1/4 1/2
B 1/2 1/3

Conform acestor proporţii rezultă că:

1/ 4
KA/MA= =1/2
1/ 2

42
Caves, Richard E., ş.a., Op. cit., p.131

26
 1/ 2
KB/MB= =3/2
1/ 3
Deci: KA/MA  KB/MB
Ceea ce inseamnă că bunul A este consumator intensiv de muncă, iar bunul B este consumator
intensiv de capital.
Asupra posibilităţilor de producţie ale ţării X se exercită două constrângeri:
1 1
- una din partea factorului muncă, exprimată prin relaţia: A  B  10
2 3
1 1
- alta din partea factorului capital, exprimată prin relaţia: A  B  9 ,
4 2
unde A şi B reprezintă cantităţile produse din fiecare bun.

Deci, posibilităţile de producţie se înscriu în soluţiile sistemului:

1 1
A  B  10
2 3
1 1
A B  9
4 2
Presupunând că atât factorul muncă, cât şi capitalul sunt folosiţi integral, relaţiile anterioare devin:
1 1  3
A  B  10 B   A  30


2 3 
 2
 
1 A  1 B  9  B   1 A  18

4 2 
 2

Prin rezolvarea sistemului obţinem următoarea soluţie:

3 
B   A 
30 
2  3 1
   A  30   A  18  A  12
1  2 2
B   A  18 
2 
3
 B   12  30  18  30  B  12
2

Combinaţia 12 unităţi din bunul A şi 12 unităţi din bunul B este combinaţia optimă care se poate obţine
utilizând la maximum resursele de care dispune ţara X.

Reprezentăm grafic cele exprimate anterior:

Constrângerea factorului muncă:
1 1 3
A  B  10  B   A  30
2 3 2
A  0  B  30  M  0,30
B  0  A  20  N  20,0 
Dreapta MN reprezintă constrângerea factorului muncă. De-a lungul acestei drepte se obţin combinaţii
de bunuri care utilizează integral resursele de muncă şi parţial resursele de capital.

Constrângerea factorului capital:

1 1 1
A  B  9  B   A  18
4 2 2
A  0  B  18  P  0,18
B  0  A  36  Q 36,0 
Dreapta PQ reprezintă constrângerea factorului capital. De-a lungul acestei drepte se obţin combinaţii care
utilizează integral resursele de capital şi parţial pe cele de muncă.

27
 La intersecţia celor două drepte se află combinaţia optimă: E(12,12) obţinută numeric anterior.

Figura 1
B

M(0,30)

P(0,18)

E(12,12)

N(20,0) Q(36,0)
O A

Fiind constrânsă simultan de caracterul limitat al resurselor sale de capital şi de muncă, frontiera
posibilităţilor de producţie ale ţării X este dată de linia frântă NEP. Punctele din interiorul patrulaterului
ONEP reprezintă combinaţii din cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce. Punctele din
afara patrulaterului ONEP reprezintă niveluri ale producţiei imposibil de atins din cauza insuficienţei unuia
sau a ambilor factori.
Punctele situate pe una din laturile NE sau PE reprezintă combinaţii care utilizează integral un factor şi
numai parţial pe celălalt. Singura combinaţie pentru care cei doi factori sunt utilizaţi integral este cea
corespunzătoare punctului E.

2.4.3 Avantajul comparativ şi specializarea naţiunilor

Presupunem că cele două ţări folosesc aceleaşi tehnologii în producerea celor două bunuri. Rezultă că
coeficienţii prezentaţi în tabelul anterior sunt valabili şi pentru ţara Y. Aşadar, constrângerile factorilor pentru
Y vor fi exprimate astfel:
1 1
 2 A  3 B  11


 1 A  1 B  12
4
 2

Similar cu exemplul anterior, va fi reprezentată grafic frontiera posibilităţilor de producţie pentru Y:

Astfel, constrângerea factorului muncă devine:

28
 3
B A  33
2
A  0  B  33  M '  0,33
B  0  A  22  N '  22,0
Constrângerea factorului capital devine:
1
B A  24
2
A  0  B  24  P '  0,24
B  0  A  48  Q '  48,0 
Rezolvînd sistemul de ecuaţii ce reprezintă constrângerile factorilor pentru ţara Y, obţinem soluţia
optimă:
3 1
 A  33   A  24
2 2
A  9

 B  19.5
Reprezentăm grafic şi obţinem frontiera posibilităţilor de producţie pentru ţara Y: linia frântă
N’E’P’:

B
Figura 2

M’(0,33)

P’(0,24) E’(9;19,5)

O N’(22,0) Q’(48,0) A

Punctele din interiorul patrulaterului ON’E’P’ reprezintă combinaţii din cele două bunuri pe care
economia respectivă le poate produce. Punctele din afara patrulaterului reprezintă niveluri ale producţiei
imposibil de atins din cauza insuficienţei unuia sau a ambilor factori.
Punctele situate pe una din laturile N’E’ sau P’E’ reprezintă combinaţii care utilizează integral un
factor şi numai parţial pe celălalt. În punctul E’, economia ţării Y utilizează integral cei doi factori de
producţie.
Raportându-ne la exemplul prezentat anterior, se observă că, utilizând resursele disponibile, ţările luate
în discuţie obţin producţii diferite din cele două bunuri A şi B: ţara X produce, în punctul de optim, o cantitate
mai mare din bunul A (12 faţă de 9), dar mai mică de bun B (12 faţă de 19,5) , decât ţara Y.

29
 După cum am arătat mai sus, bunul A este consumator intensiv de resurse de muncă iar ţara X este
relativ abundentă în factorul muncă.
Putem desprinde următoarea concluzie: fiecare ţară produce o cantitate mai mare din bunul care
utilizează intensiv factorul relativ abundent şi o cantitate mai mică din celălalt bun, deoarece constrângerea
exercitată de factorul relativ rar este mai puternică decât cea a factorului relativ abundent.
Astfel, combinaţia produsă de fiecare ţară depinde de înzestrarea cu factori, naţiunile tinzând să
producă acele bunuri consumatoare intensive de factori relativ abundenţi.
Posibilităţile de producţie evidenţiate anterior au fost calculate pentru cazul în care cele două economii
naţionale se află în stare de autarhie. Situaţia se schimbă în cazul în care acestea se vor implica în activităţi de
comerţ. În acest caz, se va aplica legea avantajului comparativ: fiecare ţară se va specializa în producţia
bunului la care deţine avantaj comparativ, fără a abandona, însă, complet producţia celuilalt bun; schimbul
dă posibilitatea realizării unui consum superior la ambele bunuri.43
Cunoscând intensitatea relativă a factorilor de producţie (proporţia în care ei se combină pentru
producerea celor două bunuri) şi abundenţa relativă a factorilor (determinată aplicând cele două criterii),
stabilirea avantajului comparativ şi a direcţiilor de specializare se face pe baza a două judecăţi44:
 dacă avantajul comparativ depinde de condiţiile de producţie, adică de nivelul ei de eficienţă, este normal
ca ţara în care un factor este fizic mai abundent să dispună de condiţii mai bune pentru producerea bunului
care foloseşte intensiv acel factor.
 dacă naţiunile se specializează în producerea de bunuri la care deţin avantaj comparativ cu scopul de a le
exporta, este logic ca specializarea să se realizeze în ramurile care utilizează intensiv factorii relativ mai
ieftini, adică factorii relativ mai abundenţi, după criteriul economic.
Astfel, poate fi formulată teorema Heckscher-Ohlin conform căreia o naţiune are avantaj
comparativ şi exportă bunul pentru producerea căruia utilizează intensiv factorul de producţie de care
naţiunea respectivă dispune relativ abundent45.

2.5 Înzestrarea cu factori şi mecanismele creşterii

2.5.1 Efectul Rybczinski

Modificările gradului de dotare cu factori, schimbând constrângerile asupra producţiei, au efecte

diferite asupra capacităţii economiei de a produce diferite bunuri46.
Impactul pe care creşterea economică orientată spre un anumit factor îl are asupra producţiei de bunuri
este numit efectul Rybczinski, după numele economistului polonez T.M. Rybczinski. Într-o economie în
care resursele sunt complet folosite, o creştere economică echivalentă cu sporirea cantităţii disponibile
dintr-un factor de producţie are ca efect sporirea producţiei bunurilor care utilizează intensiv acel
factor şi scăderea producţiei celorlalte bunuri47.
Acest lucru poate fi reprezentat grafic, presupunând că, pornind de la situaţia iniţială, dotarea cu capital
a ţării X creşte cu 33%.
În acest caz, constrângerea factorului capital devine:
43
Burnete, Sorin, Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 62
44
Idem, p. 63
45
Bhagwati, Jagdish N.,Op.cit., p.79-80
46
Burnete, Sorin, Op. cit., p. 65
47
Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.68-69

30
1 1
A  B  12
4 2
1
B   A  24
2

A  0  B  24  P '  0,24
B  0  A  48  Q '  48,0 

Constrângerea factorului muncă rămâne la fel:

1 1
A  B  10
2 3
3
B   A  30
2

A  0  B  30  M  0,30 
B  0  A  20  N  20,0 

Rezolvăm sistemul de ecuaţii al constrângerilor factorilor şi obţinem punctul de optim:

 1
 B   A  24
 2 1 3
   A  24   A  30
 B   3 A  30 2 2

 2
 A  6, B  21

În aceste condiţii, dreapta constrângerii factorului capital se deplasează spre exterior, în P1Q1.
Capitalul disponibil devine 12 (în loc de 9) iar noua frontieră a posibilităţilor de producţie devine linia frântă
NE1P1. Utilizarea completă a resurselor este marcată pe grafic de punctul E1(6,21). Se observă că producţia
de bun B (consumator intensiv de capital) în punctul de optim, a crescut de la 12 la 21, cu 75%. În acelaşi
timp, producţia de bun A scade de la 12 la 6, cu 50%.
Deci, creşterea cantităţii disponibile din factorul capital a condus la creşterea producţiei bunului
intensiv în factorul capital.

31
 B
Figura 3
M(0,30

P1(0,24
E1(6,21)

P(0,18)

E(12,12)

O N(20,0) Q(36,0) Q1(48,0)

A

2.5.2 Preţul bunurilor şi preţul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson

Modelul Heckscher-Ohlin arată care ar trebui să fie direcţiile de specializare ale naţiunilor, în funcţie
de dotarea lor cu factori de producţie. Totodată, sunt prezentate efectele benefice asupra celor două economii
care realizează un nivel superior de bunăstare, situându-se pe o curbă de indiferenţă superioară superioară
celei corespunzătoare stării de autarhie.
Economiştii americani Wolfgang Stolper şi Paul Samuelson au demonstrat că, din comerţul
internaţional, câştigă cele două naţiuni ca atare, însă preţul relativ al bunurilor influenţează distribuirea
venitului naţional între posesorii de factori. Efectul comerţului internaţional asupra salariului real poate fi
determinat matematic, variind raportul preţurilor celor două bunuri (P A
/PB
) şi observând cum se
modifică productivitatea fizică marginală a muncii în industria bunului pe baza caruia a fost definit salariul
real. Deşi pleacă, iniţial, de la o ipoteză restrictivă, considerând că lucrătorii consumă doar unul din cele două
bunuri, ulterior, concluzia enunţată precizează că comerţul internaţional influenţează negativ venitul real al
factorului relativ rar, indiferent la care din bunuri se raportează acest venit.
Generalizând, creşterea preţului relativ al unui bun determină creşterea în termeni reali a
veniturilor proprietarilor factorului utilizat intensiv în producerea acelui bun şi diminuarea veniturilor
reale ale posesorilor celuilalt factor48.
Pentru a sublinia efectele modificării preţului relativ a două bunuri într-o economie cu doi factori de
producţie, capital şi muncă, continuăm exemplul anterior. Vom introduce ca noi variabile salariul mediu orar
(w) şi rata de împrumut a capitalului (r) - adică preţul care trebuie plătit pentru folosirea unei unităţi valorice
convenţionale de capital. De asemenea, presupunem că preţul unei unităţi din bunul A este 6, iar cel al unei
unităţi din bunul B este 9.
48
Burnete, Sorin, Op. cit., p.66

32
 În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, preţul unui bun este egal cu costul de producţie, profitul
fiind considerat element constitutiv al costului. Astfel:

Preţul bunului A = Costurile salariale aferente producerii lui A + Costurile de capital aferente
producerii bunului A
1 1 2
w  r  6 adică: r   w  18
2 4 3

Preţul bunului B = Costurile salariale aferente producerii lui B + Costurile de capital aferente
producerii bunului B
1 1
w r  9
3 2 adică: r  2w  24

Rezolvăm sistemul şi obţinem punctul de optim:

r  2 w  24

 2
 r   w  18
 3

2
 2 w  24   w  18
3
2
2w  w6
3
4
w6
3
 w  4,5

r  15
Reprezentăm grafic (figura 4):
r  2w  24

 w  0  r  24  M  0,24 

r  0  w  12  N 12,0 

2
r  w  18
3
 w  0  r  18  M 1 0,18

r  0  w  27  N 1 27,0 

33
 r
Figura 4
P(0,30)

M(0,24)

M1(0,18)
E(9,12)

E(4,5;15)

O
N(12,0) Q(15,0) N1(27,0)
w

În punctul E, de intersecţie a dreptelor MN şi M1N1, preţurile egalează costurile de producţie în

ambele sectoare, corespunzător unui salariu orar de 4,5 şi a unei rate de împrumut a capitalului de 15.
Vom presupune că are loc o creştere a preţului bunului A cu 25%; preţul bunului A devine, deci,
7,5.
Reprezentăm grafic această nouă situaţie:
1 1
 2 w  4 r  7,5


1 w  1 r  9
3
 2

r  2 w  30

 2
 r   w  18
 3

r  2 w  30
w  0  r  30  P  0,30 

r  0  w  15  Q 15,0 

2
 2 w  30   w  18
3
4
w  12
3
w9
r  12

Astfel, dreapta MN se va deplasa spre exterior, în poziţia PQ.

Se observă că noul punct de intersecţie este E’(9,12). Cu alte cuvinte, creşterea preţului bunului A cu
25% a determinat, la punctul de optim, o creştere de 100% a preţului factorului corespunzător (munca) şi o

34
scădere a preţului celuilalt factor (capitalul). Rezultă că veniturile reale ale muncitorilor cresc, în timp ce
veniturile proprietarilor de capital se diminuează.
Efectul amplificat (o creştere mai mult decât proporţională) al preţului bunurilor asupra preţului
factorilor de producţie şi, implicit, asupra distribuirii venitului naţional între proprietarii de factori, este
denumit efectul Stolper-Samuelson.

2.6. Privire critică asupra tezei egalizării preţului factorilor de producţie

Încă de la apariţia sa, teza egalizării preţului factorilor a suscitat mult interes, căpătând printre analiştii
comerţului internaţional numeroşi adepţi, dar şi mai numeroşi adversari.
Alături de P.A.Samuelson, teoreticieni consacraţi, precum J.Tinbergen, J.Meade, R.Heller ş.a. s-au
angajat în aprofundarea şi dezvoltarea tezei egalizării preţurilor factorilor, prin luarea în consideraţie a mai
mult ţări, produse şi factori de producţie. Ei au demostrat că nu există nici un motiv pentru care teorema H-O-
S să nu poată fi extinsă la un număr mai mare de ţări, produse şi factori, cu condiţia ca numărul ecuaţiilor să
fie egal cu cel al necunoscutelor. Prin aceasta, ei au contribuit la propagarea ideii că schimburile comerciale
internaţionale duc la egalizarea preţurilor şi a veniturilor, îndeosebi a salariilor. Dacă o asemenea egalizare ar
avea loc, acest fapt ar fi întrutotul pozitiv. Trebuie avut în vedere, însă, că mecanismele schimbului
internaţional pot fi şi de asemenea natură, încât să nu conducă în mod necesar la egalizarea condiţiilor de
dezvoltare, ci din contră, să adâncească inegalităţile dintre ţări.
Frapaţi de persistenţa inegalităţilor de dezvoltare, numeroşi teoreticieni (M. Byé, R. Harrod, Ch. P.
Kindleberger, M. Moret, G. Haberler, G. Myrdal, Fr. Perroux, Th. Balogh etc) contestă veridicitatea tezei
egalizării preţurilor factorilor, invocând irealismul ipotezelor şi inadvertenţa dintre concluziile teoretice şi
realităţile economice.
„Ipotezele cele mai ireale-apreciază M. Byé, sunt cele care privesc: mobilitatea internaţională perfectă a
produselor, cea a concurenţei perfecte şi a omogenităţii produselor. Dar ne putem îndoi mai ales de
omogenitatea factorilor: munca muncitorului american nu este strict interschimbabilă cu cea a lucrătorului
indian. În orice caz, concluziile nu au nici o semnificaţie în afara ipotezelor.”49
Mulţi teoreticieni consideră teorema H-O-S drept argument pentru a demonstra lipsa de semnificaţie
practică a teoriei comerţului internaţional. În opinia lor, confruntarea principiului egalizării preţurilor
factorilor cu realitatea persistenţei decalajelor internaţionale de venit pe locuitor, probează inadvertenţa dintre
teorie şi realitate.
În acest sens, sugestivă este concluzia neoliberalului Kindleberger, care susţine că „egalizarea preţurilor
factorilor poate fi considerată mai mult o curiozitate intelectuală decât o apreciere semnificativă pentru lumea
reală.”50
Aceeaşi opinie este exprimată de M. Moret, care subliniază că „Teorema egalizării constituie doar un
exerciţiu didactic.....Afirmaţia că preţurile factorilor se egalizează de la naţiune la naţiune, în timp ce se
constată de fapt disparităţi profunde între ele, constituie un act pur şi simplu gratuit.”51

49
Byé M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.178
50
Kindleberger, Ch., P., Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p.33
51
Moret, M., Op. cit., p.89

35
 Chiar Haberler nu ezită să conteste teorema egalizării. „În aceşti ultimi ani-notează autorul neoclasic,
reviste serioase şi-au oferit paginile unor dezbateri foarte savante, în cadrul cărora unii participanţi s-au simţit
în măsură să demonstreze că, în anumite ipoteze, liberul schimb de produse ar fi un substitut perfect al
migraţiilor libere ale muncitorilor şi a liberei mişcări a factorilor de producţie pe plan internaţional şi că din
acest fapt ar decurge o egalizare completă a preţurilor factorilor. Dar, ipotezele pe care aceste rezultate fericite
se bazează au apărut mai puţin conforme cu realitatea decât s-a gândit la început. Ca urmare, această agitaţie
teoretică a condus la o concluzie diametral opusă: ea a demonstrat că egalizarea preţurilor factorilor este în
realitate aproape de neconceput.”52
Critici şi mai vehemente au fost formulate de „tiers-mondialişti” precum G. Myrdal, Th. Balogh etc. G.
Myrdal considera teza egalizării „total în contradicţie cu experienţa faptelor, care atestă că între diferite naţiuni
disparităţile de venit s-au adâncit şi se adâncesc mereu.”53
Pornind de la această constatare el contrapune teoremei egalizării aşa-numitul „principiu al cauzalităţii
circulare şi cumulative”. Potrivit acestui principiu, schimburile comerciale şi mişcările internaţionale de
capitaluri au, în general, ca efect adâncirea condiţiilor de inegalitate. „Printr-un fel de cerc vicios al efectelor
cumulative-notează Myrdal, o ţară a cărei putere productivă şi venituri sunt deja ridicate va tinde din ce în ce
să se îmbogăţească, în timp ce o ţară rămasă în urmă se va menţine la nivelul scăzut sau nu va înceta să
sărăcească, atâta timp cât se va mulţumi să conserve legile naturale ale schimbului.”54
Th. Balogh susţine şi el că „mecanismul de egalizare a remuneraţiei factorilor poate funcţiona într-o
manieră perversă.”55 El invocă drept argument faptic pentru infirmarea acestei teze fenomenul degradării
rapoartelor de schimb ale ţărilor sărace.
Sintetizând criticile adresate tezei egalizării, apare îndreptăţită concluzia formulată de H. Johnson 56 că
singura semnificaţie de ordin pozitiv, pe care ea ar putea-o avea, constă în aceea că, demonstrând
imposibilitatea egalizării în absenţa condiţiilor formulate, sunt evidenţiaţi tocmai prin reversul ipotezelor
impuse o parte din factorii care împiedică o asemenea egalizare (diferenţele internaţionale în calitatea
factorilor, diversitatea tehnologiilor de producţie, prezenţa elementelor de monopol etc), fără însă a conduce la
dezvăluirea tuturor cauzelor inegalităţilor de preţ şi de venit.

2.7. Semnificaţia teoriei dotării cu factori de producţie

Mai mult vehiculată în literatură decât prima variantă neoclasică elaborată în termenii costurilor de
oportunitate, teoria dotării cu factori de producţie are o mare semnificaţie pentru explicarea specializării
internaţionale şi fundamentarea strategiilor şi politicilor comerciale şi de dezvoltare.
Privită în prelungirea teoriei ricardiene, ea se articulează perfect, ca element de completare şi
aprofundare a teoriei costurilor comparative. Spunem aceasta întrucât abundenţa sau raritatea factorilor de
producţie reprezintă una din cele mai importante cauze ale diferenţelor dintre costurile comparative.

52
Haberler, G., L’Échange international et développement économique, Série Articles et Etudes, IDE-BIRD, 1963, vol. II, p.25
53
Myrdal, G., Le Défi de monde pauvre; un programme de lutte sur le plan mondial, Gallimard, Paris, 1971, p.271
54
Idem, p.273
55
Balogh, Th., Partenaires inégaux dans l’échange international, Dunod, Paris, 1971, p.40
56
*** L’Avenir des relations économiques internationales, p.40

36
 Apoi, dotarea cu factori de producţie reprezintă un criteriu de sine stătător de specializare, care în
aplicabilitatea teoretică şi practică precede criteriul costurilor comparative. Avem în vedere faptul că oferta de
factori de producţie de care o ţară dispune, constituie factorul determinanat decisiv al posibilităţilor naţionale
de producţie.
Oferta de factori, privită nu în raport cu alte ţări, ci ca o variabilă specifică economiei naţionale
respective, permite identificarea multitudinii de bunuri ce pot fi obţinute pe cale directă din producţia proprie.
La rândul ei, dimensiunea şi structura cererii naţionale este cea care condiţionează compoziţia mulţimii de
bunuri necesare pe plan naţional.
Din confruntarea seriei bunurilor posibil de produs în cadrul naţional cu cea a bunurilor necesare
consumului autohton s-ar degaja lista aşa-numitelor „importuri necesare”. Ele au ca obiect bunurile necesare
pentru care nu sunt disponibili factori de producţie în cadrul naţional.
Volumul şi structura „importurilor necesare” sunt condiţionate de insuficienţa/inexistenţa factorilor de
producţie şi de structura şi intensitatea nevoii sociale, indiferent de criteriile de rentabilitate.
Dincolo de punctul importurilor necesare, se ridică problema specializării internaţionale. Ea presupune a
alege din multitudinea de bunuri ce pot fi obţinute prin diversa combinare a factorilor de producţie interni, pe
cele care realmente vor fi produse în ţară şi pe cele a căror producţie va fi abandonată în favoarea străinătăţii,
care vor constitui „gama importurilor alternative”.
Pentru delimitarea seriei bunurilor obţinute pe cale directă de seria importurilor alternative, criteriul
dotării cu factori apare ca o pre-condiţie. Dincolo de această pre-condiţie, teoretic şi practic, delimitarea se
explică şi se operează după numeroase criterii de profitabilitate evidenţiate de scara nivelurilor de
productivitate a factorilor, nivelul costurilor comparative etc. La acestea se adăugă, bineînţeles, numeroase alte
criterii ce ţin de echilibrul strategic al dezvoltării economiei naţionale sau a firmelor.
De remarcat că, în calitate de criteriu al diviziunii internaţionale a muncii, dotarea cu factori de producţie
prezintă semnificaţie pentru fundamentarea specializării de tip inter-sectorial sau inter-ramuri. Acestea sunt
într-adevăr riguros condiţionate de diferenţele privind dimensiunea şi structura stocului naţional de factori de
producţie, spre deosebire de specializarea de tip intra-ramură, care se produce pe fondul unor condiţii similare
de înzestrare factorială.
Referitor la semnificaţia teoriei dotării cu factori ca fundament al strategiilor de dezvoltare, se impune a
fi subliniat că, mai mult decât analiza în termenii costurilor de substituţie, ea a contribuit la răspândirea ideii
că schimbul internaţional, prin efectele sale asupra repartiţiei veniturilor, creează aceleaşi condiţii de
dezvoltare economică pentru toate ţările.
„Raritatea unui anumit factor - nota în acest sens E. Hecksher, va creşte în unele ţări şi va descreşte în
altele, ca rezultat al comerţului exterior. Dacă fiecare ţară tinde să exporte mărfuri care încorporează în
cantităţi mari factorul ei abundent, prima problemă este în ce condiţii, cum şi în ce proporţie, comerţul exterior
va egaliza raritatea factorilor de producţie între ţări. Evident - conchide autorul, aceasta este problema
tendinţei comerţului de a crea aceleaşi condiţii economice în diferite ţări.”57
Aşa cum am arătat, conform acestei teorii, condiţiile similare de dezvoltare economică pentru toate ţările
ar fi create prin mecanismul egalizării mai mult sau mai puţin complete a remuneraţiei factorilor de producţie.
Prin postulatele sale, teoria dotării cu factori de producţie a devenit în scurt timp de la elaborare
fundamentul teoretic al unei strategii de dezvoltare, pe care teoreticienii o denumesc „legea proporţiei

57
Howard, S., E., Op. cit., p.285

37
factorilor.” Succint, în formularea lui R.S. Eckaus, această lege ar putea fi definită ca fiind „tehnica care,
plecând de la factorii disponibili, asigură producţia maximă.”58
Pe parcursul „deceniilor dezvoltării” această lege s-a situat în centrul aprinselor dezbateri asupra
strategiilor de dezvoltare ale ţărilor rămase în urmă; conform acestei legi, apare recomandabil pentru ţările mai
slab dezvoltate ca, având în vedere structura diferită a stocului de factori comparativ cu ţările avansate, să
acorde prioritate investiţiilor în ramurile care necesită puţin capital şi multă forţă de muncă. În argumentarea
lui Henry G. Aubrey, o asemenea recomandare este întemeiată, deoarece „apare evident că, dacă capitalurile
sunt mai puţin abundente decât forţa de muncă, intensitatea capitalului trebuie să fie slabă şi nivelul
tehnologiei relativ mai scăzut; aceasta într-adevăr permite să se facă economii asupra costului în capital pentru
maşini şi utilaje.”59
Fără a generaliza şi absolutiza valabilitatea lor, soluţiile recomandate în baza „legii proporţiei factorilor”
apar raţionale, cu condiţia compatibilizării lor cu cerinţele specifice ale mediului economic vizat.

Cap. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Noţiunea de „noua teorie a comerţului internaţional” desemnează de fapt o suită de teze şi teorii, care
contestă anumite aspecte ale teoriei tradiţionale şi formulează noi elemente de răspuns la problemele
fundamentale ale analizei teoretice a schimburilor internaţionale. Noua teorie nu reprezintă un corp unitar şi
nu infirmă teoria tradiţională. Suita de teorii care formulează noi explicaţii la problemele esenţiale propuse de
teoria tradiţională, referitoare la determinanţii comerţului internaţional şi efectele politicilor comerciale, se
înscriu drept completări şi alternative ale tezelor teoreticienilor clasici şi neoclasici.

3.1 Repere ale noii teorii a comerţului internaţional - N.T.C.I.

Ca nouă secvenţă a teoriei comerţului internaţional, noua teorie s-a impus atenţiei la sfârşitul anilor ’70.
Dar punctul de plecare îl reprezintă, de fapt, contestările postbelice ale ipotezelor teoriei tradiţionale. De
remarcat că cele mai multe din contestările formulate vizează modelul H-O-S şi, mai puţin, teoria lui Ricardo.

58
Eckaus, R., S., The Factor Proportions Problem in Underdevelopped Areas, în The American Economic Review, September, 1955,
vol. 45, p.2
59
Aubrey, H., G., Le role de la petite industrie dans le développement économique, în Développement industrial et commercial, Série
Articles et Etudes, Paris, IDE-BIRD, 1963, vol. I, p.33

38
 Sinteza realizată la sfârşitul anilor ’70 şi, mai ales, în anii ’80 a criticilor şi dezvoltărilor postbelice ale
teoriei tradiţionale reprezintă punctul de început al noii teorii a comerţului internaţional.
Important de reţinut este faptul că cele mai multe din insuficienţele teoriei tradiţionale au fost semnalate
în urma verificărilor empirice. Confruntate cu profundele mutaţii înregistrate în diviziunea internaţională a
muncii în deceniile postbelice, multe din ipotezele clasice sunt cofirmate doar parţial sau chiar infirmate.
Caracterul static al teoriilor tradiţionale le face mai puţin apte să ofere explicaţii generale fenomenului
actual deosebit de dinamic al specializării internaţionale. Pentru explicarea noilor forme ale specializării
internaţionale de tip inter- şi intra-ramură, teoreticienii postbelici au recurs la abordarea în perspectivă
dinamică a numeroşi factori care influenţează atât oferta, cât şi cererea de mărfuri şi de factori de producţie.
Explicaţiile dinamicii diviziunii internaţionale a muncii prin prisma factorilor ce condiţionează oferta se
înscriu în logica analizei clasice. Ca urmare, aşa cum vom arăta, contribuţiile teoreticienilor contemporani ai
ofertei reprezintă mai mult o aprofundare a tezelor clasice şi neoclasice. În schimb, demersurile întreprinse din
unghiul de vedere al „economiei cererii” s-au soldat cu elemente de renovare a fundamentelor specializării şi
schimburilor internaţionale.

3.2 Contribuţia „teoreticienilor ofertei” la critica teoriei tradiţionale

În mod tradiţional şi, am putea spune, chiar exclusiv, oferta, ca determinant al diviziunii internaţionale a
muncii, a polarizat atenţia economiştilor, încă de la începuturile teoriei comerţului internaţional. După cum
ştim, mai întâi Smith şi Ricardo - primii teoreticieni ai ofertei, apoi Heckscher, Ohlin şi teoreticienii
substituţiei explică diviziunea muncii şi schimburile dintre ţări pe baza diferenţelor dintre costurile absolute,
respectiv comparative.
Aceste diferenţe se datorează posibilităţilor diferite de producţie, care generează o ofertă de mărfuri
diferenţiată ca mărime şi structură. Şi avantajul din schimburile internaţionale este explicat tot în termenii unei
„oferte suplimentare de consum”60. Rolul cererii a fost minimalizat, fiind luat în consideraţie cel mult ca nivel
(J. St. Mill, A. Marshall, G. Harberler etc) şi aproape ignorat sub aspectul structurii.
Exclusivitatea rolului ofertei apare şi mai pronunţată în cazul teoriei dotării cu factori de producţie. În
contextul acestei teorii, limitele izvorâte din absolutizarea rolului ofertei de factori sunt amplificate de
ipotezele restrictive cu caracter static, referitoare la omogenitatea factorilor de producţie şi la invariabilitatea
stocului sub aspect cantitativ. Criticile formulate din perspectiva ofertei nu neagă valoarea explicativă a
modelului H-O-S. Aceasta deoarece oferta de factori de producţie, ca element determinant al posibilităţilor de
producţie ale unei ţări constituie într-adevăr una din cauzele fundamentale ale diferenţelor dintre costurile
comparative. Volumul şi structura stocului de factori diferă de la ţară la ţară, fapt ce diferenţiază ofertele
naţionale de export sub aspectul structurii şi costurilor.
Ceea ce contestă însă criticii din perspectiva ofertei este ipoteza identităţii funcţiilor de producţie, bazată
pe omogenitatea factorilor de producţie şi identitatea tehnologiilor. Criticile formulate în acest sens pleacă de
la premisa că diferenţele în dotarea cu factori nu constituie singura sursă a avantajelor comparative. În
condiţiile economiei moderne, diferenţele în ceea ce priveşte stocul de cunoştinţe tehnice şi organizatorice, ca

60
Kindleberger, Ch. P., ş.a. Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.26

39
şi diferenţele în calitatea muncii, exprimate de nivelul productivităţii, au o contribuţie decisivă ca surse ale
avantajelor comparative şi ele nu pot fi ignorate.

3.3 Contestarea ipotezei omogenităţii factorilor de producţie

Pe acest fir logic se înscriu numeroasele verificări empirice ale modelului H-O-S, care au pus în cauză
ipoteza omogenităţii fatorilor de producţie.61 Dintre acestea, cea mai semnificativă este cea cunoscută în
literatură drept „paradoxul lui Leontieff”. În logica teoriei dotării cu factori ar fi trebuit ca SUA să exporte
bunuri intensive în capital şi care încorporează mai puţină muncă. Ori, pe baza datelor empirice, Leontieff
ajunge la concluzia paradoxală că „participarea americană la diviziunea internaţională a muncii se bazează pe
o specializare caracterizată prin tipuri de produse care conţin relativ mai multă muncă decât capital.”62
Raportându-ne la realităţile perioadei interbelice, şi la cele ale perioadei imediat postbelice, putem
evidenţia meritele de necontestat ale modelului H-O-S. El lărgeşte şi îmbină problematica de cercetare în
domeniul comerţului internaţional cu problemele legate de combinarea mai raţională a factorilor de producţie,
de amplasarea teritorială a acestora.
Dintre slăbiciunile subliniate de controversele teoretice ulterioare, este remarcată abordarea statică a
comerţului internaţional, atribuindu-se un rol exagerat factorilor naturali şi repartiţiei lor geografice în
explicarea avantajului relativ. Sunt ignorate practicile protecţioniste ale ţărilor dezvoltate, ca şi marile decalaje
din economia mondială contemporană, care pun sub semnul întrebării şi ideea alocării raţionale a resurselor şi
caracterul reciproc avantajos al comerţului internaţional63.
Modelul Heckscher-Ohlin a determinat, prin faptul că stabilea o legătură strânsă între dotarea cu factori
de producţie, comerţul internaţional şi preţurile factorilor 64, un interes deosebit pentru cercetători în a
demonstra empiric valabilitatea teoriei. Reprezentativă în acest sens este contribuţia economistului american
W. Leontieff, prin studiile sale: “Producţia internă şi comerţul exterior: reexaminarea poziţiei capitalului
american” (1953) şi “Proporţiile factorilor şi structura comerţului american” (1956). Scopul lui Leontieff a
fost de a demonstra că mărfurile exportate de SUA erau produse cu un consum preponderent de muncă şi nu
de capital, aşa cum ar fi trebuit, conform modelului H-O-S65.
Demersul său porneşte de la structura schimburilor externe ale Statelor Unite. Imediat după cel de-al
doilea război mondial, SUA s-au impus pe plan mondial drept cea mai industrializată economie, cu cel mai
mare stoc de capital din lume. Urmând raţionamentul propus de modelul H-O-S, ar fi trebuit ca SUA să
exporte preponderent bunuri intensive în capital şi să importe bunuri intensive în factorul muncă. În acest sens,
Leontieff calculează cantităţile de capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri americane destinate
exportului în valoare de 1 milion $ şi bunuri care să înlocuiască importuri americane de 1 milion $.
61
Vezi: Leontieff, W., Factor Proportions and the Structure of American Trade, în The Review of Economics and Statistics,
November 1956 şi Leontief, W., Domestic Production and Foreign Trade, in Proceedings of American Philosophical Society,
September, 1973; Wahl, D. F., Capital and Labor Requirements for Canada’s Foreign Trade, în Canadian Journal of Economics and
Political Science, August, 1968 şi Bharadway, R., Factor Proportions and the Structure of India-US Trade în Indian Economic
Journal, October, 1962
62
*** Echange international et croissance, Textes choissis et présentés par B. Lassudnie-Duchane, Economica, 1972, p. 117
63
Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. II, Ed. Eficient, Bucureşti, 2004, p.701-702
64
Caves, Richard E., Op. cit., p.140
65
Sută, Nicolae, Op. cit., p.747-748

40
 Capitalul intern per unitate de muncă necesar pentru a produce bunuri în valoare de 1 milion $

Perioad Exportu Importur Raportul exporturi/importuri

a ri i
1947 14.010 18.180 1,30
1951 12.977 13.726 1,06
1962 14.200 18.000 1,27

Sursa: W.W. Leontieff, Factor Proportions and the Structure of American Trade: Further Theoretical and Empirical Analysis,
Review of Economics and Statistics, 38 (November 1956), p.392-397

Astfel, pentru fiecare ramură, ca de exemplu industria automobilelor, au fost calculate cantităţile de
capital şi muncă necesare pentru a fabrica o unitate de produs, luând în calcul nu numai activitatea de
asamblare, ci şi celelalte industrii furnizoare (sticlă, oţel etc.).
În funcţie de ponderea fiecărei ramuri în totalul exporturilor, au fost calculate cantităţile medii de
capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri exportate în valoare de 1 milion $. Similar, excluzând
bunurile importate, dar care, oricum, nu puteau fi produse în SUA (cafea, banane etc.), au fost determinate
cantităţile medii de capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri care să înlocuiască importuri americane
în valoare de 1 milion $.
El se aştepta, conform teoriei H-O-S, ca exporturile SUA să necesite un număr mai mare de unităţi de
capital per muncitor, decât în cazul celorlalte bunuri. Rezultatele obţinute arătau, însă, că bunurile care ar
înlocui importurile cer cu 30% mai mult capital per unitate de muncă decât cele exportate. Concluzia ar fi fost
că structura de comerţ exterior a Statelor Unite corespunde cu cea a unei ţări relativ abundente în muncă 66.
Considerând că rezultatele empirice au fost viciate de efectele celui de-al doilea război mondial, Leontieff a
repetat raţionamentul pentru anul 1951. Se poate observa că, deşi intensitatea în capital a bunurilor importate
de SUA scade, ea rămâne, totuşi, superioară bunurilor exportate.
Procedând la o astfel de testare, Leontieff a ajuns la concluzii diametral opuse faţă de teoria proporţiei
factorilor, în ceea ce priveşte specificul şi, mai ales, structura exporturilor americane. SUA recurge la comerţul
exterior mai degrabă pentru a economisi capital şi a dispune de surplusul de forţă de muncă, decât pentru a
valorifica o presupusă abundenţă relativă de capital67.
Concluzia lui Leontieff se bazează pe faptul că el examinează mai profund faptele economice, sesizând
nu numai deosebirile cantitative privind dotarea cu factori de producţie (ponderea mai mare a capitalului faţă
de muncă în SUA), ci şi deosebirile calitative (disparităţi tehnologice, grade diferite de calificare a forţei de
muncă etc.)68.
Astfel, Leontieff consideră că factorul de producţie abundent în SUA este munca, şi nu capitalul, aşa
cum rezulta din analiza propusă de modelul H-O-S. Factorul muncă devine preponderent în produsele
americane nu sub aspect cantitativ, al numărului de ore muncă, ci calitativ, al productivităţii. Calitatea

66
Caves, Richard E., Op. cit., p.142
67
Leontieff, W., Analiza input-output, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.110
68
Sută Sută, Nicolae, Op. cit., p.749

41
superioară a muncii americane, reflectată într-un înalt grad de productivitate (chiar de trei ori mai mare decât
în alte ţări), schimbă raportul muncă-capital în favoarea primului factor de producţie69.
Paradoxul este explicat de autor prin productivitatea mai mare a muncitorilor americani faţă de cei
străini, datorită nu numai condiţiilor naturale, ci mai ales educaţiei, calificării, eficacităţii antreprenorilor,
spiritului de iniţiativă, organizării întreprinderii etc. Apelul la aceşti „factori cooperanţi” - cum îi numeşte
Haberler, infirmă ipoteza omogenităţii factorilor de producţie.
Demersul empiric şi concluziile teoretice şi practice formulate de W. Leontieff au avut o influenţă
puternică asupra cercetărilor ulterioare, stimulând testările practice ale diferitelor modele privind comerţul
internaţional. Astfel, Tatemoto şi Ichimura (1959) au studiat structura comerţului exterior al Japoniei,
descoperind un alt paradox. Japonia era o ţară abundentă în forţă de muncă, dar exporta preponderent bunuri
intensive în capital, situaţie total incompatibilă cu modelul H-O-S. Explicaţia a constat-o locul pe care Japonia
îl are în comerţul mondial. O evaluare diferenţiată pe diferite relaţii a demonstrat că în comerţul cu Statele
Unite, ca şi în cel cu noile ţări industrializate, modelul propus de Heckscher şi Ohlin era respectat.
Stolper şi Roskamp au verificat în 1961 aplicabilitatea acestei teorii pe cazul Republicii Democrate
Germane. Deşi peste 75% din exporturile est-germane se îndreptau către ţări din blocul comunist, teorema H-
O-S era verificată; exporturile realizate de RDG erau intensive în capital, factor considerat relativ abundent
pentru această ţară.
Testări empirice au fost realizate şi pentru Canada de către Wahl (1961) pentru a arăta că, deşi relativ
abundentă în muncă, exporturile sale (majoritatea către Statele Unite) erau intensive în capital. Nici India nu
corespundea modelului propus de Heckscher şi Ohlin în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Statele Unite. Pe
ansamblu, teorema nu era respectată, exporturile fiind intensive în capital, în timp ce factorul considerat
abundent era munca. “Paradoxul lui Leontieff”, prin semnalarea unor insuficienţe reale ale modelului H-O-S,
poate fi considerat o piatră de hotar în teoria comerţului internaţional.
Analizând concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, Ch. Kindleberger subliniază că „explicaţia fondată
pe avantajul comparativ pe care B. Ohlin a dezvoltat-o plecând de la intuiţiile lui E. Hecksher neglijează faptul
că există grupuri de factori neconcurenţiali şi factori specifici... deci că aceşti factori, în numeroase cazuri, nu
sunt omogeni.”70

3.4 Controverse asupra ipotezei identităţii funcţiilor de producţie

Linder şi Vernon consideră că ipoteza identităţii funcţiilor de producţie presupune nu numai

omogenitatea factorilor de producţie, ci şi identitatea tehnologiilor. Ori, pluralismul tehnologic ce
caracterizează aceeaşi producţie în ţări diferite infirmă aceste postulate.
Un punct de vedere diametral opus este susţinut de G. Marcy, care consideră că „în stadiul actual al
transmiterii cunoştinţelor tehnologice... ipoteza identităţii internaţionale a funcţiilor de producţie nu este atât
de îndepătată de realitate.”71
Principalele canale de transmitere a cunoştinţelor şi tehnologiei avute în vedere sunt: circulaţia
publicaţiilor ştiinţifice, trimiterea şi formarea de specialişti pentru ţările în curs de dezvoltare, implantarea de
filiale, licenţierea brevetelor, livrarea de uzine la cheie etc. Toate acestea, consideră autorul, contribuie la

69
Pohoaţă, Ion, Doctrine economice universale, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1996, vol. II, p.279
70
Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.36
71
Marcy, G., Economie internationale, PUF., Paris, 1976, p.230

42
„difuziunea internaţională a cunoştinţelor... şi permit să se admită ideea că industriile de aceeaşi natură,
dispersate în lume, au aceleaşi funcţii de producţie.”72
Fără discuţie, elementele luate în consideraţie de G. Marcy sunt reale şi genearează o tendinţă spre
omogenizare; dar numeroase disparităţi şi restricţii afectează difuzarea cunoştinţelor şi tehnologiilor,
contribuind la menţinerea decalajelor tehnologice, care relativizează veridicitatea ipotezei identităţii funcţiilor
de producţie.

3.5 Concurenţa imperfectă - ipoteza de bază a N.T.C.I.

O altă ipoteză ce stă la baza N.T.C.I. este cea a concurenţei imperfecte. Ea a fost adoptată ca sinteză a
constatărilor postbelice formulate cu privire la diferenţele de dimensiune generatoare de economii de scară,
efectele de distorsionare a concurenţei prin politicile guvernamentale sau chiar involuntar, prin diferenţele
sociale şi culturale.
Diferenţele în ce priveşte dimensiunea economică a ţărilor, respectiv a pieţelor naţionale, se înscriu ca
importante surse de avantaje sau dezavantaje comparative, mai întâi, prin combinaţiile de factori de producţie
pe care le permit prin oportunităţile create de complexul economic naţional; apoi, prin economiile de scară
furnizate de posibilităţile de extindere a volumului producţiei până la atingerea seriilor optime de fabricaţie.
Dintre politicile guvernamentale, componenta cu cea mai mare incidenţă asupra concuenţei o reprezintă
politica comercială. Toate instumentele şi reglementările de politică comercială care protejează producătorii
interni favorizează localizarea producţiei în ţările în care există piaţă de desfacere, în pofida dezavantajelor
comparative. La acestea se adaugă avantajele sau dezavantajele comparative generate de barierele de ordin
natural-geografic, cum sunt costurile de transport, de care teoria tradiţională a comerţului internaţional face
abstracţie, dar care uneori au rol decisiv în localizarea producţiei.
În plus, politicile guvernamentale pot favoriza în proporţii diferite extinderea dimensiunilor economice
ale naţiunii. Un rol important în acest sens îl pot juca şi diferenţele culturale şi sociale, care stimulează sau nu
cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, diferenţiază costul achiziţionării informaţiilor, contribuind
astfel, într-o anumită măsură, la delimitarea pieţelor.

3.6 Abandonarea caracterului static al analizei: efectele creşterii economice asupra comerţului exterior

O altă „perfecţionare” adusă de aşa-numiţii „economişti ai ofertei” teoriei comeţului internaţional, cu

intenţia de a o face mai aptă să explice mutaţiile din diviziunea internaţională a muncii, o constituie
abandonarea caracterului ei static. Într-adevăr, în ciuda dezvoltărilor de la Smith şi Ricardo, la Haberler,
Heckscher, Ohlin şi Samuelson, teoria comerţului internaţional a rămas o teorie cu caracter static. Condiţia
restrictivă a invariabilităţii ofertei de factori impiedică analiza evoluţiei pe termen lung a diviziunii
internaţionale a muncii pe parcursul creşterii şi dezvoltării economice.

72
Idem, p.231

43
 Nemulţumiţi de acest fapt, numeroşi economişti contemporani, printre care: H. Johnson, T.M.
Rybczysnski, J. Bhagwati, G. M. Meir etc. şi-au orientat eforturile spre înlăturarea ipotezelor statice şi
„dinamizarea” teoriei comerţului internaţional.73 Dinamizarea a constat în principal în studiul variaţiei
avantajelor comparative generate de modificările în dimensiunea, structura şi calitatea dotării cu factori,
respectiv: acumularea capitalului, creşterea populaţiei, creşterea productivităţii, perfecţionarea tehnologiei.
Dar toate aceastea sunt surse ale creşterii economice. Variaţia costurilor comparative se înregistrează pe
parcursul creşterii economice. Prin urmare, „dinamizarea” teoriei comerţului internaţional a permis studiul
efectelor creşterii economice asupra schimburilor comerciale externe. Iniţial, acest studiu a fost întreprins în
cadrul de analiză neoclasic, considerat a fi „extrem de flexibil şi aplicabil unui evantai extrem de vast de
probleme”74.
În acest cadru, creşterea economică este definită prin sporirea output-ului ca efect al creşterii populaţiei,
acumulării capitalului şi progresului tehnic (H. Johnson) sau al ridicării nivelului productivităţii (G. Meir);
geometric, procesul creşterii poate fi reprezentat ca o deplasare a curbei posibilităţilor de producţie în sus şi
spre dreapta.
Scopul unei asemenea abordări a fost de a stabili dacă procesul de creştere majorează oferta de exporturi
sau cererea de importuri, mai puţin, mai mult sau în aceeaşi proporţie cu creşterea output-ului, atenuând sau
accentuând dependenţa faţă de exterior. Pentru aceasta se are în vedere că exporturile (E) reprezintă diferenţa
dintre producţie (P) şi consum (C), adică: E=P-C; la rândul lor, importurile (I) apar ca diferenţă dintre consum
şi producţie, adică: I=C-P. În aceste condiţii, efectul creşterii economice asupra comerţului exterior apare ca
rezultat al combinării „efectelor de producţie” cu „efectele de consum”. Aceste efecte sunt definite în funcţie
de „elasticitatea-produs” („output-elasticity”) a producţiei, respectiv a consumului intern. Elasticitatea
producţiei se calculează ca raport între rata creşterii producţiei bunului exportabil (∆Pe/Pe) sau importabil
(∆Pi/Pi) şi rata creşterii produsului intern brut (∆P/P). Similar poate fi determinată elasticitatea-produs a
consumului intern.
Pe baza acestor concepte şi mărimi, mai întâi Hicks, apoi inspirându-se din lucrările lui, Johnson şi
Meir, în terminologii diferite, definesc aceleaşi cinci tipuri de creştere economică.
În terminologia lui Johnson din punct de vedere al producţiei aceste tipuri sunt:
- creştere economică neutră, când oferta de bunuri exportabile şi cea de bunuri importabile cresc
în aceeaşi proporţie;
- creştere economică defavorabilă schimburilor externe, dacă oferta de bunuri importabile creşte
în proporţie mai mare decât oferta de bunuri exportabile;
- creştere economică favorabilă comerţului exterior, când oferta de bunuri importabile creşte în
proporţie mai mică decât oferta de bunuri exportabile;
- creştere economică „ultrafavorabilă” comerţului exterior, când se soldează numai cu reducerea
ofertei de bunuri importabile;
- creştere economică „ultradefavorabilă” comerţului exterior, dacă pe parsursul ei are loc numai
reducrea ofertei de bunuri exportabile.

73
Vezi: Johnson, H. G., International Trade and Economic Growth, George Alben and Unwiv. Ltd., 1958; Meir, G.M., International
Trade and Development, A Harper International Student Reprint, 1963
74
*** L’Avenir des rélations économiques internationals, présenté par P.A. Samuelson, Editions préparées et préfacée par R. Mossé,
Calman-Lévy, Paris, 1971, p.81

44
 Cu alte cuvinte, în termeni matematici, notează Johnson, „creşterea va fi favorabilă, neutră sau
defavorabilă comerţului exterior, după cum elasticitatea - produs a ofertei de bunuri importabile este mai mică,
egală sau mai mare decât 1”75; iar cu referire la ultimele două tipuri, „o creştere ultrafavorabilă înseamnă o
elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri importabile şi o creştere ultradefavorabilă o elasticitate-produs
negativă a ofertei de bunuri exportabile”76
Similar, sunt definite cinci tipuri de creştere din punct de vedere al „efectelor de consum”. Prin
combinarea cu tipurile precedente, poate fi evidenţiat efectul global al creşterii economice asupra comerţului
exterior. Deşi abstractă, tipologia prezentată poate conduce la identificarea pe plan teoretic a unor tipuri şi
grade diferite de deschidere faţă de exterior şi de intensitate a dependenţei economiei naţionale faţă de piaţa
internaţională.
În acest sens, atenţia teoreticienilor comerţului internaţional a fost reţinută de „creşterea de tip
pauperizant” (la croissance appauvrissante).77 Ea a fost definită de J. N. Bhagwati prin analiza efectelor
creşterii ofertei de factori şi ale progresului tehnic nu numai asupra volumului şi compoziţiei exporturilor şi
importurilor, ci şi a raporturilor de schimb. Creşterea pauperizantă constă într-o creştere a ofertei de factori
sau a productivităţii care, în mod paradoxal, se soldează cu efecte negative pentru ţara în cauză. Un asemenea
proces poate avea loc atunci când procesul creşterii stimulează producţia de bunuri exportabile, accentuând
dependenţa de exterior sub aspectul desfacerii şi dacă sporirea ofertei de export contribuie ea însăşi sau are loc
într-o perioadă de scădere a preţurilor internaţionale la mărfurile în cauză.
Varianta „dinamizată” a teoriei neoclasice reprezintă, de fapt, un model de analiză a corelaţiei creştere
economică-comerţ exterior. Dar, condusă exclusiv din perspectiva ofertei, această analiză rămâne incompletă
deoarece surprinde doar una din laturile corelaţiei, şi anume: impactul procesului de creştere economică asupra
comerţului exterior.
La fel de importantă este cea de-a doua latură care vizează influenţa comerţului asupra creşterii
economice. Studiul comerţului exterior ca factor al creşterii economice, ca şi cel al mecanismelor de propagare
a fenomenelor de expansiune sau depresiune de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor externe, fac însă
apel la cadrul conceptual keynesist şi la abordarea fenomenelor în optica cererii.

75
Johnson, H.G., Op.cit., p.77
76
Ibidem
77
Vezi: Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.82-84

45
 Cap. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ŞI SCHIMBURILOR
INTERNAŢIONALE

O direcţie importantă în care criticii contemporani ai teoriei clasice şi neoclasice a comerţului

internaţional şi-au orientat cercetările a fost analiza veridicităţii ipotezei identităţii internaţionale a
preferinţelor de consum. Întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii”, contestările acestei ipoteze
s-au soldat cu o anumită renovare a a fundamentelor specializării şi schimburilor internaţionale, care aveau să
fie integrate în corpul tematic al noii teorii a comerţului internaţional.

4.1 Critica teoriei clasice şi neoclasice din perspectiva cererii

Printre principalii protagonişti din deceniile postbelice ale analizei în optica „economiei cererii” pot fi
citaţi: S.B. Linder, B. Lassudrie-Duchêne, M.V. Posner, D.B. Keesing, R. Vernon, K. Akamatsu etc.
În general, „economiştii cererii” se plasează în viziunea keynesiană şi preiau unele contribuţii ale lui
E.H. Chamberlin, privind diferenţierea preferinţelor de consum şi a produselor destinate satisfacerii lor. Mai
întâi, ei evidenţiază consecinţele minimizării rolului cererii şi a introducerii ipotezei identităţii preferinţelor de
consum în teoria comerţului internaţional. Apoi, pe această bază, definesc unele criterii noi, care, chiar dacă nu
au caracter general, oferă explicaţii pertinente anumitor domenii şi forme ale specializării şi schimburilor
internaţionale.
De remarcat că, elaborate în optica cererii, aceste elemente nu exclud, ci le completează pe cele definite
în optica ofertei. De regulă, autorii lor, chiar dacă acordă atenţie deosebită cererii, nu fac din aceasta factorul
explicativ exclusiv. În mod explicit, ei îmbină analiza cererii cu cea a ofertei, evitând greşeala „teoreticienilor
ofertei” care, după expresia lui Kindleberger „folosesc un foarfece cu o singură lamă şi aplaudă cu o singură
mână”.78
Interrelaţia cerere-ofertă este considerată în complexitatea ei biunivocă, fiind abordate atât efectele
ofertei de export asupra dimensiunii şi structurii cererii în ţara importatoare, cât şi rolul cererii de stimulent al
ofertei de export.

78
Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.43

46
 4.2 Influenţa ofertei de export asupra cererii; efectul de demonstrare

Printre primele abordări semnificative ale efectelor ofertei de export asupra cererii se înscrie cea a
americanului Ragnar Nurkse, vehiculată în literatură sub numele de teoria efectului de demonstrare.
Observaţia de fond a autorului este că „atunci când oamenii vin în contact cu bunuri superioare sau cu o
structură mai bună a consumului, cu noi articole sau cu noi căi de a-şi satisface vechile trebuinţe se simt după
un anumit timp neliniştiţi şi nesatisfăcuţi. Cunoştinţele lor s-au extins, imaginaţia lor a fost stimulată, noi
trebuinţe au fost create, iar înclinaţia spre consum a crescut”.79
Modificarea dimensiunii şi structurii cererii, respectiv a gusturilor şi preferinţelor consumatorilor puşi în
contact cu o ofertă calitativ nouă este definită de Nurkse drept „efect de demonstrare” (demonstration effect).
Verificările empirice întreprinse de autor atestă că acest efect se resimte atât în relaţiile dintre ţările dezvoltate
şi cele rămase în urmă, cât şi în raporturile reciproce dintre statele avansate.
„Astăzi – apreciază Nurkse, practic toate ţările cu venituri scăzute sunt afectate într-o anumită măsură de
atracţia faţă de structura consumului din ţările mai dezvoltate. Şi chiar în cadrul grupului ţărilor cu venituri
mari, efectul de demonstrare poate fi operativ: acest efect afectează de exemplu Europa Occidentală în relaţiile
ei cu SUA”.80 Deosebirile în structura preferinţelor de consum de la care Nurkse porneşte, evidenţiază lipsa de
realism a ipotezei identităţii şi omogenităţii funcţiilor consumului.
Este adevărat că reacţia structurală a cererii, declanşată de contactul cu o ofertă calitativ superioară, este
orientată în direcţia omogenizării, dar rămâne departe de a o atinge. În consecinţă, în numeroase cazuri,
acţiunea efectului de demonstrare oferă explicaţia intensificării sau creării de noi fluxuri comerciale, a
delocalizării producţiei unor bunuri şi a unor variaţii în structura schimburilor internaţionale.
Dezbaterile ulterioare asupra tezei efectului de demonstrare converg în confirmarea acestui fenomen
drept cauză a unor segmente ale comerţului dintre anumite ţări. Astfel, Prebisch ajunge la concluzia că în ţările
în curs de dezvoltare (mai ales în cele din America Latină), în perioada postbelică, tendinţele de imitare a
consumului din ţările dezvoltate au devenit deosebit de puternice, datorită contactelor dintre popoare şi
creşterii veniturilor.81
Kindleberger consideră că acţiunea efectului de demonstrare poate fi observată încă dinaintea primului
război mondial. Dar în acea perioadă intensitatea lui era mult mai mică, rămânând departe de a antrena o
omogenizare semnificativă a gusturilor în materie de îmbracăminte, regim alimentar, bunuri de consum şi
aspiraţii culturale. În perioada postbelică însă, când „Japonia abandonează din ce în ce mai mult orezul în
favoarea grâului, iar Coca-Cola a devenit o marcă comercială cunoscută în întreaga lume”,82 consecinţele
acestui efect în planul comerţului internaţional nu mai pot fi ignorate. Deşi ele sunt mai vizibile asupra ţărilor
în curs de dezvoltare, unde consideră autorul „ efectul de demonstrare este mai net, modificările de gusturi
generate de introducerea noilor bunuri au o anumită importanţă chiar în ţările dezvoltate.” 83 Iar în relaţiile
dintre acestea din urmă influenţa efectului de demostrare nu se resimte numai dinspre SUA către Europa

79
Nurkse, R., Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries and Patterns of Trade and Development, Oxford
University Press, New York, 1970, p.59
80
Idem, p.65
81
Prebisch, R., The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems, UN’s Department of Economic Affairs,
New York, 1950
82
Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.73
83
Ibidem

47
Occidentală şi Japonia, ci şi invers: „orientarea gusturilor americanilor către produsele europene şi
automobilele de mic litraj constituie un exemplu în acest sens.”84
Mai recent şi mai aproape de noi, o confirmare a acţiunii efectului de demostrare ne este oferită de
deschiderea spre exterior a pieţei ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Adoptarea rapidă şi pe scară largă a
telefoniei mobile şi expansiunea pieţei achiziţiilor de autoturisme străine în România reprezintă un sugestiv
exemplu de efect de demostrare, cu implicaţii directe asupra structurii şi dimensiunii importului şi a soldului
balanţei de plăţi.

4.3 Rolul cererii în stimularea ofertei de export

Rolul cererii ca stimulent al ofertei de export a constituit una dintre principalele preocupări ale
teoreticienilor comerţului internaţional din deceniile postbelice. Demersurile în acest sens vizează modul de
adaptare a ofertei prin lărgirea sau diferenţierea producţiei, printr-un efort de inovare sau pe alte căi, la un
excedent al cererii interne ori externe de produse exportabile, datorat fie creşterii veniturilor, fie modificării
gusturilor şi preferinţelor. Dintre rezultatele acestor cercetări, cele mai semnificative sunt: teoria „cererii
naţionale reprezentative” elaborată de S.B.Linder, teza „cererii de diferenţiere” elaborată de B. Lassudrie-
Duchêne şi teoretizarea relaţiei dintre ciclul de viaţă al produsului şi comerţul internaţional realizată de
R. Vernon.

4.3.1 Teoria „cererii naţionale reprezentative” (S.B.Linder)

Abordarea de către S.B. Linder85 a acestei a doua laturi cerere-ofertă este motivată prin lipsa de
semnificaţie a modelului H-O-S pentru explicarea comerţului cu toate categoriile de produse manufacturate.
Autorul consideră că teoria dotării cu factori de producţie, care explică schimburile internaţionale prin
caracteristicile ofertei, este aplicabilă doar comerţului cu produse de bază. În cazul acestora, de regulă, oferta
precede cererea. În general, ele sunt disponibile şi producţia lor nu presupune un efort de invenţie ca răspuns
la cerinţele manifestate pe piaţă.
Cu totul deosebită este natura comerţului cu produse manufacturate. El nu poate fi explicat fără luarea în
consideraţie a cererii. În general, crearea produsului manufacturat implică un efort de invenţie pentru a
răspunde cererii care se manifestă pe piaţă.
În concepţia lui Linder, exportul de bunuri manufacturate este condiţionat de existenţa, în prealabil, a
unei cereri naţionale reprezentative şi a unei perioade de desfacere numai pe piaţa internă. În acest timp, bunul
este perfecţionat şi adaptat cât mai bine la nevoile cărora le este destinat. 86 Aceste condiţii prealabile sunt
valabile pentru toate produsele, cu excepţia acelora care nu presupun un efort de invenţie şi de adaptare sau
când cererea străină poate fi mai uşor cunoscută.

84
Ibidem
85
Linder, S.B., An Essay on Trade and Transformation, Weily and Sons, New York, 1961
86
Idem, p.87

48
 O altă teză enunţată de Linder, care îşi găseşte pe deplin confirmarea în realitate este că „potenţial,
schimburile cele mai intense sunt cele între ţările cu structuri asemănătoare ale cererii”.87
Cum dintre factorii care determină structura cererii (natural-geografici, social-culturali, tradiţii religioase
etc) nivelul venitului este cel mai important, se poate deduce că schimburile comerciale cele mai intense se vor
derula între ţări cu niveluri apropiate ale venitului de locuitor. În atari condiţii, bunurile exportabile şi
importabile ale uneia dintre ţările partenere, sunt bunuri importabile şi exportabile ale celeilalte.
Opţiunea de a selecţiona din bunurile exportabile pe acelea care vor fi realmente produse şi pentru a fi
livrate la extern depinde, după părerea lui Linder, de un mare număr de factori economici, psihologici,
sociologici, culturali etc. Acţiunea acestui complex de factori poate fi de asemenea natură încât fiecare ţară să
fie producătoare şi exportatoare la aceeaşi grupă de produse. Avantajele comparative pot fi aceleaşi pentru
fiecare partener, dar nu ele explică specializarea. Pentru explicarea unor asemenea situaţii, Linder invocă
principiul diferenţierii produselor definit de Chamberlin.
Odată introdus ca element de fundamentare a schimburilor internaţionale, criteriul diferenţierii a devenit
larg recunoscut şi acceptat de noile teorii ale comerţului internaţional, pentru explicarea comerţului cu bunuri
manufacturate dintre ţările cu nivel de dezvoltare similar şi cu structuri economice paralele.

4.3.2 Teza „cererii de diferenţiere” (B. Lassudrie-Duchêne)

Teza „cererii de diferenţiere” elaborată de B. Lassudrie-Duchêne reprezintă de fapt o aprofundare a

teoriei „cererii naţionale reprezentative”. Acceptând ca premisă postulatul formulat de Linder, potrivit căruia
exporturile apar ca o deversare a producţiei autohtone peste limitele nevoilor interne, Duchêne îşi
concentrează atenţia spre fundamentarea nevoii de diferenţiere a producţiei. El este de părere că „atunci când
cantitatea vândută dintr-un produs creşte pe o arie dată, nevoia de diferenţiere pentru bunul în cauză, nulă la
început, apare şi este în creştere dincolo de un anumit prag care este cel al banalizării. Produsul autohton va
suscita deci o cerere de diferenţiere, care se va adresa străinătăţii.”88
Cererea naţională de import, generată de nevoia de diferenţiere va fi cu atât mai mare, cu cât producţia
naţională va fi mai uniformizată. Aşa-numitul prag al banalizării produsului autohton reprezintă un punct de
„echilibru între nevoia de exotism şi nevoia de familiaritate, între elementele de monopol legate de calitatea
străină şi cele legate producţia internă.”89 Se subînţelege că avantajul care decurge din schimburile generate de
nevoia de diferenţiere, nu pot fi evaluate numai prin prisma diferenţelor de preţ, de cantitate sau calitate, ci
mai ales în termenii diversităţii bunurilor cedate şi obţinute.
Confruntate cu realitatea, fără a avea caracter general, tezele mai sus prezentate oferă explicaţii
plauzibile comeţului cu bunuri manufacturate derulat între ţări cu structuri economice paralele. Edificator în
acest sens este testul inţiat de G. Ch. Servier, pe exemplul economiei japoneze. El îşi propune să verifice
tezele lui S.B. Linder în cazul principalelor produse de export ale Japoniei, respectiv: televizoare, motociclete,
automobile, camioane, ţesături din fibre sintetice, ţevi de oţel, ceasuri etc. „Din investigarea empirică la care
am procedat-notează autorul, rezultă clar că exporturile japoneze sunt mai intense spre ţările apropiate

87
Idem, p.94
88
Citat după Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au dèveloppement autocentré, PUF, Paris,
1982, p.37
89
Ibidem

49
geografic, cu venituri similare şi că în Japonia, conform argumentului lui S.B. Linder, cererea interioară a
precedat exporturile şi nu invers.”90
Putem conchide că, prin integrarea principiului diferenţierii produsului formulat de E. H. Chamberlin 91
în teoria comerţului internaţional, autorii mai sus prezentaţi au permis aprofundarea şi orientarea analizei spre
studiul unor fenomene de mare actualitate în practica tranzacţiilor de comerţ exterior.
Potrivit acestui principiu, în comerţul internaţional, firmele nu se limitează la a suporta în mod pasiv
concurenţa şi modificările cererii. Din contră, comportamentul lor este activ, de anticipare şi chiar de
determinare şi orientare a schimburilor în sensul dorit. Ele îşi diferenţiază produsele şi efectuează cheltuieli de
creare şi stimulare a cererii pentru produsele lor.
În accepţiunea lui Chamberlin, diferenţierea produsului este o sursă a puterii de monopol şi se
realizează prin numeroase elemente care particularizează produsul. Dintre acestea cele mai importante sunt:
brevetele, mărcile de fabrică, ambalajul, modelul, culoarea, calitatea superioară, stilul de vânzare etc.
Diferenţierea produselor prin brevet sau printr-o calitate superioară exprimată şi garantată prin marca
de fabrică sau de comerţ este o practică curentă, specifică îndeosebi marilor societăţi pentru a-şi asigura
penetrarea şi stabilitatea pe pieţele internaţionale.
Însăşi locul de origine poate fi un element de diferenţiere a produsului. Dacă firma care îl produce este
localizată într-o economie puternică, cumpărătorul poate avea anumite avantaje, cum sunt: intensificarea
relaţiilor economice şi politice cu o zonă dezvoltată şi dinamică, obţinerea accesului la sursele de credit,
realizarea unor alianţe utile cu firme şi state puternice etc.
De asemenea, teza stimulării cererii prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare, surprinde variatele
metode şi tehnici de reclamă şi publicitate comercială prin care firmele reuşesc să atragă atenţia
consumatorului asupra produselor lor, să sădească convingerea privind importanţa şi utilitatea acestora şi să
transforme dorinţa de achiziţionare în decizie de cumpărare. În prezent, nivelul înalt al cheltuielilor de
publicitate comercială constituie adevărate bariere de pătrundere pe anumite pieţe internaţionale.
Cheltuielile de diferenţiere şi de stimulare a cererii sunt denumite de Chamberlin costuri de vânzare şi
ele au un rol deosebit de important în generarea avantajului competitiv. Distincţia dintre costul de producţie şi
costul de vânzare este după părerea autorului la fel de importantă ca şi distincţia dintre ofertă şi cerere.
Aceasta deoarece costul de producţie poate mări oferta, iar costul de vânzare cererea.
Aceste teze teoretice servesc astăzi ca fundament al alternativelor strategice adoptate de firme:
elementele care condiţionează volumul vânzărilor pot fi ajustate succesiv sau concomitent pentru a se obţine
maximizarea profitului. Dacă preţul este fixat de practica comercială, vânzătorul poate ajusta produsul prin
diferenţiere. Din contră, dacă prin natura sa produsul nu poate fi adoptat, atunci se ajustează preţul.

4.3.3 Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (R. Vernon)

Teoria ciclului vieţii comerciale a produsului elaborată de R. Vernon 92 ne oferă o explicaţie mai
complexă a diviziunii internaţionale a muncii prin prisma evoluţiei cererii. Potrivit acestei teorii, nici o ţară nu
poate să păstreze pentru totdeauna superioritatea în producţia şi exportul unei mărfi. Aceasta deoarece
90
Chouraqui-Serviere, G., Le Japon et la theorie de la spécialisation internationale, în Economie et Societes, Cahiers de l’ISMEA,
serie , P, nr. 25, 1976, p.735
91
Chamberlin, E. H., La théorie de la commerce monopolistique. Une nouvell orientation de la théorie de la valeur, PUF, Paris, 1953
92
Vernon, R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973. Vezi şi Attali J., ş.a. L’opinion européenne face aux
multionationales, Editions d’Organisation, Paris, 1977, p. 89-145

50
structura economiei mondiale este afectată de o tendinţă ireversibilă de deplasare a unor sectoare industriale
din ţările mai avansate spre cele mai puţin dezvoltate.
R. Vernon explică delocalizarea producţiilor industriale prin ciclul de viaţă al produselor. Ciclicitatea
vieţii produsului se derulează la scară internaţională şi se descompune în trei faze: produs nou, produs matur şi
produs standardizat. Deplasarea producţiei este operată prin investiţii în exterior, realizate de regulă de firmele
multinaţionale. Cauzele delocalizării sunt legate de evoluţia cererii şi a tehnologiilor de fabricaţie.
La început, producţia noului bun este localizată în ţările inovatoare avansate, ca urmare a unui amplu
efort de cercetare-dezvoltare. Ca ţară inovatoare Vernon se referă exclusiv la SUA, dar, în prezent, pentru
multe produse, acest rol l-au dobândit şi Japonia şi ţările UE. Localizarea iniţială în ţara inovatoare este cerută
de necesitatea adaptării produsului la cerinţele consumatorului şi a perfecţionării tehnologiilor. În acelaşi timp,
o asemenea localizare este favorizată de elasticitatea-preţ relativ scăzută a produselor noi, al căror grad înalt de
diferenţiere decurge din caracterul de noutate.
Odată ce procesul de fabricaţie al noului bun este pus la punct şi sunt selectate sortimentele cele mai
adecvate, producţia capătă un anumit grad de standardizare. În faza de maturitate, cererea internă şi externă
pentru produsul devenit tot mai cunoscut creşte şi exporturile, iniţiate încă din faza de noutate, sunt în plină
ascensiune.
Treptat, în faza de maturitate economiile de scară permise de producţia de masă se epuizează. Odată cu
aceasta, amplasarea producţiei capătă o anumită flexibilitate, făcându-se cu prioritate în funcţie de costuri.
Vernon apreciază că începând tot din faza de maturitate, dacă costurile producţiei în exterior sunt mai mici, în
virtutea salariilor mai scăzute, iar cererea este îndeajuns de ridicată, producţia începe să se deplaseze spre
exterior, mai întâi în alte ţări dezvoltate (din Europa Occidentală etc).
Costurile mai scăzute, cererea ridicată şi, eventual, cheltuielile de transport şi taxele vamale determină
fie implantarea de firme ale societăţii inovatoare în strainătate, fie adoptarea de către antreprenorii străini a
producţiei bunului până atunci importat, prin cumpărarea de brevete şi licenţe.
În faza a treia, produsul devine standardizat şi se caracterizează prin cunoaşterea precisă şi simplificarea
procedeelor de fabricaţie. Limitarea sistematică a sarcinilor fiecărui lucrător permite utilizarea unei forţe de
muncă cu calificare mai scăzută. Ca urmare, amplasarea producţiei devine posibilă chiar şi în ţări în curs de
dezvoltare.
Ciclicitatea vieţii produsului determină o anumită evoluţie a exportului său. Produsul nou este vândut
mai întâi pe piaţa ţării inovatoare. Străinii care doresc noul produs îl vor comanda firmei inovatoare. Ea deţine
monopolul producţiei, adesea protejat pentru o anumită perioadă de timp prin brevetul de invenţie. Începând
chiar din prima fază sunt amorsate şi exporturile, care tind să crească datorită decalajului tehnic şi ascensiunii
cererii străine.
Spre sfârşitul fazei de maturitate, ritmul de creştere al exporturilor scade. Datorită concurenţei firmelor
străine care au achiziţionat brevetul sau chiar a propriilor filiale, acestea ajung la stagnare sau chiar la creşteri
negative.
Delocalizarea producţiei poate fi atât de mare, încât ţara inovatoare devine importatoare a produsului sau
a anumitor sortimente din acesta. Schimburile dintre ţările producătoare pot continua pe baza diferenţierii
produsului. Ţara inovatoare continuă să exploateze monopolul ei tehnologic, vânzînd tehnologia de fabricaţie
noilor producători.

51
 4.4 „Dezvoltarea după zborul gâştelor sălbatice” (K. Akamatsu)

Problema deplasării producţiei industriale din ţările dezvoltate spre cele rămase în urmă nu este nouă. Ea
a fost formulată de exemplu, încă din 1935 de japonezul Kaname Akamatsu prin teoria „dezvoltării după
zborul gâştelor sălbatice” (développemént en vol d’oies sauvage).93 Potrivit acestei teorii, pe parcursul
dezvoltării, succesiunea ciclurilor import-producţie autohtonă-export pentru produse din ce în ce mai
sofisticate permite definirea a patru faze de evoluţie a comerţului lor exterior. Reprezentarea grafică a acestor
faze se întretaie după forma unui stol de gâşte sălbatice, de unde şi denumirea teoriei.
Aceste faze sunt:
1. exportul de materii prime spre şi importul de produse manufacturate din ţările dezvoltate;
2. substituirea importurilor de bunuri manufacturate şi continuarea importurilor de echipamente din
ţările dezvoltate;
3. amorsarea exportului de produse manufacturate spre ţările care le succedă pe calea dezvoltării şi
extinderea producţiei proprii de echipamente
4. amorsarea exporturilor de echipamente.
După cum vedem, fazele ciclicităţii producţiei şi schimburilor comerciale sunt definite din punctul de
vedere al ţărilor în curs de dezvoltare, receptoare.

4.5 Semnificaţia şi limitele teoriei ciclului de viaţă al produsului

Abordând aceeaşi problemă din perspectiva ţărilor avansate, inovatoare, teoria lui R. Vernon, ne oferă o
explicaţie plauzibilă a dinamicii specializării şi schimburilor comerciale dintre ţări. Ea surprinde elemente
reale legate de superioritatea tehnologică a ţărilor avansate, amploarea „redesfăşurării” industriei pe glob etc.
În acelaşi timp, ne oferă o explicaţie teoretică a transnaţionalizării firmelor americane, în funcţie de etapele de
evoluţie ale producţiei şi comercializării bunului: producţia se deplasează din SUA, mai întâi spre alte ţări
dezvoltate şi apoi spre cele în curs de dezvoltare. Delocalizarea nu are loc spontan, ci este indisolubil legată de
activitatea companiilor multinaţionale: „firmele americane-susţine Vernon, încep prin a crea noi produse pe
care le exportă; când poziţia de exportator le este ameninţată, ele îşi implementează filiale în străinătate,
pentru a exploata ceea ce le-a rămas din avantajul lor iniţial. Ele reuşesc să îşi menţină poziţia de oligopol un
anumit timp, după care o pierd când avantajul lor dispare.”94
Limitarea analizei la economia SUA şi firmele americane se explică prin avansul tehnologic şi
prevalenţa firmelor americane pe piaţa mondială. Dacă astăzi şi alte ţări avansate au dobândit calitatea de surse
de inovaţie şi multinaţionalizarea firmelor lor a căpătat amploare, nu înseamnă că teoria lui Vernon este
infirmată. Nimic nu împiedică generalizarea teoretică a postulatelor teoriei respective.
După publicarea ei, mulţi teoreticieni, pe baza studiilor empirice, au ajuns la concluzia că realitatea
economică confirmă în bună măsură teoria ciclului de viaţă al produsului.

93
Vezi Grjebine, A., Op. cit., p.30-32
94
Vernon R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973, p.90

52
 În acest sens, Rolando Polli şi Victor Cook, studiind piaţa americană, au constatat că într-adevăr
producţia unui bun parcurge în general patru faze: demarajul, creşterea exponenţială, încetinirea şi declinul,
care sunt similare şi confirmă fazele de evoluţie descrise de Vernon.95
De asemenea, evoluţia pe termen lung a structurii comerţului internaţional denotă că ponderea
„textilelor” şi cea a „altor articole manufacturate” au cunoscut o continuă descreştere după anul 1913 în
exporturile ţărilor industrializate Anglia, SUA şi Germania, care în secolul al XX-lea erau exportatoare de
produse textile, au devenit importatoare. Ele continuă, totuşi, să producă şi să exporte textilele de calitate
superioară, diferenţiate.
Paralel, ţările în curs de dezvoltare au asimilat producţia de textile de calitate obişnuită, pe care le
exportă în ţările dezvoltate. Invadarea pieţei SUA de produsele textile şi alte bunuri de consum livrate de noii
producători industriali din Asia de Sud-Est este cel mai semnificativ exemplu în acest sens.
Explicaţia dată de Vernon este confirmată în ultimele decenii şi pentru o gamă largă de produse ale
industriei constructoare de maşini, industriei chimice, maşini de birou, bunuri de consum de lungă durată şi
chiar automobile. Asemena produse au devenit prezente în proporţii tot mai importante în producţia şi exportul
ţărilor în curs de dezvoltare, aflate în stadii mai avansate ale industrializării.
Fără discuţie, mecanismul ciclicităţii vieţii produsului propus de Vernon nu reprezintă o explicaţie cu
caracter de generalitate a transformărilor din diviziunea internaţională a muncii. Din perspectiva generalităţii
pot fi formulate numeroase limite.
Mai întâi, numeroase produse nu se încadrează în schema ciclicităţii. Cel mai sugestiv exemplu în acest
sens îl reprezintă rezultatele activităţilor de cercetare ştiinţifică, activităţi care rămân centralizate în ţara de
origine, în laboratoarele societăţilor-mamă.
Apoi, cauzele transformărilor structurale din diviziunea internaţională a muncii, respectiv ale
delocalizării producţiei, nu se reduc numai la evoluţia cererii, efortul de inovare şi diferenţa de salarii.
Tot din perspectiva caracteristicilor cererii putem invoca un semnificativ mobil al delocalizării surprins
de mecanismul acceleratorului. Integrată în teoria comerţului internaţional, teoria acceleratorului permite
dezvăluirea unei cauze importante a redesfăşurării industriei pe glob legată de specificitatea cererii pentru
bunurile de echipament. Comparativ cu alte produse, bunurile de echipament au un grad mult mai înalt de
dependenţă sub aspectul desfacerii pe piaţa externă. Aceasta întrucât, în măsura în care, într-o ţară, într-un
anumit domeniu, cererea internă este satisfăcută şi s-a stabilizat la un anumit nivel, pentru care capacităţile de
producţie sunt suficiente şi deja echipate, cererea internă de maşini şi utilaje pentru domeniul respectiv cade
accelerat la necesarul pentru înlocuire. Dacă ţara în cauză şi-a dezvoltat producţia de echipamente specifice
domeniului, aceasta nu poate fi menţinută la nivelul atins decât prin export. Presiunea intereselor de desfacere
cu care firmele producătoare de echipamente din ţările avansate s-a confruntat şi se confruntă este mai
importantă decât cea a intereselor de păstrare a monopolului industrial. Ea se constituie într-o forţă importantă
de delocalizare a producţiei, care lucrează în favoarea aspiraţiilor de industrializare ale ţărilor rămase în urmă.
La acest argument adăugăm şi faptul că mobilul delocalizării nu se limitează doar la diferenţa de salarii
invocată de Vernon. Transnaţionalizarea producţiei are motivaţii mult mai complexe. Printre acestea, din
punctul de vedere al societăţii-mamă şi al ţării de origine sunt de luat în consideraţie interesele de: evitare a
tarifelor vamale, consolidare a poziţiilor pe piaţa de desfacere, întărire a poziţiilor în zonele de influenţă,
controlul asupra surselor de aprovizionare cu materii prime, maximizarea profitului etc. La fel de nuanţat
apare mixul de interese al ţărilor - gazdă, care, cel mai frecvent, vizează: dezvoltarea unor noi activităţi,
95
Rolando, P., ş.a., Validity of the Product Life Cycle, Journal of Business, nr. 4, October, 1969, p.385-400

53
achiziţionarea de noi tehnologii, modernizarea metodelor de management şi marketing, accesul pe piaţa
externă, promovarea exporturilor, intensificarea relaţiilor economice şi politice cu marile puteri industriale etc.
În plus, procesul de delocalizare a producţiei industriale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în
numeroase cazuri, nu poate fi disociat de localizarea geografică a resurselor de materii prime. Este larg
recunoscută deplasarea producţiilor industriale mari consumatoare de materii prime (îndeosebi siderurgia şi
ramurile cu care se află în relaţie în aval etc.) din ţările dezvoltate, lipsite de asemenea resurse, spre cele în
curs de dezvoltare, care deţin importante zăcăminte (de minereuri de fier, cărbune coxificabil etc.).
S-ar putea adăuga pentru completarea teoriei lui Vernon şi faptul că firmele multinaţionale ce reprezintă
un principal vehicol al delocalizării, nu este singurul.
Desigur observaţiile formulate mai sus nu sunt de natură să infirme, ci să completeze explicaţia propusă
de R. Vernon.
Din cele expuse în prezentul capitol se poate concluziona că studiul dinamicii diviziunii internaţionale a
muncii în optica „economiei cererii” a contribuit la formularea de noi elemente explicative, care, chiar dacă nu
au caracter de generalitate sunt deosebit de semnificative pentru interpretarea evoluţiei specializării şi
schimburilor internaţionale. Este motivul pentru care ele au fost preluate drept repere de conţinut pentru noua
teorie a comerţului internaţional.

Cap. 5 PROPAGAREA INTERNAŢIONALĂ A FLUCTUAŢIILOR

Studiul comerţului exterior ca factor al creşterii economice şi canal de propagare a fenomenelor de

expansiune sau recesiune de la o ţară la alta face apel la „optica cererii ” şi la cadrul conceptual şi
instrumentarul keynesist. Acesta s-a dovedit mai adecvat pentru analiza unor aspecte ale dinamicii diviziunii
muncii şi schimburilor internaţionale din punctul de vedere al celei de-a doua corelaţii comerţ exterior-
creştere economică, respectiv al influenţei schimburilor externe asupra procesului intern de creştere a venitului
naţional.

5.1. Adaptarea multiplicatorului keynesist la condiţiile economiei deschise

54
 Apariţia în 1936 a „Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, elaborată de J.
M. Keynes96, a deschis noi perspective analizei macroeconomice, în general, şi celei internaţionale, în special.
Din gama conceptelor şi instrumentelor elaborate de Keynes, cele mai utile macroeconomiei
internaţionale s-au dovedit a fi cele reunite în mecanismul multiplicatorului, care permite descrierea şi
evaluarea intensităţii efectelor de antrenare sau de dezantrenare propagate prin canalele comerţului exterior.
Aşa cum remarca profesorul Mihai Todosia, „fenomenul multiplicării venitului ca urmare a unei creşteri
iniţiale este cunoscut încă de pe vremea mercantiliştilor, dar a fost adus în actualitate de către R. Kahn şi
aplicat la utilizarea forţei de muncă, iar Keynes este acela care îl numeşte prin termenul de multiplicator”. 97
Aceeaşi constatare o face L. Currie care notează că „înaintea lui Keynes, Richard Kahn (1931) a analizat
relaţia dintre investiţii şi utilizarea braţelor de muncă, care conţine conceptul de multiplicator”.98
Deşi multiplicatorul n-a fost „inventat” de Keynes, el are meritul de a fi dezvăluit semnificaţia acestui
mecanism pentru descrierea procesului creşterii, integrându-l în analiza economică a celui mai interesant
aspect al efectului de antrenare, propagat pe canalul fluxurilor monetare.
Multiplicatorul investiţiilor descris şi utilizat de Keynes a devenit punctul de plecare pentru investigarea
altor aspecte ale efectului de antrenare din diferite domenii. Una din aceste orientări o reprezintă adaptarea
multiplicatorului la condiţiile economiei deschise, respectiv la analiza incidenţei fluctuaţiilor din export asupra
creşterii economice, precum şi a propagării fluctuaţiilor în economia mondială.
Dintre contribuţiile notabile în această direcţie, putem menţiona pe cele aduse de F. Machlup, R.
Robinson, R. F. Harrod, R. Nurkse, F. D. Holzman, A. Zelner, L.A. Metzler, R.M. Goodwin, J. Chipman etc.
Ei au extins teoria keynesistă a multiplicatorului la condiţiile unei economii participante la schimburile
internaţionale, elaborând aşa-numitul „multiplicator al comerţului exterior”.99
Sesizând insuficienţele acestuia, Fr. Perroux, dezvoltă în completare, aşa-numitul „multiplicator al
sectorului dominant”, ce antrenează dezvoltarea ramurilor cu care acest sector se află în relaţii în amonte şi în
aval.100 La acestea se adaugă alte variante de multiplicator cu conotaţii de macroeconomie internaţională, cum
sunt multimplicatorul lui Young-care descrie susţinerea procesului de creştere prin introducerea noilor
tehnologii şi multiplicatorul input-output, care surprinde interdependenţa dintre ramurile de activitate. 101 Deşi
se referă preponderent la cadrul economic intern, aceste două contribuţii au o semnificaţie deosebită şi pentru
explicarea transformărilor ce se produc în structura specializării şi a schimburilor internaţionale pe parcursul
procesului de creştere.
Cele mai semnificative pentru analiza macroeconomică internaţională rămân variantele keynesistă şi
perrousiană a multiplicatorului comerţului exterior.

96
Keynes J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970
97
Todosia, M. (coord.), John Maynard Keynes - doctrinar al capitalismului monopolist de stat, Publ. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
1987
98
Currie, L., The multiplier in Economic Literature, în Journal of Economic Studies, Vol. 10, nr. 3, 1983, MCB University Press
99
Vezi Byé, M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.193-207 şi Marcy G., Economie internationale, PUF ,
Paris, 1976
100
Vezi Perroux, Fr., L’économie du XX-éme siècle, PUF, Paris, 1969 şi Perroux, Fr., Independence de la Nation, Aubier Montagne,
Paris, 1969
101
Currie, L., Op.cit., p.42-48

55
 5.2. Schimbările de optică aduse de multiplicatorul keynesist
al comerţului exterior

Comparativ cu teoria clasică şi neoclasică, multiplicatorul keynesist al comerţului exterior aduce în

numeroase privinţe o schimbare de optică. Succint, aceste schimbări se referă la următoarele aspecte:
- importanţa şi rolul exporturilor în economie sunt evaluate prin prisma efectelor de antrenare şi nu a
valorii şi utilităţii importurilor achiziţionate în schimb;
- în timp ce teoria clasică şi neoclasică propun scopul utopic al „optimului mondial”, din care derivă
iluzia „avantajului universal”, din perspectiva keynesistă avantajele generate de comerţul exterior „sunt în
mod declarat avantaje naţionale, fiind puţin probabil ca lumea întreagă să poată beneficia de ele”;102
- optimizarea este concepută de clasici şi neoclasici în ipoteza deplinei utilizări, pe când multiplicatorul
keynesist descrie creşterea venitului naţional nu prin atragerea factorilor de producţie din alte ramuri , deci nu
prin restructurare, ci prin mobilizarea celor neutilizaţi;
- multiplicatorul comerţului exterior nu foloseşte instrumentarul de analiză clasic şi neoclasic, ci pe cel
furnizat de Keynes.

5.2.1 Ecuaţia de echilibru în economia deschisă

Extinderea multiplicatorului la studiul relaţiilor internaţionale apare pe deplin justificată şi utilă, întrucât
una dintre principalele surse de variaţie ale venitului naţional o constituie creşterile sau reducerile înregistrate
de exporturi, importuri, sau de raportul de schimb.
În viziunea keynesistă, exporturile au asupra venitului naţional o influenţă similară cu cea a investiţiilor
(I). Încasările din export măresc cuantumul venitului naţional în expresie monetară, dar nu şi în termeni reali
în aceeaşi perioadă. Adică volumul bunurilor şi serviciilor nu creşte concomitent cu încasarea contravalorii
exporturilor. La fel poate fi privit câştigul ce decurge din îmbunătăţirea raportului de schimb, care de fapt se
reflectă tot în încasările din export.
La rândul lor, importurile, ca şi pierderile înregistrate prin degradarea raportului de schimb, se
repercutează asupra venitului naţional într-o manieră similară cu economiile (S). Ele prelevă o parte din
sumele ce ar putea fi detinate investiţiei sau consumului de bunuri autohtone şi nu contribuie, deci, la crearea
unor venituri suplimentare.
În logica celor spuse, ecuaţia de echilibru din modelul lui Keynes, S=I, se cere a fi completată cu
influenţa exporturilor (X) şi cea a importurilor (M). Relaţia de echilibru pentru o economie deschisă devine:

S+M=E+X

5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerţului exterior

102
Keynes, J. M., Op. cit., p.339

56
 Multiplicatorul comerţului exterior exprimă faptul că variaţiile venitului naţional sunt mai mult decât
proporţionale, faţă de variaţiile exporturilor şi importurilor care le-au generat. De exemplu, o cerere adiţională
a ţării B pentru bunurile ţării A poate determina o creştere a exporturilor ∆X. Încasările suplimentare obţinute
se vor adăuga într-o primă etapă venitului naţional, care va înregistra un spor ∆Y.
Parţial sportul de venit naţional va putea fi alocat cumpărarii de bunuri autohtone. Partea astfel alocată
va declanşa în economie o reacţie în lanţ de multiplicare a a venitului, identică cu cea descrisă de
multiplicatorul investiţiilor. Cu cât cuantumul venitului naţional alocat cumpărarii de bunuri autohtone este
mai mare, cu atât sporul final, obţinut la sfîrşitul perioadei de multiplicare a venitului naţional este mai
important. Dacă o altă parte din excedentul de venit provenit din exporturi va fi destinată economiilor, ea ve fi
deturnată momentan de la reacţia de propagare a creşterii.
Din punct de vedere al comerţului exterior se impun a fi luate în cosideraţie şi alte elemente de
deturnare. Primul este reprezentat de partea din venitul naţional adiţional alocat imediat pentru importuri
(∆M).
După logica lui Keynes, mărimea ei depinde de aşa-numita „înclinaţie marginală spre import”. Simetric
cu înclinaţia marginală spre economii, ea poate fi exprimată prin raportul:
M
m
Y
Dar facem observaţia că nu este o înclinaţie de natură psihologică. Mai întâi, pentru că importurile pot
avea ca obiect nu numai bunuri de consum, ci şi bunuri de echipament. Apoi, ea nu are o determinare de
natură psihologică din partea operatorului de import. Pentru aceasta, determinarea este preponderent obiectivă,
depinzând de structura prezentă şi viitoare a producţiei naţionale.
Înclinaţia marginală spre import exprimă proporţia în care venitul adiţional din importuri se reîntoarce în
străinătate fără a genera vreun efect de antrenare pe plan intern.
Un al doilea element de deturnare constă în aşa-numitul „choc en retour”, care s-ar putea traduce drept
„repercursiunea externă”. Sensul dat de autor103 acestei noţiuni este de a desemna reducerea venitului în ţara B,
ca urmare a sporirii importurilor ei din A, care în timp se va concretiza într-o reducere a importurilor lui A şi
respectiv diminuarea exporturilor lui B, cu o anumită mărime ∆R. Coeficientul repercursiunii externe poate fi
exprimat prin raportul:
R
r
Y
Pe baza relaţiilor de mai sus, multiplicatorul comerţului exterior (c) poate fi determinat prin formula:
1
c
msr
Sporul cumulat al venitului generat de excedentul iniţial al exporturilor este:
1
 Y  X  m  s  r
Sub această formă, avem de-a face cu aşa-numitul „multiplicator orizontal al comerţului exterior”.
Pentru a exprima creşterea finală a venitului atunci când, la începutul fiecărei etape de multiplicare, se
înregistrează excedente (anuale, de exemplu) ale exporturilor a fost imaginată varianta mai complicată a
„multiplicatorului vertical”.104

103
Marcy, G., op. cit. p.402
104
Ibidem, pp. 395-398

57
 În cazul în care, datorită reducerii cererii străine pentru exporturile unei ţări, ar rezulta o variaţie
negativă a încasărilor, mecanismul descris mai sus capătă semnificaţia „demultiplicatorului”.
Analiza multiplicatorului keynesist este concepută numai în termeni monetari şi elementele de
constrângere vizate sunt tot de ordin monetar. În plus, ea se bazează pe ipoteza explicită a existenţei unor
factori de producţie disponibili şi pe cea implicită a abundenţei de resurse de materii prime.
Ori, repetatele fenomene de criză energetică şi de materii prime, începând cu cele din 1973, au
tranformat resursele de materii prime într-o dată restrictivă a modelului economic. Lipsa sau raritatea
materiilor prime poate paraliza sau frâna efectul de antrenare descris de multiplicatorul keynesist, atât pe plan
intern cât şi în relaţiile dintre ţări. Consecinţa o constituie coexistenţa şomajului şi inflaţiei. Stagflaţia nu
infirmă însă relaţiile de dependenţă dintre mărimile integrate în modelul lui Keynes. Ea demonstrează absenţa
condiţilor de funcţionare a lui. Ca urmare, modelul îşi pierde din valoarea sa normativă, ca ghid teoretic şi
practic de intervenţie a statului în economie. Dar îşi păstrează valoarea explicativă, putând orienta cercetarea
spre descoperirea cauzelor pentru care mecanismul nu mai funcţionează.

5.2.3 Semnificaţia multiplicatorului keynesist al comerţului exterior

După cum rezultă din cele spuse anterior, multiplicatorul keynesist al comerţului exterior descrie şi
permite evaluarea contribuţiei schimburilor comerciale externe la susţinerea creşterii economice interne.
Această primă semnificaţie are însă numeroase faţete.
Mai întâi, dat fiind faptul că încasările din export şi plăţile pentru import sunt componente ale balanţei
de plăţi, multiplicatorul comerţului exterior are semnificaţia unui mecanism de studiere şi realizare a
echilibrului economic extern. Astfel, pornind de la o balanţă externă echilibrată, exporturile adiţionale ∆X
generează un prim dezechilibru de ordin pozitiv. Dacă înclinaţia marginală spre import este mare, excedentul
iniţial al exporturilor va fi repede resorbit şi echilibrul se va restabili pe termen scurt. Concomitent, efectul
încasărilor suplimentare din export asupra creşterii interne a venitului naţional va fi proporţional mai mic.
Invers, o înclinaţie marginală spre import de nivel scăzut înseamnă o restabilire mai lentă a echilibrului extern
şi o creştere mai mare a venitului naţional.
Ca instrument de analiză teoretică a echilibrului extern, multiplicatorul comerţului exterior a fost adaptat
şi pentru analiza balanţei contului de capital. Înlocuind în relaţiile de mai sus exporturile cu investiţiile străine
atrase în economie şi importurile cu investiţiile efectuate în exterior se obţine aşa-numitul „multiplicator al
investiţiilor străine”, cu acelaşi rol şi semnificaţie teoretică.
O altă faţetă a semnificaţiei multiplicatorului comerţului exterior este de a dezvălui aspecte interesante
ale propagării fluctuaţiilor pe plan internaţional. Într-adevăr, fenomenele de creştere sau recesiune se propagă,
în bună măsură, de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor comerciale externe. Amorsarea creşterii venitului
naţional într-o ţară, pe baza unor programe susţinute de investiţii interne, se poate repercuta favorabil asupra
ţărilor partenere printr-o cerere ridicată de import, antrenându-le pe calea creşterii economice. Procesul
continuă şi, din aproape în aproape, o fază de asecensiune se poate extinde în economia mondială, după cum în
condiţii contrare, depresiunea va cuprinde toate ţările participante la schimburile internaţionale.
Condiţia propagării la scară mondială a fluctuaţiilor dintr-o ţară sau dintr-un grup de ţări este ca acestea
să deţină o pondere importantă în comerţul internaţional, adică să fie principalul client şi furnizor pentru restul
lumii. Marile crize din istoria economică modernă s-au declanşat aproape cu regularitate în ţările mari şi
dezvoltate, extinzându-se apoi la scară mondială. În timp ce fluctuaţiile care au loc în ţările mici sunt mai

58
puţin resimţite pe plan internaţional şi, mai ales, de ţările mari, orice fluctuaţie a cererii într-o ţară mare şi
dezvoltată se repercutează asupra venitului naţional al partenerilor săi.
În concluzie, abordarea relaţiilor comerciale externe prin prisma multiplicatorului keynesist rămâne utilă
din multe puncte de vedere pentru explicarea proceselor şi fenomenelor din economia mondială. Aşa cum am
arătat, ea pune în evidenţă aspecte interesante ale corelaţiei dintre încasările din export şi plăţile pentru import,
pe de o parte, şi venitul naţional, pe de altă parte, ale echilibrării balanţelor de plăţi şi ale procesului de
propagare a creşterii sau recesiunii pe plan internaţional.

5.2.4 Insuficienţe ale analizei keynesiste în termeni monetari

Insuficienţele multimplicatorului keynesist derivă, în principal, din ipotezele pe baza cărora este
conceput. În acest sens, mai întâi se impune a fi sublinat că valoarea lui explicativă este îngustată de ipoteza
abundenţei de resurse şi de analiza în termeni exclusiv monetari. Ipoteza abundeţei de resurse face modelul
adecvat pentru descrierea unei creşteri economice de tip extensiv, realizată prin atragerea în circuitul economic
a unor resurse disponibile. Ea nu permite decât explicarea modificărilor structurale ce se produc ca urmare a
creşterii mai rapide a ramurilor care beneficiază de o cerere externă mai ridicată. În realitate, preponderentă
este creşterea de tip intensiv, bazată pe restructurări şi realocări de resurse între sectoare de activitate,
caracterizate prin dinamism şi rate ale progresului tehnic diferite.
Apoi, corelaţia dintre comerţul exterior şi venitul naţional nu poate fi dezvăluită în toată complexitatea ei
numai prin analiza în temeni monetari. Pentru dezvăluirea altor influenţe şi legături cauzale care decurg din
funcţiile importurilor şi, respectiv, a exporturilor, apare necesară şi analiza în termeni reali.
Din această perspectivă, alături de efectul stimulativ al exporturilor asupra venitului naţional, se impune
a fi analizată şi corelaţia inversă. Sporirea venitului naţional poate contribui şi la dezvoltarea altor activităţi,
decât cele care beneficiază de o cerere adiţională străină. Noile activităţi pot implica atragerea unor factori de
producţie din alte domenii şi pot duce la modificarea compoziţiei fizice a exporturilor.
Apare evident şi faptul că tratarea importurilor ca o „pierdere” este justificată doar în termeni monetari.
Analiza în termeni reali relevă, însă, importante efecte ale importurilor în planul stimulării dezvoltării
economice. Importurile de echipamente şi tehnologii au ca scop dezvoltarea şi modernizarea bazei de
producţie şi, împreună cu importul anumitor materii prime, conduc la valorificarea superioară a factorilor de
producţie autohtoni. În anumite etape ale dezvoltării, un excedent al importurilor de producţie şi de investiţii
poate crea baza amorsării demarajului economic, aflându-se la originea unei etape de creştere a venitului
naţional.
Mai mult chiar, importurile de bunuri de consum nu pot fi tratate ca simple „ieşiri” de venituri, dacă ne
gândim că ridicarea gradului de satisfacere a nevoii sociale este o importantă latură a dezvoltării economice.
În baza celor spuse, se poate face şi aprecierea că analiza keynesistă în termeni monetari a contribuit
într-o anumită măsură la reactualizarea mentalităţii mercantiliste de exagerare a importanţei exporturilor şi
diminuare a rolului importurilor în economie. De aici poate decurge şi o imagine falsă asupra semnificaţiei
unui sold pasiv al contului curent. Excedentul de importuri nu este prin el însuşi un fapt negativ. Situaţia
favorabilă sau defavorabilă depinde de natura soldului. Soldul negativ poate evidenţia sau anunţa o situaţie
bună, dacă importurile au ca obiect bunuri care contribuie la dezvoltarea şi modernizarea bazei de producţie.

59
 O altă insuficienţă se referă la caracterul incomplet al explicaţiei de factură keynesistă cu privire la
echilibrarea balanţei de plăţi prin acţiunea multiuplicatorului. Pe de o parte, efectele monetare ale exportuilor
şi importurilor nu se resimt în economie decât ca tendinţe, care nu conduc în mod necesar la realizarea
echilibrului extern. În realitate, propagarea efectelor monetare poate fi obstrucţionată de numeroşi factori. De
exemplu, în ţările slab dezvoltate cu o economie dezarticulată, în care capacităţile de producţie nu sunt
subutilizate, ci inexistente sau insuficiente, pentru a răspunde prompt la variaţiile cererii străine, reacţia de
antrenare nici nu începe sau în cel mai bun caz, se întrerupe după primele etape de multiplicare.
În plus, echilibrarea balanţei externe prin variaţia venitului naţional provocată de exporturi şi importuri,
descrisă de teoreticienii postkeynesişti, face abstracţie de rolul cursului de schimb, al salariilor şi al preţurilor
în procesul de realizare a echilibrului extern. Ori, se ştie că însuşi Keynes a insistat în lucrările sale asupra
acestor pârghii. Mai mult, prin acreditarea ideii că excedentul de exporturi declanşează în mod automat
creşterea venitului naţional, economiştii postkeynesişti exclud din analiză rolul factorilor de decizie şi al
politicilor economice în realizarea echilibrului economic extern. O asemenea poziţie este nu numai în
contradicţie cu concepţia fondatorului keynesismului, ci şi cu realitatea economică.
Insuficienţele analizei în termeni monetari a efectelor de antrenare se datorează în bună măsură şi
conservării ipotezei clasice a concurenţei pure şi perfecte. O contribuţie importantă la dezvăluirea acestor
insuficienţe a fost adusă de economistul francez Fr. Perroux. Abandonând ipoteza concurenţei pure şi perfecte
şi luând în considerare elemente reale, legate de natura activităţilor şi a interdependenţelor dintre ele, el
dezvoltă teoria efectului de antrenare în optica sectoarelor şi agenţilor cu poziţie dominantă în economie şi a
inegalităţilor structurale.

5.3 Analiza efectului de antrenare în termeni reali (Fr. Perroux)

Aşa-numitul „multiplicator al sectorului dominant” teoretizat de Fr. Perroux reprezintă una din cele mai
semnificative contribuţii la analiza în termeni reali a efectelor de antrenare specifice comerţului exterior.
Referindu-se la multiplicatorul keynesist al comerţului exterior, autorul mai sus citat, consideră că „acest
tip de analiză este depăşit. Efectele de antrenare sau de stopaj şi dependenţele în domeniul schimburilor
externe sunt mai bine interpretate, cercetând asimetriile şi determinând consecinţele inegalităţilor de
structuri.”105
Aprecierea apare întemeiată întrucât, în ciuda elementelor de noutate pe care multiplicatorul keynesist
le aduce în teoria comerţului internaţional, el se rezuma în ultimă instanţă la analiza unei secvenţe de tip
clasic. Astfel, creşterea exporturilor antrenează creşterea venitului naţional, care induce o creştere a cererii de
import, pentru care apare ca răspuns o ofertă străină adiţională de exporturi.
La rândul ei, creşterea cererii de importuri ar fi în funcţie de diferenţa dintre preţul intern şi cel extern,
respectiv dintre costurile comparative. Antreprenorul este tratat ca un factor pasiv, care nu poate influenţa
cererea, ci se adaptează acesteia.
În realitate, aşa cum remarcă Fr. Perroux, antreprenorul este continuu angajat în acţiuni ofensive, de
contracarare a conjuncturilor externe defavorabile şi de promovare activă a exporturilor. El nu reacţionează
numai la semnalele cererii, ci, sub imperiul nevoii de profit, caută să dezvolte cererea pentru produsele sale.
105
Perroux, Fr., Independence de la nations, Aubier Montaigne, 1969, p.38

60
Este vorba, îndeosebi, de marile societăţi transnaţionale, care pun în aplicare strategii adecvate de marketing şi
de promovare a exporturilor, sprijinite adesea chiar de puterea publică.
Plasându-se în această optică, Perroux defineşte alături de „exporturile atrase” (pull export) vizate de
multiplicatorul keynesist, aşa-numitele „exporturi presate” spre piaţa externă (push export). Acestea din urmă
devin preponderente într-un climat de concurenţă acerbă dintre producătorii-furnizori pe piaţa devenită, pe
cele mai multe din segementele sale, o „piaţă a cumpărătorului”. Asemenea schimburi sunt specifice mai ales
firmelor din ţările avansate.
În plus, Fr. Perroux atrage atenţia şi asupra unor fluxuri ale comerţului internaţional care au altă
motivaţie decât diferenţa de preţuri şi creşterea cererii. În acastă categorie pot fi incluse vânzările de arme şi
materiale strategice care favorizează penetraţia agenţilor economici din ţara exportatoare pe piaţa
importatorului şi cu produse civile; apoi, livrările de grâu şi alte produse alimentare datorate unor fenomene
de dezechilibru alimentar etc. O a treia grupă inclusă în această categorie, care prezintă interes din punct de
vedere al subiectului discutat, este cea catalogată de Perroux drept „exporturi antrenate”; ele au caracter
complementar faţă de livrările din perioadele precedente, considerate „exporturi antrenante”.106
Gama „exporturilor antrenante” este alcătuită cu predilecţie din bunuri de capital. Spre deosebire de
bunurile de consum, livrările de echipamente necesită în perioada imediat următoare exporturi complementare
de piese de schimb, materiale de întreţinere, materii prime de o anumită calitate, asistenţă tehnică, servicii
post-vânzare etc.
Ca urmare, exporturile totale de un anumit gen (Et) pot fi considerate ca o sumă a exporturilor antrenante
(EA) şi a exporturilor antrenate (Ea), adică:
n
Et  E A   E ai
i 1

Pornind de la distincţia dintre exporturile antrenante şi cele antrenate, Perroux descrie în termeni reali un
alt tip de multiplicator şi de efect de antrenare, diferite de cele kynesiste. Multiplicatorul perrousian este
specific numai anumitor sectoare. Efectul de antrenare pe care îl descrie are la bază concurenţa monopolistă şi
poziţia dominantă a ţării şi operatorilor economici pe acest segment al comerţului internaţional. Mai mult, o
ţară care dispune de superioritate iniţială în anumite sectoare generatoare de exporturi antrenante, poate
beneficia în mod cumulativ de poziţia sa privilegiată.
Printr-un asemenea mecanism, pot fi explicate procesele de creare a debuşeelor externe de către ţările cu
structuri puternice şi dezvoltate în cele cu structuri economice în formare. Procese de acest gen pot fi
identificate cu mare frecvenţă în economia mondială contemporană.
Textual, Perroux apreciază că, încă din secolul al XIX-lea, creşterea economică din Europa de Vest nu
se mai poate explica numai prin existenţa „debuşeelor externe prealabile”, ci şi prin acţiunile deliberate „de
creare a noilor debuşee”.107 Cu atât mai intens şi mai important devine procesul de creare a debuşeelor în
deceniile postbelice, când debuşeele prealabile aprope au dispărut. Reconstrucţia structurilor industriale din
ţările vest-europene a însemnat, mai întâi, crearea de noi debuşee pentru firmele americane; dar, în acelaşi
timp, contribuind la crearea unor puternice pieţe interne, ţările vest-europene şi-au oferit reciproc noi debuşee
pentru exporturi; ele au făcut reciproc exporturi de capital, generatoare de exporturi de mărfuri şi servicii. De
asemenea, tratamentul comercial preferenţial generalizat, investiţiile externe şi implantarea de filiale în ţările
ex-coloniale au contribuit la crearea de noi debuşee pentru firmele vest-europene, antrenând ulterior noi
106
Idem, p.43-44
107
Idem, p.39

61
 exporturi. Aceleaşi pârghii, prin aceleaşi canale şi cu efecte similare se operează procesul actual de reinserţie a
ţărilor Europei Centrale şi de Est în reţeaua schimburilor intra-europene.
Odată amorsate asemenea procese, în mod progresiv, pe măsură ce cererea autohtonă creşte, încep să
apară ofertanţii naţionali. Ca urmare, schimburile comerciale reciproce se restructurează şi se amplifică în
ambele sensuri.
La baza lor subzistă încă inegalităţi structurale, dar caracterul complementar al structurilor se atenuează,
inegalităţile reproducându-se pe baza paralelismelor structurale industriale, care se accentuează progresiv.
Ţările partenere devin exportatoare şi, în acelaşi timp, importatoare la aceleaşi grupe de mărfuri.

5.4 Investiţiile străine directe - creatoare de comerţ internaţional

Un merit deosebit al multiplicatorului descris de Perroux constă în aceea că el permite integrarea

analizei investiţiilor străine directe (ISD), considerate unul din cei mai importanţi factori cu acţiune
transformatoare asupra diviziunii internaţionale a muncii.
Opinia lui Fr. Perroux asupra ISD diferă net de cea a teoreticienilor clasici şi neoclasici. În viziunea
acestora din urmă, mobilitatea factorilor de producţie, respectiv a forţei de muncă şi a capitalului reprezintă un
substitut al schimburilor comerciale.
În contrast cu această supoziţie, Fr. Perroux consideră ISD drept „creatoare de comerţ internaţional”. 108
În viziunea sa, ISD nu sunt un factor distructiv vis-á-vis de comerţ şi nici o simplă alternativă a schimburilor
comerciale. De neacceptat i se pare şi concepţia kynesistă portivit căreia investiţiile au un caracter pasiv,
reprezentând „un simplu reflex al diferenţei dintre economii şi investiţii.”109
Din contră, potrivit noului concept al multiplicatorului perrousian, ISD sunt un factor cu rol activ în
formarea sau deformarea structurilor economice şi în crearea unor noi fluxuri de comerţ exterior.
Intensitatea efectelor de acest gen sunt în funcţie de gradul de antrenare caracteristic domeniului în care
investiţia este efectuată.
Gradul de antrenare caracteristic unei activităţi poate fi definit în funcţie de intensitatea legăturilor sale
în amonte şi în aval. Pentru evaluarea acestor legături, Perroux foloseşte indicatorii propuşi de B. Chenery şi
F. Watanable, şi anume:
- coeficientul achiziţiilor intermediare în producţia totală, pentru legăturile în amonte;
- coeficientul vânzărilor internaţionale în cererea totală pentru producţia ramurii, prin care sunt evaluate
legăturile în aval.110
După gradul de antrenare evidenţiat prin aceşti indicatori, sunt delimitate patru grupe de activităţi:111
- industrii manufacturiere care livrează produse intermediare (siderurgie, produse chimice, textile etc.) şi
au legături foarte intense atât în amonte cât şi în aval;
- industrii manufacturiere care livrează produse finite şi au multiple legături în amonte, dar puţine în
aval;

108
Idem, p.50
109
Ibidem
110
Idem, p.60
111
Idem, p.61

62
 - activităţi primare, care livrează produse intermediare (extracţia petrolului, cărbunelui, minereurilor
metalice etc) şi au puţine legături în amonte, dar multe în aval şi
- activităţi primare, care livrează produse finite şi au puţine legături atât în amonte cât şi în aval.
Se subînţelege că efectele unei investiţii iniţiale asupra investiţiilor, producţiei şi schimburilor
comerciale externe vor fi mai consistente dacă ramura în care este efectuată este angrenată în circuitul
economic prin cât mai intense legături în amonte şi în aval.
Probabilitatea ca o investiţie străină directă iniţială (I A), efectuată într-un domeniu cu grad mare de
antrenare, să solicite o serie de noi „investiţii antrenate” (I a) în alte ramuri este mare, aşa încât, pe total
economie, fluxul investiţiilor totale (IT) poate fi exprimat prin ecuaţia:
n
IT= IA+  I ai
i 1

Investiţiile efectuate vor genera în economie un spor de producţie. Acesta poate fi determinat prin
aplicarea coeficientului de productivitate specific fiecărei ramuri (p) investiţiilor efectuate în domeniu.
Producţia adiţională totală (PT) s-ar exprima prin relaţia:
n
PT  I A  p A   I ai  p ai
i 1

Însă, este plauzibil că producţia adiţională va genera surplusuri de exporturi (∆X) şi de importuri (∆M).
Pentru aproximarea dimensiunii acestora se pot avea în vedere coeficienţii de export (k) şi cei de import (l)
specifici fiecărei activităţi. Astfel, surplusurile de exporturi şi de importuri generate de investiţia iniţială ar
putea fi exprimate prin relaţiile:
n
X  kT  PT  I A  p A  k A   I ai  p ai  k ai
i 1
n
M  lT  PT  I A  p A  l A   I ai  pai  l ai
i 1

Astfel, efectul ISD asupra comerţului exterior poate fi evidenţiat prin diferenţa dintre sporul de exporturi
şi cel de importuri, reflectându-se în balanţa de plăţi. În termeni algebrici, aceasta se exprimă prin relaţia:
n n
X  M  I A  p A (k A  l A )   I ai p ai k ai   I ai p ai l ai
i 1 i 1

Deosebirile de optică faţă de multiplicatorul keynesist al investiţiilor sunt evidente. Mai întâi, efectul de
antrenare al ISD, descris şi de Perroux, vizează evoluţia pe termen lung. Apoi, efectul de antrenare perrousian
nu este condiţionat de mecanismul înclinaţiilor marginale, ci de natura specifică a activităţii. În al treilea rând,
balanţa comercială nu mai tinde în mod necesar şi automat spre echilibru. Din contră, în funcţie de natura
specifică a activităţii şi de strategia ISD poate apare un dezechilibru cumulativ, cu caracter persistent.
Din dezvăluirea acestor deosebiri nu trebuie trasă concluzia că efectul de antrenare descris de Perroux îl
exclude pe cel de natură keynesistă. Elementele noi aduse sunt de interes real şi se înscriu în completarea celor
dezvăluite de multiplicatorul keynesist. Considerate în ansamblul lor, ele oferă o imagine mai amplă şi
completă asupra rolului comerţului exterior şi investiţiilor străine în realizarea echilibrului economic extern, în
susţinerea creşterii economice şi propagarea fluctuaţiilor economice între ţări.

63
 Cap. 6 MICHAEL PORTER - TEORIA AVANTAJULUI COMPETITIV

Obiectivul lucrării lui Michael Porter, The Competitive Advantage of Nations, este de a determina
cauzele, factorii care duc la succesul internaţional al firmelor specializate din anumite ramuri.
Analizînd situaţia marilor firme multinaţionale, economistul american face legătura între succesul lor
pe plan mondial în anumite sectoare şi naţiunea din care provin. Astfel, el ajunge să-şi plaseze analiza nu la
nivelul firmei ca unitate individuală, ci la nivelul şi în cadrul mai larg al naţiunii din care provine. Naţiunea,
prin factorii de producţie, resursele tehnologice, naturale, umane şi financiare de care dispune, se constituie,
practic, într-o matrice de dezvoltare a firmelor, care, folosindu-se de avantajele naţionale, se afirmă pe plan
internaţional. Naţiunea mamă devine, din perspectiva lui Porter, o „bază de lansare naţională pentru firmele
care se vor afirma pe plan internaţional.
Baza de lansare naţională, spune Porter, este locul în care se stabileşte strategia, are loc procesul
dezvoltării şi al producţiei şi unde se află abilităţile esenţiale. Baza de lansare naţională este platforma pe care
se stabileşte o strategie globală într-o industrie în care avantajele naţiunii - mamă sunt suplimentate de cele ce
rezultă dintr-o poziţie integrată, internaţională"112.
Astfel, avantajele competitive ale firmei oglindesc, de fapt, avantajele competitive ale naţiunii - mamă
în faţa altor naţiuni. Aşadar, drumul spre succes internaţional al firmelor trebuie început prin determinarea
avantajelor competitive de care dispune sau ar putea dispune naţiunea: "Naţiunile, spune Porter, reuşesc
în acele industrii în care dispun de avantaje ce sînt valoroase pentru alte naţiuni şi acolo unde inovaţiile şi
îmbunătăţirile lor vin în întîmpinarea nevoilor internaţionale 113". Subliniind rolul pe care îl are în crearea şi
susţinerea avantajelor competitive ale firmelor sale, Porter evidenţiază faptul că naţiunea trebuie să creeze
industriilor sale cadrul care să le permită să se lanseze în competiţia internaţională. În acest fel, firmele îşi vor
transfera avantajele competitive de care dispun de la nivel naţional, la nivel internaţional.

6.1 Determinanţii avantajului naţional

Există patru elemente ce alcătuiesc mediul în care firmele naţionale concurează şi care pot deveni sursă
a avantajului competitiv:
1) Factorii de producţie – Michael Porter lărgeşte conceptul de factor de producţie, renunţând la
sensul clasic şi restrâns al acestuia (muncă, pământ, capital). Astfel, el clasifică factorii de producţie în câteva
grupe mari: resursele umane; resursele naturale şi materiale; stocul de cunoştinţe ştiinţifice, tehnice şi de
marketing, referitoare la bunuri şi servicii, pe care le putem găsi în universităţi, institute guvernamentale de
cercetare, organisme particulare de cercetare, agenţii publice de statistică, literatură ştiinţifică şi de afaceri,
baze de date şi studii de piaţă, asociaţii comerciale etc.; volumul şi costul capitalului disponibil pentru
112
Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, McGraw Hill, New York, 1995, p.69-70
113
Idem, p.68

64
investiţii; tipul, calitatea şi costul folosirii infrastructurii disponibile, incluzând aici transporturile,
comunicaţiile, poşta, transferul de fonduri şi de plăţi, sănătatea, stocul de locuinţe şi instituţiile de cultură.
Luând în considerare aceşti factori, o naţiune poate dezvolta şi, mai ales, menţine avantaje competitive.
Nu este însă suficientă deţinerea uneia sau mai multor categorii de factori pentru a obţine un avantaj
competitiv prin producerea bunurilor intensive în acea categorie de factori, aşa cum se considera în sens clasic.
Surprinzător, există situaţii în care abundenţa de factori poate submina avantajul competitiv; uneori, succesul
poate fi rezultatul unor deficienţe de factori, lucru care conduce la înlocuirea acestei deficienţe pe calea
dezvoltării tehnologice sau cercetării ştiinţifice.
Avantajul competitiv rezultat din factorii de producţie va depinde în special de eficienţa utilizării
acestora, ţine să sublinieze autorul.
2) Natura cererii domestice - Există trei caracteristici ale compoziţiei cererii interne care sunt
semnificative în crearea unui avantaj competitiv:
a) Structura cererii pe segmente: Firmele dintr-o naţiune au şanse să obţină un avantaj competitiv în
segmentele care deţin o cotă importantă din cererea internă şi una mai puţin importantă în cererea din alte ţări.
Segmentele relativ largi din cadrul unei pieţe primesc atenţia cea mai mare şi imediată a firmei, în timp ce
segmentelor mai mici sau percepute ca mai puţin dezirabile li se acordă o atenţie redusă şi o mai mică
prioritate în alocarea de fonduri pentru concepţia produsului, fabricarea, promovarea şi vânzarea lui.
Segmentele percepute ca mai puţin profitabile, cele ajunse la maturitate sau saturaţie, vor fi, de asemenea,
ignorate şi lăsate la dispoziţia competitorilor străini, chiar dacă aceştia nu dovedesc că le domină.
Un efect al importanţei structurii pe segmente este că ţările mici pot fi competitive în unele segmente
care constituie o cotă importantă a cererii naţionale, dar una mică în altele, chiar dacă, în mărime absolută,
segmentul respectiv este mai mare în alte ţări. Valoroasă pentru o naţiune este prezenţa unor segmente
majoritare, care să ceară forme sofisticate ale avantajului competitiv, acest lucru determinând firma să şi-l
actualizeze continuu şi să-l facă mai sustenabil.
b) Comportamentele de consum sofisticate şi cu cerere amplă: Mai importantă decât segmentarea
cererii este natura consumatorilor naţionali. O firmă câştigă un avantaj competitiv în cazul în care
consumatorii naţionali sunt cei mai sau printre cei mai sofisticaţi şi mai doritori cumpărători pentru acel
produs sau serviciu. Acest gen de clienţi reprezintă o oglindă deschisă către nevoile cele mai avansate ale
cumpărătorilor.
c) Nevoi anticipative ale cumpărătorilor: Firmele dintr-o ţară câştigă un avantaj competitiv într-un
domeniu, dacă nevoile cumpărătorilor naţionali anticipează nevoile cumpărătorilor din alte ţări, ele devenind
un barometru al unor nevoi care vor fi universale în viitorul apropiat. Beneficiul se aplică atât în ramurile în
care este necesară producerea de noi produse, dar şi în cazul în care este necesară îmbunătăţirea celor existente
şi în domenii în creştere pronunţată.
3) Industriile conexe şi furnizoare - Avantaje competitive într-o industrie furnizoare conferă avantaje
potenţiale în multe alte ramuri industriale, datorită faptului că ele produc input-uri care sunt mult folosite şi de
mare importanţă în inovare şi în internaţionalizare (de exemplu: avantajul competitiv al industriilor furnizoare
a dus la succesul firmelor italiene în domeniul încălţămintei).
Pe de altă parte, prezenţa într-o ţară a unei industrii conexe de succes internaţional creează oportunităţi
legate de fluxurile de informaţii şi schimburile tehnologice între firme, care pot forma alianţe formale sau
informale; de asemenea, aceste industrii conexe de succes pot accelera ritmul de dezvoltare al industriilor
furnizoare naţionale.

65
 4) Concurenţa, structura şi strategia firmei - Firmele vor reuşi în acele ramuri în care obiectivele şi
motivaţiile sunt conforme cu sursele de avantaj competitiv.
O problemă importantă în studiul avantajului competitiv o constituie relaţia care există între rivalitatea
dintre firmele naţionale şi crearea, dar şi menţinerea unui avantaj competitiv. Unii susţin că aceasta are o
influenţă negativă, deoarece împiedică firmele naţionale să obţină avantaje din economiile de scară. Soluţia ar
fi dominarea pieţei interne de către unul sau doi competitori, care, deveniţi campioni naţionali, să se impună
ulterior şi pe piaţa externă. Alţii, în schimb, consideră că rivalitatea internă dintre firme nu are nici o influenţă
asupra avantajului competitiv.
Toţi aceşti factori, atât individual cât şi ca sistem, creează contextul în care firmele naţionale se nasc şi
concurează: disponibilitatea resurselor şi a cunoştinţelor necesare pentru un avantaj competitiv într-un
domeniu; informaţiile care arată ce oportunităţi există şi direcţiile în care resursele şi cunoştinţele sunt
desfăşurate; obiectivele proprietarilor, ale managerilor şi ale angajaţilor; şi, cel mai important, presiunile
exercitate asupra firmelor spre a investi şi a inova.
Firmele câştigă un avantaj competitiv acolo unde ţara de origine le permite şi sprijină cea mai rapidă
acumulare de capital şi cunoştinţe, o cunoaştere mai bună a proceselor tehnologice, unde obiectivele
patronilor, managerilor şi salariaţilor susţin dăruirea continuă şi investiţia susţinută şi acolo unde mediul intern
este cel mai dinamic şi obligă firmele să-şi ridice nivelul calitativ şi să inoveze.
Existenţa, într-o naţiune, a unuia dintre factorii descrişi mai sus nu e suficientă pentru crearea şi
susţinerea unui avantaj competitiv; doar existenţa lor ca un ansamblu, împreună cu legăturile reciproce care
se creează între ei, poate fi responsabilă pentru crearea unei matrice naţionale capabile să lanseze firme
competitive internaţional. Acest ansamblu de factori şi legături este denumit de Michael Porter diamantul
naţional.
În concluzie, naţiunile au cele mai mari şanse să reuşească într-o industrie în care "diamantul" naţional
(determinanţii ca un sistem) este cel mai favorabil. Avem de a face cu un sistem caracterizat prin relaţii
reciproce extrem de complexe. Astfel, condiţii favorabile privind cererea nu vor duce la avantaj competitiv,
decât dacă stadiul concurenţei este suficient de avansat pentru a determina firmele să răspundă la acestea.
Avantaje în deţinerea şi utilizarea unuia dintre factori pot, de asemenea, să creeze avantaje şi în ceea ce
priveşte alţi factori. Este de preferat ca firmele să se bazeze pe avantaje într-un număr cât mai mare de
determinanţi, situaţie care este foarte greu de contracarat de eventualii rivali.

6.2 Crearea, dezvoltarea şi susţinerea avantajului naţional

"Diamantul" naţional este format din factorii de producţie, cererea internă, industriile furnizoare şi
conexe şi structura organizaţională a firmei şi competiţia internă. De aceşti factori poate dispune orice
ţară. Însă multitudinea relaţiilor dintre aceştia, modul în care ei se influenţează unii pe alţii şi interferează,
creează condiţii specifice ce accentuează un anumit aspect, transformându-l într-un avantaj competitiv, practic,
într-o specializare.
Astfel, analiza trece dintr-un plan static şi individual la unul dinamic şi complex: toţi aceşti factori
individuali formează un sistem; unul extrem de dinamic, evoluând continuu, atât ca urmare a influenţelor
externe, cât şi a mutaţiilor şi interferenţelor interne. În acest fel, "diamantul" naţional se transformă într-un

66
"sistem" naţional în continuă evoluţie: "Determinanţii avantajului naţional constituie un sistem complex, prin
care multe din caracteristicile naţionale influenţează succesul în procesul concurenţei. Totuşi, sistemul este
unul care evoluează, în care un determinant influenţează pe ceilalţi"114, spune Michael Porter.
Avantajele naţionale rezultă tocmai din această continuă evoluţie, generatoare în fiecare ţară a unei
matrice de dezvoltare proprii şi aproape imposibil de imitat, datorită multitudinii variabilelor care intră în
calcul115.
Această matrice, acest sistem naţional, este responsabil, într-o măsură mai mare decât elementele sale
luate separat, de crearea şi, mai ales, păstrarea şi dezvoltarea avantajelor competitive naţionale: "Sistemul
naţional este la fel de important sau mai important decât părţile sale individuale"116, spune Porter în acest sens.
Am precizat anterior că sistemul naţional evoluează continuu, atât datorită interrelaţiilor dintre
componentele "diamantului", cât şi datorită unor circumstanţe exterioare, care au rol de legătură şi continuu
impuls în crearea şi dezvoltarea avantajelor naţionale. Dintre aceste circumstanţe exterioare, Porter evidenţiază
ca având un rol hotărâtor competiţia internă şi concentrarea geografică: competiţia internă pentru că
"promovează ameliorarea întregului „diamant naţional", iar concentrarea geografică pentru că "determină
creşterea şi amplificarea interacţiunilor din interiorul diamantului".
În afară de acestea, ca un efect care se transformă ulterior în cauză a progresului, autorul subliniază şi
tratează rolul "clusterelor" (ciorchini), formate din industrii răspândite în mod inegal în economie, dar unite
între ele prin diverse tipuri de legături.

6.2.1 Interdependenţele interne în cadrul "diamantului naţional"

a) Factori de producţie - competiţia internă

Competiţia internă are influenţa cea mai puternică asupra creării şi dezvoltării factorilor de producţie.
O competiţie internă suficient de agresivă într-un anumit domeniu poate stimula dezvoltarea rapidă a
calificării forţei de muncă, a cunoştinţelor specifice de piaţă şi a infrastructurii specializate.
La rândul lor, factorii, mai ales cei strict specializaţi, pot contribui la apariţia unor noi concurenţi,
adesea periculoşi pentru agenţii deja instalaţi pe piaţă. "Există nenumărate exemple, ne spune Porter, în care
un laborator, un departament academic sau o instituţie de învăţământ de calitate recunoscută au fost sursa
apariţiei unor întreprinzători care au intrat pe piaţă. Ramura biotehnologiilor în SUA, de exemplu, a fost
construită de oameni de ştiinţă din departamente universitare de vârf, care au format companii"117.
b) Factorii de producţie - cererea internă
Condiţii ale cererii interne, cum ar fi un nivel disproporţionat al cererii pentru un produs sau o cerere
neobişnuit de acută sau de sofisticată, tind să canalizeze investiţiile private şi sociale înspre crearea factorilor
de producţie necesari satisfacerii acestor condiţii. Ca exemplu, ţări ca Suedia şi Norvegia manifestă o cerere
deosebită (datorită poziţiei geografice) pentru serviciile oferite de transportul maritim. Acest lucru a făcut ca
aceste ţări să creeze instituţii ştiinţifice şi educaţionale specializate şi de înaltă ţinută în domeniul
oceanografiei şi al mijloacelor de transport pe mare.

114
Porter, Michael, Op. cit., p.131
115
Ibidem
116
Ibidem
117
Michael Porter, Op. cit., p.142.

67
 Pe de altă parte, mecanismele creatoare de factori de producţie specifici unui domeniu particular vor
atrage firme şi studenţi străini care doresc să înveţe sau să observe; aceştia vor reprezenta o parte destul de
importantă a cererii străine pentru bunurile şi serviciile acelei naţiuni.
c) Factorii de producţie - industriile conexe şi furnizoare
Aceste industrii posedă sau stimulează propriile lor mecanisme pentru crearea şi ameliorarea unor
factori specializaţi, care sunt, de multe ori, transferabili. De asemenea, existenţa de "clustere" formate din mai
multe industrii care se bazează pe deprinderi, inputuri şi infrastructuri comune, va stimula organele
guvernamentale, instituţiile de învăţământ, firmele şi indivizii să investească în mecanisme importante de
creare a factorilor de producţie.
Exemplul cel mai evident îl constituie dezvoltarea spectaculoasă a industriilor legate de calculatoare,
care au dus la o adevărată explozie de instituţii de învăţământ, cursuri şi programe pentru specializarea în
aceste domenii.
În cele din urmă, însă, toate aceste cunoştinţe, deprinderi şi tehnologii vor avea, la rândul lor, un
impact deosebit tocmai în dezvoltarea industriilor furnizoare şi conexe.
d) Competiţia internă - cererea internă
Interdependenţa dinamică este evidentă; purtătorii cererii interne, în condiţiile pieţei libere, vor căuta
mereu sursa cea mai adecvată de satisfacere a cererii lor; aceasta guvernează şi întreţine competiţia, avînd
efecte benefice pentru consumator, dar creând, totodată, condiţii pentru sofisticarea cererii, pentru modificarea
sau îmbunătăţirea comportamentelor de consum.
e) Competiţia internă - industiile furnizoare şi conexe
Deciziile firmelor deja stabilite pe piaţă de a se dezvolta prin pătrunderea în aval sau în amonte, de
exemplu, duc la creşterea competiţiei în domeniile respective. De asemenea, firme furnizoare sau
consumatoare de anumite bunuri şi servicii pot genera creşterea concurenţei prin decizia de a pătrunde în
producţie.
Concurenţa, prin manifestarea cererii unui număr important de agenţi pentru anumite bunuri ale
industriilor furnizoare şi conexe face ca acestea să se îndrepte spre dezvoltarea unor bunuri sau servicii
adaptate mai strict la condiţiile impuse de aceşti agenţi.
f) Cererea internă - industriile furnizoare şi conexe
Una din căile prin care aceste industrii modifică şi influenţează cererea internă este "transferul de
reputaţie". De exemplu, imaginea ceasurilor elveţiene s-a transferat şi asupra altor bunuri elveţiene care se
bazează pe piese mecanice de mare precizie.
Iar mărimea cererii pentru un anumit produs poate contribui la dezvoltarea industriilor furnizoare şi
conexe; când există o cerere considerabilă pentru un anumit produs, mulţi agenţi apar şi se grăbesc să o
îndeplinească pe căi cât mai adecvate.

6.2.2 "Cluster -ul" - manifestare şi influenţe în crearea, dezvoltarea şi susţinerea avantajului naţional

Toate aceste legături, care se manifestă de multe ori simultan, sunt amplificate şi influenţate decisiv şi
de ceea ce Porter numeşte "clustere". Acest fenomen se manifestă cumva exterior sistemului naţional de
determinanţi, dar, prin legăturile sale cu acesta, cât şi prin mutaţiile şi evoluţiile sale interne, el devine
hotărâtor în crearea, dezvoltarea şi, mai ales, menţinerea avantajelor naţionale.

68
 Clusterele se formează, pe de o parte, datorită faptului că industriile de succes ale unei naţiuni nu sunt
distribuite egal în economie, iar pe de altă parte, pentru că acestea sunt, de obicei, conectate prin relaţii de tip
vertical sau orizontal. Astfel, o industrie de succes poate duce la crearea alteia; cele două industrii depinzând
în mare măsură una de alta, se vor întreţine şi dezvolta reciproc. De exemplu, superioritatea americană în ceea
ce priveşte bunurile ambalate de larg consum au condus la supremaţia americană în domeniul publicităţii, de
care se foloseşte.
Apariţia clusterelor este strâns legată de caracterul sistemic al factorilor generatori de avantaje
competitive naţionale:
 o industrie de succes va genera noi industrii conexe prin accesibilitatea pe care o oferă la cunoştinţe;
 clusterul va impulsiona concurenţa prin menţinerea diversităţii şi împiedicarea inerţiei şi/sau inflexibilităţii
între agenţii care se află în competiţie;
 prezenţa clusterului amplifică şi accelerează procesul de creare a factorilor de producţie.
Fluxurile de informaţii despre nevoi, tehnici şi tehnologii între cumpărători, furnizori şi industrii
conexe din cadrul clusterelor sunt esenţiale pentru dezvoltarea avantajelor competitive. Cele mai fertile
condiţii de creare a avantajelor naţionale rezultă atunci când "… schimburile de asemenea fluxuri se petrec în
acelaşi timp în care competiţia activă este menţinută în fiecare industrie"118.
Mecanismele care facilitează schimburile intraclustere determină circulaţia mai uşoară sau deblochează
informaţia şi facilitează procesul de coordonare prin factori precum:
a) factori care facilitează fluxul informaţional:
 relaţii personale datorate şcolii sau serviciului militar;
 legături prin asociaţii profesionale sau comunităţi ştiinţifice;
 legături în comunitate legate de apropierea geografică;
 clustere care se unesc prin asociaţii de comerţ;
 norme de comportament, cum ar fi credinţa în continuitate şi relaţii pe termen lung.
b) factori care duc la congruenţa obiectivelor şi compatibilitatea în cadrul clusterelor
 legături familiale sau quasifamiliale între firme;
 proprietatea comună în cadrul unui grup industrial;
 succesiunea aceloraşi directori;
 patriotismul.

6.3 Mecanismele creării, dezvoltării şi susţinerii avantajului naţional

Toate acestea la un loc - legăturile din cadrul "diamantului" naţional, influenţele competiţiei interne şi
ale concentrării geografice, interdependenţele dintre clustere şi determinanţii avantajului competitiv, fluxurile
inter şi intraclustere - participă la crearea unui specific naţional foarte complex, din care rezultă avantajele
competitive naţionale. În aceste condiţii, problema care se pune este cum se naşte şi cum poate fi păstrat
avantajul naţional. Naţiunile dispun fiecare de resurse specifice pe care le pot exploata, pentru a deveni
competitive pe plan internaţional. Dar aceste resurse, aceste condiţii capabile să genereze industrii de succes
diferă foarte mult, astfel că ţările pot reuşi în unele segmente sau pot eşua lamentabil în altele.

118
Porter, Michael, Op. cit., p.152

69
 Este clar că sursele avantajelor trebuie căutate în evoluţia "diamantului" naţional şi a factorilor care-l
influenţează. Acolo unde există avantaje în cadrul "diamantului" naţional, ţara poate fi competitivă la nivel
internaţional. Astfel, formarea unei industrii de succes se raportează, de obicei, la unul dintre determinanţi:
factorii de producţie, industriile furnizoare şi conexe sau condiţiile de cerere.
Un avantaj iniţial în ceea ce priveşte factorii de producţie oferă deseori baza pentru formarea unei
industrii competitive: disponibilitatea resurselor naturale într-o zonă, de exemplu, va atrage repede atenţia
agenţilor economici ai unei ţări. Dar termenul de factori de producţie nu se referă doar la materii prime şi
resurse naturale; cunoştinţele de specialitate într-un anumit domeniu, programele de cercetare universitare,
factorii specifici ai unei ţări pot conduce, prin extinderea aplicării lor, la crearea unor noi industrii de succes
sau la întărirea altora deja existente, pentru care se manifestă, deja, o cerere internă sau internaţională.
Industriile conexe şi furnizoare pot fi, la rândul lor, generatoare ale unor avantaje în alte domenii sau
industrii. De exemplu, industria italiană de încălţăminte pentru schi a rezultat din avantajul deja existent în
domeniul fabricării echipamentelor de alpinism din zonele montane nordice ale Italiei.
Avantajul câştigat din perspectiva cererii interne este, de asemenea, susceptibil de a genera sau de a
întări avantaje naţionale. De exemplu, o cerere locală substanţială sau specifică va atrage în zona respectivă
formarea de firme locale. Aşa s-a întâmplat în Suedia cu producătorii de echipament minier, care şi-au
dezvoltat afacerile pentru a deservi nevoile companiilor miniere care exploatau zona.
Avantajele deja existente în privinţa determinanţilor "diamantului" naţional pot fi susţinute în
continuare, pot fi întărite sau pot genera alte avantaje. Susţinerea avantajelor create este datorată lărgirii şi
ameliorării continue a surselor acestor avantaje.
Trebuie acordată o atenţie deosebită şi categoriilor de factori care pot fi şi trebuie dezvoltaţi pentru
susţinerea avantajelor. În acest sens, Porter stabileşte o ierarhie, conform căreia factorii generali sunt mai puţin
importanţi decât cei specializaţi, iar condiţiile care creează avantaje dinamice (cum ar fi inovaţia rapidă,
presiuni de ameliorare) sunt mai importante decât cele ce creează avantaje statice (cum ar fi costurile
factorilor şi o piaţă locală largă). De aici, compoziţia cererii este, de cele mai multe ori, mai importantă decât
mărimea ei, iar intensitatea competiţiei interne, mai importantă decât existenţa unei imagini internaţionale a
firmei.
Susţinerea avantajelor competitive existente este posibilă atunci când "sistemul naţional" este unic.
Aceasta, deoarece interdependenţele dintre determinanţi configurează un sistem care este dificil şi costisitor -
din punct de vedere al timpului - de imitat şi, de aceea, penetrarea sa de pe poziţiile unei alte matrici de
dezvoltare devine foarte dificilă.
Interacţiunile dintre determinanţii "diamantului" naţional joacă, la rândul lor, un rol esenţial în
susţinerea avantajelor; aceasta se datorează faptului că de aceste interacţiuni depinde gradul de eficienţă al
interconexiunilor ce funcţionează într-o economie, de cât de eficient sunt legate între ele industriile de succes
ale unei ţări, pentru că, în cele din urmă, naţiunile obţin succes internaţional în industriile cele mai eficiente pe
plan naţional.
Eficienţa acestor interconexiuni depinde de o multitudine de factori printre care se numără:
 capacitatea de creare a unor noi afaceri;
 fluiditatea, capacitatea de a reacţiona a instituţiilor, indivizilor şi firmelor dintr-o ţară, din punctul de
vedere al unei anumite ramuri;
 concentrarea geografică a firmelor, clienţilor, furnizorilor şi instituţiilor creatoare de factori.

70
 Pentru a încheia prezentarea elementelor care duc la susţinerea şi dezvoltarea avantajului competitiv
naţional, Michael Porter oferă un loc destul de important şansei, întâmplării. Un întreprinzător sau un om de
ştiinţă pot face descoperiri esenţiale datorită unei sclipiri întâmplătoare sau norocoase, fără vreo legătură cu
ceilalţi factori pe care îi cunoaşte şi îi cercetează. De asemenea, un eveniment subit, cum ar fi o modificare a
preţurilor sau a tehnologiilor majore, poate crea o pierdere de continuitate, care anulează avantajele leaderilor
tradiţionali şi permite altor firme naţionale să facă un mare salt înainte.
Însă, cu toate că asemenea evenimente se întâmplă, o industrie de succes rezultă cel mai adesea dintr-
unul din determinanţii "diamantului" naţional. După cum spune Porter, "Apariţia unei industrii competitive se
poate datora şansei. Sau alte naţiuni pot deţine aceeaşi poziţie iniţială. De aici mai departe, însă, procesul
construirii unei industrii competitive porneşte pe o cale proprie. Această cale, trasată prin creşterea şi
autodezvoltarea determinanţilor, duce industria spre avantaje mai mari şi mai puternice. Naţiunea în care acest
proces se instalează cel mai rapid este cea care va avea succes"119.

6.4 Avantaje competitive naţionale în ţări în curs de dezvoltare/ţări dezvoltate

Din cele prezentate mai sus reiese că baza naţională pentru o industrie de succes se formează din
mişcarea în jurul şi în cadrul "diamantului" naţional, pe măsură ce industria respectivă evoluează, datorită
modificărilor interne şi a procesului acumulării.
Existenţa şi susţinerea avantajului competitiv naţional este o reflexie a unui "diamant" care
funcţionează corect şi eficient. Ce se întâmplă însă când într-o ţară nu există condiţiile necesare funcţionării
eficiente a "diamantului"? Ce se întâmplă cu ţările mai puţin dezvoltate, în care determinanţii sunt atrofiaţi, nu
interacţionează corect şi nu există avantaje competitive deja create? Ce se întâmplă dacă doar unul sau doi
dintre determinanţi pot fi susceptibili de a crea avantaje competitive?
După cum spune şi Michael Porter, rareori întregul sistem este bine asamblat încă de la început.
Aceasta nu înseamnă însă că naţiunea respectivă nu poate deţine avantaje competitive.
Existenţa avantajului în ceea ce priveşte doar un singur determinant poate reprezenta impulsul iniţial
pentru crearea unei industrii de succes, iar, odată început, procesul se pune în mişcare prin atragerea
concurenţilor; în acest fel, ceilalţi determinanţi se dezvoltă şi avantajele se acumulează. Prin interdependenţele
prezente, un determinant în care există un avantaj competitiv şi care duce la crearea unei industrii de succes,
va avea efecte benefice asupra celorlalţi determinanţi. Acest lucru este foarte important pentru susţinerea mai
departe a avantajului creat. Ţările trebuie să încerce să creeze condiţiile pentru ca avantajele unui determinant
să-şi extindă efectele asupra celorlalţi; altfel, va fi dificil de menţinut şi dezvoltat avantajul iniţial şi de creat
alte avantaje.
Ne punem, în continuare, întrebarea: ce se întâmplă cu ţările care nu dispun de avantaje la nici unul din
factorii determinanţi? Citim printre rânduri că Michael Porter exclude o asemenea posibilitate. Chiar şi în
ţările cele mai puţin dezvoltate, există măcar unele condiţii care să poată crea un avantaj. În ţările în curs de
dezvoltare, de exemplu, condiţiile care pot genera industrii competitive ţin de factorii generali sau cererea
internă (locală) neobişnuit de mare şi greoaie.

119
Porter, Michael, Op. cit., p.164

71
 Astfel, aceste ţări pot crea industrii de succes şi se pot specializa în domenii de bază sau care
utilizează intensiv resurse şi în segmente standardizate, care folosesc tehnologii mai puţin avansate.
În industriile intensiv consumatoare de resurse naturale şi în cele cu un nivel scăzut al tehnologiilor,
costurile factorilor sunt, cel mai frecvent, decisive. În segmentele standardizate şi sensibile la condiţiile de preţ
ale unor industrii mai sofisticate, poate fi suficientă obţinerea de tehnologii prin licenţe sau prin achiziţionarea
de echipamente străine, dacă acestea sunt mai uşor de obţinut astfel decât de produs pe plan intern.
În ţările în curs de dezvoltare, deschiderea către competiţia internaţională şi strategiile globale prin care
firmele naţionale se confruntă cu concurenţi din alte ţări, este o condiţie importantă pentru obţinerea de
avantaje în cazul în care competiţia internă lipseşte sau e redusă. Dar, succesul internaţional într-un asemenea
domeniu în care nu există concurenţă naţională, este greu de realizat şi se produce rar.
Problema care se pune este că, după cum ne spune însuşi Porter, susţinerea avantajelor factorilor
generali şi a industriilor de bază şi standardizate are un impact mai redus faţă de susţinerea dezvoltării
factorilor specializaţi şi a domeniilor de vârf. Apoi, pentru a-şi susţine avantajul iniţial legat de factorii de
producţie primari, baza naţională a industriei care foloseşte aceşti factori trebuie să crească şi să acumuleze.
Dar, dacă nu există condiţii care să stimuleze competiţia internă - prin care o industrie care abia se naşte se
transformă într-una cu potenţial internaţional - sau care să determine disponibilitatea personalului calificat şi a
cunoştinţelor tehnologice, atunci procesul dezvoltării avantajului competitiv se va poticni, iar industria care
părea atât de promiţătoare, îşi va pierde potenţialul.
În ceea ce priveşte ţările dezvoltate, sursele formării industriilor cu potenţial de succes sunt mai
numeroase. Industriile conexe şi furnizoare sau şcolile specializate şi laboratoarele de cercetări universitare,
precum şi o cerere segmentată şi sofisticată sunt cu mult mai susceptibile de a crea factorii generatori ai unor
noi industrii. Dacă ţara respectivă deţine avantaje iniţiale ale câtorva determinanţi sau le creează şi dezvoltă
foarte rapid, avantajele naţionale pot apare şi pot fi susţinute. Pe măsură ce sistemul naţional evoluează,
industriile pot obţine rate remarcabile de ameliorare şi inovare pentru perioade de ani sau chiar decenii.
Chiar pierderea poziţiei competitive în anumite segmente poate fi un semn al unei dezvoltări sănătoase. În
ţările dezvoltate, pierderea de competitivitate în domeniile de bază, de productivitate mai mică, poate fi
semnalul orientării spre domenii de vârf, care folosesc tehnologii avansate şi sunt mai eficiente.
Aceste ţări, care deţin avantaje competitive ale mai multor factori, vor putea avea succes în industrii şi
segmente mai sofisticate şi mai avansate.
Nici chiar aici, însă, nu e necesară existenţa avantajelor la nivelul întregului sistem naţional, pentru că,
după cum spune Porter, "când o naţiune are un dezavantaj la unul din determinanţi, succesul naţional reflectă
un avantaj neobişnuit la ceilalţi şi o cale de a compensa dezavantajul"120.
Ne punem, însă întrebarea: Care este, totuşi, soluţia pentru ca ţările în curs de dezvoltare să reuşească
în competiţia internaţională? Alt răspuns nu pare să existe decât că aceste ţari trebuie să-şi rezolve mai întâi
problemele interne: să-şi creeze infrastructurile necesare, să eficientizeze procesele de producţie şi fluxurile de
informaţii, să rezolve problemele cererii şi competiţiei interne etc. Abia după aceea, competiţia internaţională
va fi deschisă şi pentru aceste naţiuni. Aşadar, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, participarea la comerţul
internaţional este, mai întâi, un efect şi, apoi, o cauză a succesului unei naţiuni.
Rezolvarea problemelor interne ale ţărilor în curs de dezvoltare nu se poate realiza, însă, în cele mai
multe dintre cazuri, numai cu ajutorul resurselor interne. Sunt necesare fluxuri de investiţii interne şi
internaţionale care, deseori, din cauza lipsei de atractivitate a mediului economic şi de afaceri, întârzie să
120
Idem, p.145.

72
apară. Se pare că ne aflăm, în acest caz, în interiorul unui cerc vicios. O soluţie ar putea fi specializarea
internaţională în domenii în care crearea avantajelor competitive presupune un flux investiţional mai redus.
Care ar fi criteriul realizării acestei specializări, Michael Porter nu ne spune.

Cap. 7 Contribuţia lui Paul Krugman la dezvoltarea teoriei comerţului internaţional

7.1 Noua teorie liberală a comerţului internaţional

Cel mai faimos dintre economiştii anilor ’80 care au încercat să aprofundeze şi să regândească teoria
comerţului internaţional este Paul R. Krugman, profesor la M.I.T. din Boston şi apoi la Universitatea Stanford
din California. El a fost preocupat, mai ales, de particularităţile comerţului internaţional în condiţiile
concurenţei imperfecte.
Krugman insistă asupra schimbărilor pe care le-a suferit comerţul internaţional în ultimele două
decenii, subliniind că: „Dacă cineva ar trebui să ofere un exemplu concret despre ceea ce este noua teorie a
comerţului, aceasta ar putea fu următoarea: teoria convenţională priveşte comerţul mondial ca fiind format din
tranzacţii cu bunuri cum este grâul; noua teorie îl concepe ca fiind format din tranzacţii cu bunuri, asemenea
avioanelor. Deoarece o parte însemnată a comerţului mondial constă din tranzacţii cu bunuri ca grâul şi
deoarece chiar tranzacţiile cu avioane sunt supuse unora dintre influenţele care se exercită asupra comerţului
cu grâu, teoria tradiţională nu a fost înlăturată cu desăvârşire. Totuşi, noua teorie introduce un ansamblu întreg
de noi posibilităţi şi preocupări.”121
Cu alte cuvinte, în opinia lui Krugman, noua teorie liberală a comerţului internaţional nu exclude teoria
liberală clasică, ci o completează, aducând în discuţie aspecte şi abordări noi. În prezent, comerţul
internaţional înregistrează forme şi fluxuri mult mai diverse şi cu o dinamică rapidă, care nu pot fi explicate, în
totalitate, cu ajutorul teoriei tradiţionale a comerţului internaţional.
Din punctul lui de vedere, la originea schimburilor comerciale internaţionale stau o serie de cauze, cum
ar fi: diferenţele dintre ţări (abordare apropiată de cea clasică), posibilitatea obţinerii de economii de scară,
dotarea cu factori de producţie, dar şi elemente cu caracter întâmplător.
Noua teorie porneşte de la premisa că protecţionismul poate aduce ţărilor avantaje mai mari chiar decât
liberul schimb, în cazul unor ramuri strategice, care necesită pentru a fi eficiente, practicarea producţiei la
scară mare.

Modelul standard de comerţ internaţional

Modelul standard de comerţ internaţional este construit, în viziunea lui Krugman, pe baza a patru
relaţii-cheie:
- relaţia dintre limita posibilităţilor de producţie şi curba ofertei relative;

121
Krugman, Paul R., Rethinking International Trade, MIT press, Cambridge, 1990, p.2

73
 - relaţia dintre preţurile relative şi cerere;
- determinarea echilibrului mondial cu ajutorul ofertei relative şi a cererii relative;
- influenţa raportului de schimb (preţul la care se fac exporturile împărţit la preţurile la care se fac
importurile) asupra bunăstării naţiunii.122
Prin intermediul acestui model, autorii doresc să lămurească legătura dintre creşterea unei economii
naţionale şi comerţul ei exterior, precum şi relaţia dintre acestea şi creşterea economică a economiilor
naţionale partenere.
Creşterea economică dintr-o ţară dezvoltată determină sporirea posibilităţilor de producţie, modificarea
ofertei relative pe piaţa internă şi mondială, dar şi modificarea raportului de schimb. Dacă această creştere este
mai pronunţată în cazul ramurilor producătoare de bunuri pe care ţările respective le exportă, raportul de
schimb se deteriorează, favorizând partenerii comerciali. Invers, dacă creşterea economică apare mai pregnant
în ramurile producătoare de bunuri destinate consumului intern, raportul de schimb al ţării respective se
îmbunătăţeşte123.
Una din principalele cauze care pot duce la modificarea cererii relative pe piaţa mondială (pe lângă
modificarea preferinţelor consumatorilor, progresul tehnic, substituirea unor produse cu altele etc.) este
reprezentată de transferul de venituri, sub forma repatrierilor de salarii, profituri sau dobânzi, sub forma
ajutoarelor nerambursabile, a despăgubirilor de război, a donaţiilor etc. Aceste transferuri deteriorează raportul
de schimb al ţării donatoare, dacă aceasta are o înclinaţie marginală de a consuma bunurile pe care le exportă
mai mare decât ţara receptoare (primitoare)124.
Krugman şi Obstfeld observă că taxele vamale şi subvenţiile pentru export determină modificarea
preţurilor mărfurilor care fac obiectul comerţului internaţional, ele, însă, acţionând în sens invers. Taxele
vamale determină o creştere a ofertei relative pentru bunurile de import şi o scădere a cererii relative. Ele vor
îmbunătăţi raportul de schimb al ţării respective, în defavoarea ţărilor partenere. Subvenţiile pentru export duc
la creşterea preţurilor relative interne ale bunurilor de export, îmbunătăţind, astfel, raportul de schimb al ţării
respective125.
Aceste măsuri de politică economică afectează şi modul de repartiţie a veniturilor în interiorul ţărilor
care le aplică: taxele vamale ajută firmele şi ramurile care produc bunuri destinate pieţei interne, defavorizând
exportatorii; subvenţiile sprijină producţia pentru export şi îi defavorizează pe producătorii pentru piaţa
internă.

Modelul de comerţ internaţional bazat pe concurenţa monopolistă

Economiile de scară (determinate fie de creşterea dimensiunii firmei, fie de creşterea volumului
producţiei unei ramuri economice corelată, de exemplu, cu concentrarea firmelor într-o anumită zonă
geografică) şi randamentele crescătoare înregistrate de firmele mari (de cele mai multe ori, companii
transnaţionale) au determinat crearea de avantaje acestora, în comparaţie cu celelalte firme. Comerţul
internaţional a dus la creşterea dimensiunii pieţei, ceea ce a favorizat în continuare extinderea producţiei,
cercetarea-dezvoltarea, progresul tehnic, diversificarea ofertei, cu efecte pozitive asupra gradului de
profitabilitate.

122
Krugman, Paul R., Obstfeld, Maurice, International Economics. Theory and Practice, Harper Collins, NY, 1994, p.93
123
Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. I şi II, Ed. Eficient, Bucureşti, 2004, p. 842
124
Krugman, Paul R., Obstfeld, Maurice, Op. cit., p.106
125
Sută, Nicolae, Op. cit., p.842

74
 „Putem să concepem comerţul mondial, acre se desfăşoară pe baza concurenţei monopoliste, ca fiind
compus din două părţi. Va exista un comerţ în sens dublu în interiorul sectorului de prelucrare industrială.
Acest schimb de produse industriale pe produse industriale este numit comerţ intraramuri. Restul comerţului
este un schimb de produse prelucrate pe alimente, numit comerţ interramuri.”126
Comerţul interramuri reflectă avantajul comparativ. Ţara caracterizată prin abundenţa capitalului este un
exportator net de produse industriale obţinute prin consum intensiv de capital şi un importator de alimente,
obţinute prin folosirea intensivă a factorului muncă127. Comerţul intraramuri este determinat de economiile de
scară, şi nu reflectă avantajul comparativ. Dacă între două ţări partenere există o asemănare în ceea ce priveşte
raportul dintre capital şi muncă, atunci între ele va exista un comerţ interramuri redus şi va fi dominant
comerţul intraramuri. Dacă raportul capital-muncă este foarte diferit, întregul comerţ dintre ele se va baza pe
avantajul comparativ128.

Modelul de comerţ internaţional bazat pe dumping

Dumpingul reprezintă o metodă de concurenţă neloială, prin care o firmă practică preţuri diferite la
vânzarea aceluiaşi bun pe piaţa internă (un preţ mai mare) şi pe piaţa externă (un preţ mai mic).
Mizând pe o elasticitate mai mare a cererii externe, firma speră că va obţine câştiguri mai mari din
comerţul internaţional, mai ales, în condiţiile în care este imposibil cumpărătorilor din interiorul ţării de a-şi
procura aceste bunuri de export129.

7. 2 Comerţul internaţional şi tehnologia

Rolul pe care tehnologia îl joacă în crearea de produse noi, caracterul dinamic al progresului tehnic,
creşterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi efectul lor asupra comerţului internaţional reprezintă elemente
pe care noile modele privind comerţul internaţional le iau în considerare. Se poate vorbi de o ascensiune
pronunţată pe scară tehnologică a bunurilor care fac obiectul comerţului internaţional. Intensificarea
schimburilor comerciale este şi rezultatul diferenţelor care există între ţări privind ritmul progresului tehnic.
Ţările care înregistrează o dinamică superioară a progresului tehnic exportă produse care încorporează un
nivel înalt de tehnologie şi invers. Ţările dezvoltate concentrează marea majoritate a cheltuielilor de cercetare-
dezvoltare, a invenţiilor şi inovaţiilor, urmând ca noile tehnologii să poată fi aplicate, ulterior, în ţări care
oferă posibilitatea obţinerii de costuri de producţie mai scăzute.
Este cunoscut faptul că progresul tehnic este dinamic, fiind descoperite continuu noi produse şi tehnici
de producţie. Ţările în care apar astfel de invenţii sau inovaţii vor deţine, astfel, pentru un anumit timp, un
avans faţă de celelalte ţări. Ele vor fi capabile să exporte noul produs, fără a fi neapărat ca ele să aibă şi un
avantaj comparativ derivat din dotarea cu factori de producţie. Beneficiile sunt cu atât mai mari cu cât timpul
necesar imitării tehnologiei, reproducerii ei în alte ţări, este mai mare.
Este de înţeles atunci de ce ţările care prezintă o dinamică ridicată a inovaţiilor exportă bunuri conţinând
tehnologie avansată spre ţări la care ritmul este scăzut. Ele importă, în schimb, bunuri intensive în muncă, de
cele mai multe ori, bunuri standardizate.
126
Krugman, Paul R., Op. cit., p. 138
127
Sută, Nicolae, Op. cit., p. 847
128
Ibidem
129
Ibidem

75
 Ultima perioadă este, totuşi, caracterizată de o scădere a avansului tehnologic pe care-l deţin ţările
dezvoltate. În 1986, P. Krugman dezvoltă un model al comerţului internaţional bazat pe diferenţele de
tehnologie.
Modelul presupune că pentru fiecare bun x, există o tehnică de producţie de vârf, definită sub forma
cerinţei de muncă, a(x). În condiţiile progresului tehnic, aceste tehnologii de vârf se îmbunătăţesc continuu,
scăzând consumul de muncă. Rata de îmbunătăţire a tehnicii de vârf este diferită de la industrie la industrie iar
produsele pot fi clasificate după criteriul intensităţii tehnologice. Şi ţările pot fi ordonate după criteriul
nivelului tehnologic, în funcţie de diferenţa de timp care le separă de nivelul cel mai de vârf.
Astfel, dacă λI şi λJ reprezintă decalajele faţă de nivelul de vârf, exprimate în numărul de ani, pentru
ţările I şi J respectiv şi λI < λJ, atunci ţara I va produce toate bunurile cu cheltuieli de muncă mai mici decât
ţara J.
În aceste condiţii, producându-le cu costuri mai mici, ţara I va deţine avantaj absolut la toate produsele.
Avantajul ei comparativ va fi mai evident în cazul bunurilor cu o mai mare intensitate tehnologică, decalajul
tehnologic între ţări fiind mai scăzut la produsele pentru care se înregistrează un progres tehnic mai lent. Ţările
aflate în vârful ierarhiei privind dezvoltarea tehnologiei au salarii mai ridicate.
Presupunem cazul a două ţări, una cu tehnologie mai avansată, alta cu un nivel mai scăzut al tehnologiei,
în care preferinţele de consum sunt identice şi pornim de la premisa că pentru fiecare bun se va repartiza o
proporţie constantă din cheltuieli.
Fiind date un anumit număr de bunuri (x), va exista un bun marginal (x’), pentru care costurile de
producţie din cele două ţări sunt egale. Deoarece prima ţară este mai avansată în ceea ce priveşte dezvoltarea
tehnologică, munca sa va fi mai productivă şi acest avantaj de productivitate va determina rata salariului. Ţara
1 va produce bunurile x cu intensitate tehnologică superioară lui x’, adică x > x’, iar ţara 2 va produce bunuri
cu intensitate tehnologică mai mică, adică x < x’.

Perfecţionarea tehnologiei în ţara mai dezvoltată va determina mărirea decalajului în toate industriile,
sporul de productivitate fiind mai mare pentru bunurile cu intensitate tehnologică mai înaltă. În acest caz,
salariul relativ din ţara 1 va creşte, indiferent în ce mărfuri se exprimă, se va mări numărul de mărfuri pe care
aceasta le produce şi, implicit, numărul de mărfuri fabricate de ţara 2 va scădea.
Dacă salariul se exprimă în mărfuri fabricate în ţara 1, creşterea se datorează ridicării productivităţii din
această ţară. Dacă vom exprima acest salariu în mărfuri fabricate în ţara 2, creşterea este cauzată de sporirea
salariului relativ din ţara 1. Exprimând salariul în mărfuri fabricate anterior de ţara 2 şi acum produse mai
ieftin în ţara 1, cauza este sporirea proporţional mai mare a productivităţii muncii comparativ cu cea a
salariului din ţara 1.
Ţara 2 cunoaşte o modificare în sens invers a salariului relativ şi îşi va îngusta specializarea la bunuri cu
intensitatea mai scăzută a tehnologiei. Ea va câştiga, totuşi, prin creşterea puterii sale de cumpărare. Salariul
real exprimat în bunuri produse la intern a rămas neschimbat. Dar preţurile mărfurilor cumpărate în mod
tradiţional din ţara 1, scad.

O diminuare a decalajului tehnologic rezultată în urma perfecţionării tehnologiei din ţara 2 îi aduce
acesteia din urmă un avantaj net. Creşte salariul relativ din această ţară (sporind productivitatea muncii), iar
gama mărfurilor produse de ea se extinde, incluzând bunuri cu intensitate tehnologică mai ridicată.

76
 Ţara 1 poate pierde. Deşi salariul real exprimat în bunuri produse în continuare în această ţară rămâne
neschimbat, salariul real creşte dacă îl exprimăm în bunuri produse anterior în ţara 1 şi care pot fi procurate
acum, mai ieftin, din ţara 2.
Dacă decalajul tehnologic dintre ţări este mic, este probabil ca sporul de putere de cumpărare al ţării 1,
rezultat de la produsele cu nivel tehnologic mediu, obţinute acum mai ieftin din ţara 2, să nu poată acoperi
pierderea rezultată din diminuarea puterii de cumpărare la bunurile cu nivel tehnologic scăzut, importate în
mod tradiţional din ţara 2. Acest fapt determină ţara mai dezvoltată să promoveze politici care au ca obiectiv
menţinerea avansului tehnologic, prin stimularea inovaţiei, susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltare sau
prin crearea de bariere în calea diseminării informaţiei tehnologice către partenerii comerciali.

77