Gabriela IRIMESCU

III. Specificul intervenţiei în cazul copilului abuzat

Fenomenul de abuz asupra copilului a fost privit iniţial dintr-o perspectivă

unidimensională. În ultimul timp însă au fost propuse şi testate modele multicauzale şi
multidimensionale, luându-se în considerare diversitatea factorilor implicaţi: factori
individuali (copil, părinte), familiali (familia ca sistem), factori sociali şi culturali cu
impact asupra familiei (Wiehe, 1996).
O paradigmă iniţială a abuzului asupra copilului (Belsky, 1980), bazată pe
concepţia lui Bronfenbrenner (1977, 1979) despre divizarea spaţiului ecologic,
sugerează că abuzul asupra copilului trebuie studiat la patru niveluri: dezvoltare
ontogenetică, microsistemul, exosistemul şi macrosistemul. Dezvoltarea ontogenetică
este definită în funcţie de caracteristicile părinţilor şi contribuţia acestora la procesul
parental. Microsistemul reprezintă unitatea familială şi contextul în care apare abuzul.
Structurile sociale formale şi informale, vecinătatea, locul de muncă, sistemele de
susţinere socială, toate formează exosistemul. Macrosistemul este compus din valorile
culturale şi sistemul de credinţe cu impact asupra rolului parental. Plecând de la această
abordare, Kaufman şi Zigler (1997, p. 139) diferenţiază factorii de risc şi factorii
compensatori ai abuzului asupra copilului. Factorii de risc sunt purtătorii unor
evenimente stresante ce acţionează pe o durată scurtă de timp, în timp ce factorii
compensatori permit stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copiilor şi oferă o bază
privind receptivitatea nevoilor copilului. Din perspectiva autorilor menţionaţi, factorii
compensatori acţionează la nivel ontogentic, individual - inteligenţa părinţilor, talente
specifice, nivel de şcolarizare ridicat, limitarea consecinţelor abuzului suferit în
copilărie, deprinderi interpersonale bune, înfăţişare plăcută; microsocial, al familiei -
familie cu copii sănătoşi, cel puţin un părinte oferă suport copilului, familia are un statut
socio-economic acceptabil, siguranţa bunăstării; la nivelul exosistemului, relaţiile şi
componentele comunităţii - reţeaua socială oferă suport adecvat, puţine evenimente
stresante, afiliere puternică la comunitatea religioasă, experienţe educative pozitive
pentru copil şi părinţi, intervenţii terapeutice profitabile pentru părinţi; macrosocial, al

50
 Asistenţa socială a copilului maltratat

societăţii - model cultural care se opune violenţei, model cultural care oferă sprijin
victimelor, prosperitate economică.
Factorii de risc acţionează la aceleaşi niveluri şi sunt: la nivel ontogentic –
individual, experienţa abuzului în antecedent la părinţi, părinţi cu stimă de sine scăzută,
nivel scăzut de inteligenţă, nivel de şcolarizare minim, deprinderi interpersonale
ineficiente; microsocial - ai familiei, conflicte familiale, copii cu tulburări de
comportament, copii cu boli cronice, familie monoparentale, statut socio-economic
scăzut; ai exosistemului - relaţiile şi componentele comunităţii, şomaj, izolarea socială a
familiei, lipsa suportului în reţeaua socială, slabe legături de prietenie şi vecinătate,
experienţe educative negative pentru copil şi părinte; macrosociali - ai societăţii,
acceptarea culturală a violenţei, acceptarea culturală a pedepselor fizice, copii sunt
consideraţi proprietatea părinţilor, nivel crescut de sărăcie (Roth-Szamosközi, 1999).

Factori de risc

Abuzul rezultă din interacţiunea mai multor categorii de factori, aparţinând

diferitelor arii de întindere a fenomenului: relaţia copil-părinte, relaţia maritală, relaţiile
familiale şi structurile sociale existente. Aceşti factori pot fi grupaţi în factori de risc:
individual, familial şi social, şi pot fi asociaţi agresorului, victimei sau părintelui non-
agresiv. Încercarea de a explica apariţia şi întreţinerea pe termen lung a abuzului asupra
copilului nu presupune existenţă unor factori cauzatori liniari. Prezenţa unuia sau a mai
multor factori de risc nu presupune în mod cert existenţa abuzului asupra copilului, dar
situează copilul în situaţia de risc de abuz.

III.1.Factori de risc individuali

În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului

constituie factori de risc ai abuzului. Pot fi enumeraţi: vârsta copilului, sexul copilului,
prezenţa diferitelor forme de handicap (copii cu handicap fizic, copii suferind de boli
mentale, prematuri, distrofici), dar şi caracteristicile temperamentale ale copilului.
Pentru primul factor de risc, vârsta copilului, se remarcă o scădere alarmantă a
vârstei la care copilul este abuzat în corelaţie cu creşterea numărului de copii abuzaţi,
iar în ceea ce priveşte sexul copilului se remarcă o implicarea diferită a celor două

51
 Gabriela IRIMESCU

genuri (masculin şi feminin) în abuz32, cu precădere în abuzul sexual, unde raportul

dintre genul feminin şi masculin33 este de 3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial
este de 5/1.
În literatura de specialitate se regăsesc informaţii referitoare la diferenţele
temperamentale existente între nou-născuţi, iar Middlemore (1948) a fost unul dintre
primii care au clasificat temperamentele nou-născuţilor. Cele trei categorii ale sale,
copilul „hipersensibil“, copilul „placid“, copilul „nuanţat“ şi modul în care acestea
afectează relaţia mamă-copil, le putem reîntâlni în alte categorii ulterioare cum ar fi:
„copilul dificil“, „copilul de care te poţi apropia cu dificultate“, „copilul cuminte“
(Jackson, 2000).
Thomas et. all., (1968) au identificat un continuum al diferenţelor temperamentale
de la „cuminte“ la „dificil“ şi au definit extremele în felul următor:
- copilul „cuminte” este acel copil a cărui constelaţie temperamentală constă în
regularitate, precum şi o intensitate moderată a reacţiilor sale, un mod de a reacţiona
pozitiv la noi stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări. Acest copil îşi va forma
obiceiuri regulate de somn şi hrană, se va adapta uşor la un nou tip de alimentaţie, va
zâmbi persoanelor străine, va accepta cea mai mare parte a frustrărilor chiar dacă au un
anumit grad de dificultate;
- copilul „dificil” este acel copil care prezintă funcţii biologice naturale. Are un
somn şi obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment, precum şi
noile rutine. Prezintă reacţii refractare, se adaptează cu greu sau deloc la schimbări, iar
reacţiile sale sunt negative şi intense (Killén, 1998, p. 82).
Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai
copilului afectează percepţia de sine, precum şi percepţia mediului înconjurător. Când
se ia în considerare interacţiunea dintre copil şi mediu este uşor să observăm rolul
important pe care îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului. Noi înşine tratăm copiii în
mod diferit datorită faptului că fiecare copil trezeşte în noi reacţii diferite. Dizabilităţile
copilului, atât cele fizice cât şi cele psihice, pot fi în anumite condiţii factori provocatori
ai situaţiilor abuzive (de exemplu, copilul cu întârziere mintală cu care este greu să
comunici, să stabileşti o relaţie). Dacă iniţial se considera că neglijarea şi lipsa

32
Concepţia feministă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz, cu precădere în abuzul sexual. Din
punctul de vedere al teoriilor feministe, abuzul sexual nu este o activitate instinctivă, incontrolabilă conştient, iar
complexul Oedip sau Elektra, frica de castrare, furia inconştientă faţă de propria mamă, traumele copilăriei nu
justifică manifestările sexuale abuzive. De asemenea, se evidenţiază numărul mai mare de abuzatori bărbaţi, ca şi
formele de abuz la care recurg adulţii: femeile comit mai multe abuzuri emoţionale, iar bărbaţii comit mai multe
abuzuri de ordin sexual şi fizic (Roth-Szamosközi, 1999, p. 151 apud Russell, 1984).

52
 Asistenţa socială a copilului maltratat

tratamentului medical sunt principalele forme ale maltratării copilului cu handicap,

studiile ulterioare (Husen, Ammerman, 1988) au arătat o reprezentare a copiilor cu
dizabilităţi în rândul copiilor abuzaţi, dar şi apariţia dizabilităţilor ca urmare a abuzului
(Killén, 1998, p. 84, apud Benedict, 1990).

III.2.Factori de risc familiali

Încă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clar
că părinţii şi ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care au
fost ei înşişi crescuţi34. Însă repetarea este mult mai subtilă şi oarecum variată, deşi,
adeseori, însoţită de aceeaşi justificare – „am învăţat de la părinţi”. Criticismul a fost
deseori îndreptat împotriva validităţii povestirilor respective ca date ce susţin teoriile
privind transmiterea din generaţie în generaţie a maltratării. Ideal, validarea ştiinţifică ar
necesita studii prospective asupra persoanei de la naştere până la maturitate, deşi o
implicare continuă a cercetătorului în cadrul unei familii ar aduce alte influenţe
perturbatoare. Pe de altă parte, este rar ca un profesionist să intre în relaţie cu cineva
care a maltratat copiii şi acesta să nu-i fi relatat o istorisire personală despre neglijarea
sau abuzul suferit în copilărie35.
Pentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, este
necesar să se exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-i
îngrijesc. Modul în care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte de
trecutul mamei, şi de imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama să se
identifice cu părinţii şi să se vadă pe sine în copii. Părinţii spun adesea: „ E rău ca mine
când eram copil”, „E nervos, aşa sunt cei din neamul lui”. Unii agresori descriu
atitudinea pe care au avut-o după agresiune, plâng după ce-şi bat copilul. Se observă un

33
Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă cheie, nu din cauza diferenţelor moştenite
dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces diferenţiat la puterea politică şi economică.
34
Teoria conform căreia problemele psihosociale se transmit din generaţie în generaţie este larg răspândită.
Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad
crescut de violenţă, ei înşişi fiind abuzaţi în copilărie. Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au examinat
transmiterea multigeneraţională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman & Zigler (1987) susţin că nu se poate
neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generaţie la alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere este de
aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu părinţii este în acest mecanism un proces activ (Roth-
Szamosközi, 1999). O cale de transmitere trece de la tată la tată, care sunt abuzaţi sexual în copilărie şi adolescenţă,
iar o altă linie de transmitere transgeneraţională masculină trece printre fiii care au observat abuzul sexual al taţilor
asupra surorilor, fraţilor sau rudelor apropiate, aceştia tinzând spre identificarea cu tatăl (Fischer, Riedesser, 2001, p.
278). Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea intergeneraţională este mai puţin probabil să apară dacă
copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a unuia dintre părinţi, dacă adultul ar avea o relaţie de afecţiune
şi sprijin, dacă individul, luând aminte de experienţele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul
agresiunii.
35
De exemplu, diferite studii făcute pe mai multe populaţii au demonstrat că 5% până la 80% din agresorii sexuali
au fost la rândul lor abuzaţi; probabil 40-50% ar fi o medie (Finkelhor, 1987)

53
 Gabriela IRIMESCU

fel de identitate a trei generaţii: bunici, părinţi, copii. Mecanismul de identificare, cu rol
de apărare a agresorului pune bazele abuzului şi devine parte a supraeului, aceasta
explicând existenţa sentimentului de dreptate pe care-l trăiesc agresorii. În contrast cu
conceptul de identificare „sunt ca el” apare identificarea cu copilul „el este ca mine”.
Fenichl (1945) numeşte aceasta „identificare inversă” – Nu sunt eu; este el - iar acest
lucru nu implică negarea. Identificarea dintre cele trei persoane, din generaţii diferite
este parte integrantă a abuzului. Persoana de îngrijire repetă faptele comise de persoana
lui de îngrijire, care abuzase de el şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o replică a
copilului rău ce a fost el în copilărie. În 1938, Benedek descria cum se adaptează
bebeluşii realităţii din mediul ce-i înconjoară şi cum adoptă comportamentul celor care-i
îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a căutat să explice cum se conservă amintirile,
conştient şi inconştient, despre ce a însemnat să fii copil şi să fii îngrijit în diferite
modalităţi, conform diferitelor modele individuale de parentalitate, dar şi prezenţa la
copil în mod „simbiotic” a memoriei inconştiente incipiente de a fi părinte (Steele,
1997, pp. 73-75).
În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ataşamentului
şi relevanţa sa particulară faţă de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care
au suferit deprivare maternă au fost studiate de către Bowlby în prima parte a anilor
1950. Folosind propriile şi datele din cercetările lui Harlow (1958) asupra maimuţelor,
Bowlby a dezvoltat o teorie a ataşamentului psihologic al copilului faţă de mama sa.
Răspunsul mamei faţă de nou-născut nu este unul obligatoriu din punct de vedere
biologic; totuşi, va fi influenţat de starea de sănătate din perioada sarcinii, de
dificultăţile apărute la naştere şi de acceptarea sexului copilului. Reminiscenţele de
durată din îngrijirea mamei ca şi copil determină caracterul legăturii cu propriul copil,
începând cu ataşamentul ei şi identificarea cu propria-i mamă şi extinzându-se la relaţia
ei cu toate persoanele semnificative din anii săi de formare. Cruciale pentru acest proces
sunt sentimentele sale faţă de tatăl copilului, faţă de propria imagine de sine, dacă
copilul a fost dorit, aşteptările mamei faţă de la copil şi faţă de noul statut.
Modul în care mamele au reacţionat faţă de nou-născut imediat după naştere, în
sala de naşteri şi modul cum au reacţionat în timpul primei alăptări pot fi corelate cu
planurile mamei pentru o parentalitate bună sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea şi
Studiul Denver). Evaluarea atentă a interacţiunii mamă-copil oferă informaţii esenţiale
despre starea şi calitatea ataşamentului, ce probleme pot apărea şi ce nevoi trebuie

54
 Asistenţa socială a copilului maltratat

satisfăcute. Astfel de date punctează şi modul cum trebuie să se intervină mai devreme
pentru a preveni abuzul şi neglijarea de mai târziu.
Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (1969) a dezvoltat tehnica „strange
situation”/„situaţiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ataşamentului copiilor faţă de
mamele lor, observând răspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al
mamelor.
Bazându-se pe asumpţia după care calitatea ataşamentului copilului va fi
demonstrată în funcţie de comportamentul copilului aflat sub stresul separării şi
reîntâlnirii cu mama lui sau aflat singur cu o persoană străină, tehnica sa a identificat
trei tipuri distincte de ataşament: a) sigur, copilul are încredere că părinţii vor fi
disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu
această convingere copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi
menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili, atenţi la semnalele copilului şi
capabili să-i ofere linişte, alinare ori de câte ori are nevoie; b)anxios, copilul este
nesigur dacă părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt
solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate, teamă de separare şi tinde
să fie timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său. Acest
model este menţinut de părinţi, care uneori sunt dispuşi să acorde ajutor şi alteori nu, iar
ameninţările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea lui,
acestea ducând mai departe la trăirea unor sentimente de nesiguranţă care pot deveni
cronice. Acest mod de ataşament îl observăm adesea la copilul „iubitor” care îşi
sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a
ataşamentului se formează atunci când copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona
în mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere şi
încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveni
independent emoţional. Acest mod de ataşament este văzut în relaţiile părinţi/ copil în
care copilul a devenit independent în mod prematur şi la care apare îngrijirea inversată
(Killén, 1998, pp. 190-191).
Cei care i-au continuat munca, Main şi Solomon, au adăugat o a patra categorie
de ataşament – ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi au
demonstrat cum stilul individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şi
continuă să influenţeze relaţiile şi interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare
(Stan, 2002).

55
 Gabriela IRIMESCU

Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se
percepe copilul pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă.
Interacţiunea este importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de
părinţi. Un ataşament faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi
contactul cu persoana în cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură.
Comportamentul de ataşament este folosit pentru a pune în evidenţă formele diferite ale
comportamentului folosit pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri.
Comportamentul de ataşament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul (sau
adultul) este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de îngrijire.
Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile
nerostite ale copiilor este empatia36, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturii
părinte-copil. Studiile au demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea de
comportamente ce apar în relaţia părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile
realizate de-a lungul timpului, consideră că, aceste comportamente includ: să fii înţeles,
să fii capabil să oferi confort, să fii de ajutor şi cooperant (Frodi şi Lamb, 1980;
Hoffman, 1978; Hogan, 1979), să apreciezi binele făcut de altcineva (Batson, Turk,
Shaw şi Klein, 1995), să fii flexibil (Douwns şi Jenkins, 1993) şi să arăţi flexibilitate la
nevoile aproapelui (Ainsworth, Blehar, Waters şi Wall, 1978; Belsky, Rovine şi Taylor,
1984; Egeland şi Farber, 1984).
O relaţie inversă a fost identificată între empatie şi abuzul asupra copilului.
Părinţi cu o empatie deficitară, care percep limitat nevoile copilului, intenţiile sau
sentimentele acestora au răspuns agresiv în situaţii conflictuale. Krop şi Hynes (1987),
într-un studiu comparativ efectuat pe mamele abuzatoare şi non-abuzatoare, arătau că
mamele abuzatoare nu sunt capabile să identifice semnalele emoţionale specifice şi au
tendinţa de a eticheta efectul negativ al comportamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce
la mamele non-abuzatoare nu se remarcă acest aspect. Empatia serveşte ca mecanism
pentru stoparea comportamentului agresiv înainte ca agresiunea să se producă. Empatia
este o variabilă importantă în display-ul agresiunii. Studiile identifică deficienţe de
empatie la agresori şi pun accentul pe empatie ca variabilă importantă în identificarea,
înţelegerea şi tratarea agresorilor. Părinţii cu o capacitate empatică scăzută îşi abuzează

36
Empatia este învăţată şi dobândită prin afecţiunea empatică primită în primele luni de viaţă. Ca şi vorbirea
articulată, se dezvoltă prin imitaţie şi internalizarea comportamentelor persoanei de îngrijire; alături de ataşament este
un element de bază al efectului modelului de lucru intern asupra transmiterii modelelor parentale de la o generaţiei la
alta. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte
persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, dar nu identificarea cu celălalt şi abilitatea de a
răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.
56
 Asistenţa socială a copilului maltratat

fizic şi emoţional copiii considerând comportamentul copiilor lor un afront adus

autorităţii acestora (Wiehe, 2003).
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria,
tristeţea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri
pe părinte de abuz şi neglijare. Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul
dincolo de cuvinte. Părinţii sau persoanele de îngrijire ale căror deficit de empatie nu le
permită „să audă” ţipetele copilului când îi este foame sau „să observe” lipsa creşterii în
greutate, nu iau copilul în braţe prea mult, ci îl lasă în pătuţ, nu se joacă şi nu vorbesc
prea mult cu copilul. Lipsa stimulării senzoriale şi a interacţiunii poate duce la deficit
motor, la întârziere în dezvoltarea limbajului, deficit afectiv, aspecte observate adeseori
la copii maltrataţi ( a se vedea sindromul non-organic de dezvoltare).
Familiile disfuncţionale îi pot furniza copilului modele de rol aberante şi fapte
variate care devin parte a modelului de exprimare socială a copilului. Modelele
familiale sunt diferite de la o familie abuzivă la alta, iar important nu este de ce sau din
ce motiv s-a dezvoltat respectivul model familial, ci cum funcţionează acesta. În cazul
familiilor în care s-a produs abuzul sau neglijarea, barierele dintre generaţii s-au rupt în
anumite domenii ale funcţionării familiei şi au rămas intacte în altele. De exemplu, la
nivelul îngrijirii nu par să existe diferenţe între standardele familiei în care s-a produs
abuzul sexual asupra copilului şi cele ale altor familii (non-abuzive), dar abuzul sexual
asupra copilului nu este un fenomen izolat, care are loc într-o situaţie de viaţă sănătoasă
din alte puncte de vedere, ci este expresia deschisă, evidentă, simptomatică, a relaţiilor
de familie grav perturbate şi întotdeauna precedate de abuz emoţional şi neglijare.
Persoanele de îngrijire implicate în abuz sexual sunt, în majoritatea cazurilor,
asemănătoare cu cele care abuzează doar fizic sau neglijează şi care, la un moment dat,
îşi exprimă aceste comportamente distructive. Ele au o stimă de sine scăzută, un simţ al
identităţii prost integrat, o tendinţă de izolare din punct de vedere social, au suferit
deprivări afective, au fost victime ale abuzului şi adesea au avut parte de o viaţa de
familie dezorganizată în copilărie37. Ierarhia familială, din punct de vedere al
dependenţei emoţionale, nu corespunde întotdeauna cu ierarhia familială observabilă în
timpul interacţiunilor între membrii familiei (Glaser, 1993). Experienţă clinică arată
faptul că un comportament agresiv şi autoritar la un tată faţă de o mamă aparent slabă şi
tăcută nu reflectă automat structura de familie tradiţională şi experienţa dependenţei

37
De exemplu, un bărbat a mărturisit că: „tatăl era beţiv, iar mama era prostituată. Tot timpul erau în casă bărbaţi şi
femei străini şi aveau loc activităţi sexuale extrem de libere, de toate tipurile, atât heterosexuale, cât şi homosexuale”
(Steele, 1997, p.84).
57
 Gabriela IRIMESCU

emoţionale, putându-se descoperi o situaţie exact inversă, cu un tată slab emoţional şi o

mamă mult mai matură emoţional, mai independentă. Stereotipul tatălui puternic şi
independent, tipul „gorilă” care nu-şi ia numai soţia ci şi fiica pentru sex, nu are
credibilitate. Taţii din familiile unde are loc abuzul sexual pe termen lung asupra
copiilor par să fie imaturi din punct de vedere emoţional şi dependenţi emoţional de
soţiile lor. Mamele din familiile unde au loc abuzurile sexuale împotriva copiilor au, de
obicei, rolul de părinte non-agresor, în acest rol funcţia de protecţie fiind extrem de
importantă. În ciuda aparentei dominări a tatălui, mamele pot determina existenţa
culturii familiale în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor emoţionale din familie. Sunt
situaţii în care mamele par a fi atente şi grijulii cu copiii lor, însă distanţa în diada
mamă-copil apare când copilul încearcă să indice deschis faptul că are loc abuzul şi se
pune, deci, problema protecţiei copilului, situaţie în care mama respinge afirmaţiile
copilului sau adună dovezi pentru a arăta că afirmaţiile sunt nefondate. Dacă abuzul
sexual are loc în familiile cu o relaţie (hiper)protectoare mamă-fiică, chiar mamele sunt
cele care dezvăluie abuzul, culeg informaţii de la copii şi recunosc schimbările în
comportamentul taţilor, acţionează în vederea protecţiei copilului şi induc dezvăluirea
secretului. Se întâmplă însă ca unul dintre copii să preia rolul de furnizor de afecţiune şi
de organizator pentru părinţi, fraţi, surori. Ca o consecinţă a privării de afecţiune a
ambilor părinţi şi ca expresie a dependenţei reciproce, aceste familii nu au legături
emoţionale normale între generaţii. Tatăl este autoritar şi adesea violent fizic, poate
avea un handicap, o boală care îl face dependent emoţional şi fizic de soţie. În mod
tipic, mama este mai permisivă şi mai puţin moralistă în atitudine. Abuzul poate fi mai
mult sau mai puţin cunoscut celorlalţi membri ai familiei. Tabuul de a nu vorbi despre
abuz ia forma unei convenienţe a întregii familii împotriva lumii exterioare. Familia
respectivă este cunoscută serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi se poate ca în
problema respectivă să fie implicaţi mulţi specialişti. Familia este din ce în ce mai mult
o familie cu multe probleme, cu conflicte deschise între soţi şi, de obicei, sunt implicaţi
mai mulţi copii în abuz. Băieţii şi fetele pot fi agresaţi în acelaşi timp. Se poate să existe
chiar un element de competiţie pentru atenţie între copiii agresaţi (Furniss, 1995, pp. 48-
51).

58
 Asistenţa socială a copilului maltratat

Narcisismul38 părinţilor este o altă variabilă luată în calcul în cazurile de abuz

sexual şi mai puţin în situaţiile de abuz fizic, emoţionale sau de neglijare. Wiehe, 2003,
apud. Gilgun, 1998, p. 223) în descrierea narcisismului, foloseşte termenul de „auto-
centrare” definit ca „o focalizare asupra a sine-însuşi atât de intensă, încât prevede
consideraţii asupra sentimentelor şi alegerilor altora şi care, câteodată, cauzează rău
emoţional sau fizic altora”. Caracteristicile conceptului, descrise de autorul mai sus
menţionat şi aşa cum apar în cazul abuzatorilor sexuali, sunt: percepţie negativă a
sinelui, auto-agresare ca modalitate de pedeapsă aplicată din partea altora, dezechilibre
emoţionale caracterizate prin trăirea profundă, dureroasă a sentimentelor de ruşine,
umilire, furie.
Burgess şi Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele de
interacţiune în familiile care comit abuzuri fizice şi îşi neglijează copiii. Acţiunile
mamelor abuzive erau de interferare, control, respingere, blamare. Când mamele
abuzive luau contact cu copiii lor, ele întăreau aspectul negativ al tranzacţiilor lor, luau
mai puţin contact fizic cu copiii lor, altfel decât în mod negativ şi în scop de
disciplinare. Copiii abuzaţi manifestau un comportament similar unul faţă de celălalt.
Plecând de la acest studiu, Crittenden (1981, 1988) analizând înregistrările video ale
interacţiunii mamă-copil a identificat cinci modele interacţionale care ajută la
diferenţierea părinţilor/mamelor ce-şi abuzează copiii de cei care le asigură o îngrijire
mai bună. A descoperit că este posibil să se diferenţieze cinci categorii de părinţi/
mame: (1) adecvaţi(te): relaţionau într-un fel mai activ cu copiii şi îşi modificau
comportamentul faţă de copil în funcţie de feedback-ul primit; (2) marginali(e):
încercau să controleze şi forţau copiii la colaborare, menţinându-şi controlul, fiind
imprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijenţi(te): manifestau retragere şi pasivitate şi nu
ofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifestau un comportament complet independent faţă
de nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau întrerupţi din activităţile lor şi li se
cerea să desfăşoare activităţi prea grele pentru nivelul lor de dezvoltare, iar ei reacţionau
plângând, obiectând sau rezistând la activităţile propuse. În ciuda eforturilor lor,
mamele abuzive se pare că simt plăcere la nefericirea copiilor; (5) abuzivi(e) şi
neglijenţi(e): manifestau duritate, refuzau să ofere îngrijire copiilor şi creau situaţii de
criză frecvente soluţionate în mod abuziv. De asemenea, autorul menţionat a identificat

38
Narcisism – folosit iniţial în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care subiectul are ca obiect preferat
propriul corp, conceptul a fost dezvoltat mai ales de către psihanaliză. Freud a introdus acest termen în mod diferit în
funcţie de perioade şi de texte. Pentru el acesta a fost deopotrivă un concept teoretic care-i permitea să explice
psihoza, dar şi un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături principale:
dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self grandios. (Doron, Parot, 1999, p. 520)
59
 Gabriela IRIMESCU

şi patru modele de interacţiune a copiilor: pasive, cooperante, dificile şi cooperante prin

constrângere. Comportamentul abuziv manifestat de mame a fost asociat cu copiii
dificili şi ascultători prin constrângere, iar neglijarea a fost asociată cu pasivitatea
copiilor (Killén, 1998, pp. 188-189).
Putem afirma că există riscul apariţiei unei forme de abuz în familiile
disfuncţionale, în familiile unde relaţia de ataşament formată între copil şi părinte nu
este una sigură, familiile în care părinţii nu sunt empatici cu copiii lor şi nu răspund
nevoilor copilului în funcţie de nivelul de dezvoltare şi gradul de maturitate fizică şi
psihică. De asemenea, abuzul este întâlnit la familiile în care apar disfuncţii în repartiţia
puterii şi în exercitarea controlului, astfel încât terenul familial devine un teren al
„războiului”; la familiile în care apar disfuncţii de comunicare între copil şi părinte,
adultul privează copilul de comunicare, nestimulându-l, ceea ce nu favorizează
maturizarea afectivă şi dezvoltarea lui intelectuală; mai mult chiar, copilul devine „ţap
ispăşitor“, părinţii acuzându-l de problemele maritale, de apariţia conflictelor intra-
familiale, iar problemele economice ale familiei sunt asociate de cele mai multe ori
nevoilor financiare ale copilului, părintele proiectându-şi, de fapt, propriile frustrări
asupra copilului.
De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi
comportamentul faţă de el. Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe
care părintele o are despre acesta. Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale
copilului sau dificultăţile care pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află
copilul sau datorită unor condiţii speciale în care se află acesta. Uneori, părinţii dezvoltă
credinţe şi expectanţe în legătură cu comportamentul copilului, în funcţie de sexul
acestuia şi rolul pe care el trebuie să-l exercite, iar neîncadrarea de către copil în aceste
criterii (stereotipurile de rol şi sex) poate avea ca rezultat abuzul şi neglijarea. Părintele
care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi proiectează asupra lui resentimentele faţă
de o altă persoană sau propriile aşteptări neîmplinite va avea faţă de copil aşteptări prea
mari, nerealiste sau negative. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce
sentimente de frustrare, acesta simţindu-se trădat, neiubit şi neacceptat (neglijare/abuz
emoţional).
Alte situaţii în care se produce un dezechilibru familial, situaţii care pot genera
apariţia unei forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui părinte sau de prezenţa în
familie a unui părinte cu probleme psihice. În familiile monoparentale copilul devine
uneori un suport economic sau sursă de venit de la serviciile sociale şi este incapabil să

60
 Asistenţa socială a copilului maltratat

obţină performanţă în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini prin

suprasolicitarea de rol, ca urmare a inversării rolurilor de adult şi copil. Părintele
atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al părintelui absent.
Copilul este forţat în cadrul pattern-urilor interacţionale să se maturizeze prematur (
Mitrofan, Ciupercă, 1997).
În familiile în care există un părinte bolnav psihic, cercetările arată că riscul ca
un copil să fie abuzat este de 5-10% (Steele şi Pollak, 1968). Din punct de vedere
psihiatric, părinţii bolnavi îşi pot expune copiii atât la neglijare cât şi la abuz emoţional,
fizic, sexual (Killén, 1998, p. 131).
Samerof et. all., (1990) elaborează concepţia reglării interacţionale prin care
atitudinile parentale specifice abuzului sunt determinate de schimburi reciproce, numite
tranzacţii. În aceste tranzacţii, atât cel care comite abuzul, cât şi victima, sunt văzuţi ca
actori care participă la stabilirea demersului, influenţând prin reacţiile lor efectul
demersului. Aşadar, în majoritatea lor, cei care comit abuzuri sunt cel mai adesea
indivizii normali care încearcă să facă faţă condiţiilor severe de viaţă cu ajutorul unor
mecanisme adaptative individuale, formate pe parcursul propriei dezvoltări
ontogenetice.
Modul în care părintele şi copilul interacţionează reprezintă o modalitate de a
explica răspunsul agresiv al părintelui la ceea ce se consideră a fi „provocarea din partea
copilului“, părintele ajunge la pierderea controlului şi la intensificarea maltratării
copilului.
Atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi transmiterea lor
intergeneraţională nu trebuie privită unidimensional. Se consideră că stilul parental nu
se transmite genetic (ca o boală) şi se evidenţiază transmiterea familială a unor modele
culturale de creştere şi educare a copiilor, modele în care autoritatea parentală,
agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copilului sunt caracteristice.
Intergeneraţional, dar pe căi sociale, se transmit condiţiile defavorizante de locuit, de
venit, care acţionează ca factori de stres social în producerea abuzului (Roth-
Szamosközi, 1999).
Familia ca sistem, factorii sociali şi culturali, cu impact asupra sistemului
familial trebuie analizaţi în încercarea de a înţelege abuzul asupra copiilor.

61
 Gabriela IRIMESCU

III.3.Factori de risc sociali

Din perspectivă sociologică organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a

violenţei ca urmare a diferenţelor de vârstă, sex, interese, care cresc tensiunile
intrafamiliale. La acestea se adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii
în care trăieşte familia respectivă. Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele
violenţei intrafamiliale, implicit şi abuzului asupra copilului, ca rezidând din procesul
de socializare diferit al bărbaţilor şi femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu
obiceiuri, tradiţii diferite), stereotipiile vehiculate, „scenariile” sociale contribuind şi ele
la conturarea problemei.
Abuzul poate fi considerat ca rezultat al interacţiunii dintre părinte şi copil în
cadrul unei culturi care asigură în mod carenţat modele alternative privind soluţionarea
conflictelor sau care nu prevede restricţii privind abuzul asupra copilului. Erchak şi
Rosenfeld (1994) au examinat modul cum variază rata abuzurilor în diferite ţări, în
funcţie de caracteristici diferite cum ar fi normale legate de violenţă şi tiparele violenţei
în societate. Autorii menţionează faptul că acolo unde nu este sancţionată violenţa în
familie, apare procesul abaterii de la normele şi tiparele violenţei în societate, abateri
determinate de tehnici de raţionalizare şi neutralizare.
Conform acestei teorii, rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în
care trăieşte persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”. Din
observaţia comportamentului altora, un individ învăţă care comportament este cel
adecvat social, care comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu
alte cuvinte, deficitele cognitive sunt învăţate, nu moştenite de către individ şi acestea
pot fi transformate în comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că
acele comportamente pro-sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se
modeleze problemele de comunicare efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme
sau calitatea relaţiilor interpersonale. Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii
sociale sunt, de aceea, înrădăcinate în eforturile făcute pentru prevenirea expunerii
copiilor la modele negative (atât în viaţa lor de zi cu zi, cât şi prin media), dar şi de
promovare a dezvoltării abilităţilor acelora care au fost expuşi acestor influenţe.
Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi” semnificativi,
înregistrăm acest comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi adolescenţei,
observaţiile la cum se comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de

62
 Asistenţa socială a copilului maltratat

comportament. Un copil care creşte într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă
în comportament agresiv va fi supus riscului de a deveni agresiv la maturitate.
Observarea comportamentului agresiv între părinţi, a intrigilor, răzbunărilor sunt
considerate cauze ale abuzului asupra partenerei şi copiilor. Abuzul este privit ca un
comportament dobândit şi datorat acţiunii unor factori, cum ar fi : recompensa
observată, experimentată, consecinţele comportamentului, caracteristicile observatorului
şi modelarea individuală a comportamentului, tiparele asociative (expunerea la
comportament agresiv depinde de indivizii cu care cineva se asociază). Bandura (1986,
1997) sugerează că sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de
origine, ci cuprinde şi subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa
prin televiziune. Ideea că violenţa prin televiziune sau jocurile video îi învaţă pe copii să
devină agresivi este o problemă discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că
nu există nici o evidenţă clară a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi
comportamentul agresiv exagerat, în timp ce Eron, Gentry şi Schlegal (1994) au arătat
că există o asociere, chiar controlând variabile cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea
agresivă şi comportamentul părinţilor. Mai recent, cercetătorii în domeniu examinează
posibilitatea ca expunerea la violenţa prin televiziune şi jocuri video să acţioneze ca o
influenţă mediatică mai mult decât o legătură directă cauzală cu comportamentul
agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa prin televiziune, cinematograf,
sport, jocuri video şi video-clipuri ar cauza desensibilizarea. Aceasta, în combinaţie cu o
însumare a violenţei din societate, ar însemna o justificare a folosirii violenţei de către
individ. (Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson, 1998).
Goody (2003, p. 195) consideră că nonşalanţa cu care este tratată sexualitatea în
mass-media şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi pornografiei sunt
factori noi care pot duce la promovare unor practici alternative. Creşterea numărului
familiilor nucleare, a numărului de părinţi vitregi, separarea de rude a determinat ca
sancţiunile impuse în interiorul familiei împotriva relaţiilor abuzive să fie reduse, iar
„tentaţiile” să fie tot mai mari.
Explicaţiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice,
focalizează atenţia asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o
conexiune între incidenţa abuzului şi stressul social. Concluzia la care s-a ajuns în urma
unor studii realizate se referă la faptul că, în anumite subculturi, violenţa reprezintă o
modalitate de rezolvare a conflictului în familie. Părintele stresat datorită unui context
social-economic caracterizat prin deprivare socială (sărăcie, absenţa unei locuinţe

63
 Gabriela IRIMESCU

corespunzătoare, mediu viciat) recurge la abuzul sau neglijarea copiilor. Riscul de abuz
asupra copilului este explicat ca fiind determinat mai mult de interacţiunea dintre stresul
social şi comportamentul parental. Aceste explicaţii nu includ părinţi care trăiesc în
condiţii minime de bunăstare, care sunt afectaţi de stresul social, dar care nu încetează
să fie buni părinţi şi să-şi respecte responsabilităţile parentale (Spânu, 1998, pp. 80-82).
Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti,
aceasta înseamnă identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediului
social al familiilor care ajung la maltratarea copilului.
Garbarino (1997) a clarificat două înţelesuri ale „riscului mare”. Primul înţeles
se referă la zonele cu o rată absolut ridicată a maltratării copilului (bazată pe cazurile
per unitate ale populaţiei). În aceste populaţii proporţia familiilor afectate din punct de
vedere socio-economic este foarte ridicată. Copiii „costă prea mult” atunci când cei ce-i
îngrijesc nu pot face rost de venituri suficiente, iar copiii devin deliberat şi incidental
ţintele neglijării şi abuzului. Al doilea înţeles de „risc mare” însemna că o zonă/
regiune poate avea o rată mai mare de maltratare a copilului, rata care ar putea fi prezisă
doar pe baza caracterului socio-economic. Astfel, două zone cu profiluri socio-
economice similare pot înregistra rate foarte diferite în ceea ce priveşte maltratarea
copilului. În acest sens, o zonă este de „mare risc”, în timp ce alta este cu „risc scăzut”,
deşi ambele pot avea rate mai înalte de maltratare a copilului faţă de altele, mult mai
afluente.
Mare parte din variaţia între ratele comunităţii se leagă aşadar, de variaţiile
caracteristicilor socio-economice şi demografice.
Mecanismul producerii abuzului asupra copilului şi consecinţele nu diferă
fundamental de la o societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele şi frecvenţa de
manifestare a maltratării copilului. Aceste elemente circumstanţiale sunt în relaţie cu
fundalul socio-economic şi cultural, care reprezintă unul din elementele de susţinere a
fenomenului.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cu
proprii copii (principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate de
elementele microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factori
sociali independenţi de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).
Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de
specialitate, influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente,

64
 Asistenţa socială a copilului maltratat

violenţa în instituţii şi comunităţi (Gill, 1970, Striefel et.all, 1998, Costin et.all., 1991,
Rotariu et.all., 1996).
Striefel et. all., (1998) arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz
asupra copilului datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderile
inadecvate de administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelul
scăzut de şcolarizare, capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în
urma cercetării realizate, susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte
ori mai frecvente în familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill
(1970), în studiile sale, consideră sărăcia ca factor declanşator al abuzului. Tot mai
mulţi cercetători ai fenomenului abuzului constată o pondere crescută a acestui fenomen
la familiile sărace şi cu mai mult de patru copii.
Pentru ţara noastră, cercetarea privind expunerea minorilor la abuz şi neglijare
(Rotariu et.all., 1996) arată că riscul de abuz asupra copiilor creşte o dată cu precaritatea
stării materiale a familiei. Procentul copiilor expuşi abuzului în familiile cu nivel socio-
economic scăzut este de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-
economic ridicat, iar relele tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia cu
un număr mare de copii. Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în
familiile cu patru şi mai mulţi copii faţă de cele cu un singur copil şi de două ori mai
frecvent decât în familiile cu doi copii (Rotariu et.all., 1996, p. 72).
Pauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales în
familiile cu mai mulţi copii. Analizând situaţia familiei şi a copilului în România post
comunistă, Zamfir et.all., (1995) au prezentat date ale deteriorării situaţiei materiale,
numărul familiilor care au ajuns să trăiască sub limita de sărăcie fiind în creştere.
Ordinea ierarhică descrescătoare a nivelului material este: cuplul cu trei copii, familiile
monoparentale cu doi copii, familiile de pensionari cu copii, familia monoparentală cu
un copil, cuplul familial cu doi copii.
Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în
care ei luptă cu problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din
interiorul familiei. Deseori aceste familii au dificultăţi economice considerabile, se
confruntă cu o proastă acomodare, condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de
muncă etc. Un prim rol al sărăciei a fost pus în evidenţă de Gill (1970) din ale cărei
cercetări a reieşit că sărăcia creează stres şi limitează mecanismul imitării sociale, iar în
regiunile cu familii ce au un venit redus şi o rată mare a şomajului (Lutzer, 1998, apud.
Garbarino, 1976) creşte riscul abuzului asupra copilului.

65
 Gabriela IRIMESCU

Crizele vieţii şi schimbările neprevăzute reduc capacităţile familiei de adaptare

şi cresc riscul apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Factorii de stres
întăresc în mod negativ factorii de personalitate (Steele şi Polack), iar frecvenţa
abuzurilor creşte o dată cu creşterea numărului de factori de stres de-a lungul unui an
(Strauss, 1980). Iustin şi Duncan (1978) au arătat că problemele legate de locul de
muncă - concedierea, şomajul cronic, suprasolicitarea în muncă sau mutarea din cauza
serviciului - sunt exemple de crize ce au ca rezultat factori ce produc abuzul. Abuzul
fizic şi emoţional poate fi o consecinţă a faptului că copilul nu se ridică la aşteptările
părinţilor. (Killén, 1998, pp. 205–208)
Alături de starea materială şi numărul de copii din familie, un alt factor social
relevant este gradul de izolare socială a familiei caracteristic familiilor care nu au acces
la serviciile sociale oferite sau nu mobilizează suportul social în favoarea lor, care nu
participă la activităţile comunităţii în care trăiesc şi îşi pot neglija sau abuza copiii ca
răspuns la frustrările acumulate. Din cercetările lui Costin et.all., (1991) se remarcă
prezenţa mai frecventă a abuzurilor în familiile nucleare, izolate social faţă de cele
tradiţionale.
Un alt factor social important este apartenenţa la un grup minoritar, religie sau
model cultural. În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în funcţie de
apartenenţa la grupul minoritar, raportarea cazurilor de abuz către serviciile sociale se
face în funcţie de standardele culturale ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică
probleme deontologice, deoarece dincolo de înţelegerea condiţionării culturale a
valorilor şi a comportamentelor trebuie să existe o limită a gradului de toleranţă în
privinţa atitudinii parentale. Toleranţa faţă de normele culturale trebuie să fie păstrată în
limitele asigurării nevoilor şi a respectării drepturilor copiilor (Roth-Szamosközi, 1999,
p. 165).
Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor sociali
ajută la schimbarea accentului de la analiza pur individuală la analiza individuală în
context. Un domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor protectivi şi
de risc, al influenţei acestora asupra comportamentului individului.
Cercetările în acest domeniu evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe
variabile „de intervenţie” care ar putea ajuta să se prevadă care copil este puternic
afectat de asistarea la acte de violenţă dintre părinţi şi care copii par să fie mai puţin
marcaţi.

66
 Asistenţa socială a copilului maltratat

III.4.Factori protectivi

Factorii protectivi sunt factori constituţionali şi de mediu care îl fac pe copil

rezilient, capabil să se schimbe pentru a se recupera atunci când se află în faţă unor
situaţii dificile. În plan epistemologic, rezilienţa39 reprezintă provocarea de a înţelege
mecanismele care permit o bună adaptare în faţa situaţiilor dificile pe care le întâlnim în
viaţă (Ionescu, 1999).
Jourdan-Ionescu şi colaboratorii (1998, 2001) au decelat o serie de factori de
protecţie pentru copil, dar nu înainte de a analiza cercetările lui Garmezy (1985) care a
identificat următoarele variabile ca factori de protecţie: caracteristici biologice,
psihologice şi socio-afective ale copilului: la nivelul sănătăţii, al stimei de sine,
temperamentului, nivelului de dezvoltare; caracteristici ale părinţilor, mediului familial
şi interacţiunilor părinte-copil: disciplină, sprijin etc.; caracteristici ale mediului social:
resurse disponibile, susţinere socială etc.; ca şi pe cele ale lui Kimchi şi Schaffner
(1997) care prezintă un tablou al factorilor de protecţie împărţiţi în două mari categorii:
factori individuali şi factori sociali, aceştia la rândul lor împărţindu-se în factori
familiali şi factori de susţinere externă.
Autoarea mai sus menţionată identifică ca factori de protecţie pentru copil a)
caracteristicile copilului: abilităţi intelectuale superioare (măsurate printr-un test de
inteligenţă sau determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoaşte bine
copilul); bune abilităţi sociale (copilul intră cu mare uşurinţă în contact cu ceilalţi, atât
copii, cât şi adulţi; este capabil să menţină bune relaţii sociale); stimă de sine pozitivă
(copilul manifestă o mare încredere în sine şi dă dovadă de siguranţă în comportament);
b) caracteristicile părinţilor: structură educativă adecvată (părinţii aplică norme clare,
potrivit vârstei şi capacităţilor copilului); interacţiuni pozitive cu copilul (părinţii trăiesc
momente agreabile cu copilul, realizând diverse activităţi împreună); climat familial
călduros (ambianţă agreabilă în familie) şi c) caracteristicile mediului în care trăieşte
copilul: prezenţa unei reţele bogate de copii asemenea lui (măsurată prin numărul de
copii pe care copilul îi frecventează: prieteni, vecini, colegi, copii ai rudelor); adult

39
Concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc biologici şi/ sau psihosociali şi/sau
evenimente de viată stresante care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres (Werner,
1995)/caracteristică individuală în care intervin factori de protecţie care includ în acelaşi timp caracteristici
individuale şi caracteristici de mediu (Masten, Gramezy, 1985)/rodul unei dezvoltări pozitive care se desfăşoară în
faţă unei situaţii nefericite (Sandler et.all., 1997)/capacitatea de a face cât mai bine faţă unei situaţii dificile, de a
înfrunta condiţiile dezorganizate de viaţă, de a supravieţui şi de a se dezvolta, în ciuda unor resurse limitate şi a unui
mediu defavorizat (Barbarin, 1994 apud. Ionescu, coord. 2001, p. 98).
67
 Gabriela IRIMESCU

semnificativ în mediul copilului (copilul vede cu regularitate un adult, altul decât

părinţii; copilul se poate sprijini pe această relaţie, care îi este utilă); sprijin acordat
părinţilor pentru educaţia copilului (părinţii au acces cu uşurinţă la sprijinul oferit de
bunici, alte rude, prieteni, vecini, colegi).
Dacă dorim ca un copil cu risc să devină rezilient, concluzionează Ionescu
(2001) este necesar ca el să „exerseze” factorii de protecţie, factori ce oferă o rezistenţă
la risc. În absenţa factorilor de protecţie, copilul se poate găsi în situaţie de eşec şcolar
(Scott, 1988; Ensmiger şi Slurorcick, 1992; Matzicopolos şi Morrison, 1994) poate
prezenta probleme de sănătate mintală (Rutter, 1985; Bearslee, 1989, sau, mai general, o
dezvoltare problematică (Hauser et all., 1985; Bradley et. all., 1994). Elementele de
protecţie vor permite reorientarea traiectoriei copilului în faţa riscului. Calitatea de
factor de protecţie este dată de modul în care factorul interacţionează cu ceilalţi factori.
Exersarea factorilor de protecţie conduce la creşterea rezilienţei. Având la baza
conceptul de rezilienţă, intervenţia nu trebuie restrânsă la un mediu specializat, ci
trebuie să se desfăşoare în mediul natural, în comunitatea de viaţă a celor implicaţi,
fiind una de parteneriat cu familia, prin care se încearcă prevenirea situaţiilor de risc,
dezvoltarea factorilor de protecţie individuali şi de mediu. Cercetările de până acum au
încercat să identifice factorii protectivi în diferite contexte socio-culturale şi, mai puţin
sau chiar deloc, s-au orientat spre elaborarea unor modele practice de acţiune (Ionescu,
coord. 2001, pp. 98-102).

68