UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL LINGVISTICĂ ROMÂNĂ ȘI ȘTIINȚĂ LITERARĂ

,,Fefeleaga”

A elaborat: Ilieş Aurelia

A verificat: Gabura C.

CHIȘINĂU, 2017
 Publicată în volumul “Două iubiri” în 1910, nuvela ,,Fefeleaga” cuprinde aspecte din familia
unor mineri din Munţii Apuseni, la începutul secolului al XX-lea. De un dramatism puternic și de un
realism dureros, nuvela aduce în atenția cititorului nu numai aspecte sociale zguduitoare, ci și figura
unui personaj profund, al cărui destin tragic impresionează puternic.
Nuvela poartă numele principalei protagoniste. ,,Fefeleaga” se distinge prin sobrietatea
mijloacelor artistice, adecvate subiectului: soarta nemiloasă a unei femei sărace din Ardeal, care în
pofida eforturilor supraomenești de a-și menține în viață copiii, îi vede secerați de mizerie înainte de
a fi împlinit vîrsta de cincisprezece ani. Modestia speranțelor ei legate numai de supraviețuirea
copiilor face ca moartea lor succesivă, la aceeași vîrstă, să pară o ironie tragică, o cruzime
nemeritată, batjocoritoare în proporție directă cu strădaniile văduvei necăjite, al cărei devotament
matern este fără margini. Desigur, Fefeleaga mai apare ca victimă a unor întîmplări suprafirești - ea
însăși, pe bună-dreptate, nu crede în puterile nevăzute ale răului, în drac, ci a nedreptății sociale, a
răutății omului: „Drac e omul rău și nedrept".
Autorul nu pierde din vedere această semnificație, însă atenția lui se îndreaptă asupra puterii
acestei femei de a purta cu demnitate poverile unei existențe inumane, de a înfrunta fără vaiet
durerile și nedreptatea. Tăria morală a eroinei se detașează mai limpede din discreția desăvîrșită în
fața suferinței. Fefeleaga pare făcută din tăceri, e o făptură pe care încercările vieții au adîncit-o în
sine, îndepărtînd-o de oameni și de obiceiurile lor. Durerea parcă a încremenit-o. De aceea,
înfățișarea ei e comparată cu piatra și cu lemnul: obrajii îi sînt ca două lespejoare de piatră surie; la
moartea celui din urmă copil a stat ziua întreagă, așa cum sta lemnul. Durerea urcă rar din adîncurile
sufletului chinuit așezîndu-i pe față abia cîteva lacrimi. Contrastul dintre suferința cumplită și
nemărturisirea ei este pus în evidență de faptul că persoana ei poate stîrni rîsul unui sătean care o
poreclește Fefeleaga, numele ei fiind de fapt Măria Dinului.
Arta autorului se distinge, în construcția nuvelei, prin modul în care unitățile epice intră în
relație punîndu-se în valoare reciproc, și prin originalitatea introducerii unui alt personaj principal,
care reflectă existența eroinei — calul Bator, unicul ei sprijin, singurul cu care comunică. În ceea ce
privește înlănțuirea planurilor narative, observăm că în ,,Fefeleaga” acțiunea pare a se desfășura în
prezent abia spre finalul nuvelei, cînd o vedem pe mama Păuniței plîngînd. Partea expozitivă este
scrisă la timpul prezent, dar acest prezent arată acțiuni repetabile: faptul că femeia urcă și coboară
mereu, cu aceeași înfățișare, alături de același cal istovit, pe veșnicul drum al pietrei. Este un prezent
pe care îl putem numi etern și care are valoare simbolică. Din aceasta imagine a trudei singuratice,
din monotonia nesfîrșită a acestui drum, par a se desface fragmentele retrospective care reconstituie
viața văduvei luptînd singură cu săracia, trăind numai pentru copiii ei, pe care îi pierde unul cîte
unul, neînțeleasă și nedreptățită de oameni.
Drumul alături de Bator revine în puține dar semnificative notații, după fiecare mișcare a
tragicului: moartea soțului, hotărîrea de a-și crește copiii singură, moartea primilor trei copii,
nedreptele plăți duminicale. Acest drum are înțelesul de drum al vieții Fefeleagăi, care strînge toată
durerea omenească în făptura sa încovoiată și pămîntie ce urcă dealul suferinței. Caracterizarea
directă și descrierea amănunțită a trecerii dealului o situează pe Fefeleaga într-o exemplaritate a de-
votamentului și a dîrzeniei. Viața ei, rememorată la moartea Pauniței, se confundă cu Dealul-Băilor,
înalt, pieptiș, cu colți de stîncă ieșiți ca niște măsele de uriași, cu potecă de atîtea ori bătută. Timpul
e măsurat de moarte. Nici un alt eveniment nu sparge uniformitatea zilelor de trudă. După
îmormîntarea fiecărui copil, mama își regăsește însă tăria de a munci mai departe pentru cei rămași
în viață, întocmai cum, după ce a cărat o povară, pleacă să aducă alta, suind și coborînd același deal.
Existența protagonistei este reconstituită din consemnarea unui șir de acțiuni succesive,
asemănătoare, interminabile parcă, și timpul verbal al actualizării lor este imperfectul, predominant
în nuvelă. Momentele hotărîtoare sînt expuse la perfectul compus, un timp al acțiunii încheiate,
devenit în ,,Fefeleaga” timpul ferm al durerii.
Personajul este prezentat și din interior de autor, care îi rostește gîndurile. Deznodămîntul
reintroduce acțiunea în regimul verbal al imperfectului, ce pare a o situa într-un univers ce se
îndepărtează, dîndu-ne impresia că am închis o carte. Prezentul expozițunii - impunînd permanență
semnificațiilor - și imperfectul purtător al sensului de trecere prin întîmplări identice, alături de
portretizarea plastică a femeii și a calului, de dialogurile sumare - cu rol de a face rezonante tăcerile
-, de înfățișarea cu precizie a unor amănunte precum încărcarea minereului sau mișcările calului pe
povîrniș constituie împreună un izvor de poezie a tristeții.
Portretul eroinei e realizat în continuă relație cu soarta animalului de povară. Ca și acesta,
femeia e mută și resemnată. Bator este umanizat de durerea și singurătatea stăpînei, care înțelege os-
tenelile singurei ființe în stare să muncească pentru copiii ei cei firavi. Înfățișarea le-a devenit
asemănătoare; în caracterizarea directa corespondentele sînt accentuate de autor, iar pe parcursul
nuvelei sînt amplificate, cei doi îmbătrînind la fel, în veșnicul tropotit al zilelor egale, pentru ca în
final ele să se amplifice dramatic. Bator, mut, orb și surd cînd urcă din greu, cu capul în pămînt ca și
stăpîna, necheză întîia oara, după o tăcere de o grămadă de ani. Despărțirea de Bator, care o ajută
pentru ultima oară pe această mamă a să-și îndeplinească cea din urma datorie, înmormîntarea co-
pilei după datină, reprezintă momentul de concentrare a tuturor tensiunilor dramatice. Dialogul cu
calul punctează marile nenorociri.
 Drumul și calul sînt oglinzile ce reflectă existența Fefeleagăi și felul în care o îndură.
Caracterizarea paralelă accentuează și puritatea personajului. Animalele sînt nevinovate. Durerea
nemeritată îndurată cu demnitate arată puterea unui singur om de a birui tradiția vieții. De aceea,
lectura nuvelei înalță sufletul cititorului, motivîndu-1 să admire nesfîrșita minune care este omul...