afirmație este argumentată de faptul că, pe de o parte reţeaua electrică
Capitolul 1. de transport, care cuprinde sute sau chiar mii de noduri la care sunt
CONCEPTE DE BAZĂ ŞI CLASIFICĂRI ALE
STABILITĂŢII SEE
Trecerea la utilizarea energiei electrice, începând cu sfârșitul
secolului XIX și începutul secolului XX, a constituit o etapă nouă în
istoria omenirii și a energeticii, a lărgit mult paleta utilizărilor și a marcat
un progres uriaș în evoluția tehnologică și implicit în evoluția societății
umane. Acest fapt se datorează caracteristicilor remarcabile pe care,
comparativ cu alte forme de energie, le prezintă energia electrică, și
anume:
 poate fi transmisă practic instantaneu la mari distanțe;
 poate fi distribuită în mod economic în cantități mari sau mici;
 poate fi transformată ușor în alte forme de energie necesare
utilizatorilor (mecanică, termică, luminoasă, chimică etc.);
 este o energie curată.
În acest context, nu este surprinzător faptul că de la apariția
primelor sisteme electroenergetice și până în prezent consumul de
energie electrică a crescut într-o manieră fenomenală. De exemplu, în
Statele Unite ale Americii vânzările de energie electrică au crescut în
ultimul secol de peste 400 de ori, rata de creștere fiind de peste 50 de
ori mai mare decât rata de creștere a consumului de alte forme de
energie utilizate în aceiași perioadă.
Totuși, actualmente energia electrică prezintă un mare
dezavantaj: nu poate fi stocată în cantități suficiente și prin urmare,
pentru a asigura echilibrul permanent producție – consum, trebuie
produsă atunci când este solicitată de utilizatori. Acesta este factorul
principal care contribuie la gradul de complexitate deosebit de ridicat pe
care-l prezintă operarea sistemelor electroenergetice (SEE).
Pentru a face față acestei provocări majore, sistemele
electroenergetice, constituite din subsistemele de producere, transport
şi distribuţie a energiei electrice, s-au dezvoltat continuu devenind
unele dintre cele mai complexe sisteme create de către om. Această
1-1
racordate centralele electrice şi/sau zonele de consum, acoperă vaste
regiuni geografice, iar pe de altă parte generatoarele centralelor
electrice aflate la zeci, sute sau chiar mii de kilometri unele de altele
trebuie să funcţioneze în sincron şi să asigure în orice moment
echilibrul dintre puterea consumată şi cea produsă.
Rolul unui sistem electroenergetic este de a converti formele
naturale de energie existente în energie electrică, de a o transporta
către zonele de consum şi de a o distribui consumatorilor individuali la
parametrii de calitate corespunzători. În acest context, proiectarea şi
operarea corespunzătoare a sistemelor electroenergetice trebuie să
satisfacă următoarele cerinţe fundamentale:
i. sistemul trebuie să fie capabil să satisfacă în orice moment
cererea consumatorilor de putere activă şi reactivă;
ii. sistemul trebuie să furnizeze energia cerută de consumatori
la un cost şi un impact ecologic minime;
iii. calitatea energiei furnizate trebuie să satisfacă anumite
standarde referitoare la menţinerea frecvenţei, nivelului de
tensiune şi nivelului de fiabilitate.
Necesitatea satisfacerii acestor cerinţe a condus la organizarea
conducerii operative şi a controlului sistemelor electroenergetice pe
niveluri ierarhice, la fiecare nivel folosindu-se o diversitate de
dispozitive automate de comandă şi control, principalul obiectiv
constituindu-l menținerea unui nivel de securitate corespunzător.
Pe de altă parte, restructurările de fond din ultimele decenii în
sectorul energetic vizând introducerea mecanismelor de piaţă şi
crearea reţelelor electrice cu acces deschis, necesitatea protecţiei
mediului înconjurător care impune limitarea dezvoltării surselor de
energie electrică tradiţionale, precum şi penetrarea accelerată a
surselor regenerabile, au generat noi provocări pentru operatorii din
centrele de monitorizare, comandă şi control ale sistemelor
electroenergetice.
Aceste noi provocări, coroborate cu progresele tehnologice
înregistrate în domeniul Information and Communication Technology –
ICT, au creat cadrul lansării de către ţările dezvoltate – Statele Unite şi
Uniunea Europeană – a platformelor program de dezvoltare a reţelelor
electrice având ca ţintă realizarea reţelelor inteligente ale viitorului –
Smart Grids.
1.1. Filozofia modelării sistemelor electroenergetice
Noțiunea de „sistem” are o largă utilizare în diverse domenii ale
științei și tehnicii. Din perspectiva ingineriei, sistemul este definit ca o
mulțime de elemente fizice care interacționează între ele pentru a
îndeplini un anumit scop. Astfel, sistemul electroenergetic – SEE este
definit ca fiind mulțimea echipamentelor/instalaţiilor electrice care
participă la procesele de producere, transport, distribuție și utilizare a
energiei electrice.
Monitorizarea, comanda şi controlul unui sistem, în general,
respectiv a unui sistem electroenergetic, în particular, implică simularea
şi analiza regimurilor de funcţionare. În acest sens, este necesar un
model matematic care este dezvoltat pornind de la structura sistemului,
pe baza legilor fizice care guvernează elementele componente.
În cazul sistemelor complexe cum sunt şi sistemele
electroenergetice, modelele matematice nu au un caracter universal, ci
reflectă anumite fenomene caracteristice care sunt de interes. În acest
context, dar şi datorită complicaţiilor matematice, elaborarea unui
model matematic trebuie să asigure un compromis optim între
acurateţea modelării şi gradul de complexitate rezultat.
În formularea şi apoi dezvoltarea unui model matematic, un rol
esenţial îl au conceptele de stare a sistemului şi variabilele de stare
care descriu condiţiile de funcţionare ale sistemului.
Sistemele electroenergetice sunt sisteme dinamice neliniare
complexe supuse în permanenţă unor perturbaţii. În funcţie de mărimea
acestora – care influenţează metoda de calcul şi predicţia instabilităţii –
perturbaţiile pot fi clasificate în două categorii:
 Perturbaţiile mici – sunt acele perturbaţii care permit
liniarizarea sistemului de ecuaţii care modelează
comportamentul dinamic al sistemului, în jurul punctului de
funcţionare. Astfel de perturbaţii apar în mod frecvent în
sistemul electroenergetic, ca de exemplu, mici variaţii ale
puterilor consumate sau generate.
1-2
 Perturbaţiile mari ( puternice sau severe ) – sunt acele
perturbaţii care nu permit liniarizarea sistemului de ecuaţii
neliniare care modelează comportamentul dinamic al
sistemului electroenergetic. Astfel de perturbaţii sunt cele
provocate de scurtcircuitele trifazate, conectările sau
deconectările de echipamente (transformatoare, linii şi
generatoare electrice), de consumatori de mare putere sau
chiar părţi ale reţelei de transport.
Aceste perturbații generează o gamă variată de procese şi
interacţiuni dinamice. Unele dintre ele afectează anumite elemente ale
sistemului, altele afectează o parte/zonă a sistemului, iar altele pot
afecta sistemul în ansamblul său.
Din perspectiva elaborării unor modele adecvate vizând
stabilitatea, fenomenele dinamice dintr-un sistem electroenergetic pot fi
împărţite în diverse categorii caracterizate de cauze, efecte, domeniul
de timp, caracterul fizic sau de locul de apariţie în sistem. Astfel, în
funcţie de natura fizică şi locul unde se produc, acestea pot fi împărţite
în următoarele patru mari categorii (fig.1.1):
i. Dinamici de propagare (propagarea supratensiunilor de
trăsnet şi de comutaţie) asociate exclusiv reţelei electrice.
ii. Dinamici electromagnetice asociate în principal înfăşurărilor
generatoarelor sincrone şi parţial reţelei electrice.
iii. Dinamici electromecanice (oscilaţiile rotoarelor grupurilor
generatoare şi oscilațiile de putere în reţeaua electrică care le
însoțesc). Aceste fenomene sunt influenţate, pe de o parte de
procesele din înfăşurările rotorice ale grupurilor generatoare și
de inerţia rotoarelor acestor grupuri, iar pe de altă parte de
reţeaua electrică care conectează generatoarele între ele şi
care favorizează interacţiuni între oscilaţiile rotoarelor
diverselor grupuri generatoare. Un important rol în cadrul
acestor fenomene îl joacă sistemele de reglare automată a
tensiunii (SRAT) şi vitezei (SRAV) aferente grupurilor
generatoare din centralele electrice.
iv. Dinamici lente pe termen lung asociate în special cu
oscilaţiile de frecvenţă (influenţate în principal de sistemele de
control aferente turbinei şi de sistemul de control automat al
 generării/producţiei – AGC care, prin acţiuni de comandă asupra
sistemelor de control aferente cazanului, afectează şi procesele
termodinamice) sau cu oscilaţiile de tensiune (influenţate de
sistemele de reglaj sub sarcină al ploturilor transformatoarelor,
de limitarea curenţilor statorici şi rotorici la generatoare etc.).
Fig. 1.1. Domeniile de timp ale principalelor procese
dinamice dintr-un SEE
În concordanţă cu domeniul de timp, fenomenele dinamice din
sistemele electroenergetice (fig. 1.1) pot fi clasificate în următoarele trei
categorii:
i. dinamici ultrarapide, care se desfășoară în intervale de timp
de ordinul micro sau milisecundelor (dinamicele de propagare
aferente rețelei de transport și dinamicele electromagnetice din
înfășurările statorului fiecărui generator);
ii. dinamici tranzitorii sau dinamici pe termen scurt, care se
desfăşoară în intervale de timp de ordinul secundelor şi sunt
aferente proceselor tranzitorii electromagnetice şi
electromecanice din rotoarele mașinilor electrice (generatoare
și motoare) sincrone şi asincrone etc.;
iii. dinamici lente sau dinamici pe termen lung, care se
desfăşoară în intervale de timp de ordinul minutelor, respectiv
zecilor de minute sau orelor şi sunt asociate proceselor de
1-3
restabilire a sarcinii datorate acţiunii transformatoarelor cu
reglaj sub sarcină, limitării curenţilor statoric şi rotoric ai
generatoarelor, proceselor din turbină şi cazan etc.
După cum se poate observa există o corelaţie puternică între
domeniul de timp al proceselor dinamice şi locul în care acestea se
produc în sistemul electroenergetic. Această corelaţie are consecinţe
majore în elaborarea modelelor matematice. Astfel, deplasarea de la
stânga spre dreapta în lungul axei timpului (fig. 1.1) corespunde unei
reduceri a acurateţei modelelor utilizate pentru reprezentarea
elementelor reţelei electrice şi în acelaşi timp o creştere a acurateţei
reprezentării, mai întâi a componentelor generatoarelor sincrone şi apoi
a părţilor mecanice şi termice din centralele electrice.
În contextul celor prezentate anterior, pentru dezvoltarea
modelelor matematice destinate analizei regimurilor de funcţionare
statice sau dinamice ale unui sistem electroenergetic se porneşte de la
faptul că acesta este un sistem dinamic neliniar, al cărui comportament
este descris de un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma:
x  f  x , μ  (1.1)
în care: x este vectorul variabilelor de stare;
μ – vectorul parametrilor;
f – vector ale cărui componente sunt funcţii neliniare,
derivabile.
Având în vedere clasificarea după domeniul de timp, modelul
dinamic (1.1) poate fi scris sub următoarea formă compactă:
x u  fu  x u , x t , x l , μ 
x t  ft ( x u , x t , x l , μ ) (1.2)
x l  fl ( x u , x t , x l , μ )
în care: xu este vectorul variabilelor de stare asociate dinamicilor
ultrarapide;
xt – vectorul variabilelor de stare asociate dinamicilor
tranzitorii pe termen scurt;
 xl – vectorul variabilelor de stare asociate dinamicilor
lente.
Pentru studiul stabilităţii sistemului, datorită dificultăţilor legate de
timpul şi metodele de calcul, este inadecvată utilizarea unui model
global de tipul (1.2), care să ţină seama de toată gama de fenomene.
Din acest motiv, în practica sistemelor electroenergetice, în funcţie de
analiza efectuată, se procedează la decuplarea în timp a proceselor
dinamice. Astfel, în dezvoltarea modelelor pentru studiul stabilităţii SEE
se consideră că fenomenele tranzitorii ultrarapide s-au stabilizat şi au
ajuns la echilibru, adică x u  0 , şi se reţin în model doar dinamicele
tranzitorii şi cele pe termen mediu şi lung ( ipoteza regimului
cvasisinusoidal ).
În aceste condiţii, modelul matematic care descrie
comportamentul dinamic al sistemului electroenergetic este constituit
dintr-un sistem de ecuaţii algebro-diferenţiale (EAD) de forma:
x 1  f1  x1 , x 2 , μ 
(1.3)
0  f2  x1 , x 2 , μ 
în care: x1   xt , xl  este vectorul variabilelor de stare asociate
dinamicilor tranzitorii pe termen scurt şi lung;
x 2  xu – vectorul variabilelor de stare ultrarapide
aflate la echilibru, numite şi variabile de stare
algebrice.
Deşi este dificilă o separare precisă între fenomenele dinamice
dintr-un SEE, totuşi, în contextul general al stabilităţii acestora, este
utilă separarea formelor de manifestare a stării de instabilitate ţinând
cont de natura fizică aflată la originea proceselor care le-au declanşat.
Astfel, stabilitatea unghiului rotoric, strâns legată de
comportamentul dinamic al rotoarelor generatoarelor sincrone,
constituie o clasă distinctă de probleme care poate fi studiată separat
de stabilitatea de tensiune care constituie o altă clasă de probleme,
denumită și stabilitatea consumatorului sau stabilitatea sarcinii,
care este strâns legată de comportamentul și caracteristicile dinamice
ale sarcinii, de comportamentul transformatoarelor cu reglaj sub sarcină
şi de limitarea puterii reactive generate.
1-4
În acest context, modelul EAD, completat cu setul de ecuaţii
necesar pentru a lua în considerare factorii esenţiali în declanşarea
fenomenelor de instabilitate şi colaps de tensiune, poate fi scris sub
următoarea formă compactă:
x c  h c  x1 , x 2 , x c , x d , μ 
x d  k  1  h d  x1 , x 2 , x c , x d  k  , μ 
(1.4)
x 1  f1  x1 , x 2 , x c , x d , μ 
0  f2  x1 , x 2 , x c , x d , μ 
Acesta este un model generic care cuprinde, pe lângă setul de
ecuaţii algebro–diferenţiale utilizabil în studiile clasice de stabilitate
tranzitorie, un set de ecuaţii diferenţiale, care descrie comportamentul
variabilelor de stare cu variaţie continuă xc asociate modelelor
dinamice generice ale sarcinilor şi un set de ecuaţii algebrice care
descrie comportamentul variabilelor de stare discrete x d asociate
transformatoarelor cu reglaj sub sarcină şi sistemelor de limitare a
curenţilor rotoric şi statoric.
Observaţii:
1. Pentru a avea un model generic complet care să includă toată
gama de fenomene dinamice tranzitorii pe termen scurt și lung,
setul de ecuaţii (1.4) trebuie completat cu ecuaţiile aferente
proceselor dinamice asociate turbinei şi cazanului din
centralele electrice. Deoarece cursul este axat pe stabilitatea
unghiului rotoric (stabilitatea tranzitorie pe termen scurt) și pe
stabilitatea de tensiune, procesele dinamice de tip termo-
mecanic sunt considerate la echilibru.
2. În continuare, pentru a facilita expunerea şi pentru a asigura
coerenţa cu notaţiile din literatura de specialitatea, se
redefinesc vectorii variabilelor de stare şi cei ai funcţiilor
neliniare din sistemul de ecuaţii (1.4) după cum urmează:
2.1. Se notează cu x  x1 vectorul variabilelor dinamice de
stare şi cu f  f1 vectorul funcţiilor ataşate acestora.
 Vectorul x conţine unghiurile rotorice şi vitezele
unghiulare ale generatoarelor, t.e.m. tranzitorii şi
subtranzitorii etc., iar f funcţiile care descriu dinamica
acestor variabile.
2.2. Se notează cu y  x 2 vectorul variabilelor algebrice de
stare şi cu g  f1 vectorul funcţiilor ataşate acestora.
Vectorul y conţine modulele şi argumentele tensiunilor
nodale, curenţii statorici ai generatoarelor etc., iar
vectorul g ecuaţiile algebrice ataşate acestora.
În aceste condiţii, setul de ecuaţii (1.4) se scrie sub forma:
x c  h c  x, y , x c , x d , μ 
x d  k  1  h d  x, y , , x c , x d  k  , μ 
(1.4’)
x  f  x, y , x c , x d , μ 
0  g  x, y , x c , x d , μ 
Deşi în prezent performanţele calculatoarelor din ultima generaţie
ar permite simulări numerice în care să se utilizeze setul complet de
ecuaţii algebro – diferenţiale, totuşi, pentru o mai bună evidenţiere şi
înţelegere a mecanismelor de instabilitate şi pentru dezvoltarea unor Fig. 1.2. Decuplarea temporală a dinamicilor tranzitorii pe
metode de analiză rapide, este avantajos să se utilizeze principiul termen scurt şi lung.
decuplării temporare, în scopul separării fenomenelor tranzitorii pe
termen scurt de cele pe termen mediu şi lung. Aplicarea acestui Astfel, când sunt studiate fenomenele tranzitorii pe termen scurt
concept este prezentată în figura 1.2 şi constă în considerarea se poate considera că procesele dinamice lente nu sunt activate, iar
fenomenelor tranzitorii pe termen scurt ca fiind foarte rapide comparativ variabilele de stare xc şi xd asociate acestora sunt tratate ca fiind
cu cele pe termen mediu şi lung. practic constante, ele putând fi incluse în vectorul parametrilor de
intrare μ . Se obţine astfel modelul generic EAD pentru studiul
stabilităţii tranzitorii pe termen scurt.
Invers, când sunt studiate fenomenele dinamice lente (cele
asociate proceselor de restaurare a sarcinii, reglajului sub sarcină al
ploturilor transformatoarelor, limitării curenţilor rotorici şi statorici etc.),
ecuaţiile diferenţiale care modelează procesele tranzitorii pe termen
scurt pot fi înlocuite cu ecuaţiile corespunzătoare echilibrului
0  f  x, y, xc , x d , μ  obţinute prin anularea derivatelor x .

1-5
 Această decuplare conduce la reducerea semnificativă a efortului
de calcul în analiza celor două clase de fenomene.
În continuare se consideră modelul matematic generic care
descrie comportamentul dinamic al sistemului electroenergetic pe
termen scurt (modelul regimului tranzitoriu clasic) constituit din sistemul
de ecuaţii algebro-diferenţiale (EAD):
x  f  x, y, μ 
0  g  x, y, μ 
în care: x este vectorul variabilelor dinamice de stare (unghiurile
rotorice, vitezele unghiulare, t.e.m. etc.) și are
dimensiunea m;
y – vectorul variabilelor algebrice de stare (modulele şi
argumentele tensiunilor nodale, curenţii statorici etc.)
având dimensiunea n;
μ – vectorul parametrilor (puterile active şi reactive
consumate, valorile de consemn ale regulatoarelor
etc.) având dimensiunea k;
f, g – vectori ale căror componente sunt funcţii neliniare şi
derivabile.
Acest model se deosebeşte net de modelul unui sistem dinamic
neliniar obişnuit deoarece setul ecuaţiilor diferenţiale (1.5,a) conţine, pe
lângă parametrii μ , şi variabilele algebrice y care sunt supuse unor
restricţii reprezentate de către setul de ecuaţii algebrice (1.5,b).
Acestea definesc, în spaţiul de dimensiune m+n+k, un domeniu
denumit subspaţiul restricţiilor algebrice.
În teoria sistemelor dinamice, pentru analiza unui sistem EAD se
utilizează teorema funcţiilor implicite care permite eliminarea
variabilelor algebrice y şi reducerea sistemului la forma standard:
x  F  x, μ 
g
în punctele în care matricea Jacobian J y  nu este singulară.
y
În acest context, sistemele EAD sunt considerate sisteme “teoretic
problematice” deoarece, în general, sistemul de ecuaţii algebrice (1.5,b)
nu are soluţii pentru orice valori impuse parametrilor μ .
Astfel, pentru anumite valori ale parametrilor, există puncte
singulare caracterizate de condiţia det( J y )  0 în care nu se pot
determina valorile variabilelor algebrice y şi, prin urmare,
(1.5,a) comportamentul sistemului nu poate fi definit.
(1.5,b) Aceste puncte se determină rezolvând sistemul de ecuaţii:
g  x, y, μ   0
 (1.7)
det(J y )  0
constituit din setul restricţiilor algebrice completat cu condiţia de
singularitate a matricei Jacobian Jy.
În subspaţiul restricţiilor algebrice, sistemul de ecuaţii (1.7)
defineşte o hipersuprafaţă, numită suprafaţă de impas, care nu poate fi
traversată de către traiectoria sistemului dinamic.
Ca orice sistem dinamic, sistemul electroenergetic se poate afla:
 într-o stare de echilibru, caracterizată de faptul că variabilele
de stare sunt constante şi, prin urmare, derivatele lor în raport
cu timpul sunt nule;
 într-o stare de tranziţie de la o stare de echilibru către o nouă
stare de echilibru.
Pentru un set μ 0 de valori impuse parametrilor, starea de
echilibru (steady-state în terminologia englezească), asociată unui
punct de echilibru în spaţiul stărilor, se determină rezolvând sistemul de
ecuaţii algebrice neliniare:
0  f  x, y, μ 0 
 (1.8)
0  g  x, y, μ 0 
(1.6) Sistemul de ecuaţii (1.8) nu poate avea soluţii pentru orice valori
impuse parametrilor şi, prin urmare, în spaţiul acestora există o
hipersuprafaţă care separă domeniul de existenţă a soluţiilor (domeniul
1-6
de existenţă a punctelor de echilibru) de domeniul în care acestea nu
1
există. A

În concluzie, atunci când parametrii variază pot să apară

0.9 A

bifurcaţii – modificări calitative în structura sistemului de ecuaţii EAD – 0.8

ca de exemplu cele induse de dispariţia punctelor de echilibru sau cele 0.7 A

induse de singularităţile algebrice.
0.6
CI
Pentru exemplificare se consideră următorul sistem dinamic: 0.5 B 

x    y sin x  f ( x, y , ) (1.9,a) 0.4

0    2 y  2 y cos x  g ( x, y , )
2
(1.9,b) 0.3

 SIA B
0.2
în care x este variabila dinamică de stare, y  0 variabila algebrică, iar  B
0.1  CPE
 parametru.
0
Deoarece vectorii variabilelor dinamice şi algebrice de stare, 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
respectiv cel al parametrilor au dimensiunile egale m  n  k  1 , rezultă că
spaţiul stărilor şi al parametrilor are dimensiunea m  n  k  3 . În acest Fig. 1.3. Exemplificarea apariţiei bifurcaţiilor într-un sistem
spaţiu, subspaţiul restricţiilor algebrice îl constituie suprafaţa: dinamic algebro – diferenţial
  2 y 2  2 y cos x (1.10) Punctele de echilibru sunt punctele de pe suprafaţa restricţiilor
algebrice, definită de relaţia (1.6), care suplimentar satisfac condiţia:
definită de restricţia (1.9,b). Această suprafaţă este reprezentă în planul
  y sin x (1.12)
x-y (fig. 1.3) prin curbele de nivel corespunzătoare câtorva valori
atribuite parametrului  . rezultată din relaţia (1.9,a) prin anularea derivatei în raport cu timpul.
Punctele de pe suprafaţa restricţiilor algebrice care satisfac Pentru o anumită valoare  0 a parametrului, punctele de echilibru se
suplimentar condiţia: obţin rezolvând sistemul de ecuaţii neliniare:
g  0  y sin x  f ( x, y , )  0
 4 y  2 cos x  0 (1.11)
y (1.13)
  2 y 2  2 y cos x  g ( x, y , )  0
alcătuiesc mulţimea punctelor de impas. Proiecţia acestor puncte în planul
x-y este curba CI (fig. 1.3), definită de relaţia (1.7), care separă planul în Ţinând cont că y  0 , din relaţiile (1.9), prin eliminarea
două regiuni, numite regiuni cauzale. parametrului  , rezultă:
y  cos x  0.5sin x (1.13')
care defineşte curba punctelor de echilibru CPE din planul x-y. Se
observă că numărul punctelor de echilibru depinde de valorile
parametrului  . Astfel, pentru   0 există un singur punct de echilibru

1-7
caracterizat de x  0 şi y  1 . În schimb, pentru   0.1 există două
puncte de echilibru A şi B. Aplicând analiza modală, se poate verifica
că A este un punct de echilibru stabil, iar B unul instabil. Atunci când ne
deplasăm către vârful suprafeţei restricţiilor algebrice prin creşterea
valorii parametrului  , cele două puncte de echilibru se apropie unul de
altul şi se unesc într-un punct de bifurcaţie de tip nod-şa.
Punctul de intersecţie dintre curba punctelor de echilibru – CPE şi
cea a punctelor de impas – CI este un punct de singularitate indusă
algebric – SIA. În acest punct comportamentul sistemului dinamic nu poate
fi definit şi, prin urmare, el nu este un punct de echilibru.
1.2. Clasificări ale stabilității sistemelor electroenergetice
Stabilitatea sistemelor electroenergetice vizează:
 stabilitatea stării de echilibru;
 stabilitatea tranziţiei provocată de perturbaţii (o modificare
bruscă sau o secvenţă de modificări bruşte ale unuia sau mai
multor parametri).
Stabilitatea sistemelor electroenergetice se defineşte prin
capabilitatea acestora de a rămâne într-o stare de echilibru după apariţia
unei mici perturbaţii şi de a reveni într-o stare de echilibru acceptabilă
după apariţia unei perturbaţii mari.
Pentru a determina natura stării de echilibru: stabilă sau instabilă,
se liniarizează sistemul de ecuaţii diferenţiale (1.5) în jurul punctului
analizat rezultând:
 x   A ' B   x 
 0    C D .  y  (1.14)
     
 g 
În ipoteza că matricea D  J y    nu este singulară, prin eliminarea
 y 
abaterilor variabilelor algebrice de stare y din (1.14), rezultă matricea
de stare:
A  A ' B D 1C  A ' B J y1C (1.15)
1-8
Stabilitatea punctului de echilibru analizat este determinată de
valorile proprii ale matricei de stare A definită de relaţia (1.15) care
trebuie să se afle în semiplanul stâng al planului complex, adică trebuie
satisfăcută condiţia: real ( i )  0 i  1,..., n .
a. b.
Fig. 1.4. Analogia cu un sistem mecanic:
a. punct de echilibru stabil; b. punct de echilibru instabil
În cazul perturbaţiilor reale, de mică sau mare amplitudine, care
determină tranziţia sistemului către o nouă stare, pentru evaluarea
stabilităţii se introduc conceptele de:
 stabilitate locală;
 stabilitate finită
 stabilitate globală.
Stabilitatea locală se referă la comportamentul sistemului în jurul
punctului de echilibru corespunzător stării analizate fiind asociată cu
micile perturbaţii. Şi în acest caz, metoda de analiză folosită o
constituie liniarizarea modelului EAD şi utilizarea analizei modale
pentru a evalua stabilitatea.
Stabilitatea finită se referă la comportamentul sistemului într-o
regiune finită din spaţiul stărilor.
Dacă regiunea de interes este extinsă la tot spaţiul stărilor, atunci
este vorba de stabilitatea globală a sistemului.
Stabilitatea finită şi cea globală sunt asociate, de regulă, cu marile
perturbaţii, care pot să apară într-un SEE.
Datorită comportamentului neliniar, pentru evaluarea stabilităţii la
mari perturbaţii este necesară simularea traiectoriei sistemului
(simularea evoluţiei dinamice a acestuia în timp) prin integrarea
numerică a sistemului de ecuaţii (1.5).
Deşi problema stabilităţii SEE este o problemă unică, sistemul
putând fi stabil sau instabil, totuşi, din punct de vedere practic, o astfel
de abordare globală este inadecvată deoarece starea de instabilitate se semnificativ, adică niciuna dintre maşini nu efectuează o rotaţie
poate manifesta sub diverse forme şi este influenţată de o multitudine (alunecare a poziţiei polilor rotorului) completă în raport cu o altă
de factori. Din acest motiv, pentru a facilita analiza şi pentru a evidenţia maşină, în condiţii normale de funcţionare sau după o perturbaţie.
factorii cheie care conduc la starea de instabilitate, s-a procedat la o
clasificare a problemelor de stabilitate dintr-un SEE pornind de la
următoarele considerente:
 natura fizică a instabilităţii rezultate;
 elementul din sistem care condiţionează stabilitatea;
 domeniul de timp;
 severitatea perturbaţiei;
 metoda de calcul şi predicţie a stabilităţii/instabilităţii;
 echipamentele, procesele şi scenariile ce trebuie considerate
pentru a evalua starea sistemului.
În figura 1.5. se prezintă un tablou general al problemelor de
stabilitate a sistemelor electroenergetice în care sunt identificate, în
funcţie de dinamica fenomenelor, cele trei mari clase ale stabilităţii:
i. stabilitatea unghiului rotoric (fenomen rapid);
ii. stabilitatea frecvenţei (dinamici lente şi/sau rapide);
iii. stabilitatea de tensiune (fenomen lent).
În funcție de natura perturbației, problemele de stabilitate dintr-un
SEE vizează:
Stabilitatea la mici perturbaţii definită ca fiind proprietatea
sistemului electroenergetic care-i permite ca, după apariţia unei
perturbaţii mici, să-şi regăsească un regim de funcţionare identic sau
apropiat de regimul permanent anterior perturbaţiei.
Stabilitatea tranzitorie definită ca proprietatea sistemului
electroenergetic care-i permite ca, după apariţia unei perturbaţii mari,
să revină într-un regim permanent acceptabil de funcţionare.
În ceea ce priveşte semnificaţia fizică a fenomenului de stabilitate
se au în vedere următoarele aspecte:
(i) Stabilitatea unghiului rotoric, definită ca proprietatea fiecărei
maşini sincrone dintr-un SEE de a-şi păstra sincronismul în raport cu
celelalte maşini. Păstrarea sincronismului se referă la faptul că unghiul
relativ între rotoarele a două maşini sincrone oarecare nu se modifică
1-9
 În analiza stabilităţii unghiului rotoric ecuaţia esenţială este cea de
bilanţ al cuplurilor mecanic Cm şi electromagnetic Ce, care determină
accelerarea sau frânarea rotorului maşinii sincrone (ecuaţia “de
mişcare”); diferenţa algebrică dintre Cm şi Ce constituie cuplul de
accelerare Ca.
(ii) Stabilitatea de tensiune, definită ca proprietatea sistemului
electroenergetic de a menţine un nivel de tensiune acceptabil în
nodurile reţelei şi de a evita colapsul de tensiune; stabilitatea sau
instabilitatea de tensiune este determinată în principal de bilanţul
puterilor reactive în nodurile reţelei electrice.
(iii) Stabilitatea frecvenţei se referă la capacitatea sistemului
electroenergetic de a-şi menţine frecvenţa într-un domeniu dat ca
urmare a unei perturbaţii importante în funcţionarea sa, care poate sau
nu să conducă la separarea sistemului în subsisteme. În acest sens,
sistemul trebuie să poată menţine echilibrul între puterile generate şi
cele consumate cu pierderi minime ale sarcinii; una din măsurile de
salvare a stabilităţii este descărcarea de sarcină.
Într-o primă clasă a stabilităţii de unghi rotoric se înscrie
stabilitatea la mici perturbaţii, care comportă studiul stabilităţii locale
în jurul unui punct de echilibru iniţial, pe baza sistemului de ecuaţii
liniarizate.
Această formă a stabilităţii SEE este condiţionată, în principal de
variaţia cuplului electromagnetic al generatoarelor sincrone ca urmare a
unei mici perturbaţii:
Ce  C s  C a  k s   k D 
în care: k s  este componenta în fază cu variaţia unghiului rotoric  ,
denumită şi cuplu sincronizant; k s este coeficientul
de sincronizare;
k D  – componenta în fază cu variaţia vitezei de rotaţie  ,
denumită şi cuplu de amortizare; kD este
coeficientul de amortizare;

1-10
 Stabilitatea la mici perturbaţii depinde de existenţa ambelor
componente ale cuplului electromagnetic al maşinii sincrone şi anume:
 un cuplu de sincronizare insuficient conduce la instabilitate prin
creşterea (cvasi)-aperiodică a unghiului rotoric (instabilitate
aperiodică sau nonoscilatorie);
 un cuplu de amortizare insuficient determină instabilitatea prin
oscilaţii ale unghiului rotoric de amplitudine crescătoare
(instabilitate oscilatorie).
Natura răspunsului sistemului la mici perturbaţii depinde de un
număr de factori care includ punctul iniţial de funcţionare, puterea
sistemului de transport, respectiv, existenţa şi tipul sistemului de
control al excitaţiei.
Problemele stabilităţii la mici perturbaţii a unghiului rotoric pot fi:
Probleme locale, care cuprind o mică parte a sistemului şi sunt
asociate cu oscilaţiile unghiului rotoric ale unei singure centrale în
raport cu restul sistemului. Astfel de oscilaţii sunt numite moduri de
oscilaţie locale. Stabilitatea (amortizarea) acestor oscilaţii depinde de
robusteţea sistemului de transport, de sistemele de control a excitaţiei
generatorului şi de puterea centralei.
Probleme globale, care sunt cauzate de interacţiunile între marile
grupuri de generatoare şi efectul lor se resimte pe suprafeţe întinse
geografic. În acest caz, generatoarele dintr-o anumită zonă oscilează
coerent, dar diferit în raport cu oscilaţiile generatoarelor dintr-o altă zonă
a sistemului electroenergetic. Astfel de oscilaţii apar în SEE de
dimensiuni mari, atunci când zonele respective sunt interconectate
prin legături slabe (de mică capacitate) şi sunt numite moduri de oscilaţie
între zonele unui SEE. Caracteristicile lor sunt foarte complexe şi diferă
în mod semnificativ de cele ale modurilor de oscilaţie locale.
Caracteristicile sarcinilor, în particular, au un efect major asupra
stabilităţii modurilor de oscilaţie interzone.
În plus, în SEE apar şi alte moduri de oscilaţie, ca de exemplu:
 modurile de reglaj care sunt asociate cu sistemele de reglare
ale tensiunii şi turaţiei grupurilor generatoare sau cu sistemele
de reglare ale compensatoarelor de putere reactivă,
compensatoare sincrone, SVC, STATCOM;
1-11
 modurile torsionale de oscilaţii care sunt asociate cu
componentele în rotaţie (turbină-generator) şi acţionează
asupra arborelui mecanic care face legătura între turbină şi
generator.
Domeniul de timp pentru studiile de stabilitate la mici perturbaţii
este de ordinul a 10...20 secunde după producerea unei perturbaţii.
Instabilitatea poate să apară şi din cauza interacţiunilor dintre
frecvenţele de oscilaţie ale rotorului şi frecvenţa tensiunii de pe liniile
electrice lungi compensate cu condensatoare în serie (datorită unor
fenomene de rezonanţă).
A doua clasă a stabilităţii de unghi este stabilitatea tranzitorie
care se referă la revenirea la un nou regim permanent în care maşinile
sincrone funcţionează “în sincronism”, după ce sistemul electric a
parcurs un regim tranzitoriu datorat apariţiei unei perturbaţii mari
(scurtcircuite monofazate, bifazate sau trifazate, deconectarea unui
grup generator, a unui consumator important sau a unei părţi din
reţeaua de transport) (fig.1.6).
Stabilitatea tranzitorie depinde de starea iniţială de funcţionare a
SEE şi de severitatea perturbaţiei, dar menţinerea ei este condiţionată
şi de performanţele protecţiilor prin relee şi ale sistemelor de reglare
automată.
Răspunsul sau comportarea sistemului electric după apariţia unei
perturbaţii mari constă din variaţii importante ale mărimilor fizice
(unghiurile rotoarelor generatoarelor, puterile active produse, tensiunile în
nodurile reţelei) şi este influenţat în principal de caracteristicile neliniare
putere-unghi ale maşinilor sincrone.

Fig.1.4. Cazuri posibile ale stabilităţii:
a. stabilitate; b. instabilitate la prima oscilaţie;c. instabilitate oscilatorie.
Astfel, în cazul instabilităţii la prima oscilaţie analiza se efectuează
pe un interval de timp de până la 10 s, reprezentând stabilitatea
tranzitorie pe termen scurt. Dacă se extinde intervalul de timp între 10 s
şi câteva minute se consideră domeniul de studiu al stabilităţii pe
termen mediu, iar între câteva minute şi zeci de minute domeniul
stabilităţii pe termen lung. În literatura de specialitate aceste ultime
două tipuri de stabilitate au fost clasificate în cea de a treia clasă şi
anume stabilitatea frecvenţei sau de frecvenţă.
Perturbaţiile puternice care pot să apară într-un sistem
electroenergetic determină variaţii mari ale frecvenţei, ale circulaţiei
de puteri, ale tensiunilor etc. şi se desfăşoară pe perioade care
necesită considerarea unor procese, automatizări şi protecţii ce nu
sunt de obicei modelate în studiile de stabilitate a unghiului rotoric.
Timpii caracteristici acestor procese şi echipamente variază între
câteva secunde (automatizările şi protecţiile generatoarelor) şi
câteva minute (sistemele de automatizare specifice cazanelor etc.).
Instabilitatea sistemului apare din necorelarea dintre generare şi
consum şi/sau un reglaj necorespunzător al frecvenţei sistemului.
Stabilitatea pe termen mediu analizează, în special, oscilaţiile
lente de putere între maşinile sincrone, precum şi pe cele ale
fenomenelor lente asociate variaţiilor mari de tensiune şi frecvenţă.
1-12
În cadrul stabilităţii pe termen lung se presupune existenţa unei
frecvenţe unice în sistem şi se studiază reacţia centralelor electrice
(dinamica cazanelor în centralele termoelectrice, dinamica vanelor şi a
conductelor în centrale hidroelectrice, precum şi controlul automat al
generării, protecţiilor şi automatizărilor din centrale) la apariţia unor
modificări importante în bilanţul de puteri produse şi consumate. În
acest caz se neglijează fenomenele dinamice rapide.
O altă clasă de probleme, condiţionată, în principal, de
caracteristicile şi comportamentul dinamic al sarcinii, o constituie
stabilitatea de tensiune. Un sistem electroenergetic intră într-o stare
de instabilitate de tensiune când o perturbaţie – creşterea sarcinii sau
o modificare în topologia rețelei electrice – determină o scădere
progresivă şi necontrolabilă a nivelului de tensiune într-un nod, într-o
zonă sau în tot sistemul. Procesul de degradare a tensiunii este la
început lent, apoi din ce în ce mai rapid şi se produce, în general, dacă
sistemul funcţionează în vecinătatea limitei de putere transmisibilă.
Principala cauză a fenomenului de instabilitate de tensiune o
constituie căderile de tensiune datorate circulaţiei de putere prin
elementele inductive ale reţelei electrice de transport în urma:
 creşterii consumului de putere corelat cu un deficit local sau
zonal de putere reactivă;
 unor incidente care:
- slăbesc controlul local sau zonal de tensiune ( depăşirea
limitelor de putere reactivă la unele generatoare şi/sau
declanşarea unor grupuri generatoare);
- slăbesc reţeaua de transport (declanşarea de linii electrice,
de transformatoare sau autotransformatoare, defecte pe
barele staţiilor electrice etc.);
- măresc puterea tranzitată prin reţeaua de transport
(declanşarea unor grupuri generatoare, separarea
reţelelor);
 funcţionării necorespunzătoare a reglajului sub sarcină a
prizelor transformatoarelor electrice.
În timp ce stabilitatea unghiulară şi cea de frecvenţă sunt
condiţionate de echilibrul cuplurilor, respectiv al puterilor active din
sistem, stabilitatea de tensiune este condiţionată de existenţa unei
rezerve suficiente de putere reactivă care să asigure menţinerea unui
nivel corespunzător al tensiunii în toate nodurile.
Clasificarea problemelor de stabilitate dintr-un sistem
electroenergetic în funcție de domeniul de timp este prezentată sintetic
în tabelul 1.

Tabelul 1. Clasificarea problemelor de stabilitate dintr-un SEE în

funcție de domeniul de timp.
Domeniul
Condiționată de generator Condiționată de sarcină
de timp
Stabilitatea unghiului
Termen rotoric Stabilitatea tensiunii pe
scurt la mici termen scurt
tranzitorie
perturbații
Termen Stabilitatea tensiunii pe
Stabilitatea frecvenței
lung termen lung

1-13