Monitoringul radioactivităţii factorilor de mediu

Prin radioactivitate se înţelege, în sens strict, proprietatea pe care o au nucleele atomice ale
unor elemente de a se dezintegra, de a emite spontan radiaţii, numite generic „ionizante” (alfa,
beta, gamma), fără vreo intervenţie din afară, generând, astfel, elemente vecine în tabelul
periodic al elementelor.
Această dezintegrare spontană se desfăşoară după legi statistice, nucleele unei cantităţi de
element activ având, în fiecare moment, aceeaşi probabilitate de transformare. Noul element
format este, în general, el însuşi radioactiv, aşa încât radioelementele naturale formează familii
radioactive, care au ca ultimi descendenţi atomi neradioactivi ai plumbului. Procesul este
important datorită radiaţiilor emise, care au efecte, de cele mai multe ori, negative asupra
organismului uman.
În sens mai general, prin „radioactivitate se înţelege prezenţa nucleelor (atomilor)” radioactive
în diferite substanţe sau materiale, în mediu, în alimente etc. Vom spune astfel despre o anumită
substanţă că este radioactivă sau că este contaminată radioactiv atunci când ea conţine nuclee
radioactive. Deoarece, practic, toate substanţele din natură sunt într-o anumită măsură
radioactive, atunci când despre ceva spunem că este radioactiv sau contaminat, înseamnă de
fapt că radioactivitatea depăşeşte limitele normale (obişnuite).
Prin „radioactivitatea mediului” înţelegem totalitatea fenomenelor radioactive care au loc în
mediul înconjurător. Practic, aceasta se referă la toate elementele radioactive care sunt prezente
în mediu.
Substanţele radioactive din mediul înconjurător pot fi împărţite în două grupe mari, după
originea acestora. Un anumita radioelement este natural, atunci când existenţa lui este rezultatul
unor procese care au (sau au avut) loc în natură, fără intervenţia omului. Un radionuclid este
numit artificial, atunci existenţa lui este rezultatul activităţii umane. În funcţie de radionuclizii
care sunt implicaţi, vorbim de radioactivitate naturală sau artificială.
Radioactivitatea naturală are două surse:
- parte a radionuclizilor naturali se consideră că s-au format odată cu celelalte nuclee
care compun scoarţa Pământului. Ei au un timp de înjumătăţire mare.
- ceilalţi radionuclizi naturali, cu timp de înjumătăţire mai mic, sunt rezultatul acţiunii
radiaţiilor cosmice asupra nucleelor atomilor prezenţi în straturile superioare ale atmosferei.
Radioactivitatea naturală este un lucru normal şi indiferent de sursa ei, nu există motive să
presupunem că nivelul radioactivităţii naturale ar fi fost semnificativ diferit de cel de astăzi în
ultimele milioane de ani. Deci, specia umană - de la apariţia ei - a fost, foarte probabil, supusă
aceluiaşi nivel de radioactivitate naturală ca şi în prezent. Se poate trage concluzia că
organismul uman este astfel constituit încât radioactivitatea naturală nu are efect nociv deosebit
asupra sa, atâta timp cât nivelul acesteia nu diferă semnificativ de cel cu care am fost
„obişnuiţi” noi şi strămoşii noştri.
Nivelul radioactivităţii naturale este foarte variabil în lume, existând variaţii semnificative (de
câteva ori) şi pe arii restrânse. Dacă o persoană originară dintr-o zonă cu radioactivitate naturală
scăzută trăieşte într-o zonă cu radioactivitate naturală mai mare, există un oarecare risc
suplimentar pentru ea.
Măsurarea radioactivităţii se face, în principiu, cu o instalaţie de măsurare compusă dintr-un
detector de radiaţii nucleare, castel de plumb şi un numărător de particule. Detectorul de radiaţii
nucleare este un sistem ce pune în evidenţă particulele nucleare şi permite măsurarea numărului
lor şi a altor caracteristici, cum ar fi energia sau masa particulelor.
Castelul de plumb ce înconjoară detectorul este destinat reducerii fondului natural de radiaţii,
prin absorbirea parţială a acestora de către pereţii de plumb ai castelului.
Numărătorul de impulsuri este un aparat electronic care numără ţi înregistrează impulsurile
electrice furnizate de detectorul de radiaţii nucleare.
Calculul activităţii probelor se face prin compararea vitezei de numărare a impulsurilor
detectate la o probă de mediu cu viteza de numărare a impulsurilor la o probă etalon, de
activitate cunoscută. Compararea este corectă deoarece pentru un detector dat, o geometrie de
măsurare neschimbată (aceiaqşi formă, suprafaţă activă, şi distanţă faţă de detector pentru
proba şi sursa de etalonare) există probabilitatea de producere a unui impuls atât pentru proba
de măsurat, cât şi pentru sursa etalon. Fiecare staţie are un set de surse beta şi gamma , de
diferite activităţi, forme şi suprafeţe active.
Monitorizarea radioactivităţii mediului presupune supravegherea sistematică şi periodică a
valorilor radioactivităţii naturale şi artificiale, precum şi elaborarea de planuri şi strategii în
cazul depăşirii valorilor normale din cauze naturale sau antropice.
În laboratorul de radioactivitate a mediului se utilizează următoarele tipuri de detectori:
detectorul cu gaz, contorul Geiger-Muller cu fereastră; o variantă perfecţionată a acestuia este
montajul în anticoincidenţă a doi contori Geiger-Muller (clopot + central) pentru realizarea
unui fond radioactiv redus;
detectorul cu cristal de scintilaţie, pentru măsurarea alfa, sonda de scintilaţie cu cristal
scintilator de SZn(Ag);
detectorul cu cristal semiconductor, pentru măsurarea gamma, sonda de scintilaţie cu cristal
de NaI(Tl) cu put.
În cadrul acestui subsistem se monitorizează următoarele componente: aerosolii şi depunerile
atmosferice; apa brută; apa tratată furnizată către populaţie prin sistemele centralizate de
alimentare cu apă; solul; vegetaţia în perioadele de activitate. În cazuri speciale se pot efectua
determinări sau monitorizări locale asupra unor ape mineralizate de profunzime, ape termale,
depozite şi halde de steril de la exploatări miniere, zguri şi cenuşi de la centrale termice,
combustibili fosili, în special de import, minereuri importate. Reglementări
În 1976 sunt elaborate “Normele republicane de radioprotecţie”, care stipulează CMA pentru
izotopii radioactivi. De asemenea sunt prevăzute norme pentru starea de sănătate a populaţiei
ca efect al expunerii al radiaţii. În 1993 a fost emis actul normativ “Norme republicane de
securitate nucleară privind planificarea, pregătirea şi intervenţia la accidentele nucleare şi
urgenţe radiologice”. Sunt stabilite câteva praguri de referinţă:
pragul de alertă;
pragul de urgenţă internă;
pragul de urgenţă externă;
pragul de urgenţă generală (transfrontalieră).
Instituţii abilitate
Subsistemul de monitorizare al radioactivităţii mediului este un subsistem integrat deoarece
la măsurători şi la alcătuirea fondului de date participă mai multe unităţi descentralizate
aparţinând mai multor ministere. Baza activităţii o asigură laboratoarele specializate din
cadrul IPM-urilor. Alte instituţii implicate în această activitate sunt CNCAN (Comisia
Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare), institutele de fizică atomic (acestea fac
mai ales etalonări de aparate), Inspectoratele Judeţene de Poliţie Sanitară (îndeosebi aparatura
radiologică din domeniul sanitar şi expunerea personalului medical la radiaţii, precum şi la
apa potabilă şi alimente).
Reţeaua Naţională de Supraveghere şi Control a Radioactivităţii Mediului urmăreşte nivelul
radioactivităţii factorilor de mediu pe teritoriul României. Ea este formată dintr-o reţea
reprezentativ-spaţială de staţii de supraveghere şi control în care se efectuează:
determinări curente privind radioactivitatea beta-globală a următorilor factori de mediu:
depuneri atmosferice umede şi uscate, aerosoli atmosferici, ape de suprafaţă, ape de adâncime,
vegetaţie şi sol;
determinări ale compoziţiei radionuclidice a unor probe de mediu prin spectrometrie gamma;
determinări ale debitului dozei gamma absorbite la un metru de aer în sol.