Geografie și didactica geografiei

CURS 7

Prof. dr. asociat Bogdan Pădurariu

 Hidrografia României
Pe teritoriul României s-a conturat un sistem hidrografic complex, care
cuprinde:
-Apele curgătoare: pârâuri, râuri şi fluvii (Dunărea)
-Ape stătătoare: lacuri, bălţi, mlaştini;
-Ape subterane
-Marea Neagră
Acest sistem hidrografic este influenţat de climă, relief
(îndeosebi de Carpaţi), alcătuirea geologică, covorul vegetal.
Omul şi-a pus amprenta asupra sistemului hidrografic complex,
realizând baraje, canale de desecări şi de irigaţii, diguri, captări de ape
subterane, canale de navigaţie, introducând totodată voluntar sau
involuntar diferite substanţe, afectând prin poluare apele.

Apa existentă pe Terra sub toate stările sale de agregare formează învelişul numit
hidrosferă.
Mişcarea şi trecera apei dintr-o stare de agregare în alta sunt influenţate de căldura
primită de la Soare şi de grafitaţie, formând circuitul apei în natură.
Resursele teoretice de apă dulce ale României erau estimate în 2012
la 135 km3/an, din care 85 km3/an Dunărea, 40 km3/an râurile
interioare şi 10 km3/an apele subterane.
Se apreciază că potenţialul utilizabil de apă dulce al României este
mult mai redus, fiind estimat la 39 km3/an.
Apelor curgătoare, în ordinea crescătoare a mărimii, pârâurile,
râurile și fluviile.
Oricare râu sau fluviu este alcătuit din: izvor, curs și gură de
vărsare.
Izvorul este locul unde începe să se formeze cursul; poate fi un izvor
propriu-zis, un lac etc.
Cursul de apă este făgașul pe care se scurge apa între izvor și vărsare;
cuprinde trei sectoare, bine evidențiate la râurile care străbat unități de relief
variate: superior, mijlociu și inferior. Un curs de apă poate avea şi afluenţi – râuri mai
mic care se varsă în râul principal iar locul unde acestea se întâlnesc se numeşte
confluenţă.
Gura este locul de vărsare al unei ape curgătoare, care poate fi un alt
râu sau fluviu, un lac, o mare sau un ocean.
Unele fluvii formează la vărsarea în mare sau ocean delte,
altele estuare.
Suprafața de pe care o apă curgătoare își adună apele se
numește bazin hidrografic.
Bazinele hidrografice vecine se separă prin cumpăna de
ape, linia care urmărește cele mai mari înălțimi
 Delta Nilului

Delta Gangelui şi Brahmaputrei

Estuarul La Plata
Râurile interioare sunt colectate direct sau indirect de Dunăre, cu
excepţia unor ape mici din Dobrogea, şi firesc toate apele
curgătoare de pe teritoriul ţării se varsă în Marea Neagră. De
aici, caracteristicile reţelei hidrografice a României – danubiană
şi pontică.
Configuraţia reliefului îi conferă caracteristica de reţea radiară:
-Divegentă –râurile pornes din Munţii Carpaţi spre extremităţi;
-Convergentă – în depresiunile montane;

Faptul că majoritatea apelor curgătoare mari îşi au izvoarele în

Carpaţi îi conferă atributul de reţea carpatică.
Alimentarea apelor curgătoare se face mixt din ape subterane şi
precipitaţii. Debitele sunt variabile determinate de faptul că
precipitaţiile au caracter neregulat atât în timp cât şi în spaţiu.

Debit – volumul de apă pe care îl transportă

un râu pe o unitate de timp (m 3 s)
Reţeaua de ape curgătoare cuprinde următoarele grupe în raport cu
principalele bazine colectoare:
- grupa râurilor de nord-vest: colector râul Tisa - Vişeu, Iza, Tur
-influenţe scandinavo-baltice – cel mai omogen regim hidrologic;
- grupa de vest- colector râul Tisa: Someş, Crişuri, Mureş (cu Târnavele,
Arieş, Ampoi, Sebeş, Strei);
- caracteristicile hidroglogice condiţionate de ordinul de mărime al râului şi de
particularităţile climatice cu influenţe vestice/atlantice; debitele râurilor sunt relativ
mari iar variaţiile sezoniere şi pe anotimpuri sunt mai puţin evidente întrucât climatul
este lipsit de extreme;
- grupa de sud-vest: colector râul Tisa pentru Bega şi Dunăre(în
exteriorul ţării) pentru Timiş, Bârzava, Caraş şi Nera;
-regim hidrologic lontrolat de influenţele submediteraneene: debitele sunt
mari atât iarna cât şi primăvara şi la inceputul verii şi mai modeste în a doua parte a
verii şi toamna;
- grupa de sud: colector Dunărea: Cerna, Jiu (cu Motru şi Gilort), Olt (cu
Râul Negru, Cibin, Lotru, Olteţ), Vedea (cu Teleorman), Argeş (cu
Dâmboviţa), Ialomiţa (Prahova);
- au bazine hidrografice mari, râurile alohtone, au un regim hidrologic
complex, în timp ce râurile autohtone au un regim din ce în ce mai dezordonat cu cât
înaintăm spre est;
- grupa de est: colectate de Siret şi Prut;
-Siret (Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Buzău, Bârlad);
-Prut (Başeu, Jijia)
-Se resimt vădit influenţele climatice continentale
- grupa apelor din Dobrogea/litoral/sud-estic: râuri care se varsă în
lacurile de pe ţărmul mării; sunt râuri mici, alimentate din ploi, secând
frecvent vara: Casimcea, Teliţa, Taiţa, Slava;
Râul cu cel mai mare bazin
hidrografic

Date hidrologice
Bazin de recepție 44.835 km²
Lungimea 706 km
cursului de apă (596 km în
România)

Debit mediu 250 m³/s

Debit maxim
înregistrat 4850 m³/s

Debit minim
înregistrat 35 m³/s
 Date hidrologice
Bazin de recepție 30332 km² Bazinul hidrografic Mureş
Lungimea 789 km
cursului de apă (715 km pe
teritoriul
României)
Debit mediu 186,38 m³/s
Dunărea –
Izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră din Germania şi se varsă în Marea
Neagră prin cele trei braţe: Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe;
De la izvor şi până la vărsare cursul său măsoară 2860 km (al doilea ca
lungime din Europa după Volga şi al 16 pe Glob).
Din lungimea totală, 1075 km aparţine României (375 km sunt exclusiv
pe teritoriul ţării, restul de 700 km fiind deţinut de România împreună
cu ţările vecine: Serbia, Bulgaria, Moldova şi Ucraina).
Suprafaţa bazinului hidrografic – 805 300 Km2 – 8% din suprafaţa
Europei.
Străbate Europa Centrală de la vest la est, curge pe teritoriul a
10 state: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia,
România, Rep. Modova şi Ucraina, trecând prin 4 capitale: Viena,
Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
Cursul Dunării cuprinde 3 sectoare:
Sectorul superior/alpin: 1060 km de la obârşie şi până la Poarta
Devin, lângă Bratislava; (Afluenţi: Iller, Lech, Isar, Inn etc.)
Sectorul mijlociu/panonic: între Poarta Devin şi Baziaş (725 km);
(Afluenţi: Drava, Sava, Morava, Tisa etc.)
Sectorul inferior/pontic: între Baziaş şi Marea Neagră (1075 km);
Pe teritoriul României Dunărea este împărţită în mai multe
sectoare (4):
I. Sectorul Baziaş-Porţile de Fier (134 km) – sectorul de defileu;
Dunărea taie o vale de tip defileu între Munţii Banatului şi Munţii din
Serbi; prezintă sectoare mai înguste datorate constrângerilor
litologice (Cazanele Mari şi Cazanele Mici) şi lărgiri lărgiri de albie sub
forma unor mici depresiuni (Moldova Veche, Orşova);

Defileul Dunării

Barajul Porţile de Fier I

II. Sectorul Porţile de fier – Călăraşi – (sectorul de luncă)
Dunărea curge printr-o singură albie de circa 800 m lăţimea medie, cu
adâncimi ce asigură un peisaj minim de 2 m (la ape mici).
Valea Dunării are un profil asimetric, cu malul drept mai înalt şi abrupt
şi malul stâng mai jos, cu luncă şi terase dezvoltate.
III. Sectorul Călăraşi-Brăila (sectorul bălţilor) – de la Călăraşi,
Dunărea se îndreaptă spre nord, până la Brăila, despletindu-se de
două ori în câte două braţe, care cuprind două incinte:
Balta Ialomiţei – între Dunăre şi braţul Borcea
Balta Brăilei – între Dunărea Veche (Măcin) şi braţul Dunărea Nouă
(Cremenea). Lăţimea maximă: 20 km.
IV. Sectorul Brăila – Marea Neagră (dunărea maritimă)- Dunărea
ocoleşte pe la nord Podişul Dobrogei, îndreptându-se spre mare,
formând la vărsare o deltă.
În acest sector prezintă adâncimi mai mari, care asigură circulaţia
navelor maritime cu pescaj de 7 m.
Dinspre mare pătrund, până la Brăila, nave maritime pe braţul
Sulina, singurul canalizat şi amenajat pentru navigaţia maritimă.

Braţele Dunării –
Braţul Chilia – situat în nord, formează graniţa cu Ucraina, este cel mai lung (117
km), are cel mai mare debit (transportă cca. 60% din volumul de apă al dunării); la
vărsare formează o deltă secundară pe teritoriul Ucrainei;
Braţul Sulina – cel mai scurt (64 km), traseul său fiind rectificat şi amenajat pentru
circulaţia maririmă; transportă 19 % din apa Dunării;
Braţul Sf. Gheorghe – este foarte meandrat, al doilea ca lungime (108 km iniţial,
fiind rectificat şi scurtat la 70 km), al doilea ca debit (21% din volumul de apă al
Dunării);
 Este de asemenea colectorul, direct sau indirect, al tuturor
apelor curgătoare din România (cu excepţia câtorva râuri mici din
Dobrogea) fapt care a condus, pe lângă alte argumente, la concluzia că
România este o ţară dunăreană sau danubiană.
La intrarea în România, fluviul are un debit mediu multi anual
de 5560 m3/s, iar la vărsare acesta ajunge la 6470 m3/s.

Debitul mediu al Dunării la intrarea în Deltă

Canalul Dunăre-Marea Neagră leagă porturile Cernavodă de
pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră,
scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura

principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub
denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în lungime de
31,2 km.
rowater.ro
Lacurile
În România sunt cca. 5600 lacuri, din care 2300 naturale şi cca. 3300
artificiale, ocupând o suprafaţă de 4 621 km2, adică 1,9 % din
suprafaţa ţării.

Clasificarea lacurilor după treptele de relief şi după geneza cuvetei

lacustre:
I. Lacuri de munte:
Lacuri glaciare – formate în circurile şi văile glaciare, la peste 1700 m;
Există 185 lacuri glaciare din care 160 în Carpaţii Meridionali.
În Munţii Retezat – 56 lacuri glaciare:
L. Bucura – cel mai întins (9 ha)
L. Zănoaga – cel mai adânc (-29m)
În Munţii Făgăraş: L. Bâlea, L. Capra, L. Podragu etc.
În Munţii Parâng: L. Gâlcescu
În Munţii Rodnei: L. Lala Mare, L. Buhăescu;
Lacul Bâlea

Lacul Capra
 Lacul Zănoaga

Lacul Bucura
Lacuri vulcanice – L. Sf. Ana (20 ha şi 7,1 m adâncime)
Lacuri de baraj natural - formate prin barare unor râuri de către
alunecări de teren şi surpări de versanţi.
Cel mai cunoscu este Lacul Roşu (12,7 ha şi 10,5 m adâncime).
Lacul Cuejdel – din Munţii Stânişoarei
Lacuri carstice – au luat naştere în doline sau uvale, precul L. Vărăşoaia
(M. Bihor) sau L. Ighiu (M. Trascăului);

Lacul Vărăşoaia
Lacuri antropice – sunt în marea lor majoritate de baraj hidroenergetic;
L. Porţile de Fier I – pe Dunăre;
L. Izvorul Muntelui – pe Bistriţa;
L. Vidraru – pe Argeş;
L. Vidra – pe Lotru;
L. Poiana Uzului – pe Uz
Lacul Izvorul Muntelui
Lacul Vidraru
Lacul Vidra
Lacul Poiana Uzului
II. Lacurile din zona de deal şi podiş
Lacuri formate în masive de sare – prin dizolvarea naturală a masivului
de sare sau prin surparea şi umplerea cu apă a unor exploatări, foste
ocne de sare;
Subcarpaţii de Curbură: L. Slănic, L. Telega
Subcarpaţii Getici: L. Ocnele Mari
Depresiunea Transilvaniei: L. Ursu, L. Ocna Deja, L. Ocna Sibiului,
L. Ocna Mureş
Lacuri carstice – formate în doline;
Podişul Mehedinţi: Lacul Zăton/Ponoare
Limanuri fluviale – formate prin bararea cu aluviuni a gurii de vărasare
a unui afluent de către râul colector;
Podişul dobrogei: L. Bugeac, L. Oltina, L. Vederoasa
Iazuri şi heleştee/lacuri antropice:
Sunt numeroase în Câmpia Colinară a Jijiei: L. Dracşani,
Câmpia Colinară a Transilvaniei: L. Geaca, L. Cătina, L. Ţaga, L. Zau de
Câmpie etc.
Lacuri de acumulare: L. Stânca-Costeşti - pe Prut
Lacuri din zona de câmpie:
Limane fluviale – formate prin barare unor râuri mici, cu aluviuni, la
confluenţa cu râuri mai mari;
Câmpia Română:
L. Snagov, L. Cplăruşani, L. Amara - în lungul Ialomiţei
L. Balta Albă – în lungul Buzăului;
L. Mostiştea, L. Gălăţui – în lungul Dunării;
Lacuri formate în crovuri – au ape dulci sau sărate (datorită evaporaţiei
intense din timpul verilor secetoase, apele freatice antrenează în
mişcarea lor ascensională săruri din depozitele superificale); Apar în
Bărăgan: L. Ianca, L. Plopu, L. Movila Miresii, L. Sărat, L. Amara;
Lacuri de luncă (bălţi) – mai răspândite în Lunca Dunării: L Bistreţu, L.
Suhaia
Iazuri şi heleştee: în nordul capitalei amenajate pentru agrement:
L. Herăstrău, L. Tei, L. Floreasca
Lacuri hidroenergetice: pe Olt, pe Dunăre la Porţile de Fier II (L. Ostrovu
Mare)
IV. Lacuri din Delta Dunării – L. Matiţa, L. Gorgova, L. Fortuna, L.
Lumina, L. Mehei, L. Dranov, L. Puiu, L. Puiuleţ, L. Roşu etc.
V. Lacurile de pe ţărmul Mării Negre:
Limane maritime/fluvio-maritime – formate prin bararea gurii de
vărasare a unor râuri cu un prag/cordon de nisip depus de mare prin
curenţii litorali, valuri:
L. Taşaul, L. Babadag (apă dulce)
L. Techirghiol (cu apă sărată şi nămoluri sapropelice)
L. Mangalia – cu ape sulfuroase, L. Agigea, L. Agighiol etc;
Lagune maritime – formate prin închiderea/bararea unor golfuri cu
cordoane de nisip depuse de curenţii marini;
L. Razim (415 km2), L. Goloviţa, L. Zmeica, Sinoe;
L. Siutghiol

Importanţa economică a lacurilor:

-alimentarea cu apă a hidrocentralelor;
-retenţia apei pentru perioadele secetoase /irigaţii;
-regularizarea debitelor râurilor;
-piscicultură
-alimentarea cu apă a localităţilor, a industriei; scopuri terapeutice şi agrement;
Apele subterane – se cantonează la diferite adâncimi în scoarţa terestră.
Formarea acestora fiind condiţionată de alcătuirea litologică, structura
geologică, de relief şi de condiţiile climatice.
Cele mai mari rezerve de ape subterane se intâlnesc în regiunile
extracarpatice, în general în structurile de platformă, având în vedere posibilităţile
deosebite de înmagazinare.
Deşi cea mai mare parte a precipitaţiilor se înregistrează în aria montană,
resursele de apă subterană sunt relativ modeste, întrucât în domeniul montan
predomină scurgerea superifială în defavoarea infiltraţiei. În aria monatană apele
freatice au un caracter discontinu, în sensul că pot exista mari acumulări – în cazul
depresiunilor intramontane, dar şi suprafeţe în care acestea sunt modeste sau
lipsesc (ex. culmile montane).

Se împart în:
Ape freatice – se alimentează direct din precipitaţii şi din reţeaua hidrografică în
cicluri scurte de timp.
Ape de adâncime – sunt cantonate între două strate de roci impermeabile
(“culcuş” respectiv “coperiş”) alimentându-se în cicluri lungi de timp şi de regulă
pe la cape de strat.
Merea Neagră –
O mare de tip intercontinentală, cuprinsă între Europa şi Asia
Originea – provine din vechea Mare Sarmatică (34 – 23 milioane ani î.e.n) care
cuprindea o suprafaţă exinsă din Europa şi Asia. Marea Sarmatică s-a format ca
urmare a ragmentării Oceanului Tethys, al cărui ultim vestigiu de astăzi
este domeniul mediteranean.

Marea Sarmatică
Suprafaţa: 462 500 km2, împreună cu Marea Azov cu care comunică
prin Strâmtoarea Kerci.
Ţărmurile sunt puţin crestate:
-au puţine peninsule (Pen. Crimeea);
-puţine insule (I. Şerpilor, I. Sacalin);
-puţine golfuri (G. Odessa, G. Burgas)
Ţările riverane
Adâncimea maximă este de 2245 m, în partea central-sudică, spre
ţărmul turcesc.
Regimul hidrologic este infleunţat de poziţia ei ca mare intercontinentală;
-variaţiile oscialţiile de nivel sunt determinate de bilanţul hidrologic (raportul dintre
alimentare şi consum) sunt foarte lente, în funcţie de aportul apelor continetale,
precipitaţiilor şi de evaporaţia şi scurgerea spre Marea Mediterană;
Temperatura apei diferă de la suprafaţă la adâncime;
-La suprafaţă media multianuală este de 11:C în nord-vest şi 16: C în est;
-În luna februarie tmeperatura ajunge la 0: C în nord-vest şi la 8: C în est;
-În iernile geroase Marea Neagră îngheaţă în partea de nord-vest până la 15 km de
la ţărm, gheţă vălurită şi neomogenă;
La adâncimi de peste 50 m temperatura apei nu mai are variaţii sezoniere (8-9: C)

Salinitatea:
La suprafaţă – 10-12‰ în NV până la 17-18 ‰ în SE;
În faţa gurilor Dunării salinitatea coboară la 4-7 ‰;
Pe verticală creşte la 23 ‰ până la 1000 m adâncime şi de 25 ‰ la adâncimi mai
mari;
Stratele de apă – la suprafaţă un strat gros de 180-200 m, care datorită curenţilor şi
valurilor, conţine apă oxigenată, fiind prielnică vieţii marine;
-în adâncime, sub 180-200 există un strat de apă care conţine hidrogen sulfurat în
concentraţie mare (rezultat din descompunerea materiei organice) care face posibilă
doar existenţa bacteriilor anaerobe.
Dubla stratificaţie se datorează lipsei curenţilor verticali;
Mareele – au valori modeste 10-12 cm
Bazinul Mării Negre
Vă mulţumesc pentru atenţia acordată!