CAROL I ȘI REFORMELE EDUCAȚIEI NAȚIONALE 

Prof. Dr. Mircea Dumitru 

Rector, Universitatea din București 

Membru corespondent al 

Academiei Române 

1 

 
  

2 

 
  
Domnule Președinte al Academiei Române, 
Excelența Voastră, Domnule Prim‐Ministru, 
Altețele Voastre Regale, 
Domnilor Miniștri, 
Onorabili Membri ai Academiei Române, 
Distinsă Audiență, 
 
Omagiem astăzi, în această sesiune științifică, pe unul dintre părinții fondatori ai statului 
român modern, Regele Carol I. 
 
Orice vrem să dureze, în ordine politică și socială, trebuie să aibă la bază și să pornească de la 
o lege bună și dreaptă. Constituția din 1866 prevede pentru întâia dată libertatea 
învățămâtului și dreptul la educație, statuându‐se că învățământul primar devine obligatoriu 
și gratuit. Acest lucru schimbă esențial filosofia educației, accentele social‐economice ale 
programelor educaționale și atrage atenția asupra importanței educației de bază. 
 
Este meritul Regelui Carol I că în acest proces extrem de dificil și de complex al formării 
principalelor instituții de educație ale țării, Majestatea Sa i‐a asociat pe unii dintre cei mai 
importanți oameni politici și de cultură ai epocii. Astfel, personalitățile vieții politice și 
culturale care au deținut funcția de ministru al educației /al  instrucțiunii publice în timpul 
domniei lui Carol I au fost T. Maiorescu, D. Sturdza, V. Conta, Take Ionescu, P. Poni, C. 
Mârzescu, S. Mehedinți și, desigur, Spiru Haret, care a fost de trei ori ministru al instrucțiunii 
publice (între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 și 12 
martie 1907 – 29 decembrie 1910). Cu acesta din urmă , Majestatea Sa Regele Carol I a 
păstrat, constant, o relație deschisă și sinceră. Nevoia Majestății Sale de a fi informat cu 
privire la dinamica reformelor, la situația școlii și a celorlalte instituții ale statutului supuse 
unui regim de reconsiderare profundă, poate fi observată și din evocarea unei idei prezente 
în Raportul adresat Majestății Sale Regelui Carol I privind activitatea ministerului instrucțiunii 
publice şi cultelor, în care, Spiru C. Haret, în calitate de ministru, preciza: „învățământul 
național a fost întotdeauna printre principalele preocupări (...) dar în anii din urmă, cestiunea 

3 

 
acesta a căpetat o însemnătate mai mare decât ori‐când” (Circulara din 22 aprilie 1897, 
adresată tuturor şcolilor secundare şi speciale de ambele sexe, cum si către universități, 
privitoare la serbarea şcolară de 10 mai, în Antonescu, G., G., Spiru Haret ca pedagog, 
București, Institutul Pedagogic Roman, 1934). 
 
Este de netăgăduit faptul că deși “exista o lege a instrucțiunii publice încă din 1864, ce avea 
ca sferă de preocupare aspecte parțiale ale învățământului, secțiunile rămase din aceasta nu 
mai corespundeau stadiului societății la acea vreme, aspirațiilor și necesităților sale. Se 
impunea stringent promulgarea unei noi legi a învățământului, în scopul modificării esenței 
acestuia”. (Cf. Iolanda Constantinescu, Contribuția Academicianului Spiru Haret la 
dezvoltarea învățământului românesc, Academia Romana, Studii si comunicari, vol.V/2012, 
p.310). În contextul legislativ trasat de noua Constituție atât Regele cât și întreaga clasă 
politică erau conștienți de necesitatea găsirii personalității cu cele mai moderne dar și 
echilibrate viziuni de reconstrucție a sistemului educațional românesc capabil să se dăruiască 
nației sale așa cum și Majestatea Sa a făcut‐o. Așa i‐a fost dăruit poporului român marele 
creator de școală națională și de învățământ românesc, Spiru Haret. 
 
Fără îndoială, reușita acestui proces de reformare a instituțiilor dedicate educației a fost 
facilitată de către faptul că între Regele Carol I si Spiru Haret exista o comunicare directă și o 
relație bazată pe încredere. Pachetul legislativ asociat schimbărilor educaționale timpurii s‐a 
constituit din mai multe legi, votate în 1893, 1896, 1898, 1899, 1901, care au contribuit la 
construcția coerentă a noii reforme, în care se impunea conservarea cadrului cultural și 
educațional asociat cu nașterea și formarea României moderne. Perspectivele specifice 
politicilor educaționale promovate prin aceste legi sau ale acelora care au stat la baza 
fundamentării lor, încă de la momentul inserării primelor articole referitoare la educație în 
textul Constituției din 1866, au valorificat mult potențialul spiritului pedagogiei germane pe 
care Majestatea Sa o întruchipa ca om de stat. 
 
“Spiru Haret avea deplină încredere în discernământul și înțelepciunea Regelui, pentru a 
valida rezultatele cercetărilor care s‐au desfășurat timp de aproape patruzeci de ani și care 
au condus la legea nouă, ce se impunea în modul cel mai util pentru țară. Profesorul D. A. 

4 

 
Laurian, în 1883, a pledat pentru împărțirea cursului superior al liceelor în secțiile clasică şi 
reală. Spiru Haret nu a fost de acord cu această propunere, ceea ce expune clar în raportul 
din 1884 şi în proiectul de reformă din 1886. Propunerea lui Laurian se regăseşte în proiectul 
de reformă întocmit de Take Ionescu în 1895, o forma extinsă a împărțirii claselor superioare 
de liceu. ” (Cf. Iolanda Constantinescu, op.cit., p.310) 
 
Așa cum arătam și în rândurile anterioare, elementul esențial cu care ministrul acelor 
vremuri l‐a convins pe Regele Carol I de necesitatea reformelor a fost unul construit pe o 
înlănțuire de argumenente specifice pedagogiei germane. Învățământul unei țări trebuie să 
aibă în vedere formarea unor cetățeni dedicați țării, care să aibă Weltanschauung, o viziune 
globală despre lucruri care, daca s‐ar putea, ar trebui să fie una apropiată de ideea 
pedagogiei muncii și a culturii cu care poporul german se identifica atat de bine. Acest aspect 
avea în vedere nu numai formarea generală a individului cât și dezvoltarea competențelor 
profesionale și vocaționale necesare dezvoltarii plenare și consolidării statului.”Existența 
unei națiuni implică echilibru în prezența profesiilor exercitate. Alături de artisti, oameni de 
ştiință, oameni specializati în drept, literați trebuie să existe și să își desfășoare activitatea 
mici întreprinzători, negustori, comercianți, agricultori”. (Cf. Iolanda Constantinescu, op. cit., 
p.311) 
 
Dimensiunea psiho‐socială cu care Regele Carol I s‐a acomodat foarte rapid și pe care a 
îmbrățișat‐o fără rezerve atunci cand a acceptat ideea pachetului de reforme educaționale, a 
fost aceea că un învățământ național nu poate funcționa fără existența unui spirit national 
(Cf. Iolanda Constantinescu, op. cit., p.312). Sunt mărturii clare, care atestă interesul Regelui 
pentru domeniul reformei educaționale si sensibilitățile acestuia pentru subiectul 
instructiunii publice pentru toate categoriile sociale, mai ales pentru cele defavorizate (acest 
lucru se va vedea și din ultimele dorințe ale Regelui exprimate în testamentul său). 
 
Este de remarcat faptul că în 1909 a fost introdusă legea pentru şcolile de copii mici (iunie 
1909), „a grădinițelor”. Prima grădiniță fusese deschisă la 1 dec. 1897, iar în 1909 fuseseră 
înființate peste 168 de grădinițe (dintre care 13 urbane). Cu acest subiect de reglementare 

5 

 
pe domeniul învățământului preșcolar, România se situa în acele timpuri  în rândul țărilor cu 
cele mai avansate instituții de formare pentru copiii mici. 
 
Tratatele de Pedagogie au consacrat faptul că reforma învățământului din vremea Regelui 
Carol I avea la bază trei legi fundamentale aflate într‐o relație profundă de coerență și 
echilibru:  
o legea învățământului primar şi normal‐primar din 1896,  
o legea învățământului secundar și superior din 1898 și  
o legea învățământului profesional din 1899.  

Uvertura la procesul de schimbare educațională s‐a făcut începând cu Legea din 1886 care a 
statuat principiile de legiferare ca un deziderat al multor oameni de şcoală. „Legea 
învățământului primar și normal‐primar, votată în 1893, avea articole identice cu cele ale 
proiectului din 1886, dar conținea și alte articole diferite. Ulterior, legea se modifică prin cea 
din 1896. În 1900 cele trei legi pe baza cărora se făcuse reforma sunt modificate 
fundamental. În consecință, aplicarea reformei a fost îngreunată. Legile promulgate în 1896, 
1898 și 1899 au fost restabilite cu modificări în anul 1901 în strânsă dependență cu situația 
economică a țării. A reînceput aplicarea reformei cu indicațiile de a se apela la mijloace 
restrânse de oameni și financiare și să nu se intre în conflict cu o serie de drepturi dobândite”. 
(Cf. Iolanda Constantinescu, op. cit., p.312). 

Contribuțiile esențiale ale acestei reforme la dezvoltarea școlii sunt următoarele: a 
îmbunătățit pregătirea pedagogică a profesorilor; a înființat, pe lângă fiecare universitate, 
seminariile pedagogice pentru învățământul secundar; a introdus un „examen de capacitate” 
pentru profesori şi obținerea unei catedre prin concurs (probă publică obligatorie), cu 
selectarea profesorilor din rândul absolvenților de universități, şi a profesorilor din rândul 
absolventelor de şcoli superioare de fete; a înființat „Biblioteca pedagogică” (1903) care, 
prin Casa Şcoalelor, a publicat importante lucrări de pegagogie. Totul pare să graviteze în 
jurul principiilor pedagogiei germane pe care specialiștii acelor vremuri le învățaseră de la 
discipolii marelui pedagog Herbart, T. Ziller și W. Rhein.  

6 

 
 

Efectele importante ale aplicării reformelor nu s‐au lăsat mult așteptate. La recensământul 
din 1899, procentul ştiutorilor de carte era de 22% din populația țării. După ministeriatul lui 
Spiru Haret, recensământul din 1912 a recenzat aprox. 40% ştiutori de carte. Practic, în 13 
ani, populația alfabetizată a României aproape se dublase, crescând cu 17,36%. Astfel, 
Nicolae Iorga era în asentimentul a foarte multor români când spunea la Congresul 
învățătorilor din 1907: „Când vă vorbesc despre el, în semn de respect, sculați‐vă în picioare! 
Câți ştiutori de carte erau în România? În 1899 recensământul stabileşte 22%, din totalul 
populației. În 1909, din 5.047.342 locuitori de peste 7 ani, 1.986.982 ştiu carte. Deci un 
procent de 39,4% dintre aceştia 106.713 aveau studii superioare.” (Cf. Marian RIZEA, Spiru C. 
Haret – vizionarul unei românii moderne, Academia Romana, Studii si comunicari, 
vol.V/2012, pag.254) 

În același context național demografico‐statistic definit de politicile sociale și educaționale 
ale Majestății Sale, “la nivelul populației rurale, majoritare (peste 80% din totalul populației), 
în 1899 erau 15,20% ştiutori de carte, iar, în 1909, erau 34,70%. În acelaşi fel, în 10 ani, 
populația alfabetizată din mediul rural aproape se dublase, crescând cu 19,5% în 10 ani”. 
(Cf.Tudor Visan Miu, Spiru Haret şi reforma sistemului educațional: Model pentru 
contemporani (www.tudorvisanmiu.ro).) 

         

7 

 
Ultimele dorințe ale regelui legate de școală, transmise prin testament, au fost sprijinirea 
instituțiilor de învățământ, cultură și asistență socială: 

“Prin o buna gospodărie și o severă rânduială în cheltuieli, fără a micșora numeroasele 
ajutoare cerute din toate părțile, averea mea a crescut din an în an, așa că pot dispune astăzi 
de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii și pentru binefaceri. 
Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele așezăminte, noi fundațiuni și 
ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează: 

1.La Academia Română, șase sute mii de lei, capital pentru publicațiuni. 
2. La Fundațiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, șase sute mii lei. 
3. La Orfelinatul “Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, cinci sute mii de lei. 
4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofițeri în armata mea, cu un institut de 
educațiune, cu un învățământ practic, la Craiova, doua milioane lei. 
5. Pentru întemeierea unei școli industriale la București, trei milioane lei. (Urmeaza alte 12 
legate). 

Înalțând rugăciuni fierbinți către Atot‐Puternicul, ca să ocrotească de‐a pururea România și 
să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, ma inchin cu smerenie înaintea 
voinței lui Dumnezeu și iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui și al Fiului și 
al Sfântului Duh, Amin.” 

Într‐una din pătrunzătoarele sale rostiri lapidare, Nicolae Iorga spunea: “Cine uită, nu 
merită!”. Pentru a bine‐merita, așadar, trebuie să cultivăm și să menținem în bună condiție 
memoria iluștrilor noștri înaintași și, cu deosebire, a celui care a contribuit decisiv, prin 
viziunea și reformele sale, la clădirea României moderne – Regele Carol I. 1 

Referințe 
                                                            
1
 Aduc mulțumiri colegului Prof. univ. dr. Romiță Iucu, Prorector al Universității din București, pentru furnizarea 
unor informații deosebit de relevante și utile despre reformele educaționale realizate în timpul domniei Regelui 
Carol I. 

8 

 
Antonescu, G., G., Spiru Haret ca pedagog, București, Institutul Pedagogic Roman, 1934 

Constantinescu, Iolanda, Contribuția Academicianului Spiru Haret la dezvoltarea 
învățământului românesc, Academia Romana, Studii si comunicari, vol.V/2012, p.310‐313 

RIZEA, Marian, Spiru C. Haret – vizionarul unei românii moderne, Academia Romana, Studii si 
comunicari, vol.V/2012, pag.254 

Visan Miu, Tudor, Spiru Haret şi reforma sistemului educațional: Model pentru contemporani 
(www.tudorvisanmiu.ro) 

9