Romania sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ

Articole - Antichitate

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi
ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el
este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi - posibilitatea nu se
excludea niciodată în marile familii - pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice - atât
de sânge cât şi spirituale - convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară,
totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a
entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată
istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui
Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi
la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când
tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia - pe Sfânta Elena - să se obişnuiască a trăi între mama vitregă,
fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în
aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune
spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către
Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a
fost multă vreme influenţat de religia tatălui său - pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale,
l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în
tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al
altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze
armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă
diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte
de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că
mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului
Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele
Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat
cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor
Apostoli3.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general
creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o
semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de
conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o
anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel
de capitală personală4. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind
puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala
Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile
duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce?

Nimeni n-ar fi îndrăznit, pentru nici un motiv militar sau administrativ, să facă o astfel de mişcare. Dar
motivaţiile lui Constantin cel Mare au fost mai profunde decât un simplu calcul militar sau administrativ.
Roma era păgână. Constantin cel Mare era creştin. Avea nevoie de o Capitală creştină, nu de una păgână.
Centrul de greutate al creştinismului de limba latină se afla în acea vreme în ceea ce mai târziu s-a numit
Dioceza Traciei. La răsărit, dincolo de Marea Marmara, elementul romano-tracic era mai slab. Acolo
începea amestecul de orientalism şi elenism - ce furnizase Romei atâtea surse de rătăcire şi delir - a se
impune peste traco-romani şi creştinism. Că s-a dorit o capitală creştină este evident din multe puncte de
vedere. În lipsa trupului, ridicat la cer, al Maicii Domnului s-a ridicat Biserica Sfinţilor Apostoli, unde s-a
încercat adunarea moaştelor Sfinţilor Apostoli. Năzuinţa spre un Centru Creştin, spre o Capitală a
Creştinilor este evidentă. S-au făcut de asemenea eforturi de a se aduce relicve ale Maicii Domnului şi alte
relicve sfinte. S-a încercat ridicarea prestigiului Bizanţului tracic, dându-i-se numele celui ce era pentru
păgâni Pontifex Maximus, pentru creştini un sfânt în viaţă, un apărător al credinţei, şi pentru toţi laolaltă
un apărător al Patriei, un comandant extraordinar - Constantin.

Pentru Neamul Românesc şi pentru acea latură spirituală care este romanitatea Românilor, mutarea
capitalei la Bizanţ este deosebit de importantă. Din acest moment apare Romania, Terra Romanorum. Din
acest moment Vechea Romă, ostilă şi străină, este înlocuită de Noua Romă, simbol al tuturor aspiraţiilor
religioase, sociale şi economice ale Românilor. Bizanţul post-bizantin detectat de Nicolae Iorga îşi are
sursele în această schimbare. Romania avea o nouă Romă, Constantinopole, una care nu mai era duşman ci
aliat, părinte, ocrotitor. Cel care cunoaşte mentalitatea românească privitoare la părinţi - orice ţi-ar greşi
sunt ai tăi - înţelege de ce, chiar în timpul unor împăraţi nepotriviţi, Românii au privit spre Bizanţ cu
mândrie. Trebuie însă subliniat că a fost iniţial un oraş mai mult românesc decât latin - păgânesc - sau
grecesc - idem - iar efectul său asupra spiritualităţii româneşti a fost profund. Şi aceasta nu doar în formele
până acum cunoscute, relativ târzii. Este locul să reamintim totuşi un element vital pentru înţelegerea
romanităţii noastre: centrul spre care Străromânii îşi îndreptau privirile nu era Roma, ci Noua Romă,
Constantinopole (Ţarigrad). Romanitatea românească a fost legată astfel întâi de Biserică şi Ţară (Romania
/ România), iar apoi de Constantinopole şi regalitatea pe care o reprezenta. S-a evitat astfel efectul pe care
l-ar fi putut avea mai apoi erorile Romei şi influenţa pe care aceasta ar fi putut-o avea prin Mitropolia
Sărunei, subordonată ei atunci când s-a reorganizat Biserica5 şi, depăşind iar limitele lucrării într-un fel,
deznaţionalizarea provocată de Roma în Dalmaţia secolelor X-XI, de exemplu.

Decăderea stopată de Constantin cel Mare a reînceput, din nefericire, sub urmaşii săi. Lipsit de atât de fina
şi necesara dreaptă judecată a tatălui său, Constantinus II se va amesteca în probleme ce îi depăşeau cu
mult competenţa. Chiar înainte de a rămâne singurul stăpân al Romaniei (Imperiul Roman cu capitala la
Bizanţ)6, urmaşul vrednicului Constantin cel Mare se arată nevrednic de părintele său, nu doar apostaziind
de la Ortodoxie în favoarea arianismului, dar şi încercând să-l impună pe acesta creştinilor. Urmaşul său,
duşman al său şi antihrist, este Iulian Apostatul, nepot de frate al lui Constantin cel Mare. Acest rătăcit a
încercat să restaureze păgânismul şi să distrugă Biserica. Orbirea sa a fost atât de adâncă încât a încercat să
restaureze chiar şi cultul iudaic în defavoarea celui creştin, iar când Dumnezeu i-a distrus toată strădania
nu s-a pocăit7.

Simbolică pentru situaţia Neamului Românesc este confruntarea dintre împăratul Valens (368-374), tot un
rătăcit, dar arian de această dată, şi Sfântul episcop al Tomisului, Betranion. Împăratul, aflat din raţiuni
militare - luptele cu goţii - în Dobrogea, a încercat să-l convingă pe Sfântul episcop, în plină slujbă, să se
alăture arianismului. Se baza, desigur, nu doar pe argumentele teologice, ci şi pe prestanţa sa şi a suitei sale
imperiale, precum şi pe forţa trupelor din zonă. Însă, după un răspuns documentat şi categoric, Betranion
iese din biserică urmat de toţi credincioşii şi îşi continuă slujba în alt sfânt locaş, refuzând astfel unirea
rugăciunii sale cu a ereticilor. Tot oraşul se adună de partea sa, astfel încât Valens trebuie să se limiteze la
a-l exila. Tulburările stârnite silesc însă pe împărat să se plece în faţa episcopului iubit de popor şi să-l
readucă în scaun. Românii uniţi îl învinseseră pe împăratul decăzut8.

Deşi se consideră de obicei că epoca Romaniei / Imperiului Roman de Răsărit începe cu anul 395
considerăm că este nepotrivit ca o excepţie - unitatea Apusului şi Răsăritului sub Teodosie I cel Mare - să
fie tratată ca regulă. Bazele divizării Imperiului fuseseră puse încă în perioada împăraţilor păgâni traco-
iliri, iar Sfântul Constantin cel Mare a consfinţit această situaţie încă în timpul domniei sale, atât prin
mutarea capitalei cât şi prin felul în care şi-a asociat fiii la domnie. Mai este cazul să spunem că divizarea
etnică dintre latinii apuseni şi Românii din zona Dunării şi Asiei Mici a favorizat această separaţie. Şi
pentru că momentul în care Străromânii ajung la putere este momentul victoriei Bisericii, 313, credem că
acesta, ori cel mai târziu 325, sunt anii de la care putem vorbi cu adevărat de apariţia Imperiului Roman de
Răsărit (Romaniei).

În Imperiu ierarhia bisericească era asigurată, ceea ce nu se putea spune despre cea din teritoriile controlate
de migratori. Mai mult, distrugerile îndreptate asupra oraşelor făceau practic imposibilă existenţa
episcopilor care, prin canon apostolic, erau legaţi de acestea. De aceea privirile creştinilor din nordul
Imperiului se îndreptau spre acesta, aşteptând de la fraţii din sud ajutorul duhovnicesc atât de necesar. Şi
această aşteptare nu era nemotivată. De-a lungul Dunării, din Noricum în Sciţia, se găseau numeroase
centre episcopale. O listă a episcopilor din Panonia Inferior, Moesia Superior, cele două Dacii - Ripensis şi
Mediterranea - Dardania, Moesia Inferior şi Sciţia Mică a fost realizată în 1975 de părintele Mircea
Păcurariu9. Completată de listele pentru Iliria, Panonia Superior, Noricum, Epir, Macedonia, Thracia,
Chersonez etc., ar putea ajuta la formarea unei imagini nu doar asupra unităţii Românilor sud şi nord
dunăreni, ci şi asupra vechii istorii bisericeşti a Neamului Românesc.

Întrebarea care se pune este: în ce măsură exista o unitate a Românilor din zonele aflate sub administraţie
romană şi cei din zonele aflate sub influenţa Imperiului? Într-adevăr, până când, nu de prea mult timp,
popoarele alogene balcanice, de la neogreci la croaţi, au început a-şi dezvolta cultura naţională şi a o
impune şi Românilor de pe teritoriul lor, limba română avea un aspect deosebit de unitar10. Or, explicarea
unităţii lingvistice a unui neam atât de întins a creat multe dileme şi polemici. O sinteză mai apropiată - şi
cu mare autoritate în epocă - a realizat Ovid Densuşianu în a sa Istorie a limbii române, vol. I, Bucureşti,
1961. Domnia sa a trecut în revistă pe autorii “legali” în acea vreme, ocupându-se cei drept în mod special
de lingvişti. A arătat izvoarele cercetărilor privind originea limbii române de la cronicari la Haşdeu şi Aron
Densuşianu, de la Miklosich la Goston Paris, fiecare prezentat cu poziţia lui, într-un stil critic similar celui
folosit de domnul I. Russu în Etnogeneza Românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-
romanică), Ed. Şt. Enc., Bucureşti, 1981. Soluţia domnului O. Densuşianu pare a fi la un moment dat
formarea Românilor în sudul Dunării, în acele provincii considerate de d-sa romanizate. Am spus "pare a
fi", deoarece silit chiar de faptele domeniului său de specialitate - lingvistica - O. Densuşianu recunoaşte
totuşi că romanica (străromâna) avea în evul mediu ramificaţii până în Carpaţi11. Ramificaţii, însă de mare
influenţă! Este aici o contradicţie datorată unor fapte de limbă pe care domnia sa nu le poate explica altfel.
Nu le poate explica deoarece nu ia în considerare propriile limite din domeniul istoriei. De fapt aici
alunecă în aceeaşi greşeală pe care, în domeniul lingvisticii, i-o face lui Haşdeu12, respectiv aventurarea
pripită pe teritoriul ipotezelor. Astăzi, când descoperirile arheologice trimit pretinşii savanţi imigraţionişti
în grupul şovinist de care de fapt aparţin, ideile domnului O. Densuşianu par cu atât mai evident deplasate.
Dar, revenind, trebuie să subliniem că d-sa a pornit de pe terenul unor fapte de limbă incontestabile, ce
atestau un pronunţat caracter sudic al limbii române. În realitate, adevărul este mult mai simplu decât şi-l
imaginase13.

Poporul român s-a format atât în Romania balcanică, din Noricum în Bitinia, cât şi în Romania nordică, de
la izvoarele Oderului la ţărmurile Azovului; singura diferenţă este că Românii din nord, inferiori atunci
celor sudici atât pe plan economic şi social cât şi organizatoric, militar etc, au fost mai mult influenţaţi
decât au influenţat în raporturile lor cu Românii sudici. În acest fel se explică faptele de limbă observate de
D-sa: prin polul de formare a limbii române, pol aflat în partea sudică a României, iar nu prin deplasări de
populaţie nedovedite de absolut nici o sursă, fie ea documentară sau arheologică. Astfel apar lucrurile
atunci când sunt luate în calcul toate aspectele palpabil transmise nouă, inclusiv cele privind existenţa unor
teritorii care erau de dependenţă romană în chip real, deşi teoretic, oficial, erau separate de Imperiu.

Este bine să ne reorganizăm viziunea asupra începuturilor Neamului nostru, pentru a putea duce mai
departe moştenirea şi misiunea.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

1 Din punct de vedere etnic se înscrie în marile familii traco-romane ale Imperiului, marcând însă
trecerea clasei superioare traco-romane la creştinism; el adună astfel, luând în considerare şi aspectul
militar al vieţii sale, toate elementele de bază ale Neamului Românesc. Pentru viaţa şi spiritualitatea sa a
se vedea şi studiul diac. P.I. David, Coincidenţe şi relaţii generale (indirecte) între Anglia şi Dacoromania
(sec. III-XIII), «BOR», XCII(1975), nr.5-6, p.746-784.

2 Ca exemplu se poate studia modul introducerii simbolurilor creştine pe monezi, în Curs de istoria şi
spiritualitatea Bizanţului, de prof. Emilian Popescu, Bucureşti, 1996, xerografiat, p.33.

3 Ibidem, p.35.

4 Th. Mommsen, op. cit., p.101; Pr. prof. Ioan Rămureanu, Sfântul Irineu, episcop de Sirmium , «ST»,
XXVII(1975), nr.3-4, p.204.

5 Şi poate ar trebui să atragem atenţia asupra faptului că această subordonare anulează basmele privind
grecismul Macedoniei sau al altor provincii balcanice din acea vreme, dovedind că limba poporului –
implicit, pentru acea vreme, şi a Bisericii – era, măcar o variantă a latinei vulgare (a se face comparaţie
cu structura Imperiului, de obicei fidel imitată de Biserică, sau cu situaţia Bisericii din Cipru ).
6 ILD, p.47; Emilian Popescu, op. cit., p.46-47.

7 Emilian Popescu, op. cit., p.50-51.

8 Ibidem, p.51.

9 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR»,
XCIII, 1975, nr.3-4, p.322-355, la p.-le 323-324.

10 Principalele diviziuni ale unei limbi sunt dialectele. Ori în sec. XVIII, după un mileniu şi jumătate de
existenţă, Românii vorbeau doar patru dialecte. Mai mult, după cum arată cele mai vechi lucrări
macedoromâne păstrate, acest dialect era atunci şi mai unitar, şi mai apropiat de dacoromână decât
astăzi. Acest lucru este firesc dacă luăm în considerare atât râvna naţionalistă ce a însufleţit pe mai toţi
conducătorii popoarelor alogene şi la nepăsarea, incompetenţa sau laşitatea ce i-a caracterizat pe mai
toţi conducătorii Românilor (există excepţii, dar care nu schimbă regula, nici finalul - eventual îl amână ).

11 Ovid Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti 1961, p.200.

12 Ibidem, p.12-13.

13 Ibidem, p.12.

Povestea unchiului Sam

Articole - Epoca modernă

"Unchiul Sam te asculta", "Unchiul Sam vegheaza". Expresii pe

care le-ati întâlnit în filme sau în carti. Toata lumea stie
ca "Unchiul Sam" (Uncle Sam)este sinonim cu Statele Unite ale
Americii sau cu guvernul american.

"Unchiul Sam" a fost un personaj real. Numele lui era Samuel

Wilson. S-a nascut în localitatea Menotomy (astazi Arlington) din
statul Massachusetts, la 17 septembrie 1766. La vârsta de 22 ani s-
a instalat, împreuna cu fratele lui, Ebeneger, în oraselul Troy,
statul New York. Era un om harnic, plin de initiativa si cu mult
umor. S-a casatorit cu Betsey Mann, fiica unui veterean din
razboiul pentru independenta al Statelor Unite. Concitadinii li se
adresau "Unchiul Sam" si "Matusa Betsey".

Cei doi frati au început o afacere cu doua macelarii, care puteau

prelucra 150 capete de vita pe zi.

In anul 1812, guvernul american a întemeiat o importanta baza de antrenament pentru trupele federale,
angajate în razboiul cu Marea Britanie. Furnizorul armatei americane, Elbert Anderson Jr., cauta o sursa
care sa îi asigure carnea necesara pentru hrana celor 5 000 soldati stationati în tabara de lânga Troy. Fratii
Wilson au început sa livreze ratiile cerute în lazi din lemn de stejar, pe care figurau, conform contractului,
initialele "E.A.U.S." (adica Elbert Anderson Statele Unite).

La începutul anului 1813, în cursul unei inspectii, cineva a întrebat ce însemnau cele patru initiale. Se pare
ca unul dintre lucratori, un irlandez glumet, Joans W. Gleason, a oferit urmatoarea explicatie: sunt
initialele lui Elbert Anderson si ale Unchiului Sam. Exprepresia a prins repede si ea s-a aplicat, initial,
oricarei proprietati a Statelor Unite. Aparea deja, în septembrie 1813, si în articolele din presa.

Caricatura înfatisându-l pe Unchiul Sam, ca o personificare a Statelor Unite ale Americii, a capatat forma
la începutul anilor 1830. Peste 40 ani, desenele lui Thomas Nast îl înfatisau pe Unchiul Sam, cu barba, în
pantaloni cu dungi si familiara palarie înalta.

In 1917, James Montgomery Flagg a creat imaginea clasica a Unchiului Sam, aparuta pe afisele de
recrutare, care se adresa privitorilor: "Am nevoie de tine pentru armata Statelor Unite".

Cel care a oferit modelul pentru aceste desene, Samuel Wilson, era un om înalt, îmbracat dupa moda
anului 1812. Stim ca a existat un tablou care îl înfatisa, dar el nu s-a pastrat. Samuel a murit la 31 iulie
1854, la vârsta de 87 ani. A ramas pentru posteritate cu imaginea creata de desenatori si caricaturisti.
Osetinii cine sunt ei?
Articole - Epoca modernă
de Artur LEŞCU

Osetinii sunt urmaşii alanilor, sarmaţilor

şi sciţilor. Actualmente osetinii populează
preponderent versanţii sudici şi nordici a
masivului Caucazian central. Teritorial ei
formează Republica Osetia de Nord –
Alania (suprafaţa – aprox. 8 mii km2 ,
capitala – or. Vladikavkaz) şi Republica
Osetia de Sud (suprafaţa – 3,4 mii km2,
capitala – or. Ţhinval/Čreba. În pofida
dispărţirii geografice şi teritoriale, în
ambele părţi ale Osetiei locuieşte acelaşi
popor, cu aceeaşi cultură şi limbă.
Împărţirea dată s-a efectuat la dorinţa
Kremlinului în anul 1922 fără o oarecare
luare în consideraţie a dorinţei osetinilor. Prin această hotărâre Osetia de Nord a fost atribuită Rusiei iar
Osetia de Sud respectiv Georgiei. Pe timp de 7 decenii care au urmat Osetia de Sud nu a simţit vreun
disconfort major din cauza acestei împărţiri (dacă nu luăm în consideraţie unele încercări de a implementa
cultura şi limba georgiană) deoarece intrau în componenţa aceluiaşi stat mare – URSS.În zilele noastre
numărul osetinilor în întreaga lume consituie în jur de 640-690 mii oameni, dintre care în Osetia de Nord –
420-440 mii, Osetia de Sud – 70 mii, în diferite regiuni ale Rusiei – 60-80 mii, în Georgia – 50-60 mii, în
statele din fosta URSS – 20-30 mii, în Turcia şi Siria – 11-12 mii, în stalele Europei, Americii şi Australia
– 12-15 mii.
Pe parcursul istoriei sale poporul osetin a trecut atât prin perioade de o înflorire, întărire şi influenţă majoră
în primul mileniu al erei noastre, cât şi prin perioade de o nimicire catastrofală în timpul invaziei tătare şi a
şchiopului Timur în secolele XIII – XIV. Catastrofa totală, care a cuprins Alania a adus la nimiciri masive
de populaţie, distrugerea bazei economice şi a statalităţii. Rămăşiţele acestui popor atât de influent în
perioadele precedente (după unele date nu mai mult de 10-12 mii de oameni) pentru aproximativ 5 secole
au fost izolate în văgăunele din munţii Caucazului. Pe întreaga durată a acestei perioade legăturile externe
se limitau doar la contacte cu vecinii. În schimb, datorită acestei izolări, osetinii şi-au păstrat cultura,
tradiţiile şi limba sa în forma iniţială.

Au trecut secole, şi poporul osetin s-a ridicat din cenuşă, a crescut considerabil numărul de locuitori. Către
prima jumătate a secolului al XVIII-lea în legătură cu lipsa de spaţiu, condiţiilor aspre de trai în munţi şi
situaţia geopolitică complicată în regiune în faţa poporului osetin a apărut foarte acut problema intrării în
componeneţa Rusiei pentru a se extinde pe noi teritorii. După înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din
1768-1774 influenţa Rusiei în regiunea dată a crescut considerabil, ea permiţându-şi să acţioneze mai
hotărât pentru realizarea scopurilor sale coloniale în Caucaz. După încheierea păcii de la Cuiciuc-Cainargi
din 1774 a urmat şi alipirea Osetiei la Rusia. La început supunerea administrativă a Osetiei purta doar un
caracter formal, populaţia încă un timp îndelungat păstrându-şi independeţa faţă de administraţia rusească.
În văgăunele osetine permanent izbucneau răscoale, ca de exemplu Răscoala Digoră din anul 1781.

Vestita artă militară alană şi înclinaţia spre fapte de arme nu a pierit în istorie împreună cu alanii. Ea a
renăscut din urmaşi, pentru care serviciu militar şi apărarea patriei întotdeauna ocupă un loc de cinste.

Cel mai strălucit, poporul osetin şi-a manifestat calităţile sale, moştenite de la strămoşii săi, în al Doilea
Război Mondial. La numărul de populaţie din anul 1941 de 340 mii de oameni, 90 mii au plecat la război,
46 mii au pierit în lupte, 34 au devenit eroi ai Uniunii Sovietice (asta este cel mai înalt indice în
conformoitate cu numărul de populaţie dintre toate popoarele din URSS), mai mult de 50 de persoane au
devenit generali şi amirali.

Sursa: Revista AXA

Kosovo
Articole - Perioada contempoarană

de Gh. Zbuchea

Denumirea de Kosovo în zilele noastre corespunde unei

anumite realitati politice, respectiv, o parte componenta
a Iugoslaviei ce a aparut în toamna anului 1945 ca
"regiune" si apoi "provincie" a Iugoslaviei. Are o
întindere de 10 887 km patrati, cuprinzând câmpii,
dealuri si munti. In aceasta zona exista cele doua
câmpii, Kosovo si Metohia, ce au si dat o denumire
oficiala Kosovo Metohia folosita de regula si astazi la
Belgrad.

In vremurile trecute, pâna în 1945, aceasta zona nu a

alcatuit niciodata o unitate statala independenta sau
autonoma. Situata în inima Balcanilor, s-a aflat sub
stapâniri din cele mai diverse. In Antichitate, a facut
parte din statul macedonean si apoi din Imperiul roman,
prelungit în Evul Mediu prin Imperiul bizantin. In jurul
anului 1180, zona a fost ocupata de Stefan Nemania,
conducator al nucleului statului sârb format spre Apus, în imediata apropiere. In secolele XII-XIV dinastii
sârbi din familia Nemanilor au facut din aceasta zona centru al autoritatii lor. Multa vremea, Capitala a fost
la Prizren. Alaturi la Pec a fost ridicat un complex bisericesc ce a fost centrul Patriarhiei sârbe autocefale,
unde s-a aflat conducatorul spiritual al sârbilor între secolele XIII-XVIII.

La 15 iunie 1389 pe câmpia Kosovopolje (Câmpia Mierlei) din imediata apropiere a orasului Pristina, a
avut loc o batalie între fortele otomane, conduse de sultanul Murad I, însotit de fiul sau preferat, Bayezid,
si o coalitie a unor forte conduse de trei dinasti ce stapâneau fiecare portiuni mai mari sau mai mici din
teritoriul kosovar, respectiv cnezii Lazar si Vuk Brancovici si regele Bosniei, Tvrtco. Intre fortele
participante s-au aflat si contingente ale românilor (vlahilor) sud-dunareni. Multa vreme, istoriografia
româna a crezut ca acei vlahi pomeniti în izvoare ar fi fost un corp de oaste trimis de Mircea cel Batrân.
Fortele tuturor beligerantilor nu depaseau 30 000 de oameni, iar rezultatul bataliei a fost indecis. Faptul ca,
în acea zi a bataliei, au murit atât sultanul Murad, cât si cneazul Lazar a facut ca, ulterior, începând cu
secolul XVI, în bogatul epos pe care sârbii l-au creat si l-au transmis pe cale orala, dimensiunile bataliei sa
capete proportii mitice si sa devina un simbol al eroismului si rezistentei, precum si un stimulent pentru
lupta împotriva adversarului, considerat în egala masura opresor al neamului si al credintei. Aceasta
viziune a fost integrata ideologiei nationale elaborate mai târziu si are reverberatii pâna în zilele noastre,
Kosovo fiind considerat un simbol în egala masura al nationalitatii si al rezistentei sârbe.

Dupa batalia de la Kosovo, teritoriul a fost treptat integrat în sistemul otoman. Timp de mai multe veacuri,
pâna la 1912, a existat vilayetul Kosovo.

In 1912, în vremea primului razboi balcanic, armata sârba a ocupat întreaga zona, care a devenit, apoi, prin
Tratatul de pace de la Bucuresti din 1913, parte integranta a Regatului Serbiei.

Problema apartenentei etnice a populatiei traitoare în spatiul Kosovo în Antichitate si Evul Mediu a fost si
este extrem de discutata. Inainte de cucerirea romana zona s-a aflat la interferenta dintre traci si iliri,
majoritatea izvoarelor mentionându-i acolo pe misteriosii dardani. Incepând cu sec. II î.e.n., s-a desfasurat
procesul de romanizare caracteristic celei mai mari parti a spatiului sud-est european. In prima jumatate a
secolului al VII-lea, invazia slava a eliminat prezenta politica a Imperiului bizantin, iar cea mai mare parte
a romanitatii orientale s-a slavizat. Incepând cu secolul al XI-lea, alaturi de slavi, în spatiul balcanic sunt
mentionati pentru prima data în documente si albanezii, alaturi de români, sau, în terminologia specifica
vremii, vlahi. In documentele sârbesti medievale este atestata prezenta laolalta în Kosovo a sârbilor,
albanezilor si vlahilor, respectiv românilor balcanici, fara a se putea stabili proportiile fiecareia dintre
aceste populatii, credibila fiind pentru acea vreme o majoritate etnica slava. Stapânirea otomana a provocat
importante modificari etnice în întregul spatiu balcanic, Kosovo putând fi un exemplu ilustrativ din acest
punct de vedere. In calea navalitorilor turci, multi sârbi si-au urmat conducatorii, refugiindu-se spre nord.
Casele si pamânturile le-au fost ocupate de albanezi coborâti din zona muntoasa, unde traisera pâna atunci.

Dupa asediul Vienei în 1683, armatele habsburge au patruns adânc în inima Peninsulei Balcanice,
ajungând în 1688 pâna în Kosovo si Macedonia (comandantul armatei austriece, generalul Piccolomini, a
murit la Prizren). Armata austriaca a fost silita sa se retraga în fata contraofensivei otomane, fiind urmata
pâna la Dunare de peste 100 000 de sârbi, sub conducerea Patriarhului Arsenie Kîrjoevici. Multi dintre
sârbii ce l-au însotit proveneau din partile sudice. La o scara mai mica, o asemenea situatie s-a repetat în
cursul razboiului ruso-austro-turc din 1736-1739. La începutul secolului XIX, un izvor occidental
consemna ca aproximativ doua treimi din populatia din Kosovo o alcatuiau musulmanii, respectiv
albanezii, turcii si tiganii, iar peste un secol, în 1905 un alt calator credea ca albanezii erau în acea zona în
proportie de peste 60%. Otomanii nu au întocmit niciodata statistici oficiale bazate pe apartenenta etnica,
ci doar pe cea confesionala, astfel încât datele statistice exacte pentru timpurile anterioare veacului XX nu
pot fi stabilite.

In vremea primului razboi mondial, Kosovo s-a aflat o vreme în spatiul operatiunilor militare. De acolo s-
au retras trupele sârbesti în toamna anului 1915 lovite fiind si de populatia locala albaneza, de religie
islamica. Aceasta era nemultumita pentru ca fusese deposedata de o parte din bunurile pe care le folosea,
confiscate de noile autoritati ale statului sârb.

In a doua jumatate a secolului XIX, în aceasta zona au aparut elemente ale "renasterii albaneze". Intre anii
1878-1881 a existat Liga albaneza de la Prizren, organizatie reprezentativa a albanezilor, care si-a propus,
la Congresul de la Berlin sau pe calea luptei armate, crearea unui stat autonom albanez, urmând a cuprinde
teritorii din actualele state Macedonia, Albania, Muntenegru si, bineînteles, Kosovo. Atunci a fost, de fapt,
elaborat pentru prima data planul asa-numitei "Albanii Mari". Tentativa a esuat. Mai târziu, în vremea
primului razboi balcanic, la Vlora, la 29 noiembrie 1912, a fost proclamat statul albanez independent, ce a
emis de la început pretentia ca între granitele sale sa se afle toti albanezii, respectiv revendica un spatiu
aproape dublu în raport cu granitele stabilite prin protocolul de la Florenta, din 1913, si apoi Conferinta de
Pace de la Paris, din 1919-1920.

In perioada interbelica, zona a facut parte din Iugoslavia regala, fiind divizata între mai multe unitati
teritoriale administrative. O parte, populatia islamica, considerata turca, a plecat. Au fost adusi colonisti
carora li s-au dat circa o treime din pamânturile arabile. Statistica oficiala din 1939 înregistra în Kosovo 65
procente musulmani (albanezi, turci, tigani), 25 la suta sârbi si peste 9 la suta colonisti, majoritatea sârbi.
La sfârsitul primului razboi mondial, s-a înfiintat la Tirana "Comitetul national din Kosovo", care în
întreaga perioada interbelica a urmarit integrarea regiunii Kosovo între hotarele Albaniei, folosind cele mai
diverse mijloace, inclusiv cele teroriste, ceea ce a dus nu o data la înfruntari si represalii ale fortelor de
ordine în sudul Iugoslaviei. Totodata, Partidul Comunist din Iugoslavia, din ordinul Internationalei
Comuniste, a sprijinit actiunea fortelor albaneze împotriva autoritatilor sârbe militând pentru o Federatie
balcanica multinationala.

Prima Iugoslavie s-a prabusit în aprilie 1941, în urma atacului concentrat al Germaniei, Italiei, Ungariei si
Bulgariei. Partea de rasarit a regiunii Kosovo a fost ocupata de catre bulgari, iar cea mai mare parte a
revenit Italiei. Aceasta a proclamat formarea unei asa-zise Albanii, ce încorpora spatii ale Muntenegrului,
Macedoniei si Kosovo, alaturi de Albania, ocupata de italieni înca din 1939. Acest stat marioneta avea
propriul sau steag, organe ale administratiei compuse din colaborationisti, forte de ordine dintre localnici,
ce dublau autoritatile italiene. In Kosovo s-a promovat o politica de modificari etnice. Circa 100 000 de
sârbi au fost expulzati înspre nord, în spatiul controlat de germani. In locul lor au fost adusi circa 75 000 de
albanezi (situatia a fost acceptata ca atare de puterea titoista în 1945, când celor expulzati li s-a interzis sa
se întoarca în locurile de bastina, iar noilor veniti li s-a atribuit cetatenia iugoslava). Practic, în Kosovo
miscarea iugoslava de partizani a avut cea mai mica amploare, atât în vremea dominatiei italiene pâna în
1943, cât si în vremea dominatiei germane ce i-a urmat, pâna în 1945.

In toamna anului 1945, concretizându-se programul national al comunistilor iugoslavi, elaborat înca din
1943, Kosovo a capatat statut distinct în cadrul Republicii Serbia, una din cele sase ce alcatuiau Federatia
Iugoslava. Statutul acestei zone, la început denumita "regiune autonoma", apoi "provincie autonoma", a
fost multa vreme asemanator cu cel al entitatilor denumite "republici". Astfel, în Kosovo existau
reglementari proprii, institutii distincte etc. Diversele modificari constitutionale au creat acestei zone
formal un statut tot mai aparte. Datorita si presiunilor interne si ratiunilor politice, prin constitutia din
1974, Kosovo a ajuns, practic, la un regim aproape asemanator celui al asa-ziselor republici. Exista apoi un
parlament si un guvern propriu, precum si o reprezentare distincta în organele federale unde, proportional,
erau cu o treime mai putini decât cei din Slovenia sau Croatia, de exemplu. O astfel de situatie avea sa fie
anulata în mare masura dupa moartea lui Tito si apoi desfiintata, în 1989-1990.

Transformarile etnice începute mai înainte au continuat atât în Kosovo cât si în Iugoslavia. Semnificativa
din acest punct de vedere este evolutia demografica a albanezilor, conform succesivelor recensaminte
oficiale. Intre 1948 si 1981 (ultimul recensamânt oficial al Iugoslaviei vechi), populatia a crescut de la 15,7
la 22,4 milioane. Sârbii au sporit în aceeasi perioada de la 6,5 la 8,1 milioane. Populatia albaneza a crescut
de la 750 000 la 1 730 000. Comparativ, putem mentiona faptul ca în aceeasi perioada maghiarii
înregistreaza 496 000 în 1948 si 426 000 în 1981; tiganii 72 000 în 1948 si 168 000 în 1981; românii si
vlahii (asa cum apar în statistici) 175 000 în 1948, 86 000 în 1981. Conform recensamântului din 1981,
Kosovo avea 1,3 milioane locuitori, albanezii reprezentau atunci 77,3 la suta din populatie, iar sârbii 13,3
la suta. Tot atunci, pe ansamblul Republicii federale Serbia albanezii constituiau 13 la suta, iar sârbii
reprezentau 66 la suta, ungurii 4 la suta, românii 1 la suta, vlahii 0,4 la suta.

Din 1967, în Kosovo au început din ce în ce mai intense agitatii nationale ale albanezilor. Dupa ciocniri cu
fortele de ordine, inclusiv incidente armate, s-au acordat o serie de drepturi albanezilor, inclusiv crearea
unei universitati si a unei academii. Atunci, ca si mai târziu, actiunile s-au desfasurat sub doua sloganuri:
Kosovo "Republica si Kosovo" în Albania. Actiunile albanezilor au provocat interventia fortelor de
ordine, soldata cu morti în numar necunoscut si cu numeroase procese si condamnari. Imprejurarile
politice generale prin care a trecut spatiul iugoslav, dupa moartea lui Tito, au influentat puternic si aceasta
zona, determinând o criza din ce în ce mai profunda, parte integranta a istoriei contemporane noua.

Inca din 1989, Parlamentul Serbiei a introdus o serie de modificari constitutionale, care anulau si legal si în
practica statutul de autonomie al provinciei integrata în structurile unitare ale statului sârb.

Apariţia şi evoluţia problemei kurde

Articole - Perioada contempoarană
Iurie GOGU
masterand, Facultatea de Istorie si Filosofie USM

Kurzii sunt un popor din familia indo-europeană. Astăzi,

populaţia kurdă numără între 35-40 mln. de oameni dintre care
cea mai mare parte locuiesc pe teritoriul Turciei. Kurzii se mai
pot găsi în Iran, Irak, Siria, Transcaucazia, Kirghizia,
Kazahstan chiar şi în Europa, America sau Australia. În Turcia
sunt cca. 20 mln. de kurzi ceea ce constituie 45,3 % din
totalul populaţiei kurde şi 21-25 % din totalul populaţiei
Turciei. În Iran locuiesc aproximativ 7-9 mln. de kurzi sau
14% din populaţia Iranului. În Irak există între 4-6 mln de
kurzi. În Siria 8% din numărul populaţiei sunt
kurzi constituind aproximativ 1,5 – 2 mln. În fostele republici
ale Uniunii Sovetice locuiesc 300 de mii de kurzi. În Liban tot
în jur de 300 de mii. Regiunia populată de kurzi se numeşte
Kurdistan – adică arie de trai a poporului kurd cuprins între
Munţii Anatoliei la Nord-Vest, râurile Tigru şi Eufrat la Sud-
Est şi pustiurile nemărginite din partea de Sud-Vest a Iranului.
Kurzii reprezintă cea mai mare naţiune din lume care nu a avut
şi nici nu are un stat naţional. Ei vorbesc limba kurdă din familia indo-europeană şi folosesc trei alfabete –
cei din Turcia folosesc alfabetul latin, în Iran şi Irak se folosesc de alfabetul arabo-persan iar pe teritoriile
fostului spaţiu sovetic – chirilic. Teritoriul etnic nu are hotare bine fixate care cuprinde o suprafaţă de
circa 500 – 530 mii km2. Din punct de vedere confesional marea majoritate a kurzilor sunt mulsumani
suniţi (ei recunosc mai multe cărţi religioase decât musulmanii şiiţi). Musulmanii suniţi îşi trag
descendenţa de la Ali. Suniţii sunt mai deschişi spre schimbări şi îi uneşte credinţa într-un singur Allah.
Kurzii au şi religii tradiţionale istorice precum religia alevită de la aleviţi. Printre kurzi, în special în Liban,
există o comunitate a kurzilor creştini. Problema organizării kurzilor este destul de contradictorie ei sunt
pomeniţi în izvoarele siriene, babiloniene, egiptene, urartu cu numele de „carduhi”. Xenofon, istoricul
grec, spune că atunci când grecii sau întors în anul 401 din expediţia din Asia au trecut prin teritoriile
carduhilor, fiind un popor feroce care apără cu mult sânge pământul natal. Se consideră că aceştea sunt
strămoşii kurzilor de astăzi însă ulterior sa constatat că aceşti carduhi nu sunt de origine indo-europeană.
Strămoşii lor trăiau mai la est de carduhi. Cea mai mare parte a istoricilor orientalişti – Diakonov, Amin
Zaki, Minorski etc. – consideră că kurzii sunt un rezultat al sintezei dintre multe popoare antice care au
locuit în Orient – huriţi, mezani, metani etc. Teoriile contemporane consideră că cei mai apropiaţi strămoşi
ai kurzilor sunt totuşi mezii şi fac această concluzie că graiul este foarte apropiată de al mezilor. De mai
mult de 4000 de ani kurzii locuiesc în Asia Inferioară.

Până în sec. XVI istoria kurzilor este descrisă fragmentar. Ei nimeresc în sfera de influenţă a Imperiului
Otoman şi Iran. Sultanul turc a purtat relaţii de vasalitate cu conducătorii (şeihii) kurzi. În secolul al XIX-
lea Mahmud al II-lea cucereşte definitiv Kurdistanul şi îl anexează în 1834 la Iperiul Otoman. Astfel
începe mişcarea de eliberare antiotomană. Împotriva dominaţiei otomane sau răsculat sute de mii de kurzi
care au fost conduşi de emirul Badirhan-bei, care chiar şi-a bătut şi o monedă proprie. Acest emir
nerecunoscând suveranitatea Turciei a format bazele statalităţii kurde. Însă după un anumit timp
Badirhan-bei este exilat în Siria la Damasc.
În 1880 se declanşează o nouă răscoală pe teritoriul otoman, în Irak şi Iran, dar este înbuşită iar câteva sute
de mii de kurzi au fost împuşcaţi şi spânzuraţi. La sfârşitul secolului al XIX – lea în Kurdistan încep să
păntrundă ideile naţionaliste venite din Europa. În anul 1908 are loc revoluţia junilor turci care promovau
ideea creării unui califat arab în care să locuiască numai musulmani. Însă urmează destrămarea Imperiului
Otoman o dată cu înfrângerea suferită în Marele Război din 1914-1918. Conform Tratatului de la Sevres
încheiat între Marile Puteri şi Turcia, era stipulat că din 1920 kurzii au dreptul să creeze o autonomie iar
peste un an, în 1921 se pot proclama independenţi. Urmează războiul de eliberare naţională a turcilor lui
Mustafa Kemal care a creat la Damasc în 1906 o organizaţie politică turcească numită „Patrie şi
Libertate”. Mustafa Kemal ia convins pe kurzi că vor obţine o autonomie foarte largă. În 1923 este
încheiat Tratatul de la Loussana care prevedea că teritoriile locuite de kurzi au revenit Turciei iar o altă
parte a lor a nimerit sub mandat britanic şi francez respectiv Irak şi Siria. Iniţial Turcia recunoştea că kurzii
formează alături de turci un singur popor. În primul parlament al Republicii Turce au existat 70 de deputaţi
din partea Republicii Autonome Kurdistan. Atitudinea turcilor faţă de kurzi însă se schimbă şi urmează o
politică de represiune militară. Către 1924 prin Constituţia turcă toţi locuitorii Turciei erau numiţi „turci”
astfel nerecunoscându-se minorităţile naţionale, iar kurzii fiind asociaţi ca turci sălbătăciţi sau turci de
munte. Se intrezicea învăţământul, asociaţiile şi publicaţiile în limba kurdă. Începând cu 1932 sau
promovat legi cu privire la deportarea masivă a kurzilor din Podişul Anatoliei. Tot în anii `30 este adoptată
legea cu privire la turcizarea populaţiei kurde din Republica Turcă. Până în 1965 guvernul de la Ankara nu
a permis străinilor nici să între nici să iasă din teritoriului populate de kurzi. Au fost turcizate familiile şi
impuşi să se reboteze cu nume de origine turcă. Deasemenea s-a interzis să fie create partide politice şi să-
şi satisfacă serviciul militar în armata naţională a Turciei. În perioada celui de al doilea război mondial a
fost instaurat un regim de control militar pe acele teritorii.

În 1930 în localitatea Sulemania din Irak a fost organizată o mare răscoală sub conducerea lui Mahmud
Barzandji. Centru de rezistenţă a kurzilor s-a mutat în Iran şi Irak. Deşi înăbuşită răscoala a avut o
importanţă deosebită şi anume ca primul act de manifestare a conştiinţei naţionale a kurzilor din Irak. În
1946 pe teritoriul Iranului este proclamată Republica Kurdă de la Mehabad care se presupune că a fost
creată cu ajutorul soveticilor. Forţele unite ale Iranului şi Irakului aduc la nimicirea acestei
republici. În 1961 în Irak va izbucni o mare răscoala a kurzilor sub conducerea lui Mustafa Barzani
care obţine de la Saadam Husein dreptul de recunoaştere a kurzilor a limbii şi culturii naţionale. Kurzii au
fost susţinuţi în aceste revendicări de SUA primind un ajutor financiar considerabil, au reuşit să creeze
instituţii de învăţământ în limba kurdă. Husein însă reuşeşte să înăbuşe această răscoală şi chiar să
provoace o scindare a mişcării kurzilor. În 1979 în legătură cu revoluţia din Iran, kurzii au preluat puterea
în regiunile lor, dar Hamini reuşeşte să trimiă trupe militare astfel că kurzii din Iran şi Irak sau pomenit la
începutul anilor `90 al sec. XX într-o situaţie disperată. Războiul din Golf şi acţiunea fulger a trupelor
americane sub mandat ONU impun retragerea trupelor irakiene din Kuwait. În interiorul Irakului au loc
conflicte declanşate de kurzi în 1991 care însă sunt iarăşi înăbuşite. Sub presiunea trupelor ONU se
creiază un Kurdistan liber în Irak cu capitala la Sebril.

În iulie 2005, Mullah Bakhtiar - membru al Uniunii Patriotice din Kurdistan” a prezentat o hartă a
“Marelui Kurdistan”. Conform lui Bakhtiar, harta Kurdistanului a fost aprobată de Parlamentul kurd, şi
este bazată pe “evidenţe istorice şi geografice”. Bakhtiar a avertizat ca “poporul kurd” poate face unele
compromisuri la funcţii ministeriale sau la privilegii, dar nu va accepta niciodată vreun compromis cu
privire la “graniţele” istorice ale “Marelui Kurdistan”.
Mai mult, Bakhtiar a susţinut că “toti kurzii din afara graniţelor Kurdistanului se vor afla sub jurisdicţia
statului kurd”. Pe harta “Marelui Kurdistan”, populaţiile care nu sunt nici kurde, nici arabe au fost
asimilate drept “kurde”. Asirienii au fost asimilaţi tot “kurzi”, doar pe baza unei vagi asemănări lingvistce.

Mai ales Iranul si Siria sunt ingrijorate că SUA şi Israelul vor folosi pretextul “independenţei kurzilor”
(care constituie o minoritate etnică în ambele ţări) pentru a le putea dezmembra. Nici Turcia - care a luptat
timp de decenii cu terorismul kurd - nu se simte prea bine.

Barzani susţinut de SUA şi Israel riscă să destabilizeze întreg Orientul Mijlociu, vehiculând o hartă
excesivă, valabilă poate în alt secol dar nu astăzi.

Cine poate, asadar, da asigurări că populaţiile arabă şi turkmenă vor accepta o hartă propusă de Bakhtiar şi
tirania kurzilor? “Marele Kurdistan” reprezintă o “carte” pe care Statele Unite o joacă faţă de Iran şi
Siria? Istoria va arăta cum urmează a fi soluţionată problema kurdă.

Loja italiană “Propaganda Due”

Articole - Perioada contempoarană
de Racu Octavian

Organizaţiile secrete au fost cele care deseori au deterinat mersul

istoriei. Marea Revoluţie franceză, ruinarea imperiilor în epoca
modernă, provocarea crizelor economice nu au avut loc fără împlicarea
structurilor oculte, care preferă mai mult să-şi spună „discrete” decât
„secrete”. În acest material vom vorbi despre „Propaganda Due” (sau
pe scurt „P-2”), loja masonică care timp de câteva zeci de ani a
menţinut Italia în stare de frică şi teroare.

Iniţial doar o anticamera

Deseori masoneria nu se prezintă ca o asociaţie atât de caritabilă cum ar

dori să pară, iar în spatele actelor de binefacere şi discursuri umaniste de
multe ori se ascund afaceri ilegale, reglări de conturi, asasinate. Vom vorbi mai jos despre cazul lojei
italiene „Propaganda Due” (sau P2), care declanşase un scandal de proporţii, în activitatea sa
descoperindu-se implicarea directă a unor persoane politice de rang înalt, serviciilor secrete şi Mafiei, fapt
care a determinat scoaterea în afara legii a acesteia în 1981. Organizaţia secretă „Raggruppamento Gelli
Propaganda Due” (sau prescurtat „Propaganda Due”) a fost creată în 1877, în calitate de anticameră ai
„Grande Oriente d’Italia” (aşa cum este, spre exemplu „Rotary Club” astăzi). În perioada celui de al doilea
război mondial aceasta îşi schimbă denumirea în P2, când „loja mamă” a decis să acorde câte un număr
lojilor sale. În 1960 organizaţia număra în jur de 14 membri. Dar de obicei în astfel de instituţii nu atât
numărul contează, cât calitatea membrilor şi poziţia lor în societate. În 1966 Giordano Gamberini, Marele
Maestru al Marelui Orient de Italia (cea mai puternică organizaţie masonică din Peninsulă), decide să
strângă într-un Atelier unic elita politică şi economică, pentru a supraveghea hotărârile de înalt nivel şi a
elimina fragmentarea vieţii sociale italiene. Anume organizaţie „Propaganda Due” urma să servească
acestui scop. După ce în 1976 în fruntea lojei vine Licio Gelli, organizaţia începe să crească simţitor. Mai
târziu, listele care vor fi găsite de poliţie în timpul percheziţiilor la vila lui Licio vor arăta că organizaţia
ajunsese să aibă peste 1000 de membri.

Biografia lui Licio Gelli pare destul de interesantă. Şi-a început cariera prin colaborarea cu regimul fascist
a lui Mussolini în „Cămeşile Negre” , iar la mijlocul celui de al doilea război mondial devine un fervent
susţinător al aliaţilor britanici şi americani, având relaţii de colaborare cu serviciile secrete ale acestora.
Totuşi, nu ignoră nici sovieticii. În perioada în care a fost refugiat în Argentina, acesta colaborează cu
agenţii KGB, care îi promit muşamalizarea trecutului său fascist oferindu-i posibilitatea de a se întoarce
acasă.

E greu de crezut că un astfel de Ostap Bender al Italiei ar putea ignora oportunităţile pe care le oferă
apartenenţa la o lojă masonică, cu atât mai mult, atunci când se află în postura de lider al unei organizaţii
cum este „Propaganda Due”. În 1976 P2 se distanţează de „Grande Oriente d’Italia” şi continuă să-şi
consolideze influenţa în societate.

Unul din punctele importante în istoria P2 este considerată capturarea “arhivei SIFAR”, peste 157 de mii
de dosare compromiţătoare la adresarea oamenilor politici, militari şi oamenilor de afaceri. Dosarele au
fost alcătuite de poliţia secretă italiană şi urmau să fie distruse printr-o decizie a parlamentului italian. Prin
intermediul generalului De Lorenzo şi generalului Alvena (şeful serviciilor secrete militare) copiile
dosarelor compromiţătoare au intrat în posesia lui Gelli, permiţându-i acestuia să influenţeze decisiv viaţa
politică italiană timp de aproximativ 15 ani.

Bancherul Domnului în serviciul masoneriei

În premieră, societatea italiană a aflat despre existenţa P2 în urma unor investigaţii a poliţiei în cazul
asasinării lui Roberto Calvi, supranumit „Bancherul Domnului”, când se descoperă legătura dintre acesta şi
Gelli. Roberto Calvi se afla în legătură cu Vaticanul fiind membru al consiliului administrativ al „Banco
Ambrosiano”, care aparţinea Băncii Vaticanului. În cadrul investigaţiilor, poliţia a descoperit spălări
imense de bani prin această bancă. Instituţia a falimentat în 1982, provocând unul din cele mai mari
scandaluri politice italiene din secolul XX, când a fost descoperită spălarea şi redirecţionarea a câteva
miliarde de dolari. În context, moartea lui Calvi devine un sfârşit logic.

Calvi a dispărut la 10 iunie 1982 din unul din apartamentele său din Roma. Mai târziu, acesta este văzut în
Veneţia, de unde pleacă cu un avion privat în Marea Britanie.

Pe 17 iunie 1982, Graziella Corrocher, secretară lui Calvi (cea care ţinuse şi registrele P2), e aruncată de la
etajul patru al Băncii Ambrosiano. La 18 iunie Calvi este găsit spânzurat sub podul Blackfriars din Londra.
În buzunarele acestuia au fost găsite 23.000 de lire sterline, iar în sacoul acestuia, două cărămizi. Ştreangul
de care era spânzurat avea forma lanţului masonic. Moartea acestuia a fost calificată drept suicid. În 1998
acesta a fost exhumat, iar în 2002 poliţia a recunoscut că Roberto Calvi a fost asasinat.
Existenţa relaţiilor strânse dintre „Bancherul Domnului” şi Licio Gelli au determinat poliţia să efectueze
percheziţii în vila şefului P2, unde au şi fost găsite listele membrilor organizaţiei masonice. Pe lângă cele
100 de persoane pe care poliţia nu doreşte să-i dea publicităţii „în interese de anchetă”, se cunoaşte că
printre cei 900 se aflau 4 miniştri, 44 deputaţi ai parlamentului italian, 19 judecători, 58 de profesori
universitari, generali, ofiţerii serviciilor secrete italiene, bancheri, oameni de afaceri, directori de
televiziune, jurnalişti etc. În această listă au figurat şi actualul prim-ministru Silvio Berlusconi, chiar dacă
la acel moment, acesta nu era implicat în politică. Poliţia a găsit şi un program al organizaţiei (”Piano di
Rinascita Democratica”) care presupunea instaurarea unui regim autoritar în Italia sub conducerea
organizaţiei „Prapaganda Due”.

Misterele asasinatului prim-ministrului Aldo Moro

Numele P2 este asociat şi cu numeroase acţiuni criminale. Unele din ele au fost confirmate ulterior de
investigaţiile poliţiei, altele au fost trecute sub titlul „Top secret”. Comisia specială a parlamentului
italian, condusă de Tina Ancelmi din partea Partidului Creştin Democrat, a învinuit organizaţia P2, în
cadrul unui raport, de numeroase afaceri criminale şi asasinate. În unul din discursurile sale, Tina Ancelmi
afirma: „Există încă multe semne de întrebare nesoluţionate în viaţa acestei ţări. Începând cu moartea lui
Aldo Moro. Nu ştim nici astăzi unde a fost ascuns şi nu ştim din ordinul cui a fost ucis. Că P2 ar fi avut un
proiect politic s-a dovedit. Iar faptul că îşi avea printre obiective distrugerea Democraţiei Creştine şi a lui
Moro (aşa cum se poate citi textual într-un document de notorietate) este un alt fapt cert”. În 1964,
Generalul Giovanni de Lorenzo, comandantul carabinierilor (fost sef SIFAR), conducătorul secret al
organizaţiei teroriste “Gladio” şi aşa cum s-a aflat mai târziu, şi un membru al lojii P2, a pus la punct
planul loviturii de stat “Piano Solo”. Planul “Piano Solo” urmarea asasinarea lui Aldo Moro. A fost
abandonat, în urma unui compromis între socialişti şi creştin-democraţi, care au format guvernul fără
comunişti.

În anii ‘70 Aldo Moro a fost unul din liderii care au fost cointeresaţi de „compromisul istoric” solidaritatea
dintre creştin-democraţi şi comunişti pentru depăşirea crizei sociale, economice şi politice din ţară. În
1978, “Brigăzile roşii” îl răpesc pe premierul italian Aldo Moro, cel care fusese - în 1964 - “ţinta” puciului
“Piano Solo”. “Vina” lui Moro: “compromisul istoric” cu comuniştii! Papa de la Roma Paul al VI-lea,
expediază teroriştilor o scrisoare prin care cere să fie luat ostatic în locul lui Moro. În ziua de 9 mai 1978,
la Roma, în portbagajul unui „Renault” roşu, între sediile a două partide mari, a fost găsit cadavrul
neînsufleţit a lui Aldo Moro.

La 2 august 1980, gruparea teroristă “Gladio”, comite un atentat terorist în Gara de la Bologna, soldat cu
85 de morţi şi sute de răniţi. Crima este pusă pe seamă „Brigăzilor roşii”, care declara că acţionează din
numele Partidului Comunist din Italia. Mai târziu, ancheta poliţiei dezvăluie adevăraţii vinovaţi:
neofasciştii Valero Fioravanti, soţia sa, Francesca Mambro, Massimiliano Fachini şi Sergio Pieciafuoco,
precum şi alţi nouă complici în atentat.

Interesant este că Licio Gelli - Marele Maestru al lojii “Propaganda Due” - şi Francesco Pazienza, un agent
secret cu multiple relaţii în Italia, Franţa şi SUA, fiind bănuiţi de implicare în atentat, au fost achitaţi în
proces. (Fiona Leney, “Independent”, 19 iulie 1990).
În afara legii

Comisia creştin-democratei Tina Ancelmi a calificat loja „Propaganda Due”- „organizaţie criminală
secretă” cu relaţii puternice la nivel internaţional, în special cu clasa politică din Argentina şi preşedintele
ei Juan Domingo Perón Sosa. Ca rezultat al acestui scandal, la 26 mai 1981 guvernul italian este nevoit să-
şi dea demisia, iar la 24 iunie aceluiaşi an parlamentul adoptă o lege prin care este interzisă activitatea
organizaţiilor secrete. Mai târziu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului va califica această
interdicţie drept „încălcarea flagrantă ai drepturilor omului”.

Termenul indo-european a aparut pe la sfarsitul veacului al 18-lea. Englezii, ajunsi in India au

descoperit cu stupoare ca multe cuvinte vechi indiene si sanskrite sunt asemanatoare cu unele
cuvinte grecesti si latine. Cum asa?

De la descoperirea cuvintelor indiene si pana la nasterea termenului indo-european nu a mai fost

decat un pas. Ideea era simpla la inceput: in trecutul indepartat un mare grup lingvistic a fost
raspandit din India pana in Europa.
In urmatorii 200 de ani de la primele observatii facute de britanici, numerosi savanti au incercat
si in mare parte au reusit sa raspunda la intrebarile ce s-au ridicat. Cine au fost acesti indo-
europeni? Unde s-au format, unde au avut acea "patrie primitiva" de origine? Cum si cand s-au
raspandit?

Astfel limbile indo-europene au devenit cele mai studiate si mai analizate limbi ale lumii. Astazi,
practic toti savantii sunt de acord in principiu cu aceasta teorie, disputele avand loc mai mult la
nivel de detaliu.
Inca din sec. al 19-lea era deja clar ca indo-european se referea la o trditie lingvistica si nu la rase
sau "popoare".

Daca, inrudirea dintre vechile limbi nord-indiene si majoritatea celor europene era deja evidenta
inca din sec. al 19-lea, unde va fi fost vatra de formare a acestora? Nu toti cercetatorii sunt de
acord cu o singura zona. Aceasta vatra de origine a fost localizata ba in nord, in zona baltica, ba
la nord si nord-est de Marea Neagra, ba in Asia Mica, sau chiar in Balcani.
Insa azi , majoritatea cercetatorilor sunt de acord ca aceasta "patrie" de origine ar fi fost intr-
adevar in vast spatiu la nord si nord est de Marea Neagra, Mtii Caucaz, Marea Caspica si Mtii
Urali, asa numita zona nord-caucaziana. Sigur, nu este vorba de o zona cu limite clare,
geografice, ci un spatiu vast, unde, in timp, gradual, a avut loc o tendinta de unificare in jurul
unei o ideologii de cuceritori razboinici in permanenta miscare.
 Razboinici hittiti. Imperiul anatolian al hittitilor a avut epoca de glorie in sec. al 14-lea I.Chr.
Aceastia vorbeau o limba indo-europeana. (vezi wikipedia)

Razboinici micenieni, intr-o fresca a palatului din Pylos (Grecia, aprox. 1300 i.Ch).
Agresivitatea acestora a intrat in legenda datorita lui Homer.

Ramura rasariteana a limbilor indo-europene a fost numita satem (de la cuvantul avestic "o
suta") iar ramura occidentala centum (de la cuvantul latin centum = o suta).
Grupul satem cuprinde limbile balto-slave, traco-ilire, frigiana, armeana, indo-iraniene (sanscrita
si persana). Iar grupul centum cuprinde limbile germanice, celtice, italice (fara etrusca, de origine
pre-indo-europeana), greaca, anatoliene (hittita, liciana etc).

Rezumand datele arheologice si cele lingvistice ar trebui sa ne imaginam un asemenea

"scenariu":
candva, dupa mileniul al 10-lea i.Ch, in Anatolia (Asia Mica -Turcia) a inceput o asa numita
"revolutie neolitica" care s-a raspandit spre Europa de Sud-Est (in mileniul 7) si catre Europa
Centrala, dupa mileniul al 6-lea. Aceasta este "Vechea Europa", cum a fost numita de Maria
Ghimbutas, acea veche Europa care a creat acele minunate culturi neolitice si eneolitice, atat de
bine cunoscute si pe teritoriul tarii noastre (Gumelnita, Cucuteni etc).

Maria Ghimbutas
Culturile neolitice ale "Vechii Civilizatii Europene" erau pasnice, axate pe rituri ale fecunditatii
si care vorbeau niste limbi numite pre-indo-europene (limba greaca pastreaza importante urme
pre-indo-europene).

Populatiile si culturile neolitice din zona balcano-dunareana, printre cele mai spectaculoase din
Europa, au fost distruse si asimilate de popoarele indo-europene, ce au adus , pe langa noi
graiuri, metalurgia, calul domesticit si un apetit teribil pentru razboi

Oarecum paralel, dar independent, departe, la est de aceasta zona a "Vechii Europe" neolitice, in
marelespatiu dintre Volga, Urali, Marea Neagra si Marea Baltica, s-a conturat un alt grup
lingvistic, din care ulterior s-au desprins grupurile indo-european, uralic (limbile fino-ungrice)si
altaic (limbile turcice).
 sectiune printr-o movila funerara scitica (kurgan, tumul)
In aceasta zona, candva in mileniul al 5-lea, indo-europenii isi conturasera deja o asa numita (tot
de cunoscutul savant de origine lituaniana Maria Ghimbutas) "ideologie a kurganelor", o
ideologie razboinica, agresiva, a razboinicilor calare (folositi la tractiune, nu la calarit) , ce-si
inmormantau sefii in somptuase morminte acoperite cu movile (tumul, kurgan in rusa).

Razboinici micenieni in car de lupta. Calul nu era calarit in mod frecvent ci folosit la tractiune.
Carele de lupta din aceasta perioada (sec 1600-1200 i.Chr) erau folosite mai mult pentru
prestigiu decat pentru eficacitatea lor in razboi.

Incercare de reconstituire a vetrei de origine a limbilor indo-europene si directiile de migratie ale

acestora de-a lungul a trei milenii.
Indo-europenii (sau "populatia kurganelor"), sustine M.Ghibutas, au inceput a migra in valuri,
incet, de-a lungul a trei valuri preistorice ( intre 4400-4200, 3400-3200, 3000-2800). Daca
primul val nu afectat semnificativ structurile culturilor neolitice, in schimb al doilea si al treilea
val au avut urmari catastrofale pentru civilizatiile vechi europene. La mijlocul mileniului 2 i.Ch.
se formase in Europa Centrala o noua patrie indo-europeana secundara, probabil nucleul limbilor
de tip centum, responsabil de invazia doriana din Grecia (cei ce vor crea civilizatia minoica).
Civilizatiile indo-europene vor aduce importante schimbari culturale in Europa. Se contureaza
ideologia razboinicului erou, asa cum il cunoastem mai tarziu din Iliada si Odiseea.
Sa revenim la satem si centum.
In vechea pesana termenul pentru "o suta" este satem. Limbile din aceasta ramura rasariteana a
limbilor indo-europene (vechea indiana, persana - iraniana, limbile baltice, limbile slave, tracica
si ilira). caracteristica de baza a acestui subgrup este inventarul fonetic mai bogat, cu consoane
fricative si palatale. (Atentie! repet: teoria se refera la graiurile vorbite si nu la rase, neamuri)

Spre deosebire de acest grup rasaritean, grupul occidental centum, nume luat de la numeralul
latin " suta", era format din latina, greaca, limbile celtice si limbile germanice.Acest subgrup se
caracterizeaza printr-un inventar fonetic mai sarac.

Limbile indo-europene precum hittita (disparuta) sau armeana pot fi mai greu incadrate in
categoriile "pure centum" sau "pure satem".
 Click pentru marire
Aceasta este motivul pentru care unii diletanti in ale istoriei "descopera" cu surprindere cuvinte
romanesti asemanatoare cu cele nord-indiene, tragand cu ignoranta concluzii de genul "dacii au
colonizat India". (Am auzit chiar aberatia cum ca studeti romani studiaza sanscrita in India in
ideea de a redescoperii limba vechilor daci, colonizatorii Indiei - !?!?) De altfel si alte limbi
europene din grupul satem au asemanari cu sanscrita (si iraniana).

De fapt, aproape tot ce stim astazi despre populatiile antice ne indruma catre obscurele inceputuri
ale indo-europenilor, dar si spre enigmaticii etrusci, ne-indo-europeni, veniti de undeva din
vechimi europene imemoriale, dar care au influentat decisiv civilizatia romana iar, prin romani,
au transmis mai departe popoarelor neo-latine (inclusiv românii) numerosi termeni de cultura si
civilizatie. Si celtii si germanicii erau expresia acelei formidabile expansiuni indo-europene,
dupa cum, la est, vechii indieni si persani reprezentau ramura rasariteana a indo-europenilor. De
asemenea hittitii anatolieni reprezentau componenta sudica, altoita peste mai vechea civilizatie
ne-indo-europeana hatti, dupa cum romanii s-au altoit peste stravechii etrusci.
Si limba stramosilor traco-daci avea insemnate urme ale mostenirii autohtone pre-indo-europene,
transmise ulterior si in limba romana.

PS Incepand cu anii '90 in genetica a aparut o noua disciplina, arheogenetica.Analiza markerilor

genetici al populatiilor actuale au putut oferii informatii importante despre acest puzzle istoric
care il reprezinta migratiile din preistorie. Luigi Luca Cavalli-Sforza, important genetician
italian, care a studiat populatiile preistorice din Europa a afirmat in cartile scrise ca modelul
oferit de Maria Ghibutas (migratia civilizatiei kurganelor) a fost in mare parte confirmat de
genetica.

In concluzie, ideea ca daco-traco-getii ar fi vorbit o limba asemanatoare cu latina ( cum sustin

dacologii pentru a explica romanizarea limbii noastre) este complet nesustinuta de vreo cat de
mica dovada lingvistica, este pura speculatie. Dimpotriva! Desi cele doua limbi erau indo-
europene, ele faceau parte din subgrupe diferite. Ambele limbi, au evoluat pana in preajma
anului 1 i.Chr ( cand s-au "intalnit") complet independent, avand la origine alte "temelii" pre-
indo-europene .

Prima pagină › Stiinta

vezi toate articolele din Stiinta ›Stiinta

Misterele Tablitelor de la Tartaria

Trimite pe email
Georgiana Fefea | 10.21.2008 | ● Vizualizări: 9783
36 Comentarii
Misterele Tablitelor de la Tartaria tartaria, artefact, tablite, scriere, balcani, sumer, pictograma,
scriere cuneiforma, civilizatie, arheologie+ZOOM

Galerie foto (1)

Desi legendele pun inventarea scrisului pe seama atlantilor sau a altor civilizatii ipotetice
pierdute in negura istoriei, pana in urma cu cateva decenii era un fapt general acceptat acela ca
sumerienii au fost cei care au pus bazele scrierii. Descoperirea in anii ’60 a tablitelor de la
Tartaria avea insa sa schimbe ordinea cronologica a aparitiei limbajului scris si insasi localizarea
leaganului in care a luat nastere prima civilizatie a lumii.

Descoperirea
In anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a initiat un santier arheologic in apropierea
localitatii Tartaria, intr-o zona cunoscuta pentru frecventa cu care resturi de ceramica si
artefacte stravechi ies la suprafata, lasand impresia ca au fost cultivate acolo. In ciuda unui
inceput ezitant, eforturile si asteptarile arheologilor au fost rasplatite in momentul scoaterii la
lumina a trei tablite din lut care aveau in scurt timp sa zguduie lumea stiintifica. Faptul ca
intreaga istorie straveche isi putea schimba cursul, i-a facut pe multi dintre oamenii de stiinta sa
priveasca cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parca pentru a sustine o asemenea
povara. Tablitele nu au reprezentat singurul triumf al arheologilor. Impreuna cu acestea au mai
fost dezgropate si 26 de figurine de lut sau piatra, o bratara confectionata din scoici si cateva
oase umane care, la prima vedere, pareau ca apartin unui barbat adult.
In scurt timp, intreaga atentie a expertilor a fost acaparata de cele trei tablite, dintre care doua
aveau forma rectangulara iar una rotunda. Simbolurile erau reprezentate doar pe o parte, iar cele
rectangulare prezentau cate o gaura, deloc intamplatoare, sustin arheologii. Doua dintre aceste
placute sunt acoperite cu semne pictografice care redau texte vechi, cu peste un mileniu
anterioare celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis si Uruk din Sumer, datate in jurul
datei de 3300 i.H. Artefactele recuperate din acelasi loc cu resturile umane i-au facut pe
arheologi sa banuiasca ca ramasitele apartin unui om de vaza al societatii de atunci, un preot,
saman sau poate un medium.

Ceea ce reprezenta o descoperire epocala atat pentru cultura si civilizatia danubiana, cat si pentru
intreaga Europa, a devenit un aprins subiect de controversa, ramas nesolutionat pana astazi desi,
din ce in ce mai multi arheologi par sa confirme vechimea si importanta acestor vestigii istorice.
Incercari de descifrare
Majoritatea arheologilor si istoricilor au aproximat elaborarea tablitelor in jurul anului 5500 i.H.,
conferindu-le o vechime de peste 7 000 de ani. Astfel, un simplu calcul matematic
impinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decat se credea initial si
schimba total si locul de nastere al acestuia, din Mesopotamia in bazinul Dunarii. Este posibil ca
o civilizatie sa se fi format in zona balcanica cu un mileniu inaintea altora, mult mai celebre si
puternice, cum ar fi cele din Sumer si Egipt? De mai bine de jumatate de secol, tablitele de la
Tartaria si simbolurile pe care le poarta sunt in centrul dezbaterii cu privire la “incubatoarele”
spatiale si temporale ale scrisului si la primele lacasuri ale civilizatiei europene.

Aparitia celei mai vechi scrieri cunoscute pana in prezent, intr-un loc ce nu fusese luat in calcul
ca un posibil leagan al civilizatiei, a dus la elaborarea unor serii de ipoteze in incercarea de a
explica provenienta acestora. Unii arheologi au incercat sa demonstreze ca tablitele de la
Tartaria au aparut ca urmare a influentei Sumerului. Ciudatenia este data de faptul ca
simbolurile de pe tablite se aseamana extrem de mult cu cele folosite de sumerieni in
comunicarea scrisa. In acest caz, s-a presupus ca simbolurile au fost imprumutate de la acestia,
iar localnicii le-au preluat mot-a-mot fara sa cunoasca semnificatia lor. Insa oamenii de stiinta
sunt contrazisi chiar de istorie, deoarece in jurul perioadei 5 500 i.e.n., scrierea sumeriana nu
exista sau, daca exista, dovezile care sa sustina acest fapt nu au fost gasite inca. Istoricii au
incercat chiar sa desluseasca semnificatia lor, dar citindu-le in sumeriana. Aceasta incercare nu a
fost de natura sa lamureasca lucrurile intrucat, interpretate astfel, semnele de pe tablite duc in
fata altei dileme: cum ar putea sa explice aparitia numelui zeului Saue, echivalentul
zeului Usmu cunoscut in cultura sumeriana?
Expertii din cadrul Academiei de Stiinte din Rusia au concluzionat in urma analizarii
materialului ca tablitele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg raspandit, de origine
locala. In opinia acestora, textul unei tablite enumera sase totemuri antice care coincid cu
manuscrisul din orasul sumerian Djemdet-Nasra. Citite in cerc, contrar miscarii acelor de
ceasornic, reiese textul proto-sumerian“NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin:
"In (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic dupa ritual (a
fost) ars. Acesta-i al zecelea". Interpretarea oamenilor de stiinta rusi lasa, insa, loc de interpretari,
pana in prezent neexistand un consens la nivel academic cu privire la semnificatia pictogramelor.

Opinia generala este ca formele acestea de scriere nu puteau aparea izolat, ci puteau fi dezvoltate
numai in cadrul unei culturi puternice si larg raspandite, prin urmare, dezlegarea tainei celor trei
tablite ar putea fi oferita doar de studierea intregului complex Turdas-Vinca, de care este legat
si Tartaria. Totemurile prezente pe tablite nu numai ca se aseamana izbitor cu cele sumeriene,
dar sunt aranjate si in aceeasi succesiune. Coincidenta grafica a semnelor putea fi intamplatoare
insa succesiunea lor nu. O serie de observatii indica o origine comuna a conceptiilor
religioase din zona Tartaria si Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tablite este ideografica, la fel ca si
cea sumeriana, neexistand inca semne silabice si indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este
reprezentat la fel ca la sumerieni. Interpretarea tablitei rotunde indica faptul ca aceasta contine
informatii scurte asupra ritualului uciderii si arderii unui sacerdot.

Cu toate acestea, cercetatorii se intreaba cum este posibil ca locuitorii stravechi ai Tartariei sa
scrie in sumeriana cand inca nu se pomenea despre Sumer. Cercetatorul rus Boris Perlov este de
parere ca sumerieni ca si babilonienii au fost doar niste elevi buni, preluand scrierea pictografica
de la popoarele balcanice si transformand-o ulterior in scriere cuneiforma. Conform acestuia,
inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii.
Misterioasa Milady Tartaria
Osemintele scoase la lumina in acelasi sit arheologic, despre care s-a crezut initial ca apartin unui
barbat cu varsta cuprinsa intre 35 si 40 de ani, s-au dovedit a fi ale unei femei de aproximativ 55
de ani, o varsta care se atingea rar in urma cu 7 000 de ani. Judecand dupa obiectele de cult din
jurul scheletului, arheologii au considerat ca era vorba despre o preoteasa sau poate chiar o
femeie-saman. In jurul resturilor de oase umane au mai fost gasite 26 de figurine de teracota, 3
figurine de alabastru, impreuna cu cele trei placute de lut ars. In opinia lui Marco Mellini,
director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy, Roma, femeia
botezata Milady Tartaria nu era un mare preot sau un saman, iar analiza oaselor indica faptul ca
nu au fost arse, prin umare varianta incinerarii, propusa initial, a fost exclusa, precum si cea a
unui posibil act de canibalism. Arheologul roman Vlassa a fost primul care a emis aceasta teorie
pe baza documentatiilor anterioare asupra unor ceremonii canibalistice danubiene efectuate cu
scopul de a comunica cu zeii si cu spiritele. Varianta unui act antropofag a fost respinsa dupa
analizarea oaselor, intrucat acestea au fost rupte in mod natural, fara a fi zdrobite sau arse. Teoria
lui Mellini este sustinuta si de faptul ca oasele au fost ingropate in cadrul unui ritual, in vreme ce
la banchetele canibalistice resturile umane erau aruncate animalelor.
O datare controversata
In privinta datarii celor trei tablite, documentarea arheologica inca nu este 100% sigura.Tablitele
de la Tartaria par sa apartina migratiilor civilizatiei Vinca, una dintre cele mai vechi culturi
europene, cu o vechime recunoscuta de circa opt milenii, cand un asemenea sistem de scriere era
folosit nu numai in sud-estul Europei, dar si in aria civilizatiilor proto-sumeriene. In acelasi timp,
alti oameni de stiinta au datat artefactele in mileniul V i.H. sau a doua jumatate a mileniului VI
i.H. Conform acestora, tablitele sunt primele atestari ale unei scrieri vechi europene. In zilele
prezente, controversa continua. Dar ce s-a intamplat cu adevarat la Tartaria? O analiza ulterioara
asupra descoperirilor, efectuata ulterior, a facut mai multa lumina in acest caz.

In fapt, tablitele nu au fost niciodata analizate cu ajutorul radiocarbonului, insa acest lucru nu a
impiedicat legendele sa se nasca in jurul subiectului. Conform unor arheologi romani, tablitele
nu pot fi datate cu C14 din cauza tratamentelor la care au fost supuse in necunostinta de cauza.
Se pare ca arheologul Nicolae Vlassa nu se afla in situl arheologic la momentul descoperirii
care a avut loc cu cateva ore inainte de incheierea lucrarilor de excavare. Tablitele erau moi si
acoperite de calcar din cauza umiditatii. Pentru a le intari, unul dintre restauratori a decis sa le
usuce in cuptorul aflat in laboratorul muzeului, insa temperatura si perioada coacerii au ramas
necunoscute. Dupa acest tratament, tablitele nu ar mai putea fi supuse unei datari cu C14,
deoarece stresul termic a compromis calitatea de baza a lutului, indispensabila in cazul
unei analize cu carbon. O mare parte dintre arheologii romani si straini se plang de faptul ca
Vlassa nu a fotografiat artefactele in momentul dezgroparii si a refuzat sa colaboreze cu colegii
lui, evitand in acelasi timp sa dea prea multe detalii despre descoperirile sale in cadrul
raporatelor pe care le redacta periodic, multumindu-se sa repete aceleasi informatii sub
denumirea de noutati.

Lipsa fotografiilor de la locul sit-ului si mai ales, dificultatea de a-l localiza chiar si in prezent,
cumulate cu alti factori, cum ar fi imposibilitatea de a data cu exactitate placutele, dificultatea de
a identifica o civilizatie puternica in bazinul Dunarii care ar putea sa “fabrice” scrisul cu 1 000
de ani inaintea Sumerului, toti acesti factori au indreptatit generatii intregi de arheologi si istorici
sa se indoiasca de rolul pe care tablitele le-ar putea juca in stablirea unei cronologii precise si sa
isi puna intrebari referitoare la adevaratul loc de nastere al civilizatiei.
Care este adevarata origine a poporului roman?
ON FEBRUARY 29, 2016 BY ZONAPELASGILOR

Care este de fapt adevarata origine a poporului roman? Si, daca avem toti aceeasi origine, asa
cum sustin unii, de ce suntem noi, oamenii zilelor noastre, atat de diferiti unii de altii? Si cum am
putea sti ceea ce este esential despre originea fiecarui tip de om? Simplu: studiindu-ne fiecare
caracteristicile noastre de baza si comparandu-le cu ceea ce a descoperit arheogenetica despre
rasele umane. Genetica aplicata in arheologie este o ramura relativ noua care a reusit sa puna
punct speculatiilor si sa dea raspunsuri clare, bazate pe compararea profilurilor genetice ale
populatiilor preistorice ale caror urme (schelete) au fost descoperite in diferite zone de pe glob.
Pornind de la constatarea unor mutatii comune in genomul anumitor populatii preistorice,
geneticienii le-au impartit in asa-numite HAPLOGRUPURI, adica grupuri de oameni care provin
dintr-un stramos comun, de la care au mostenit anumite mutatii genetice care le confera anumite
caracteristici, specifice doar lor. Cu alte cuvinte, un haplogrup este un fel de “clan genetic” vechi
de mii sau chiar zeci de mii de ani, cu origini in preistorie, la care anume caracteristici s-au
transmis din generatie in generatie la toti membrii “clanului”, pana in zilele noastre, prin
intermediul cromozomului Y mostenit pe linie paterna. Exista si haplogrupuri categorisite dupa
mtADN (ADN mitocondrial), transmis pe linie materna.
La un moment dat ne-am putea intreba “ce naiba mai avem noi de-a face cu aia care au trait
acum 5.000 de ani in zona Romaniei de azi” – dar daca ne gandim putin, ne dam seama ca genele
din ADN-ul nostru sunt o mostenire directa de la acei oameni stravechi, asa ca o parte din ei
traieste acum in noi. Noi suntem ei, din punct de vedere genetic, doar ca noi trebuie sa
reactionam acum la altfel de conditii de viata decat le-au avut ei pe atunci, de aceea parem a fi
altfel.
Intai de toate, foarte pe scurt despre mutatii: conform ultimelor descoperiri, mutatiile genetice
sunt spontane, aleatoare si apar destul de des, ele petrecandu-se mai ales in timpul contopirii
cromozomilor masculini si feminini care formeaza o noua fiinta vie (la contopirea
spermatozoidului cu ovulul). Dar nu toate mutatiile ajung sa se generalizeze in cadrul unei
populatii. Unele dintre mutatii sunt atat de daunatoare persoanei la care apar incat ii pot produce
chiar moartea inainte ca aceasta sa ajunga sa se reproduca, sau ii pot crea un dezavantaj in viata,
ceea ce nu duce la perpetuarea mutatiei respective. Dar unele mutatii ii avantajeaza pe cei la care
apar, ii ajuta sa se adapteze mai bine la mediul inconjurator, la contextul in care traiesc. Asta face
ca acele persoane sa fie avantajate la gasirea hranei si sa aiba inclusiv usurinta de a gasi parteneri
si de a procrea mai mult decat ceilalti. In felul acesta, in timp, mutatia “castigatoare” apare la mai
multi urmasi ai acelor persoane, devenind chiar “dotare standard” a haplogrupului respectiv.
Pentru ca cele mai vechi schelete de homo sapiens au fost descoperite in Africa, populatiile
africane salbatice, migratoare, au fost categorisite drept haplogrupurile A, B, C, D si E, avand
fiecare o serie de mutatii specifice in genom, apoi au aparut haplogrupurile F, G si H in Asia
Mica. In acele timpuri pe Pamant inca domnea ultima glaciatiune, care insa era in retragere,
astfel ca populatiile de homo sapiens au putut sa avanseze si catre nord, pe masura ce clima se
incalzea si ghetarii se topeau. Din Asia Mica au plecat unii spre nord (formand haplogrupul I in
urma unor noi mutatii genetice), altii spre est . Trebuie mentionat si ca mutatiile specifice
diverselor haplogrupuri au dus in timp la constituirea diverselor rase umane. Iata harta cu
migratia si amplasarea haplogrupurilor:
Din acest moment putem face legatura cu descoperirile arheologiei clasice, care a scos la lumina
urmele primelor asezari omenesti stabile (sedentare) in zona Balcanilor, acolo unde a ajuns nou
formatul haplogrup I. Mutatiile specifice din genomul acestui haplogrup au facut ca aceasta
populatie sa capete o inteligenta mai mare, care i-a permis sa faca descoperiri si inventii (diverse
unelte si utilaje agricole rudimentare) care au dus la sedentarizare, adica la ramanerea oamenilor
intr-un singur areal. De asemenea ei au inventat si tesutul si diverse tipuri de haine, precum
sarafanul si fota, ccea ce se poate vedea din picturile pe ceramica si statuetele descoperite de
arheologi:
Oamenii salbatici se acopereau cu piei de animale si beau apa din cranii si din alte recipiente
gasite in natura – ceea ce restul haplogrupurilor a facut in continuare pentru inca vreo cateva
milenii.
Acum peste 20 de milenii, oamenii din haplogrupul I stabilit in zona Ucraina-Balcani-Marea
Adriatica deja prelucrau lutul si faceau din el inclusiv obiecte de cult si de podoaba, precum
“Venus din Vestonice” (Cehia), veche de 27.000 de ani:
…si acest pandantiv din Piatra Neamt, vechi de 20.000 de ani:
Sursa: http://archaeologynewsnetwork.blogspot.ro/2013/08/20000-year-old-stone-pendant-
found-in.html#.VsWWgxBRHTp
In decursul miilor de ani care au urmat, dezvoltarea aptitudinilor acestei populatii a dus la
crearea de asezari stabile din ce in ce mai sofisticate, astfel ca acum 6-7000 de ani deja existau in
zona Marea Baltica-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica in jur de 4000 de mini-orase (cu suprafete
de pana la 3 hectare), precum acesta, constituit din locuinte circulare foarte mari, ale caror
amprente la sol sunt inca vizibile (jud. Constanta). Despre aceasta asezare unii sustin ca ar fi doar
o adunatura de temple, dar cine face atatea temple la un loc???
In alte zone (Ucraina) mini-orasele au fost deja excavate de arheologi:
…si reconstituite in imagini precum aceasta, din categoria oraselor din cultura Cucuteni:
Casele acestora erau foarte moderne si aveau deja etaj, iata o reconstituire:

Dupa numele principalelor localitati in care au fost descoperite cele mai vechi vestigii, aceste
culturi stravechi au fost numite Vinca, Turdas, Tartaria, Cucuteni, Talianki, Trypilli etc., toate
avand insa aceleasi caracteristici si acelasi nivel de dezvoltare, semn ca populatiile haplogrupului
I comunicau intre ele si isi impartaseau cunostintele, descoperirile si inventiile. Aceste orase sunt
mult mai vechi decat cele descoperite in Mesopotamia, si – atentie! – nu au caracteristicile de
diferentierte sociala ale oraselor mesopotamiene, adica in orasele “cucuteniene” toate locuintele
erau la fel de mari si la fel de dotate, semn ca intre oamenii haplogrupului I nu prea existau
diferentieri sociale, adica nu existau bogati si saraci precum in orasele mai tarzii din Asia Mica.
Proto-grecii ii numeau pe acesti oameni “pelasgi”.
Formarea unei civilizatii stabile si sedentare care a durat multe mii de ani si-a pus in continuare
amprenta pe genomul pelasgilor, unele gene absolut necesare unui stil de viata nomad devenind
recesive (inactive), astfel ca acesti pelasgi si-au pierdut o parte din capacitatea de a rezista fizic
in conditiile de viata salbatica in care traiau restul populatiilor umane (cu alte cuvinte, traiul bun
te inmoaie). La fel, pentru ca traiau mult timp in interiorul caselor, au devenit recesive si o parte
din genele care provocau aparitia pigmentilor din piele si par, astfel ca in cateva mii de ani
populatia haplogrupului I a capatat o piele alba si un par blond sau saten – exact asa cum sunt
descrisi arienii (stramosii popoarelor nordice) din legendele germanice. Creatiile lor, descoperite
de arheologi, arata ca erau foarte inteligenti si civilizati in comparatie cu restul haplogrupurilor
de la acea data.
Forma lor de organizare sociala era matriarhatul, caracterizat de relatii sexuale libere, de
cresterea in comun a copiilor si de proprietatea comuna asupra terenurilor agricole si a
animalelor pe care le cresteau. De fapt, este foarte posibil ca ei nici sa nu fi avut conceptul de
proprietate asupra naturii, considerand, la fel ca unele triburi stravechi de indieni americani, ca ei
apartin naturii, nu ca natura le apartine lor.
In acest fel, niciunul dintre stravechii pelasgi nu avea grija zilei de maine, acest fapt contribuind
masiv la starea lor de fericire naturala, despre care aveau sa vorbeasca legendele grecesti mii de
ani mai tarziu (despre Perioada de Aur a stramosilor omenirii, in care mancarea era la liber si
oamenii vorbeau cu zeii). Proprietatea comuna derivata din relatiile sexuale libere a facut deci sa
nu existe diferente majore de bogatie intre ei, acesta fiind motivul pentru care toate casele
oraselor cucuteniene/pelasge erau la fel de mari si de bine dotate (dupa cum spunea Herodot
cateva mii de ani mai tarziu despre agathyrsi, folosind modul de exprimare patriarhal al grecilor,
“acolo unde femeile sunt la comun si averile ajung sa fie la comun”) .
Conditiile stabile de viata, sexualitatea neingradita si belsugul alimentar le-au permis pelasgilor
sa renunte la egoismul si avaritia necesare pentru supravietuire in cazul unui stil de viata salbatic,
nomad, asa cum il aveau restul haplogrupurilor. Aceleasi motive au facut si ca ei sa nu se urasca
si sa nu se lupte intre ei, astfel incat in orasele cucuteniene nu au fost descoperite arme si nici
oase rupte sau capete sparte. Dar haplogrupul I al oamenilor nu este singurul exemplu despre
cum natura produce populatii-model. La fel s-a petrecut si in cazul cimpanzeilor bonobo, ramura
a cimpanzeilor care a suferit o mutatie genetica ce le-a determinat un comportament similar:
acestia au relatii sexuale libere intre toti membrii grupurilor si prin asta o societate foarte
binevoitoare si prospera, in care nimeni nu este alungat si nu sufera de foame. Spre deosebire de
bonobo, verii lor, cimpanzeii comuni, au o societate patriarhala, cu clanuri familiale care se lupta
intre ele pentru teritorii si se omoara unii pe altii fara mila.
Din punct de vedere religios, la pelasgi exista un cult al femeii si al fertilitatii, derivat din
relatiile matriarhale si dovedit printr-o multime de figurine de lut feminine, precum si un cult al
Soarelui. Iata, de exemplu, o figurina din cultura Boian-Gumelnita si una descoperita langa
marea Egee:

Pelasgii au dezvoltat cu timpul si o forma de scris, cea mai veche descoperita de pana acum, asa
cum se vede pe tablitele de la Tartaria dar si pe artefactele din cultura Turdas-Vinca. Se pare insa
ca aceste semne nu erau litere si nu constituiau o limba structurata ca cele actuale (asa cum sustin
unii care aseamana limba pelasgilor cu limba albaneza de azi) cel mai probabil aceste semne
reprezentau idei si concepte complete, asa cum sunt azi la noi semnele de circulatie in care un X
desemneaza “oprirea interzisa” si nu este doar litera X.
Iata o parte din tablitele si pandantivele de la Tartaria, precum si lista completa a semnelor gasite
pe artefactele pelasge din zona Marea Baltica-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica. Intre aceste
semne se afla si zvastica, dovada ca ea a fost folosita de catre pelasgi cu mult inainte de a fi
folosita in Orient, unde este de asemenea un semn sfant pictat in cele mai vechi temple indiene si
tibetane.

Faptul ca unele dintre aceste semne seamana cu runele folosite mai tarziu de druizii popoarelor
nordice este o dovada in plus ca pelasgii din Balcani sunt probabil si stramosii acestora.
Unele din aceste semne erau sacre si reprezentau curgerea energiei subtile in natura si in corpul
uman, fapt dovedit de experimentele profesorului Virgil Vasilescu cu amulete facute dupa
modelul celei de os de la Cuina Turcului, veche de 12.500 de ani:
In comunicarea “Despre energia subtila a corpului uman” facuta catre comisia de specialitate a
Academiei Romane in septembrie 1993, prof. Vasilescu scria ca daca se face o amuleta de os
dupa acest model, ea este atrasa catre corp de o energie subtila de natura celei gravitationale si
favorizeaza curgerea accelerata a energiei prin corp. Data fiind vechimea f. mare a amuletei, se
pare ca oamenii din civilizatia pelasga dezvoltasera deja de timpuriu capacitati paranormale, care
le permiteau sa simta curgerea energiilor subtile si sa o foloseasca la amulete aducatoare de
sanatate sau folosite pentru initiere. De altfel, in civilizatia pelasga nu erau oamenii la putere, ci
zeii (fortele subtile ale naturii), pe care oamenii ii simteau direct si le recunosteau puterea. Viata
lipsita de griji si tihnita (lipsita de interdictii provocatoare de stres) a civilizatiei matriarhale
trebuie ca favorizase acea stare de fericire naturala permanenta care duce la aparitia puterilor
suprasensibile, datorita carora oamenii descoperisera fortele subtile ale naturii.

————————————–

Dar viata linistita a civilizatiei pelasge nu avea sa dureze la infinit. O parte din populatiile care
migrasera acum aproape 20.000 de ani spre est, spre Asia, formasera intre timp haplogrupul R si
aveau sa se intoarca spre Europa manate probabil de seceta si de nevoia continua de hrana pe
care ele nu si-o produceau singure, caci nu erau sedentare si nu cultivau nimic. Sursa:
M.Gimbutas about Kurganization of old Europe: “…the expansions of the Kurgan culture were a
series of essentially hostile, military incursions where a new warrior culture imposed itself on the
peaceful, matriarchal cultures of “Old Europe”, replacing it with a patriarchal warrior society, a
process visible in the appearance of fortified settlements and hillforts and the graves of warrior-
chieftains”.
Spre deosebire de populatiile haplogrupului I, populatiile haplogrupului R, venite din vestul
Asiei si care domesticisera calul de stepa datorita caruia strabateau mari distante, erau bine
adaptate la viata nomada si dezvoltasera un tip special de inteligenta, necesar supravietuirii in
natura libera, o inteligenta care le permitea sa evalueze si sa exploateze cat mai bine orice
situatie intalnita in drumul lor. Cu alte cuvinte, aveau ceea ce azi numim “scoala vietii”, dar a
vietii nomade, de vanator/jefuitor. Cantitatile limitate de hrana pe care le intalneau in drumul lor
si nevoia biologica de supravietuire i-au facut foarte probabil sa isi pastreze caracteristicile
omului primordial si anume egoismul, avaritia si lipsa de empatie la adresa altor oameni. Acestia
cautau sa acapareze cat mai mult din hrana gasita pentru ei si copiii lor si erau la concurenta
inclusiv cu semenii lor alaturi de care strabateau teritorii noi, fapt pentru care, cu timpul, s-a
ajuns la o ierarhie a celor mai puternici si mai bogati, care ii conduceau pe ceilalti din
haplogrupul lor. Aceleasi conditii grele de supravietuire au facut ca relatiile sexuale intre ei sa nu
fie libere, fiecare barbat avand nevoie de femeia (sau femeile) lui si de copiii lui, care sa
constituie o forta proprie de aparare sau de atac, dupa caz, caci isi furau rezervele de hrana si ei
intre ei, la nevoie. Deci fidelitatea sexuala este un concept nascut din nevoia de supravietuire, pe
care oamenii haplogrupului R l-au impus ulterior si pelasgilor. Cu cat un barbat devenea mai
bogat si mai puternic, cu atat isi permitea sa aiba mai multe femei proprii si mai multi copii,
astfel incat, cu timpul, s-au format adevarate clanuri familiale, traditie mentinuta pana in ziua de
azi in unele regiuni. Acelasi obicei il aveau cateva milenii mai tarziu de exemplu tracii si getii,
urmasii directi ai nomazilor haplogrupului R, despre care scria Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.):
„Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”…. sau Herodot
(sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare ţine în căsătorie
mai multe femei… nevestele şi le păzeste cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).
Din punct de vedere al infatisarii, datorita traiului aproape permanent in aer liber, genele care
determina productia de melanina pentru pigmentarea pielii si parului nu au devenit recesive, ca
in cazul pelasgilor, asa ca populatiile haplogrupului R si-au pastrat pielea inchisa la culoare si
parul negru.
Date fiind diferentele majore dintre cele doua haplogrupuri, putem sa ne inchipuim ce noroc a
dat peste populatia nomada a haplogrupului R atunci cand a intalnit in Balcani populatia
sedentara si cultivatoare de hrana a haplogrupului I. Arheologii au numit populatia haplogrupului
R “populatia Kurgan”, datorita faptul ca acestia isi inmormantau mortii sub movile imense de
pamant numite “kurgane” (gorgane, in romaneste). Astfel de kurgane detinatoare de oseminte au
fost gasite in toata Europa, semn ca populatia haplogrupului R a ajuns foarte departe si nu s-a
oprit in Balcani.
Dat fiind faptul ca 90% dintre mini-orasele cucuteniene au fost gasite carbonizate, sub un strat de
cenusa, este clar ca pelasgii au fost atacati si cuceriti de catre populatia Kurgan, care le-a dat foc
si i-a obligat sa fuga sau sa se supuna. Fiind pasnici prin natura lor, pelasgii nu si-au folosit
inteligenta si la constructia de arme, asa ca, neavand vreo forta de aparare, au fost invinsi cu
usurinta. Se pare ca foarte multi au fugit spre nordul Europei, stabilindu-se pana la urma in
zonele nelocuite unde acum sunt tarile scandinave. Albastrul cel mai intens reprezinta pe harta
urmatoare concentratia cea mai mare a haplogrupului I din zilele noastre, care exista in Balcani si
in tarile scandinave.
Kurganii care s-au oprit in Balcani acum 6500 de ani s-au amestecat cu pelasgii ramasi pe loc si
le-au impus acestora, incetul cu incetul, relatiile lor sociale si regulile lor de conduita, astfel incat
pana la urma matriarhatul pelasg a fost inlocuit cu patriarhatul kurgan, care se continua pana in
zilele noastre intr-o forma usor diferita. Din amestecul pelasgilor cu kurganii (si in urma unor
migratii ulterioare) au aparut noi triburi si apoi popoarele antice cunoscute din istoria oficiala si
care s-au raspandit spre vestul si sudul Europei: tracii, ilyrii, italicii, apoi daco-getii, grecii,
romanii, etruscii etc, etc, etc…numarul lor este f. mare…
Pelasgii care nu au fugit spre nord au ramas pe loc si au fost obligati sa munceasca pentru
kurgani – care practic au inventat sclavia acum vreo 6500 de ani – si aici s-au vazut
inteligenta/siretenia si capacitatea kurgana de adaptare la situatii noi, puse in actiune. Din
moment ce au vazut ca pelasgii stapaneau agricultura si cresterea animalelor care le asigurau
hrana din belsug, kurganilor le-a venit ideea (pentru ei geniala) sa nu-i mai omoare pe pelasgi ca
sa le fure rezervele de hrana, ci sa-i ia in stapanire, astfel incat acestia sa le asigure hrana
permanent. Pana atunci ideea de sclavie nu avea cum sa existe, caci nici un popor nomad nu are
nevoie de sclavi, pentru ca nu produce nimic, doar culege si vaneaza si eventual fura de la alti
nomazi. Sclavia are rost doar in cazul sedentarizarii unui popor. Deci kurganii s-au adaptat si o
mare parte din ei au devenit sedentari si au inventat forme de stapanire din ce in ce mai
sofisticate si au devenit din ce in ce mai puternici si mai bogati, creand reguli avantajoase lor,
care in cele din urma au dus la aparitia principatelor, regatelor si imperiilor – toate bazate pe
impunerea vointei prin forta armata, fapt perpetuat pana in zilele noastre. Sofisticatul Imperiu
Roman, aparut la peste 4000 de ani dupa inceperea primei invazii kurgane, a fost apogeul antic al
puterii lor.
Populatia haplogrupului R fiind mai dispusa sa ucida ca sa supravietuiasca, a dictat deci in
ultimele 6.500 de ani mersul istoriei pe teritoriul numit acum Europa, pedepsind aspru pe cei
care li se impotriveau. Dar bineinteles ca ei nu au fost singurii din lume capabili de asa ceva, si
alte haplogrupuri de acelasi nivel evolutiv (K, F etc. ) au facut acelasi lucru in Asia.
Prima dovada a existentei unui stapanitor puternic si bogat in Balcani dateaza de acum 6200 de
ani si apartine culturii kurgan din zona Varna (Bulgaria), deci el a existat la cateva sute de ani
dupa inceperea invaziei kurgane. Acesta avea un sceptru si multe podoabe de aur cu care fusese
inmormantat:
Avand acum aceste elemente de istorie genetica clarificate, putem incepe sa intelegem de ce noi,
oamenii din zilele noastre, suntem asa cum suntem. Haplogrupurile din care provenim sunt mai
diferite unele de altele decat ne-ar placea sa credem, asa ca ideea de popor omogen aparut din
amestecul diverselor populatii antice este doar un mit pe care il exploateaza unii. Daca din doua
genomuri apartinand unor haplogrupuri diferite ar aparea un genom nou si omogen, care sa fie un
fel de medie a genomurilor originale, de mult s-ar fi ajuns la o populatie omogena pe tot
Pamantul sau macar in toata Europa – sau macar intr-o singura tara – deci un popor cu adevarat
nou si omogen. Dar oricine poate vedea ca nu este asa, genele provenite de la parinti din
haplogrupuri diferite se lupta intre ele pentru intaietate atunci cand este creat copilul si unul din
haplogrupuri invinge ca proportie (proportia e intotdeauna sub 100%, ceva se mosteneste si de la
parintele mai “slab”), astfel ca avem in continuare oameni foarte diferiti in aceeasi tara, care insa
se considera din acelasi popor doar pentru ca vorbesc aceeasi limba. Diferentele de haplogrup se
traduc intotdeauna si in diferente de caracter, astfel incat punerea la un loc a populatiilor din
haplogrupuri diferite da nastere la multe contradictii si neintelegeri, ccea ce se observa peste tot
in viata de zi cu zi.
In ultimii ani s-a conturat un curent destul de puternic de “patriotism dacic”. Cei care il sustin
considera ca Romania ar trebui sa se numeasca Dacia, pentru ca ei considera ca dacii au fost
primii traitori pe aceste meleaguri si ca lor le-a apartinut tara asta din cele mai vechi timpuri.
Eu consider normala si logica convingerea vechilor pelasgi si a triburilor amerindiene ca noi
apartinem naturii, nu natura ne apartine noua, asta din cauza ca nu omul a facut natura, ci natura
l-a facut pe om. Cel putin, de la triburile amerindiene au auzit ideea asta colonistii europeni prin
viu grai imediat dupa descoperirea Americii, asa ca nu este o teorie utopica despre ceea ce “poate
credeau stramosii nostri”.
Dar daca cei care sustin ca Dacia trebuie sa apartina dacilor pentru ca regula de baza este ca ca
primul stabilit pe un teritoriu devine stapanul acelui teritoriu, atunci acesti pro-daci ar trebui sa
afle ca primii ocupanti ai Europei centrale si de est au fost proto-pelasgii haplogrupului I, imediat
dupa ultima glaciatiune si dupa retragerea spre nord a ghetarilor. Si ar trebui sa mai afle ca dacii,
getii, carpii, costobocii si alte triburi traitoare in Dacia de dinaintea cuceririi romane au rezultat
din amestecul pelasgilor originali cu navalitorii kurgani, amestec realizat in decurs de vreo 4000
de ani. Asa ca, daca este sa fim drepti, nu tuturor dacilor le apartinea Dacia, ci doar acelora care
purtau in ei gene majoritar pelasge, nu si acelora care purtau gene majoritar kurgane, cum erau
de ex. getii, care intre altele, perpetuasera si obiceiul nomazilor puternici de a poseda cat mai
multe neveste, pe care le pazeau cu strasnicie – un obicei absolut patriarhal, deci ne-pelasg! In
afara de asta, daco-getii cucereau teritorii invecinate lor si cei bogati aveau sclavi, un alt obicei
ne-pelasg!!!
Stabilirea apartenentei fiecarui pro-dac la haplogrupul I al pelasgilor ar trebui sa se faca nu doar
prin analize genetice (din pacate foarte scumpe), ci si printr-o autoanaliza psihologica. Din
moment ce haplogrupurile s-au amestecat si si-au imprumutat caracteristici morfologice, nu mai
este definitorie culoarea pielii (de ex. printii actuali ai Angliei sunt din haplogrupul R dar sunt
roscati cu pielea alba), mult mai importante pentru apartenenta la haplogrupul pelasg sunt
insusirile de caracter proprii stravechiului popor matriarhal, DACA au fost transmise genetic si
nu prin educatie. Copiii foarte mici sunt diferiti unii de altii inainte sa primeasca vreo educatie si
asta inseamna ca au caractere diferite transmise pe cale genetica. Unii sunt egoisti, violenti si
fura sau strica jucariile altora, in timp ce altii sunt blanzi si cuminti si doar incep sa planga fara
sa riposteze cand le sunt furate jucariile.
In momentul in care vreti sa aflati daca aveti cumva in voi gene specific pelasge, ati putea
cauta in voi trasaturile naturale de caracter specifice pelasgilor, determinate genetic:
– inclinatia naturala de a fi o persoana sedentara, asezata, careia ii place atat sa creasca
animale si sa obtina recolte necesare hranei, dar are si interes real pentru creatia tehnica
si/sau artistica (nu pentru consumul tehnicii si artei);
– pornirea instinctiva de a urmari binele tuturor oamenilor, nu doar binele personal sau al
rudelor, empatia, absenta avaritiei, absenta posesivitatii (inclusiv in viata amoroasa), lipsa
tendintelor agresive, violente si cu un spirit competitiv foarte redus.
Dar, atentie, a fi de neam pelasg nu inseamna a fi un bun crestin, daca o persoana e dispusa sa
traiasca precum pelasgii din motive religioase nu inseamna si ca este din haplogrupul I, caci
pelasgii din vechime traiau astfel pentru ca asa era natura lor, determinata de mutatiile genetice
specifice si de conditiile de mediu in care traiau. Crestinismul si alte religii care propovaduiesc
binele si pacea aveau sa apara la cel putin 4.000 de ani dupa distrugerea societatii pelasge de
catre kurgani.
In Europa de azi se vede foarte limpede cine dicteaza mersul lucrurilor: reprezentantii cei mai
ambitiosi ai haplogrupului R. Ei au “evoluat” de la lupta pentru supravietuire la lupta pentru
imbogatire, lasand lupta pentru supravietuire pe seama saracilor si binele pe seama religiilor,
care insa sunt tot de sorginte patriarhala (chiar seful bisericii ortodoxe este denumit patriarh…).
Starea asta se perpetueaza in Europa (si nu numai) de peste 5000 de ani, luptele de interese intre
mega-ambitiosii haplogrupului R ducand la neintelegeri teritoriale si razboaie care au format
incetul cu incetul statele care exista acum. De aceea se poate trage concluzia (uimitor de
adevarata) ca viata noastra de acum, cea de zi cu zi, este direct determinata de
evenimentele de acum 6500 de ani, cand linistea societatii europene matriarhale a fost
distrusa si inlocuita cu lupta pentru supravietuire proprie junglei sau stepei. Doar formele
luptei pentru supravietuire s-au schimbat in ziua de azi…
Ceea ce era mai pretios si s-a pierdut este starea de fericire naturala permanenta a pelasgilor, care
poate fi data numai de lipsa grijii pentru ziua de maine, care apare cand ai in spate o comunitate
mare care iti vrea doar binele si te sustine si in care binele fiecaruia decurge din binele tuturor.
Fericirea compulsiva pe care o simtim noi astazi cand reusim de exemplu sa ne cumparam ceva
ce ne-am dorit nu e de durata, ea dispare relativ repede, astfel incat alergam imediat dupa altceva
care sa ne faca sa ne simtim din nou fericiti. Singurul lucru care poate oferi o fericire permanenta
este lipsa oricaror griji – si bogatia nu o ofera, caci cei bogati sunt obsedati de grija de a nu-si
pierde averile si de lupta pentru a dobandi noi averi. Se pare ca societatea matriarhala a vechii
Europe pelasge a fost singura care a putut oferi lipsa de griji si fericirea naturala permanenta
membrilor sai.
Daca va faceti autoanaliza psihologica si observati ca aveti trasaturile de caracter proprii
pelasgilor, va rog sa lasati un mic comentariu despre voi pe aceasta pagina. Sunt curios daca mai
exista astfel de oameni pe lume.

PELASGII CUCUTENIENI ȘI METALURGIA

Publicat pe Ianuarie 16, 2015 de Thraxus Ares
Începutul Eneoliticului: Ierarhiile Sociale, Tranzacțiile Comerciale și apariția Economiilor
Mobile, 4500-3500 î.Hr.

Markerul I2a1b (M423) – L621 din estul României este legat de Cultura Cucuteni-Tripilia
(4800-3000 î.Hr.), care a fost cea mai avansata cultura neolitică din Europa, înainte de ”invaziile
indo-europene” din epoca bronzului, care între noi fie spus nu au fost invazii, ci doar o
încrucișare-asimilare și care a dat și poporului român o nouă identitate genetică. Termenul de
invazii în acest context este total eronat.

”Prin epoca cuprului înțelegem acea perioadă din istoria omenirii în care întâlnim cuprul în
formă de instrumente funcționale grele, și începe atunci când cea de’a doua diviziune a muncii în
societate poate fi recunoscută. (H. Todorova)

Așezările epocii cuprului și cimitirele din sud-estul Europei, se întind de la nordul Peninsulei
Balcanice la nord-estul României și vestul Ucrainei până la Nipru, și au fost de mult timp
recunoscute ca excepțional de bogate și semnificative. Istoria cercetării pe site-urile eneolitice
găsite în toată această zonă interconectată, se extinde din secolul al XIX-lea, când oamenii de
știință au început mai întâi să excaveze nivelurile superioare a ceea ce au fost recunoscute ca
movile de așezăminte voluminoase de depozite culturale.
Ceramică surprinzătoare, figurine antropomorfe și bunuri de valoare exotice recuperate de la
aceste așezări au stimulat, de asemenea, arheologii a le dezgropa, precum și pentru a descoperi
sute de morminte găsite în cimitire (de exemplu, 1975-1991 mai mult de 1200 de morminte au
fost descoperite numai la Durankulak pe coasta Mării Negre de nord-est a celebrului cimitir din
Varna.
Accesibilitatea calcolitică din sud-estul Europei și faptul că acestea au fost investigate atât de
mult timp și pe o scară largă poate denatura înțelegerea noastră a semnificației lor. Există
tendința de a finaliza evaluarea acestei ”ultime mari civilizații calcolitice a Europei” în raport cu
zonele cu resturi eneolitice mai puțin accesibile și mai puțin bine investigate, cum ar fi cele din
Anatolia, Iran, sau nordul Mesopotamiei spre sud…
…Din această perspectivă, utilizarea termenului ”civilizație” pentru a descrie materialele
eneolitice din sud-estul Europei ar putea induce în eroare sau poate să se înțeleagă numai în
același sens, cum și Possehl când se referă la Civilizația Indusului ca fiind un exemplu de
”complexitate socio-culturală arhaică, dar fără stat”, care este bine-definit de markeri
arheologici, de domnitori politici, clase sociale brusc diferențiate, cu artă monumentală și
arhitectură care sugerează o organizație politică cu un monopol de forță în calcolitic.

Acumularea diferențiată de avere, care se găsesc în mod evident în mormintele din cimitire, cum
ar fi Varna și Durankulak, este cea mai plauzibilă interpretare în documentarea traficului social
semnificativ în aceste societăți, care era formată dintr’o elită, și straturi sociale mai numeroase în
cele de mijloc, și în cele mai de jos. Cu toate acestea, civilizația de aici nu implică faptul că
această izbitoare cultură eneolitică a mileniului V din sud-estul Europei a realizat alfabetizarea
sau a atins înțelegerea, antropologic definită sau nivelul neo-evolutiv al unui stat antic. Unele
dintre aceste societăți, cum ar fi Varna, e posibil sa fi abordat ”pragul” de organizare de stat, dar
niciodată societățile eneolitice din sud-estul Europei nu au fost din clasa, sau stratificate precum
au fost mai târziu în Epoca Bronzului ”civilizații” la sud, în Asia de Vest, cum ar fi cele care au
apărut în Mesopotamia, Egipt, și puțin mai târziu în Iran, sudul Asiei Centrale, și teritorii mai
departe spre est…”

”THE MAKING OF BRONZE AGE EURASIA” Philip Kohl

PROVINCIA METALURGICĂ CARPATO-BALCANICĂ

Producția și schimbul cuprului din Balcani până la Volga mileniul V-IV î.Hr.
Se poate argumenta că, evoluțiile pe scară largă și procesele în preistorie Eurasiatice de mai
târziu sunt cel mai clar judecate prin documentarea schimbărilor în producția metalurgică și a
schimburilor de mărfuri. Există mai multe motive pentru acest lucru. Childe a accentuat faptul
că, nașterea adevăratei metalurgiei prin topirea minereurilor metalice și de asemenea topirea și
turnarea, de la începutul calcoliticului, iar alierea obiectelor metalice a presupus apariția
specializării meșteșugului în permanență, iar pentru continuitatea meșteșugului lor, fierarii au
trebuit să fie aprovizionați de societățile care pot produce în mod regulat excedente de
alimente. Odată cu apariția metalurgiei și producția de artefacte metalice substanțiale, o altă mare
diviziune a muncii în societatea umană a fost atinsă.
Fiecare pas în transformarea de la minereu de cupru la arsenic cupru / bronz, staniu bronz, fier și
progresele tehnologice necesare, în special cele asociate cu controlul și manipularea focului (sau
pirotechnologia), pot fi documentate arheologic. Deși, pe termen lung acest proces este
tehnologic ”progresiv”, aceasta nu se face de obicei într’un mod treptat, cumulativ, ci mai
degrabă este caracterizat prin schimbări punctate, cum ar fi apariția bruscă a noilor tipuri de
metal și resursele care se disting în epoca bronzului timpuriu care rămân până la sfârșitul
eneoliticului. Unele dintre problemele cele mai interesante care necesită explicații sunt acele
secvențe care nu reușesc să se dezvolte sau experiențele nereușite care conduc spre prăbușirea
spectaculoasă și precoce a culturilor din epoca cuprului din sud-estul Europei.

Resursele metalelor, componentele pentru bronz mai mult decât cele de fier, sunt inegal
distribuite spațial, iar această realitate distinge valoarea metalelor pentru reconstituirea preistoriei
pe scară largă de la, să zicem, ceramică, progresia tehnologică de care este legată și de progresele
pirotechnologiei și pot fi urmărite arheologic.
Argila olarului nu este omniprezentă, dar este mult mai larg distribuită decât minereurie
metalifere ale minerilor; ceramica a fost tranzacționată în preistorie mai târziu, dar niciodată la
scara metalelor.
Pentru transformarea societăților preistorice târzii, schimbul de metale a fost la fel de important
ca și producția lor, dacă nu chiar mai mult. Cele mai vechi metale au fost mai mult ornamentale
decât funcționale, dar ca atare, acestea nu au fost lipsite de importanță, în special deoarece
acestea au devenit prinse în rețele de schimburi cu bunuri de valoare, care au putut avea efecte
semnificative asupra transformării societăților locale. Importanța producției și schimbului de
metale, cu toate acestea, a crescut în timp, așa cum acestea au devenit și mai funcționale,
instrumentele de metal și armele înlocuind repede pe cele din piatră și a devenit esențial pentru
supraviețuirea societăților care le achiziționau.
Ornamentele de cupru mai vechi se găsesc și chiar instrumente au fost găsite în contexte
neolitice ale Holocenului în Asia de Vest la site-uri, cum ar fi Zawi Chemi Shanidar din nord-
vestul Irakului și în special Cayonu Tepesi în sud-estul Anatoliei. Apariția periodică a
ornamentelor cuprului și plumbului la site-uri mai târzii în mil. VII-VI î.Hr. în nordul
Mesopotamiei și Anatoliei, cum ar fi Spune Sotto și Yarim Tepe I și Catalhoyuk, este important
pentru a arată că cea mai veche utilizare regulată a metalului a fost asociată cu culturile timpurii,
ce obțin produse alimentare din vestul Asiei, și răspândirea generală a economiei producătoare
de alimente neolitice din Anatolia în sud-estul Europei este acceptată de către toți cercetătorii,
chiar și cei cu înclinație pentru evidențierea proceselor evolutive autonome. Unii cercetători se
referă chiar la un spațiu cultural Balcanic și Anatolian comun, pentru a sublinia aproape, istoric
relația conectată între evoluțiile în cele două zone, până la începutul Epocii Bronzului.
Astfel, originile finale ale prelucrării metalelor din sud-estul Europei pot fi urmărite înapoi la
utilizarea acestora sporadic în primele economii producătoare de alimente din Orientul Apropiat,
dar producția metalurgică, care a implicat turnarea și forjarea de unelte și arme mari și
eminamente funcționale la începutul calcoliticului, care s’a dezvoltat în zona carpato-balcanică
în timpul celui de’al cincilea mileniu î.Hr., a reprezentat o transformare calitativă a acestor
practici de prelucrare anterioară a metalelor. Dacă se dorește anacronic de a acorda credit
”Europei” ce i se datorează pentru aceste inovații, atunci se poate considera dezvoltarea
metalurgiei pe bază de cupru din sud-estul Europei ca un proces indigen – deși cu rădăcini
plantate ferm în solul agricol timpuriu al Anatoliei.
Conceptul lui E.N. Chernykh despre o ”Provincie Metalurgică Carpato-Balcanică” elucidează
util producția calitativ distinctiv și schimbul de metale originar din sud-estul Europei în timpul al
cincilea mileniu î.Hr.. ( http://onlinelibrary.wiley.com/…/10…/gea.3340080608/abstract )
Potrivit lui Chernykh, este posibil să se distingă cel puțin trei spații distincte de prelucrare a
metalelor în timpul eneoliticului: Sud-estul Europei; Caucazul de Sud; și ceea ce a fost Asia
Centrală, în special din sudul Turkmenistanului. Prelucrarea metalelor în fiecare dintre aceste
provincii pot fi urmărite înapoi în cele din urmă la aceleași rădăcini în jurul neoliticului din
Orientul Apropiat, dar fiecare apoi a dezvoltat propriile sale practici pentru prelucrarea metalelor
distinctiv într’o mare măsură, independente unele de altele. Fără îndoială, alte ”focare”
metalurgice contemporane au existat mai departe spre sud în Anatolia, pe platoul iranian, și în
altă parte, dar numai în sud-estul Europei, se poate urmări răspândirea de obiecte legate de
practici de prelucrare a metalelor, metalele, și, probabil, finite pe o vastă, naturală și eterogenă
zonă culturală, care se întindea la est de Volga, care cuprindea ceea ce Chernykh a definit ca o
provincie metalurgică unificată – Provincia Metalurgică Carpato-Balcanică. Conceptul de
provincie metalurgică este un areal menit să dispună înregistrarea arheologică ce se bazează în
principal pe uniformitatea general tipologică a instrumentelor și armelor de metal și similaritatea
fundamentală, producția tehnologică a instrumentelor de metal și armele gasite în aceasta.
Utilizarea conceptului de provincie metalurgică, la fel ca orice concept clasificator sau model în
arheologie, are anumite limite inerente. Potrivit Chernykh, astfel de ”provincii metalurgice” au
fost puține la număr; el a fost capabil să definească doar șapte dintre ele în timpul ”epocii
timpurii a Metalelor”. De asemenea, ele devin mai extinse în timp, și în cele din urmă
încorporează cea mai mare parte din Eurasia.

Prima astfel de ”provincie metalurgică” din punct de vedere calitativ distinctă se întindea din
nordul Balcanilor, spre Volga Mijlocie și a cuprins cinci ”focare” distincte:
I – Nordul Balcanilor;
II – Transilvania și zona Dunării Mijlocii;
III – Carpații de Nord;
IV – Regiunea din vestul Mării Negre; și
V – Stepele vestice între râurile Nipru și Volga.
Suntem preocupați în principal de evoluțiile integrate care au avut loc în ultimele două ”focare”,
dar este important să înțelegem contextul mai larg în care relațiile dezvoltate între regiunea de
vest a Mării Negre, atât sudul și nordul Dunării de Jos și partea de nord-est și de mijloc a
Niprului, pe de o parte, și stepele și stepele-păduri din sud și est, pe de altă parte, în special în
ceea ce privește achiziționarea de metale. Mai multe mine de cupru timpurii din nordul
Balcanilor au fost investigate, cum ar fi Rudna Glava în Serbia și Ai Bunar, în sudul Bulgariei.
Mai mult de 20.000 de tone de minereuri purtătoare de metal sunt estimate a fi fost extrase din
aceste mine, și care poate fi asemuită la fel de mult cu 1000 de tone de cupru topit, iar
exploatarea inițială în principal de la Ai Bunar a fost pozitiv datată în perioada Karanovo VI sau
Kodzadermen-Gumelnița-Karanovo VI Verband sau, cu alte cuvinte, contemporan cu cimitirul
tezaurulUI de la Varna.

Lucrarile analitice recente au demonstrat că ”minereurilor utilizate în timpul calcoliticului târziu

din Bulgaria” boom-ul de metal ”trebuie să provină dintr’o varietate de surse”, care au fost
exploatate la sfârșitul celui de al cincilea mileniu î.Hr., și aceeași lucrare a arătat că o mare parte
din cupru găsit în cultura Cucuteni de la nord-est este, probabil, mai bine asociat cu minereurile
din zona Medni din apropierea coastei Mării Negre decât cu mina Ai Bunar. Imaginea rezultă
după o testare mai detaliată a diferitelor regiuni mineralizate și surse de minereu din Bulgaria,
astfel, este una în care mai multe centre de producție care se suprapun pe zone de distributie
operate simultan, mai degrabă decât o singură sursă, cum ar fi Ai Bunar, care a furnizat și unor
zone din Bulgaria și mai departe în nord-est.
O astfel de concluzie, cu toate acestea, este încă în concordanță cu un presupus comerț maritim
de cupru din nord-est care a intrat în aceeași rețea de schimb de alte bunuri de valoare, cum ar fi
scoicile Spondylus, precum și cu transportul de cupru balcanic peste stepele din nordul Mării
Negre sau regiunea care cuprinde PMC-B. Calculele cu privire la cantitatea de cupru extras din
Bulgaria și România în acest boom calcolitic față de cantitatea de artefacte de cupru recuperat ne
dă o discrepanță izbitoare și crescândă: doar 0.1% la 0.01% din cupru produs probabil – estimat
la 5000 de tone, a fost recuperat. O astfel de rată de recuperare, nu este surprinzătoare având în
vedere faptul că înregistrarea arheologică este întotdeauna incompletă, dar poate, de asemenea,
sugerează că multe artefacte de cupru au fost reciclate în mod continuu sau mormintele au fost
jefuite de metalele lor, reducând corespunzător suma de recuperat și de a ceea face mult mai
dificilă interpretarea arheologică în vederea stabilirii amplorii și importanței acestui schimb
timpuriu și utilizării de metale.
Complicațiile apar, de asemenea cu privire la faptul că surse estice de cupru din Ucraina s’ar
putea de asemenea, să nu fi fost exploatate de către țările care ocupă numeroasele așezări din
cultură Cucuteni și care se întind la nord-estul României, Republicii Moldova, precum și vestul
Ucrainei, deși astfel de exploatări nu au fost încă demonstrate analitic, și nu există nici o îndoială
că cuprul balcanic a deservit aceste așezări, precum și zonele mai depărtate spre est în timpul și
sfârșitul mileniului al V-lea și începutul mil. al IV-lea î.Hr..
… Schimbul de metale din PMC-B la nord-est, eventual în site-urile Volgii mijlocii, a fost
demonstrat, deși natura acestui schimb și efectele sale în pături sociale diferite cu privire la toate
culturile care participă la această rețea de schimb sunt mai greu de evaluat.
Chernykh (1992: 50-54) remarcă mai multe caracteristici neobișnuite ale acestei mai vechi
”provincii metalurgice”:
1) apariția bruscă a metalelor sofisticate în aria de producție de bază a Balcanilor de nord, care a
implicat turnarea și forjarea de artefacte mari, cum ar fi ciocane topor cu orificiu la mijloc, topor-
tesle în cruce, și dălți-teslă mari;
2) caracteristica de prelucrare a metalelor distinctiv și relativ primitivă sau arhaică a așezărilor
Cucuteni-Tripolie, precum și ansamblurile metalice distinctive găsite mai departe spre est în
cimitire și așezări ale așa-numitelor comunități Khvalynsk și Sredny Stog; și
3) prăbușirea la fel de spectaculoasă a producției metalurgice în această provincie în primele
secole ale mileniului al IV-lea, un fenomen asociat cu deteriorarea progresivă și abandonarea
multor așezări din nordul Balcanilor până la Niprul Mijlociu.
Acest ultim fenomen de așa-numitul hiatus calcolitic sau apariția unei ”Dark Age” / perioadă de
tranziție, care să cuprindă finalul calcoliticului de început.
Începuturile producției metalurgice din Balcani sunt în mod clar asociate cu răspândirea
agriculturii și creșterea animalelor din Anatolia și răspândirea ulterioară a așezărilor sedentare și
creșterea demografică. Deși există o creștere bruscă punctuală în amploarea și natura producției
metalurgice de la începutul perioadelor eneoliticului Mediu sau în prima jumătate a mileniului V
î.Hr., aceste evoluții sunt cel mai bine concepute ca un proces evolutiv intern asociate cu
avansuri în pirotehnologie, cum se vede, de exemplu, în producția ceramicii pozitive, atunci slab
ornamentate precum și exploatarea întâi a minereurilor de cupru și aur și, ulterior, ale surselor de
minereu de oxid relativ atractive și accesibile.
Nu este surprinzător faptul că prelucrarea metalelor la modul cel mai sofisticat, are loc în
regiunea Balcanilor de nord, nucleu unde a fost obținut cupru și aur. Caracterul relativ primitiv
de prelucrare a metalelor mai departe la nord-est reflectă rolul central minor pe care aceste
metale sunt asumate în aceste societăți. Astfel, de exemplu, ornamentele domină ansamblurile
metalice ale site-urilor din cultură Cucuteni-Tripolie (pandantive caracteristice ”antropomorfe”
din Tezaurul Cărbuna din Republica Moldova,
vezi: http://www.academia.edu/…/Obiecte_de_podoab%C4%83_cucutenie… ); relativ puține
unelte și arme funcționale, cum ar fi sule, cîrlige, si topoare ciocan, au fost găsite, deși apariția
lor rar sugerează că acești cultivatori Cucutenieni, au utilizat cuprul cel puțin ocazional și pus în
valoare pentru a efectua în special activități practice.
Mai departe spre est, în site-uri ale comunităților Khvalynsk
(http://en.wikipedia.org/wiki/Khvalynsk_culture ) și Sredni Stog
(http://de.wikipedia.org/wiki/Sredny-Stog-Kultur ), brățări, cercei, și foarte distinctiv pandantive
de cupru sunt tipice, cu descoperiri doar ocazionale de ciocane cu găuri la mijloc și ciocane topor
în formă de coajă. În mod similar, tehnologia de fabricare a ornamentelor și instrumentelor de
cupru în site-urile Cucuteni este mai puțin dezvoltată decât cea găsită pe site-urile mai dinspre
sud-vest. Instrumentele din tezaurul Cărbuna din Republica Moldova, de exemplu, au fost forjate
la cald, deși, ulterior, în timpul perioadei Cucuteni B materiale care au fost găsite mult mai
departe spre vest, în Transilvania, au continuat să domine decisiv în așezările Cucuteni. Cele mai
multe dintre artefactele metalice de la site-uri Cucuteni au fost găsite în tezaure, cum ar fi
Tezaurul Cărbuna. Descoperiri ocazionale de zgură și creuzete la așezări Cucuteni, cum s’au
găsit la Brânzeni VIII din Republica Moldova, arată că metalul a fost elaborat de către, fierari
posibil locali, dar și reparații complicate care, uneori, pot fi observate pe metale pot demonstra
valoarea mare acordată acestui material importat, precum și, eventual, lipsa de acces regulat la
ea.
La est de așezările Cucuteni, cele mai multe metale au fost găsite in cimitire, iar unele morminte
au fost interpretate ca reprezentând o elită socială recent emergentă al căror statut este derivat de
la participarea în rețeaua de schimb de lux nu numai de instrumente de cupru și arme
ceremoniale, dar, de asemenea și de obiecte de silex lungi și cuțite obsidiane și vârfuri de săgeți,
ciocane cu orificiu, pietre ceremoniale și sceptre de condus animale, precum și marmură și
margele. De exemplu, mormintele recent excavate din cimitirul Krivoi Rog, care este situat la
vest de Nipru în zona intermediară între localitățile Cucuteni și culturile de stepă din est,
conțineau sute de mărgele de cupru, și brățări, inele, o sulă, resturi de cupru, și chiar un baston de
aur tip Varna.
Dovada este mai mult de susținere a unei astfel de rețele de schimb decât al unor mișcări
concertate a popoarelor de la est la vest în al patrulea mileniu și începutul celui de’al cincilea sau
mai târziu.
Acele sceptre de piatră, de exemplu, în special cele care descriu mai realist capete de animale, au
fost interpretate ca o infiltrare a păstorilor din Sredny Stog în lumea agricolă din nordul
Balcanilor și Dunărea inferioară, sunt observate mult mai rezonabil ca fiind schimburi de la vest
la est, probabil în asociere cu schimbul de cupru.
Câteva astfel de sceptre terminat în morminte mult spre est în regiunea Orientului Mijlociu și
Volga de Jos, dar distribuția lor în general nu numai că arată cât de izolate sunt aceste exemple
din est de fapt, dar, de asemenea, sugerează că astfel de ”elemente de valoare” poate s’au
transportat în principal pe mare. Un astfel de traseu maritim de’a lungul Marii Negre a fost
postulat de asemenea pentru deplasarea cuprului, o activitate care poate explica parțial
acumularea incredibilă de avere în cimitirul Varna.
Ideea principală este că există puține, dovezi pentru circulația metalelor din Caucaz sau Uralii de
sud în această perioadă și că aceste cantități substanțiale de cupru au trebuit să se mute din
nordul Balcanilor de est până la Volga; o parte din această deplasare, cel mai probabil a fost
făcută pe mare, iar o parte din ea, de asemenea, a trebuit să fie transportată pe uscat, cel puțin
pentru a ajunge la Volga de Jos. O diminuare generală în acumularea de cupru, aur, argint și
artefacte de la vest la est pot fi urmărite din regiunea Balcanilor de nord, bază de producție a
culturilor îndepărtate din stepele de la est de Nipru.
Dacă urmărim modul de repartiție de azi al haplogrupului I spre stepele nord-pontice (fig.1),
aceasta reflectă suficient de fidel și pentru acele vremuri răspândirea agriculturii și metalurgiei
spre nord-est.
La originea limbilor şi popoarelor Europei stau triburile indo-europene care au migrat, acum
câteva mii de ani, din stepele Rusiei şi au cucerit comunităţile agrare paşnice care se dezvoltaseră
până atunci.

Familia limbilor indo-europene cuprinde 439 de limbi şi dialecte. Este vorba despre majoritatea
limbilor vorbite în Europa actuală, Iran şi nordul Indiei. Specialiştii arheologi, linvgvişti sau
etnologi consideră că majoritatea popoarelor din acest areal lingvistic s-au născut dintr-un
strămoş comun. Practic, se consideră că popoarele şi limbile Europei au la bază cuceririi,
invazii şi o uniune de triburi care s-a născut undeva în stepele nord-pontice. Acei războinici care
au fost ”părinţii” popoarelor europene au fost numiţi indo-europeni, iar cercetările în ceea ce-i
priveşte suscită şi astăzi interesul oamenilor de ştiinţă. Strămoşii europenilor sunt atestaţi
arheologic şi lingvistic, oameni de ştiinţă contudând mai multe teorii privind originea lor, modul
lor de viaţă, dar mai ales felul în care au reuşit să modeleze atât Europa, cât şi Orientul Mijlociu
sau Apropiat. ”Bătrâna Europă”, paşnică şi feminină Marija Gimbutas, un reputat arheolog
american de origine lituaniană, dar şi cercetător la Harvard ce s-a făcut remarcată în anii 70-80
prin teoriile sale cu privire la originea popoarelor Europei, este cea care a descris într-un mod
revoluţionar populaţiile care au locuit iniţial pe bătrânul continent. Înainte de apariţia triburilor
indo-europene, dar şi a vechilor populaţii binecunoscute ale Epocii Bronzului şi ale Epocii
Fierului, precum hittiţii, tracii, grecii, celţii sau germanii, Marija Gimbutas spune că Europa a
fost locuită de populaţii paşnice, deosebit de civilizate şi care venerau zeităţile agrare şi
feminine. Cercetătoarea descrie cel mai bine această societate ”hippy” a vechii Europe în
lucrarea sa ”The Goddesses and Gods of Old Europe”. ”Zeiţa mamă” reprezentare de pe
teritoriul României FOTO flickr.com Mai precis, Marija Gimbutas arată că, în perioada
neoliticului, adică începând cu anul 7000 îHR până în 1700 îHR, în nordul Europei, bătrânul
continent era o oază de linişte şi un leagăn a numeroase civilizaţii paşnice. De altfel, cele mai
prospere astfel de civilizaţii au fost întâlnite în spaţiul carpato-danubiano-pontic, adică pe
teritoriul de astăzi al României, în Grecia, Anatolia, Pannonia, dar în general în bazinul Dunării
şi zona egeeană. Aceste comunităţi neolitice din Balcani şi Bazinul Dunării erau descrise de
Marija Gimbutas ca paşnice. Erau crescători de animale, cultivau plantele şi practicau olăritul,
modelând însă vasele cu mâna şi nu foloseau roata olarului. Descoperirile arheologice din
aceste zone au făcut-o pe Gimbutas să avanseze ideea în ”The Goddesses and Gods of Old
Europe” că erau societăţi conduse de femei sau societăţi în care femeia era divinizată şi avea un
rol aparte. Cercetătoarea americană arată că manifestările religioase ale acestei populaţii se
învârteau în jurul unei zeiţe-mamă, descoperirile arheologice abundă în reprezentări feminine.
Pentru Gimbutas, aceste comunităţi paşnice erau şi foarte evoluate din punct de vedere al
relaţiilor interumane. Mai precis, exista un soi de egalitarism, iar femeia şi bărbatul erau egali,
împărâindu-şi strict atribuţiile. Sunt atestate aşezări-gigant, precum cele din cadrul culturii
Sesklo sau Ariuşd-Cucuteni-Tripolie de pe teritoriul României. Pentru Maria Gimbutas,
populaţiile neolitice ale vechii Europe erau civilizate şi impresionau prin arta lor exprimată în
special prin desene sau incizii pe ceramică. Aceste populaţii ar fi vorbit un grai numit generic
pelasgic, mediteranian sau egean. Indo-Europenii ”părinţii” violenţi ai Europei Odată cu anul
4400 îHr, liniştea paşnicilor agriocultori ai Europei, veneratori ai ”Zeiţei Mame”, a fost definitiv
ruinată. Triburi de călăreţi au început să invadeze teritoriul Europei. Au tăbărât peste neamurile
neolitice din bazinul Dunării, din Balcani, din câmpiile Europei, ajungând în zona egeeană şi
până în nordul Europei, pe parcursul a câteva milenii. Ei au fost indo-europenii, triburile Epocii
Bronzului, care au dus la formarea vechilor limbi şi popoare. Au migrat atât către vest cât şi către
est, până în Iran şi nordul Indiei. Au fost numiţi şi arieni de cercetătorii începutul de secol XX,
fiind prezentaţi drept războinici înalţi, puternici şi cu pielea deschisă. Au folosit, de altfel, şi
propagandei naţionalist-extremiste, în special nazistă. Erau total diferiţi de popoarele vechi,
neolitice ale Europei. Dacă localnicii erau paşnici, invadatorii indo-europeni erau deosebit de
războinici şi agresivi. Războinici ahei din Epoca Bronzului FOTO pinterest.com ”Arme, Arme,
Arme. Este incredibil câte mii de kilograme de pumnale şi săbii au fost descoperite în Epoca
Bronzului. Era o epocă crudă şi începutul a ceea ce astăzi am spune că dai drumul la televizor şi
pe toate canalele nu vezi decât război”, preciza Marija Gimbutas, citată şi de ”Los Angeles
Times”, pe 11 iunie 1989. Spre deosebire de pacifiştii neolitici ai vechii Europe, care aveau o
societate dominată de feminitate şi modele feminine, noii veniţi indo-europenii aveau o religie
solară, iar societatea lor era una masculină, dominată de bărbaţi şi de eroi războinici. Totodată,
erau migratori, crescători de vite şi de cai cu un nivel cultural apreciat ca fiind inferior
populaţiilor neolitice întâlnite. Patria indo-europenilor, Rusia şi Marea Neagră Aceste
populaţii indo-europene, dar mai ales originea şi structura lor a fost studiată de numeroşi
specialişti şi continuă şi astăzi să fie o chestiune controversată. Totul a început în secolul al
XVIII-lea, atunci când William Jones, un judecător englez din India, pe atunci colonie britanică,
a descoperit practic pe indo-europeni. Acesta şi-a dat seama că sanscrita avea numeroase
similitudini cu greaca, latina şi limbile celtice. În acel moment, Jones a elaborat teoria că toate
aceste limbi vin dintr-un trunchi comun şi automat au fost vorbite de o uniune de triburi, care au
împărţit aproximativ acelaşi teritoriu. Erau indo-europenii care s-au răspândit din Europa până în
Iran şi nordul Indiei. Lingviştii au fost primii care au studiat această problematică, găsind cuvinte
sau fonduri comune limbilor europene, iraniene şi indiene. Thomas Young este cel care a folosit,
în 1813, termenul de indo-european tocmai pentru a arăta arealul ocupat de aceste
limbi. Specialiştii au clasficiat limbile indo-europene şi au demonstrat lingvistic că acestea
ocupă un areal uriaş. S-a pus problema originii acestor triburi indo-europene. De unde au venit
aceşti vechi strămoşi ai vechilor neamuri europene? Răspunsurile au început să apară după ce
lingvistica a fost ajutată de cercetările arheologice. Odată cu anii 70, cercetările arheologice au
dus la conturarea a numeroase teorii privind originea şi, mai apoi, răspândirea indo-europenilor.
Una dintre acestea, considerată revoluţionară, este cea a Marijei Gimbutas, numită ”Ipoteza
kurganelor”. Mai precis, din punctul de vedere al cercetătoarei americance, indo-europenii
făceau parte din uniunii de triburi războinice, crescători de vite şi de cai, care locuiau stepele
pontice şi caspice, adică undeva în nordul Mării Negre şi în zona Mării Caspice. Kurgan FOTO
wikipedia.com În ”The Prehistory of Eastern Europe”, Marija Gimbutas aduce numeroase
argumente arheologice, dar şi lingvistice prin care plasează ca loc de pornire a migraţiiei
popoarelor indo-europene această zonă ponto-caspică. Unul dintre punctele comune a fost
ridicarea de kurgane, adică de movile deasupra mormintelor. Este vorba despre un ansamblu de
culturi specifice Epocii Bronzului, fiind denumite de Marija Gimbutas, în funcţie de etape şi de
extindere, de la ”Kurgan I” până la ”Kurgan IV”. Primul val de migraţii începând din zona
Volgăi de jos, în mileniul IV îHR şi terminând în 2800 îHR, până pe teritoriul de astăzi al
României, Bulgariei, Ungariei de est şi Georgiei. Din acest moment, indo-europenii s-au extins şi
au invadat treptat întreaga Europă. Din punctul de vedere al Marijei Gimbutas, pătrunderea
neamurilor indo-europene a fost extrem de violentă. Triburile erau de războinici, conduşi de
căpetenii militare şi cu o societate stratificată, unde luptătorii erau o categorie privilegiată.
Marija Gimbutas spune că, de fapt, Europa a fost cucerită şi ocupată de indo-europeni călare pe
cal şi cu puterea armelor din bronz. Anatolia, patria europenilor O altă teorie majoră privind
originea şi modul de răspândire a populaţiilor indo-europene aparţine arheologului Colin
Renfrew de la Universitatea din Cambridge. Acesta este adeptul aşa zisei ”teoriei anatoliene”.
Acesta contrazice ipoteza Marijei Gimbutas şi spune că, de fapt, indo-europenizarea vechii
Europe nu a fost făcută de popoare de călăreţi războinici. Aceştia ar fi apărut, spune Renfrew,
mult mai târziu, către anul 1700 îHr. Arheologul britanic spune că mai degrabă indo-
europenizare s-a făcut prin expansiunea agriculturii. Iar leagănul cultural din punctul de vedere al
lui Renfrew şi locul de unde a plecat tot acest proces care a dus la formarea limbilor şi
popoarelor Europei a fost Anatolia, adică Turcia de astăzi. Specialistul britanic spune că
expaniunea agriculturii a început în Anatolia în locuri precum Catal Huyuk acum 9500 de ani şi
s-a răspândit întâi către Grecia şi apoi către Balcanii şi în fine, după aproximativ 4000 de an,
ajungând la 5500 îHr, şi în insulelel Britanice. În sprijinul afirmaţiei sale, Renfrew a folosit
datările cu radiocarbon a numeroase resturi ceraliere din sit-uri arheologice din toată Europa,
înregistrând un fel de cronologie detaliată a expansiunii agriculturii pentru bătrânul
continent. Evident Renfrew a folosit si argumente lingvistice cu numeroase cuvinte din diferite
limbi care aveau origine comune. Mai mul, comunităţile de agricultori din Anatolia s-ar fi
răspândit paşnic în toată Europa. Teoria lui Renfrew a fost contestată prin simplul fapt că nu
există între europeni şi indo-iranieni un vocabular comun cu termeni agricoli. Ceea ce ar fi fost
cazul, însă doar dacă indo-europenii ar fi fost iniţial o uniune de triburi de agricultori din
Anatolia. Pe lângă aceste teorii există şi altele, însă ca influenţă majoră rămâne cea a Marijei
Gimbutas, iar vechile popoare ale Europei s-au format prin contropirea unor comunităţi agricole
paşnice de către războinici călări porniţi de stepele ponto-caspice.

Sute de milioane de oameni din Europa şi Asia vorbesc azi limbi care derivă dintr-o limbă
comună, vorbită probabil în sudul Europei, în cursul ultimei glaciaţiuni, sugerează un studiu
recent al unor cercetători britanici.

Studiul a fost realizat de specialişti de la Universitatea din Reading, Marea Britanie, care au
pornit de la ideea că unele cuvinte ancestrale s-ar fi schimbat atât de lent, încât urme ale originii
lor pot fi încă recunoscute după mai bine de 10 milenii.

Prof. Mark Pagel, specialist în biologia evoluţiei, şi echipa sa au folosit modele statistice pentru a
trasa evoluţia unor cuvinte străvechi până la forma lor de azi.

Rezultatele indică existenţa unei suprafamilii de limbi care cuprinde 7 familii majore de limbi
din Eurasia: indo-europene, uralice, altaice, kartveliene, dravidiene, chukotko-kamchatkiene şi
eskimo-aleutine. (O familie de limbi este un grup de limbi înrudite între ele, datorită faptului că
derivă dintr-un strămoş comun, numit proto-limba acelei familii.) În Europa, marea majoritate a
populaţiei vorbeşte limbi aparţinând familiei indo-europene.

Rezultatele îi vor ajuta pe cercetători să reconstituie istoria migraţiilor umane şi a contactelor

dintre culturile preistorice.

Ideea existenţei unei limbi ancestrale comune tuturor oamenilor de pe Pământ circulă de multă
vreme, fiind menţionată inclusiv în Biblie, în istorisirea despre Turnul Babel: la început,
omenirea vorbea o singură limbă, dar aceasta s-a împărţit în multe limbi deosebite, diferitele
popoare devenind astfel incapabile să se înţeleagă unele pe altele, drept pedeapsă pentru trufia
oamenilor de a fi dorit să înalţe un turn care să ajungă până la cer.
Însă nu toţi lingviştii cred într-o origine comună a tuturor limbilor vorbite pe Terra. Chiar dacă ar
fi aşa, reconstituirea unei limbi atât de vechi - o preocupare umană care datează de secole - pare
imposibilă. Majoritatea cercetătorilor cred că originile unei limbi nu pot fi urmărite mai departe
de 3.000-4.000 de ani faţă de momentul prezent; autorii unui studiu mai recent afirmă că au ajuns
mai departe şi că limbile indo-europene îşi au originea într-o proto-limbă vorbită în Anatolia,
acum 8.000-9.500 de ani.
Chiar şi în cazul unei singure familii, reconstituirea proto-limbii este o problemă. Demonstrarea
unei origini comune a tuturor limbilor indo-europene (grupul din care face parte şi limba
română) este foarte dificilă, deoarece cele mai multe dintre cuvinte evoluează prea rapid pentru
a-şi păstra caracterele ancestrale. Majoritatea cuvintelor au 50% şanse de a a fi înlocuite printr-
un termen neînrudit, la fiecare 2.000-4.000 de ani.

Însă unele cuvinte sutn mai durabile, mai stabile decât altele, şi aceasta este premisa de la care au
pornit specialiştii de laUniversitatea din Reading în studiul lor.

Studii lingvistice anterioare se bazaseră doar pe cercetarea sunetelor comune unor cuvinte din
diferite limbi, pentru a le identifica pe cele care descind din acelaşi cuvânt ancestral, cum este
cazul cuvântului latin pater şi al cuvântului englezesc father (ambele înseamnă tată.)

Una dintre dificultăţile acestei abordări ţine de faptul că două cuvinte ar putea suna asemănător
în mod cu totul întâmplător (fără a fi înrudite între ele, fără a avea o origine comună).

Pentru a depăşi această dificultate, echipa prof. Pagel a încercat să arate că anumite cuvinte
utilizate foarte frecvent în vorbirea de zi cu zi se păstrează în timp, pe perioade lungi, cu mai
mare probabilitate decât altele.

Ei au pornit de la ideea unei similtudini între evoluţia limbilor şi cea a organismelor vii. În
această viziune, cuvinte fundamentale, importante, cele care sunt utilizate foarte frecvent pentru
a descrie relaţii sociale, de pildă, ar fi mai stabile, schimbîndu-se mult mai lent decât altele.
Astfel, anumite pronume, numerale şi adverbe frecvent utilizate şi cu importanţă mare pot
supravieţui zeci de milenii înainte de a fi înlocuite.

Specialiştii au utilizat această metodă pentru a prezice cuvintele care au cele mai mari şanse de a
suna asemănător în diferite limbi eurasiatice; astfel, există o certitudine mai mare că, în cazul
acestor cuvinte foarte mult utilizate, similarităţile fonetice sunt realmente datorate originii
comune, nu întâmplării.

Prof. Pagel explică: „ Modul în care folosim un anumit set de cuvinte în vorbirea obişnuită este
comun tuturor limbilor vorbite de oameni. Am descoperit că numeralele, pronumele şi anumite
adverbe sunt înlocuite mult mai încet, poate odată la 10.000 de ani sau chiar mai rar. Ca regulă
generală, în cazul unor cuvinte care sunt folosite mai mult de o dată în 1000 de cuvinte, în
vorbirea cotidiană, este de 7-10 ori mai probabil ca ele să-şi aibă originea în străvechea
superfamilie de limbi eurasiatice.”
Pentru a afla de ce unele cuvinte au rezistat până azi, în vreme ce altele au dispărut cu timpul,
specialiştii au estimat, prin metode statistice, rata înlocuirilor lexicale într-o serie de elemente de
vocabular ale unor limbi indo-europene. Variaţiile ratei de înlocuire în cazul elementelor de
vocabular cel mai frecvent folosite în vorbire ajută la estimarea gradului de diferenţiere între
două limbi.

În studiul publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences, autorii au întocmit o

listă de 23 de cuvinte care se regăsesc în cel puţin 4 limbi eurasiatice analizate; acestea sunt
considerate a fi de origine foarte veche, aparţinând superfamiliei de limbi eurasiatice ce cuprinde
cele 7 familii menţionate. Printre ele se numără cuvinte
precum mamă, bărbat, eu, noi, foc, mână, a da, scoarţă.
În cazul unora dintre cuvinte, importanţa lor - care le-a asigurat supravieţuirea - este foarte
explicabilă: scoarţa de copac, de exemplu, era un material de cea mai mare însemnătate pentru
oamenii preistorici, care o foloseau ca material de construcţie, ca izolator, pentru aprinderea
focului şi obţinerea de fibre. De asemenea, a da este un verb important; apare în forme similare
în 5 dintre limbile eurasiatice analizate în cadrul studiului şi este uşor de explicat de ce: el
descrie cooperararea intensivă care este trăsătura distinctivă a societăţii umane, spune prof.
Pagel. Mult mai greu de înţeles este ce caută între aceste cuvinte străvechi - presupuse a fi foarte
importante - verbul a scuipa; autorii studiului mărturisesc că nu au găsit încă o explicaţie în acest
sens.
Pe baza acestor rezultate, oamenii de ştiinţă au trasat un arbore genealogic al celor 7 familii de
limbi: toate s-au desprins dintr-o limbă comună acum 15.000 de ani şi s-au separat în limbi
distincte în cei 5.000 de ani care au urmat.

Cu alte cuvinte, spune prof. Pagel, dacă oamenii de azi şi-ar întâlni strămoşii din Epoca Pietrei,
ar putea rosti unul sau două enuţuri foarte simple şi s-ar putea face înţeleşi.
Etruscii, civilizatorii romanilor, erau TRACI
Jul 13, 2012 Istorie 84

Misterul dispariţiei culturii şi limbii etruscilor încă nu a fost dezlegat, în ciuda eforturilor
cercetătorilor din ultima vreme. Ceea ce este, însă, cert şi de necontestat este rolul acestei culturi
pre-romane, ce a ajuns la apogeu în teritoriul vecin Romei, în peninsula italica şi nu numai, în
formarea şi dezvoltarea poporului roman, a civilizaţiei acestuia în plan religios, politic şi social.

În mod suspect, după cucerirea lor de către romani şi încadrarea lor în rândul cetăţenilor
imperiului, în secolul II î.e.n, amintirea lor a fost aproape ştearsă din istorie.

Cine erau aceşti etrusci, de unde au venit ei în regiunea Toscana, ce limbă vorbeau şi cât de
apropiaţi erau, genetic şi cultural, de strămoşii noştrii traci, vom încerca să aflăm în cele ce
urmează…

Studiile ADN elimină legătura dintre etrusci şi italienii de astăzi

Un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Stanford în urmă cu

7 ani, care a avut în vedere o analiză comparativă ADN între actualii locuitori ai Toscanei şi
locuitorii din regiune ce au trăit acum 2500 de ani ne oferă rezultate uimitoare. Concret, testele
genetice efectuate de aceştia au eliminat posibilitatea înrudirii dintre etrusci, locuitorii timpurii ai
Italiei centrale şi locuitorii de astăzi ai regiunii.
Descoperirea sugerează că fie ceva i-a eliminat relativ brusc, fie că, poate, grupul care reprezenta
elita socială nu se amesteca pe atunci cu oamenii de rând care au fost strămoşii autentici ai
toscanilor de astăzi, a spus, la vremea publicării rezultatelor studiului, antropologul Joanna
Mountain, membru al echipei de cercetare.
În ceea ce priveşte limba etruscilor, prima cultură avansată a Italiei antice, mulţi dintre
cercetătorii moderni opinează că ea, atât cât s-a putut deduce din descoperirile scrise atribuite
acestui popor, prezintă similitudini clare cu limba latină, franceză, italiană şi, surpriză!, limba
română. Astfel, potrivit lui Mel Copeland, în lucrarea “The Thracian-Dacian Language, base of
the Euro- Indean Languages” – (translated and expanded edition, Skopje, 2000), capitolul
“Etruscan Phrases, Translation of Etruscan Devotional Plates”, limba etruscilor, la nivelul
secolelor VII-IV î.e.n, era înrudită cu limba DACĂ, element care conduce către ipoteza că cele
două popoare erau înrudite şi aparţinătoare marelui neam al tracilor.

Acelaşi autor explică astfel înrudirea lingvistică dintre etrusci, civilizatorii romanilor şi daci:
“Etruscii au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.e.n şi au venit aici din Lydia şi Frygia.
Frigienii, originari din Macedonia şi Tracia, erau înrudiţi cu dacii şi geţii (românii de astăzi), care
vorbeau aceeaşi limbă”. Copeland mai aminteşte, ca semn al relaţiilor strânse dintre frigieni şi
lidieni, strămoşii etruscilor, şi traci, faptul că aceştia au luptat ca aliaţi, de partea troienilor, în
războiul contra aheilor, preluând, astfel, o informaţie din Iliada lui Homer.

Baccolini: “Romanii şi-au falsificat originile”

Un alt autor, de data aceasta chiar italian, Graziano Baccolini, precizează, în volumul
“Reflections on the Etruscan Civilization”: “Îmi este greu să înţeleg de ce, încă, unii istorici
italieni eşuează în a înţelege contribuţia enormă a civilizaţiei etrusce la clădirea culturii vestice şi
de ce, continuând să se ghideze după dovezi false, afirmă că grecii şi romanii reprezintă culturile
superioare primordiale ale Europei”.

Elementul cel mai important, între afirmaţiile acestui autor, este reprezentat de următoarele
precizări: “Sunt sigur că etruscii au venit din estul Europei şi sunt adevăraţii fondatori ai culturii
acestui continent. Deşi unii istorici italieni continuă să nege asta, cei mai mulţi istorici, la nivel
mondial, sunt de acord cu această teorie. ÎN ZORII DEZVOLTĂRI LOR MILITARE,
ROMANII, CU O CULTURĂ INFERIOARĂ, ŞI-AU FALSIFICAT ORIGINILE ŞI AU
ASCUNS MOŞTERNIREA CIVILIZAŢIEI ETRUSCE, IAR FALSIFICAREA ISTORIEI LOR
A CONTINUAT, ÎN VREMEA PRIMILOR ÎMPĂRAŢI CREŞTINI, PRINTR-O SERIE DE
EDICTE”.

Originea etruscilor a stârnit controverse printre cercetători timp de mulţi ani. Dar opiniei că
aceştia erau descedenţi ai unor neamuri tracice din Lydia şi Frigia îi subscrie chiar şi Massimo
Pallatino, considerat “părintele etruscologiei”. Potrivit acestuia, etruscii care au dezvoltat cultura
superioară a Italiei, în Cerveteri, Tarquinia, Vulci şi Vetulonia nu erau altceva decât urmaşi ai

tracilor din Asia Mică, veniţi în Italia cu mult înaintea romanilor.

Totuşi, în ciuda falsificării parţiale a istoriei pre-romane de către unii autori şi împăraţi romani,
există şi surse latine care recunosc originea tracă a etruscilor. Vergilius notează:”Oraşul
Cerveteri este construit pe o stâncă locuită cândva de lidieni, un popor distins în războaie, ce
vieţuia pe toate dealurile Toscanei”. De asemenea, Seneca afirmă că “Asia Mică este locul unde
au trăit etruscii la începuturi”.

Un alt autor antic, Tacitus, confirmând unele informaţii transmise de Herodot, ne spune că:
“Etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmaşi ai pelasgilor, fiind numiţi thirasieni sau
thiresieni în insulele Lemnos, Imbros şi Lesbos şi în Delos, insula sfântă a Cicladelor”.

Enciclopedia Britannica: “Etruscii erau traci”

Revenind la sursele moderne care atestă descendenţa tracă a etruscilor, trebuie să amintim de o
specificaţie din Enciclopedia Britannica, potrivit căreia “la începutul expansiunii lor, romanii au
fost iniţial respinşi, în Toscana, de către etrusci, care au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia,
fiind descendenţi ai tribului trac al frigilor/brigilor.

În lucrarea “The Asiatic affinities of the old Italians”, aparţinând lui Robert Ellis, se precizează
că neamurile tracilor se întindeau până la Alpi şi Marea Tireniana (a se observa asemănarea
numelui acestei mari cu cel dat de greci etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind
vorbită şi în Etruria.

Ellis mai opinează că: “TOŢI TRACII, INCLUZÂNDU-I PE ETRUSCI, DACI ŞI FRIGIENI,
VORBESC ACEEAŞI LIMBĂ”. În lucrarea amintita mai sus se mai spune şi că proto-etruscii şi-
au dezvoltat cultura, în perioada de trecere dintre epoca bronzului şi cea a fierului, în zona
Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind “iluminatoarea Eurasiei”.

Dacii şi etruscii – formatorii culturii europene?

 Dovezile privind importanţa etruscilor şi traco-dacilor în istoria antică a
Europei nu se opresc aici. Într-o altă lucrare, anume “The Hidden Roots of Europe”, editată de
Fundaţia Culturala Animi, Muzeul Naţional Brukenthal şi Muzeul Civic Pitigliano, se arată că
“la nivelul mileniului I î.e.n, populaţiile care locuiau teritoriile de astăzi ale României, Bulgarei
şi Italiei, respectiv dacii, tracii şi etruscii, au creat culturi originale, care AU JUCAT UN ROL
IMPORTANT ÎN FORMAREA ARTEI GRECO-ROMANE.”
Tot în acest volum se mai arată că teritoriile amintite au o moştenire istorică bogată, aici
găsindu-se semnele celor mai vechi civilizaţii preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului, al
epocii bronzului şi al celei de fier. Citând din lucrarea amintită, trebuie să mai spunem că: “deşi
numiţi barbari de greci şi de romani, populaţiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic
inferioare celor greacă şi romană, ba chiar se poate spune că, de pildă, în ceea ce priveşte
arhitectura şi arta, ETRUSCII, DACII ŞI TRACII I-AU INFLUENŢAT DECISIV PE GRECI ŞI
ROMANI”.

Traco-etruscii şi relaţia cu grecii

O serie de autori antici eleni din preajma secolului V î.e.n. ne-au transmis referiri clare asupra
etruscilor şi rolului jucat de aceştia în dezvoltara civilizaţiei elene. Cei mai mulţi dintre ei
stabilesc o conexiune clară între etrusci şi pelasgi. Hellanikos din Mytilene, de pildă, afirmă că
fondatorii oraşelor Crotona şi Tyrrhenia din Italia erau etrusci plecaţi din Tesalia, Grecia, în timp
ce Tucidite (în “History of the Peloponnesian War 4.109.4”), precizează că multe aşezări din
Akte au fost înfiinţate de etruscii veniţi din Lemnos şi Atena. Acesta vorbeşte şi despre câteva
neamuri ce formau poporul etrusc, respectiv bisaltienii, krestonienii şi edonienii, “care trăiau în

mici oraşe”.
Şi Herodot vorbeşte despre faptul că Attica şi Atena au fost iniţial locuite de pelasgo-etrusci
(Histories 6.137) şi că, “după ce au fost alungaţi de aici, s-au retras în Lemons, de unde mulţi
veniseră”. De altfel, în 1885, pe o piatră descoperită în satul Kamina din Lemnos, a fost
descoperită o inscripţie considerată ca fiind de origine etruscă. Despre gradul de evoluţie a
etruscilor ne vorbeşte Herodot atunci când spune că “etruscii sunt primii oameni care au creat şi
folosit monede din aur şi argint”.
Zonele Elladei locuite de etrusco-pelasgi sunt amintite şi de Homer (Iliada): Tesalia, Atica,
Argolis şi Elis. Acelaşi autor aminteşte şi de Troada, Aiolis şi Lidia, ca teritorii din Asia Mică,
locuite de acelaşi popor.

Ce putem concluziona?

Etruscii, popor care a ocupat Etruria (zonă ce includea Toscana de astăzi, părţi din Latium şi din
Umbria), în perioada secolelor X-I î.e.n, au jucat un rol decisiv în dezvoltarea culturilor clasice
greceşti şi romane, influenţându-le pe acestea în toate aspectele civilizaţiei, de la panteonul
zeităţilor, până la arhitectură şi sistem legislativ.

Etruscii sunt consideraţi, de mai toţi autorii antici şi moderni, drept

urmaşi ai tracilor lidieni şi/sau frigieni, parte integrantă a marelui popor trac ce se întindea din
Macedonia până în Anatolia şi Crimeea. Existenţa a doar câtorva surse privind limba acestora ar
putea fi înţeleasă ca un semn al strategiei romanilor de a arunca bezna peste amintirea unui popor
anterior lor, mai vechi, mai evoluat şi de la care au preluat mare parte dintre elemente ce mai
târziu i-au definit ca putere a Europei, Asiei Mici, Orientului Mijlociu şi nordului Africii. Totuşi,
în ceea ce priveşte limba etruscilor, atăt cât s-a putut concluziona până în prezent, aceasta era
înrudită cu cea daco-tracă şi a popoarelor din Asia Mică.