Incursiuni în literatura decadentismului

Portretul lui Dorian Grey

Personaje dandy

Dacă e să ne adâncim în mrejele literaturii moderne ale secolului XX, trebuie să ne

oprim cu insistență asupra acelei părți de literatură tributară conceptului de decadentism.
Pentru început vom încerca să surprindem momentul apariției în istoria literaturii
universale, a acestui cuvânt decadent, nu ca formă de definire a unei anumite stări de
degradare, ci ca formă de definire a caracteristicilor unui nou fenomen artistic care conține
o inovatoare viziune estetică asupra lumii. Așadar, de la originea cuvântului decadent,
decadență, proprie limbii latine antice (decadentia), cuvânt ce definea evident termenii de
decădere- corupție, se trece, în perioada iluministă, la perceperea cuvântului „ca pe un
atribut al unor vremi analoage perioadei istorice cu care erau contemporani”1, perioadă
dominată de libertinaj si supra- avuție. Spre începutul secolului al XIX-lea, se trece la o
nouă accepțiune a termenului de decadență, acesta desemnând, în artă și literatură, o formă
extremă de misticism, formalism, individualism excesiv, oboseală de viață și atitudine
refractară la orice idee de progres. O dată cu apariția studiilor Des progrès ou de la
décadence des lettres de De Bonald, în 1819 – Sur les causes et les effets de la décadence
des lettres de André Chénier, în 1834 – Etudes des moeurs et de critique sur les poètes
latins de la décadence de Désiré Nisard, iar în 1845 a eseului Du dandyisme et de Georges
Brummel de Jules Barbey d’Aurevilly, se conturează o nouă modă a individului de tip
dandy și o nouă cultură estetică, cea a dandysmului. „Formă mai conştientă şi mai
elaborată de refuz al vieţii burgheze decât boema, dandysmul posedă o notă aristocratică şi
estetizatăla modul absolut. Într‑o societate care tinde să se masifice, el supralicitează
diferenţa, este antiegalitar şi orientat programatic spre recrearea unei aristocraţii a stilului.
Dandy‑ul îşi protejează individualitatea în spatele unei măşti indescifrabile, caută să

1
Adrian Ciubotaru, teza de doctor în filologie Decadența în literatura română, p. 14, disponibilă pe
https://licart2010.files.wordpress.com/2010/03/decadenta-in-literatura-romana.pdf, accesat la data
01.02.2017.
identifice personalitatea cu fiinţa mascată şi sfidează lumea cu o carcasă perfectă şi
impenetrabilă. El îşi etalează nepăsarea peste tot şi universalizează ceea ce în termenii lui
René Girard se numeşte ascetismul pentru dorinţă, adică stăpânirea de sine şi nimic
altceva.”2 După cum afirma și celebrul Albert Camus, dandy-ul este cel care suferă și caută
rezolvarea unei drame interioare, cea a inadaptării într-o societate pentru care contează
doar valorile materiale. Ciudată formă de revoltă, având în vedere că atitudinea de
superioritate, însigurarea, impenetrabilitatea față de semeni îi oferă celebritate,
originalitate, atenție din partea semenilor, iar acest dandy pare că trăiește doar pentru a
atrage atenția, pentru a fi observat. De aici și gustul exagerat pentru modă, pentru
vestimentația impecabilă și fastuoasă, pentru designul interior exuberant, pentru artificiile
de cosmetizare a înfățișării. Din dorința de a înlătura trivialitatea, de a instaura o
aristocrație a stilului, a rafinamentului, dandy-ul ajunge să-și idolatrizeze propria persoană,
se transformă în narcisistul care, travestit, deghizat sub o mască a frumuseții, se pierde sub
fascinația propriului eu. După afirmația lui Charles Baudelaire „dandy-ul trebuie să aspire
a fi sublim fără întrerupere, el trebuie să trăiască și să doarmă în fața unei oglinzi”, urmând
ca tot e să raporteze dandysmul la decadență. Știind faptul că ambele concepte au evoluat
în paralel, criticul Adriana Babeți afirmă: „Mai mult decît evident, deşi nu pare neapărat
obligatoriu ca tot decadentismul săfie dandy. Şi nici (...) ca dandysmul să aparţină doar
decadentismului. Să mai spunem o dată că ne referim strict la accepţia sa restrînsă, de
curent literar. E drept, dacă am survola teritoriul de la mari înălţimi, am vedea că aproape
toate trăsăturile dandysmului „etern” (estetizare excesivă, efeminare, ostentaţie, cult de
sine etc.) apar predilect în epoci de decadenţă, la finele unor cicluri istorice, cînd valorile
„tari” se relaxează, pierzîndu-şi din forţă. Efectele pe care această criză axiologică generală
le produceau un spectru enorm: dispariţia încrederii în virtuţile raţiunii şi ale ştiinţei,
explozia iraţionalismelor, a filosofiilor „neliniştii”, aventurii, disperării sau izolării,
amoralismul, ruperea esenţei de existenţă, exaltarea individualismului, dispariţia
entuziasmului moral, cultivarea apatiei, a epuizării nervoase, fascinaţia pentru stările
morbide, pentru toate formele agonicului. Persoanele (reale sau fictive) care populează
această lume „sînt de-a dreptul fascinate de viziunea apusului culturii, de spectacolul
tuturor prăbuşirilor, cu afinităţi şi predilecţii, uneori stranii, pentru stările de extenuare,

2
Constantina Raveca Buleu, Voința de putere sub semnul ideii europene, în capitolul Dandysmul sau
suveranitatea imaginii, ediție digitală, Editura Contemporanul, 2013, p. 124.
degenerare şi agonie. Voluptatea lor supremă este să se simtă şi să se proclame storşi,
depăşiţi de istorie, consumaţi în întreaga lor fiinţă. Conştiinţa paralizantă a stărilor
anormale îi domină: sleirea vitalităţii îi aruncă în artificial, senzualism şi hedonism;
individualismul exacerbat îi transformă în diletanţi, anarhici, distructivi şi cinici. (...)
Teoreticienii decadentismului şi ai dandysmului se întîlnesc însă de aceeaşi parte a
baricadei în clipa cînd am începe să facem bilanţul cuvintelor-cheie din arsenalurile
acestora: hiperestetism, cultul formei, individualism, narcisism, spirit anti-burghez,
negativitate extinsă, gust novator cu forţă de şoc, dar şi blazare, stilizare a trăitului,
predilecţie pentru artificial, efeminare, devitalizare, fascinaţie a morbidului, suflu agonic.”3

Scriitorul Giuseppe Scaraffia includea în al său Dizionario del dandy4, pe cei mai
mari dandy ai umanității: Lord Byron, Alfred de Musset, Disraeli, Eugène Sue, Stendhal,
H. de Balzac, Th. Gautier, Ch. Baudelaire, Karl Joris Huysmans, Oscar Wilde, Marcel
Proust, Pierre Drieu la Rochelle, Gabrielle d’Annunzio.

O figură emblematică a decadentismului este Des Esseintes, personajul principal al

romanului În răspăr, scris de Karl Joris Huysmans. Năpădit de boala veacului în care
trăiește, nevroza, pricinuită de propriul eșec de modelare a unei ființe vii 5, Des Esseintes se
refugiază într-o lume artificială construită de el însuși. Reședința de la periferia Parisului,
transformată într-un adevărat paradis estetic, îi oferă oaza de singurătate unde se poate
deda plăcerilor estetice personale.

În vreme ce dandysmul apare, pentru timpul şi mediul lui Des Esseintes, ca un

fenomen à rebours faţă de tendinţele contemporane, în saloanele aristocraţiei engleze el
reprezintă, încă, o direcţie vie, recunoscută, fie şi la modul ironic, de reprezentanţii vechii
generaţii. Sugestivă este, în acest sens, întâmpinarea pe care bătrânul lord Fermor o face
nepotului său Henry Wotton: «Ia spune, Harry, ce te-a făcut să ieşi din casă aşa devreme?

3
Adriana Babeți, Dandysmul. O istorie, apud. Adrian Ciubotaru, teza de doctor în filologie Decadența în
literatura română, p. 14, disponibilă pe https://licart2010.files.wordpress.com/2010/03/decadenta-in-
literatura-romana.pdf.
4
Giuseppe Scaraffia, Dizionario del dandy, apud. Diana Câmpan, cursul Literatura comparată, în capitolul
Scriitori- dandy, Personaje- dandy…, seria Didactica, tipografia Universității 1 Decembrie 1918, Alba Iulia,
p. 86.
5
Des Esseintes duce un adolescent la bordel şi îşi explică gestul prin intenţia de a crea un asasin,
obişnuindu‑l cu plăceri până când va deveni dependent de ele, apoi suprimându‑i accesul la acestea
pentrua‑l determina să facă orice pentru a‑şi întreţine plăcerile, chiar şi crime; „atunci – afirmă des Esseintes
– îmi voi fi atins scopul, voi fi contribuit,în limitele puterilor mele, să dau naştere unui ticălos, încă unui
duşman al acestei societăţi hidoase, care ne jefuieşte”, Joris‑Karl Huysmans, În răspăr, apud. Constantina
Raveca Buleu, op. cit., p. 127.
Eu credeam că voi, ăştia care vă ziceţi dandies nu vă sculaţi niciodată înainte de două şi nu
puteţi fi văzuţi înainte de cinci.»6 Lordul Henry Wotton, marele dandy al romanelor lui
Oscar Wilde, devine maestrul care-l va iniția pe tânărul și frumos Dorian Grey în tainele
cultului decadent- dandyst. Plictisit de societatea stearpă a nobilimii engleze, dezgustat de
o soție insipidă, accest lord Henry suferă de un narcisism exacerbat. Interesat doar de
propria persoană și evident preocupat de influența sa asupra lumii, lordul Henry atrage cu
succes, prin prestanță, atitudine, vestimentație, atenția oricărei societăți pe care o
frecventează. Preocupările sale își schimbă centrul de interes în momentul în care îl
cunoaște pe Dorian Grey, începe să-și exercite toată influența asupra tânărului, fiind
convins că „încercarea de a influenţa pe cineva ascunde într-însa o taină copleşitor de
captivantă. Nici o altă îndeletnicire nu i se poate asemui”. Înzestrat cu frumusețe,
moralitate, dar având o prea puternică stimă de sine, Dorian Grey cade pradă cochetăriei
ingenioase a lordului Henry și ajunge discipolul crezului său imoral. Relația dintre maestru
și discipol evoluează rapid spre simpatie, datorită congruenței dintre mentalitățile celor doi.
Prin lecții despre ispită, păcate, misoginism lordul Henry îl eliberează pe tânăr de
sentimentul de vinovăție pe care îl încearcă la moarte Sibylei Vane. De aici și până la
pierderea totală a moralității, nu mai e decât un pas, decăderea totală a lui Dorian Grey
petrecându-se în subsolurile Londrei, printre tentațiile cele mai imorale: alcool, droguri,
plăceri trupești. Într-un cuvânt, tânărul ajunge să experimenteze ceea ce l-a îndemnat
maestrul său: „Să lecuiești sufletul cu ajutorul simțurilor și simțurile cu ajutorul sufletului”.
Dandysmul personajului principal nu se evidențiază doar prin decadența acestuia ci și prin
pasiunile sale pentru lucrurile luxuriante, exuberante : „brocarturile vechi, bronzurile
coclite de vreme, obiecte frumos lăcuite, sculpturile în fildes, ambianta încântătoare, luxul,
fastul, toate acestea ne oferă posibilităti infinite”. Pasionat de parfumuri, de flori, tapiserii,
broderii, țigani și muzică țigănească, preocupat de înfățișare, colecționar al unor obiecte
prețioase, de cult religios, Dorian Grey reușește să atragă atenția peste tot în jurul său. Cu
toate că în subsidiar, în spatele frumuseții sale angelice, Dorian Grey are o atitudine

6
Mihaela Gheorghe, Dorian Gray în contextul dandysmului sau O interferenţă stilistică: dandysm-
decadentism, http://atelier.liternet.ro/articol/1872/Mihaela-Gheorghe/Dorian-Gray-in-contextul-dandysmului-
sau-O-interferenta-stilistica-dandysm-decadentism.html, accesat la data 01.02.2017
superficială, imorală, în prezența înaltei societății, acesta afișează mereu o atitudine
distinsă, după legile bunei etici.

Conștientizându-și propria frumusețe și atracția pe care o exercită asupra

aproapelui, Dorian își exprimă, într-un moment de beatitudine și admirare de sine, cea mai
arzătoare dorință, cea de a rămâne pururea tânăr, iar portretul chipului său să
îmbătrânească în locul său. Ceea ce, ca o pedeapsă divină, ajunge să se întâmple. Cu
fiecare păcat săvârșit, chipul din portret nu doar că îmbătrânește ci absoarbe urmele
fărădelegilor săvârșite de persoana umană. Astfel, într-o cheie inversă a mitului lui Narcis,
cel blestemat să-și admire fascinat oglindirea propriului chip în ape pentru eternitate,
Dorian Grey este blestemat să-și observe veșnic, datorită tinereții nepieritoare a trupului,
sufletul său imbibat în vicii și păcate. Ajungând pe ultima treaptă a decăderii morale, în
momentul în care îl omoară pe Basil Hallward, prietenul și autorul portretului lui Dorian,
acesta devine paranoic și realizează starea de dizgrație în care se află. Din păcate urma de
moralitate nu e destul de puternică încât să îl determine pe Dorian să îşi schimbe viaţa, tot
ce reuşeşte să facă este să urască din ce în ce mai mult taboul său. În schimbarea produsă
între taboul şi viaţa lui Dorian Gray, remarcăm o interferenţă între viaţă şi artă. Dorian
devine o operă de artă care nu îmbătrâneşte şi nu îşi schimbă înfăţişarea, în timp ce tabloul
prinde viaţă luând caracteristici omeneşti, adică el e cel care îmbătrâneşte cauzând astfel un
dezastru în viaţa omului Dorian. Frica de tablou se încheie în momentul în care Dorian
înjunghie pictura care îi reprezintă sinele şi deci, Dorian e cel care moare şi nu opera de
artă, producându-se astfel transferul invers dintre el ca fiinţă umană şi esenţa lui care
fusese ascunsă în portretul creat de Basil hallward. Înjunghiind tabloul, Dorian inversează
schimbul şi îşi recapătă calităţile care până atunci fuseseră prizonierele tabloului.
Sancțiunea