omo americanus.

Disoluția materialismului american (II)

ESTICA NEWS > Politic > Homo americanus. Disoluția materialismului american (II)

manifest destiny

Tomislav Sunic 2 ianuarie 2018 0 Comentarii

Politic

Biblia și originile corectitudinii politice

Pentru a descifra detaliile sistemului american, este nevoie să privim spre fenomenul religios al
puritanismului. În context britanic, cel mai puternic reprezentant standard al puritanismului, Oliver
Cromwell, a fost o figură trecătoare, care nu a avut un impact politic semnificativ nici asupra
Regatului Unit, nici asupra Europei continentale. Însă moștenirea politică a lui Cromwell a avut un
efect mai mare asupra mentalității americane decât retorica lui Lenin asupra Rusiei bolșevice. Așa
cum Cromwell folosea Biblia pentru a justifica uciderea regelui Carol I și pentru a-și apăra politicile în
vremea expedițiilor Commonwealth-ului împotriva scoțienilor și irlandezilor, la fel, verișorii săi
puritani din America au folosit Biblia ca un garant al cuceririlor și ca bază a politicii lor.

O înțelegere aprofundată a specificului mental puritan este indispensabilă pentru oricine este angajat
în încercarea de a înțelege toate transformările sale seculare în sistemul american. Simplificarea
mesajului prin eliminarea din creștinism a oricărui element păgân, inclusiv a sacrului și
transcendentului, alături de reducerea mesajului biblic la o serie de precepte utilitare și morale de
bază ale comportamentului a făcut ca puritanii evangheliști să aibă un avantaj clar în raport cu
ceilalți. Pentru a înțelege psihologia lui homo americanus și mai ales răbufnirile ei iraționale în
politica externă – sub acoperirea mult lăudatului „pragmatism” – trebuie să studiem cu atenție toate
elementele puritanismului. Mai întâi, puritanismul a introdus o formă aparte de hiper-moralism și
mesianism auto-centrat în structura comportamentală americană (10). Este o teologie politică care își
găsește justificarea doar în preceptele biblice. Astfel am determinat foarte înrădăcinata idee a „auto-
alegerii” (self-chosenness) printre elitele americane și credința inerentă a acestor elite în
predestinarea democratică a Americii. Indiferent de șanse, homo americanus își va urmări aventurile
sale externe cu o conștiință perfect liniștită – aventuri care vor fi mereu justificate „în numele gloriei
lui Dumnezeu”. Ca formă a teologiei politice, americanismul, cu derivatele sale puritane, trebuie să
fie mereu rezistent față de orice formă de critică.

Moralismul excesiv a fost mereu o trăsătură americană. Tendința politică compulsivă de a-i interpreta
pe europeni, arabi, japonezi prin intermediul virtuților democrației, de a predica sau perora despre
drepturile omului, adică de a-i „reeduca” pe ereticii autoritariști – toate aceste îndemnuri politice
derivă direct din moștenirea puritană. Moralizând orice aspect al vieții din SUA, sistemul american
încearcă să îndepărteze America de dimensiunea tragică și de orice categorie de putere politică.
Aceasta ne întoarce la un punct anterior, anume, faptul că americanii tind să respingă ideologia
politică, dar în același timp să îmbrățișeze propria lor teologie politică para-biblică, anume
democrația de tip american.

Mentalitatea de tip puritan s-a constituit în New England în prima parte a secolului al XVII-lea, după
care s-a răspândit în întreaga Americă. La începutul secolului al XX-lea, ea a captivat mințile
popoarelor și națiunilor din întreaga lume. Elitele americane moderne sunt profund convinse că
sistemul american este cel mai bun de pe pământ și că poate fi răspândit în întreaga lume. Efortul
american se îndreaptă spre a supune întregul glob terestru concepției neo-puritane a destinului
manifest. Ascetismul puritan timpuriu, cultul muncii, aplecarea spre bani, au dat naștere, după al
Doilea Război mondial, unui nou erou, unul care funcționează ca model pentru prima parte a
secolului al XXI-lea. Cineva poate specula dacă nu cumva, sub impactul puritanismului, nu a avut loc
un nou proces de selecție sociobiologic în America, așa cum s-a întâmplat sub comunism, când au
apărut acei homines sovietici. Americanii au dorit nu numai să se despartă de Europa, ci și să fondeze
o societate care mai târziu să fie capabilă să regenereze întreaga umanitate. Ei doreau să creeze un
pământ al făgăduinței care urma să devină o republică universală. Această temă biblică, care se află
în centrul gândirii puritane, revine mereu și mereu ca un leitmotiv în cursul istorie americane (11).
Puritanii americani au reușit în impunerea codului lor de comportament atât în treburile domestice
cât și în afacerile străine. M. E. Bradford notează că acest tip de puritan care se consideră de la sine
îndreptățit poate fi observat începând de la James Monroe la Abraham Lincoln și locotenenții săi
Sherman și Grant. „Ca american multă vreme expus la influențele puritanismului politic nu pot să nu
mă gândesc la Cromwell prin analogie cu alți bărbați «în misiune»; cu versiunea noastră a lucrurilor,
și în special cu gnosticii timpurii care, în numele Domnului, au făcut o Uniune din „foc și fier” în
marele nostru Război Civil”. Bradford relatează: „În romanul de calitate al lui Stark Young, So Red the
Rose, cel din urmă (Sherman) îi cheamă pe părinții unui fost student și se poartă cu ei politicos. Puțin
timp după aceea, în calitatea lor oficială, trupele lui Sherman le dau foc tuturor. Acești sudiști sunt
încurcați de o atare schizofrenie. Ei ar fi trebuit să studieze viața lui Cromwell și apoi să părăsească
locuința” (12). Comportamentul indus de influența puritană asupra celor care decid în America este
încă un mister pentru mulți europeni, ceea ce explică de ce europenii nu pot înțelege bruștele
schimbări care caracterizează faptele americanilor. Atitudinea nevrotică care se află la baza acestui
comportament a fost vizibilă la elitele americane în trecutul acestei țări. Comportamentul
președintelui George W. Bush în timpul actualului război din Irak este fix în direcția celui al
predecesorilor săi. „Guvernarea Bush este împinsă spre doctrinele puritane ca o necesitate istorică.
Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă, trebuie să privim nu la anii 1930, ci la 1630” (13). Acest
comportament singular, auto-centrat, de îmbunătățire a întregii condiții a lumii, se potrivește nu
numai lui Bush, ci aproape oricărui președinte american de la George Washington încoace. Era
natural, dată fiind concepția puritană despre Dumnezeu, ca pelerinii americani să găsească un izvor
special de inspirație în Vechiul Testament. Pornind de la acesta, aproape exclusiv, ei și-au redactat
textele, iar Vechiul Testament nu a încetat niciodată să le ofere o justificare pentru adesea inumanele
lor războaie. Dumnezeul lor era cel din Vechiul Testament, legile lor erau cele ale Vechiului
Testament, figurile după care se conduceau erau cele din Vechiul Testament. Sabatul lor era evreiesc,
nu creștin. O simpatie naturală îi atrăgea pe puritani spre Vechiul Testament, acel protest lung
împotriva păgânismului, cu al său „thou shalt nots”[1]. Partea pozitivă a Noului Testament se pare că
i-a lăsat pe puritani cu totul indiferenți. Într-adevăr, atât de puțină atracție a avut cuvintele lui Isus
Hristos asupra pelerinilor, încât odată au abandonat literalismul lor textual și s-au întrebat dacă să se
permită Rugăciunea Domnului (14).
Moștenirea puritană americană a întreținut o cvasi-nevrotică atitudine în politica externă americană.
Pe de o parte, această politică a îmbrățișat un autism extrem, un izolaționism, pe de altă parte,
adesea, ea a luat forma unui pandemic, cvasi-samaritean militarism global, adesea condus de
metode barbare, împotriva „Celuilalt”, a „necredinciosului”, a „Imperiului Răului”, a „axei Răului”, a
„islamo-fascismului”, pe scurt împotriva „băieților răi” – totul în numele „democrației”. America a
introdus astfel, pentru prima oară în istoria războiului, factorul discriminatoriu, foarte asemănător cu
practica subsecventă a Uniunii Sovietice. Războaiele americane au devenit de aici înainte războaie
totale care și-au propus să regenereze umanitatea, fără vreun sfârșit vizibil.

Puritanii datorează mult gândirii iudaice. Fantasma „orașului de pe deal” și sentimentul propriei
alegeri americane au fost împrumutate din moștenirea Vechiului Testament și de la poporul evreu.
Puritanismul, dintre toate credințele creștine, a fost cel mai apropiat de iudaism. Unii autori
demonstrează că Statele Unite își datorează adevărata lor existență evreilor. „Ceea ce numim
americanism – scrie Werner Sombart – nu este altceva decât spirit evreiesc distilat” (15). Autorul, un
foarte cunoscut sociolog german din prima jumătate a secolului XX, a fost destul de binevoitor cu
evreii, iar descrierea pe care o face influenței evreiești în America e destul de pertinentă. Sombart
scrie de asemenea că „Statele Unite sunt pline ochi de spirit iudaic” (16).

Uneori întâlnim afirmația că evreii au o influență disproporționată în viața Americii dată fiind supra-
reprezentarea lor în elitele politice, culturale sau societale americane. Unii conservatori, puțini, sunt
obsedați de rolul real sau pretins al evreilor în America. Dar oare Iisus nu a fost evreu? Filosoful Alain
de Benoist numește antisemitismul, fie latent sau vădit, o „nevroză”. Anti-semiții afirmă cu naivitate
că dispariția evreilor ar deschide o epocă de aur pentru Vest. Această afirmație e falsă. Întreaga
istorie a Europei, și a Americii până la un punct, a arătat din plin că europenii și americanii sunt
perfect capabili să se distrugă unii pe alții – adesea pentru motive triviale – în absența evreilor:
dovadă este războiul civil american, conflictul fără sfârșit dintre sârbi și croați, scoțieni și englezi,
irlandezi și englezi, flamanzi și francezi etc.

Tocmai apropierea dintre creștinism și iudaism este cea care explică alianța lor vădită în cadrul
puritanismului și numeroasele lor războaie criminale. „Anti-semitismul s-a născut din dorința
creștinismului pentru a desăvârși iudaismul, pentru a-l «împlini», a-i da «adevăratul» înțeles” (17).
Puritanii americani aveau exact acest lucru în minte când au ajuns în New England. Urmașii lor
secularizați au același lucru în spirit când încearcă să exporte democrația americană până la capătul
pământului. În ochii creștinilor „Așa cum, odată cu Hristos, Legea a ajuns la sfârșit (în ambele sensuri
ale cuvântului) și a devenit nefolositoare, în același sens orice distincție dintre Israel și alte națiuni a
devenit inutilă: Nu mai este iudeu, nici elin (Gal., 3, 28). Creștinismul universal este cel care este
versus Israel”(18). De Benoist scrie mai departe:

„Acest proces, care provine din reformele pauline, are o consecință dublă. Pe de o parte, el a sfârșit
prin persecuțiile asupra evreilor, care au fost descriși ca cei mai răi dușmani ai creștinătății, pe baza
apropierii lor genealogice și a refuzului de a se converti, adică, de a recunoaște creștinătate ca fiind
„adevăratul Israel”. Pe de altă parte, așa cum nota Shmuel Trigano, când se considera pe sine ca „nou
Israel”, Vestul recunoștea în evreitate o competență asupra sa însăși, dacă nu juridică, cel puțin
factuală. Ceea ce ajunge să însemne că Vestul a devenit „israelit” atât de mult încât le-a interzis
evreilor să rămână israeliți. De aici rezultă că numele „Iudeo-creștinătate” este o dublă încarcerare; el
face prizonier Vestul creștin, care prin propria acțiune se subordonează unei jurisdicții care nu este a
sa însăși, iar, pentru a recâștiga această jurisdicție, face în așa fel încât îi neagă acestei jurisdicții
custozii săi legitimi…” (19).

Vestul devine anti-semit în măsura în care vrea să devină israelit. Vestul va înceta să fie israelit odată
ce va abandona nevroza sa, odată ce va reveni la miturile sale fondatoare, odată ce va înceta să fie
ceea ce nu este și va permite Celuilalt să continue să rămână ceea ce este.

O adâncă suspiciune între americanii ne-evrei și cei evrei este adesea învăluită într-o mitomanie
servilă și un mimetism reciproc simulat, care este în special puternic în establishmentul american.
Protecția americană față de statul Israel a avut desigur puțin de-a face cu securitatea geopolitică a
Americii. Mai degrabă, Israelul este receptacolul teologiei politice americane și al miturilor sale
fondatoare puritane, care au trezit propriul supra-eu democratic american. De la început, pelerinii
din America, pionierii și politicienii s-au identificat pe sine cu niște evrei care au venit spre un nou
Canaan din mizerabila Europă. În termeni freudieni, pelerinul și pionierul erau obligați să-și ucidă
tatăl european pentru a facilita răspândirea democrației americane peste tot în lume. „Cerul a plasat
țara noastră în această situație pentru a ne încerca; pentru a vedea dacă vom folosi cu credință
puterea de necuprins care ni s-a dat pentru a duce mai departe regenerarea lumii” (20).

Confortul sudic: a treia cale?

Diferiți critici europeni ai sistemului american care au cedat procesului de americanizare, cel mai
adesea voluntar decât prin forță, au înlocuit adesea printr-o nefondată bătaie de joc la adresa stilului
de viață și culturii americane combaterea influenței politice americane. Acest accent din partea
criticilor europeni este fals și chiar ipocrit, dacă ne uităm la influența enormă pe care America de
după război a exercitat-o atât asupra dușmanilor, cât și asupra prietenilor săi. Numai retrospectiv ne
dăm seama câte evenimente din Europa de după al Doilea Război mondial seamănă în mod straniu
cu ceea ce s-a întâmplat în Sudul american după războiul civil. Efectele psihologice ale procesului de
reconstrucție asupra multor sudiști au multe similarități cu efectele ocupației aliate în Europa de Est
și de Vest. Încercarea unor autori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea de a
contextualiza America într-o lumină istorică diferită și un set de valori diferite a avut un efect minor în
mediul american, iar acești autori rămân practic necunoscuți în Europa. Cel mult, acestea erau
exerciții de resuscitare a memoriei uitate, oricât de interesante ar fi fost aceste evenimente pentru
conservatorii europeni. Ce s-ar fi întâmplat dacă Sudul ar fi reușit să se separe și să-și păstreze stilul
de viață? A încerca să răspunzi la această întrebare astăzi poate părea mai mult decât o simplă
înșiruire de presupuneri.

Natura distructivă a credinței în progres, inerentă atât în liberalism cât și în comunism a fost descrisă
de agrarienii sudici americani, care au scris în anii 1930. În multe privințe opera lor amintește de cea
a conservatorilor revoluționari europeni din aceeași epocă, al cărei ecou îl vom afla mai târziu printre
gânditorii europeni ai Noii Drepte. Acești critici sudiști al sistemului american seamănă cu autorii
europeni prin aceea că ei aduc o notă de vervă poetică și literară scrierilor lor. Manifestul lor, I’ll Take
My Stand, este un document literar prețios care ne ajută să înțelegem alteritatea, fie ea și America.
Într-adevăr, acest manifest pare astăzi o prefigurare sumbră a destinului Europei în mâinile aliaților
după 1945. Autorii, evident, au înțeles bine ceea ce astăzi se cheamă „criza politicii moderne”, în
măsura în care ei au văzut în capitalismul american nu inamicul comunismului sovietic, ci fratele său
geamăn, aspirând la aceleași scopuri cu metode mai rafinate. În acest sens cineva ar putea spune că
agrarienii sudiști erau – pentru a face apel la limbajul modern liberal – un foarte „ne-american” grup
de gânditori. Ei concepeau adevăratul american nu doar ca pe un „homo oeconomicus”, adică un
consumator fericit înrobit de deliciile de la mall, ci mai întâi și mai ales ca pe un om cu nevoi
spirituale, pe care industrialismul și New Deal-ul îl vor face praf fără milă. Citindu-i acum, cineva
poate obține o imagine diferită a ceea era Sudul de fapt și ceea ce America în întregime ar fi putut să
devină în condiții istorice și circumstanțe politice diferite. Sudiștii agrarieni erau foarte conștienți de
programul de reeducare care i-a fost impus Sudului înfrânt. Unul dintre ei scrie: „Generația care
creștea citea literatura nordică, care e afectată de tradiția din New England. Manualele nordice erau
citite în școlile sudice; istoriile nordice, în ciuda protestului aprig al organizațiilor patriotice locale, au
fost aproape universal predate în școlile înalte ale Sudului și în colegiile de aici…” (21).

Sudul a fost forțat să-și nege istoria, așa cum Europa, mai ales Estul Europei, a fost forțat de aliații
comuniști ai Americii să-și nege și să-și rescrie istoria proprie. Similar, în sensul credo-ului obligatoriu
„anti-fascist”, revizionismul în literatură, lăsând la o parte istoriografia, este supus unei cenzuri
severe, adesea unor pedepse penale, în cea mai mare parte a Europei de azi. Foștii teoreticieni
marxiști și demagogi au dobândit locuri proeminente în conducerile din Estul Europei, ca și, colo-colo
și în Vestul Europei – acest lucru în ciuda căderii comunismului și sfârșitului așa-numitului Război
Rece.

Termenul „agrarian” ales de ei înșiși de către autorii sudiști despre care am amintit nu este cu totul
adecvat. Am putea mai degrabă să-l substituim cu termenul „organic”, fiindcă tocmai o societate
organică este ce aveau în minte acești autori sudiști. Ei nu considerau că viața rurală este suficientă în
sine pentru om. Este în destinul omului să-și realizeze valorile spirituale, să arate sacrificiu, să-și
salveze rădăcinile rasiale și etnice și să pună aceste lucru deasupra valorilor materialiste efemere,
care au fost mereu atât de dragi liberalismului și comunismului. Un agrarian sudist, Lyle Lanier, pare
că a înțeles substanța din spatele propagandei liberale mai repede decât mulți dintre contemporanii
noștri, în special în critica pe care o face ideologiei progresului. El știa că „industrialismul” servește
marele business și tot ceea ce capitalismul de început a însemnat. Teama agrarienilor a fost pe deplin
justificată de către realități curente cum ar fi creșterea capitalistă lipsită de substanță, reducerea de
personal, externalizarea producției, și așa mai departe (22). Lanier denunță liberalismul atunci când îl
atacă pe Dewey, adăugând că „omul nu este tabula rasa în care pot fi înscrise moduri de
comportament arbitrare, fără legătură cu înclinațiile sale naturale”(23). Cuvintele lui par îndreptate
direct spre inima dublului discurs liberal și a vlăstarelor sale, în imaginea lui homo americanus, care
radiază fals optimism în credința sa că viitorul va aduce încă și mai multă egalitate și bunuri de
consum fără număr.

Cei doisprezece agrarieni sudiști erau intelectuali de cea mai bună calitate, depășindu-i chiar pe
omologii lor europeni. Ei ar fi avut cu siguranță mai mult impact dacă ar fi avut succesori mai prolifici
în America. Nu s-a întâmplat acest lucru. În vreme ce opera lor a fost supusă standardelor cuminți
academice și a furnizat material pentru lucrările studențești, nu s-a întâmplat să aibă un impact la
nivelul de bază al societății. Cei care le-au urmat agrarienilor sudiști, puțini la număr, lucrează izolați,
cunoscuți numai de un număr mic de oameni care au afinități unii cu alții și nu joacă niciun rol în
cercurile care influențează opinia publică de masă.

Este ciudat că criticii americani și europeni ai sistemului american nu au fost mai atenți la un scriitor
mai vechi, un personaj unic, autorul și omul de știință antebelic, sudic, George Fitzhugh. Agrarienii
sudiști, succesorii săi, îi datorează mult acestuia, ca de altfel toți criticii modernității, inclusiv cei care
studiază spiritul totalitarismului democratic. Fitzhugh, un avocat ca formare, dar și un cunoscător nu
numai al limbii latine, dar și al vechii gândiri juridice romane, avea un simț aparte al nuanței
lingvistice. El înțelegea că termeni ca „libertate”, „comerț liber” sau „justiție” pot fi folosiți pentru a
ascunde un barbarism cumplit. Invers, într-o curioasă perspectivă inversată de tip orwellian, Fitzhugh
poate suna ca un apologet al sclaviei, fiindcă el înțelegea, într-un mod cumva demodat, că fiecare
persoană onorabilă trebuie să fie într-un anumit sens un sclav. Un soldat, un general, un om de stat,
orice om care acceptă datoria de a lupta pentru o cauză înaltă, trebuie să abandoneze „starea de
natură” și să devină un sclav. Pentru Fitzhugh, sclavia neagră era o necesitate pentru negri, care,
datorită incapacității lor de a participa în mod egal la comerțul liber cu competiția sa ucigătoare, erau
mult mai bine în robie pe moșiile sudice. Fitzhugh gândea că negrii se descurcau mai bine când erau
supervizați de un fermier alb cu trăsături paternaliste decât sub controlul nordiștilor aboliționiști care
propăvăduiau atunci despre drepturile omului, în vreme ce în același timp îi lipseau de orice
demnitate. Lăsați de unii singuri, așa cum cereau aboliționiștii, negrii vor sfârși complet neputincioși,
pierduți în marile orașe la cheremul rechinilor capitaliști. Fitzhugh îl atacă pe idolul democrației
americane, Thomas Jefferson, și în particular Declarația de Independență a acestuia, pe care Fitzhugh
o consideră plină de „abstracțiuni”. El înțelegea că termenii grandilocvenți ai Declarației vor deschide
calea unor nesecate și nesfârșite dorințe economice, care în cele din urmă vor duce la războiul
tuturor împotriva tuturor. El era conștient că afirmații bombastice de genul „Credem că acest adevăr
este evidente în sine, anume că toți oamenii sunt creați egali”, nu pot să ducă decât la un torent
nestăpânit de iluzii: „Este, credem noi, mai mult decât evident faptul că oamenii nu se nasc fizic,
moral sau intelectual egali – unii sunt bărbați, alții femei, unii din naștere mari, puternici și sănătoși,
alții slabi, mici și bolnăvicioși – unii sunt prietenoși din fire, alții predispuși la tot felul de răutăți – unii
sunt curajoși, alții temători. Inegalitățile lor naturale nasc inegalitățile de drept” (24). Nu este evident
de la sine că toți oamenii sunt inegali și că, într-o perioadă de criză, ei toți tânjesc mai mult după
securitate decât după libertate? „Înzestrându-i pe oameni cu egalitatea de drepturi, scrie Fitzhugh,
înseamnă să permitem ca cei mai slabi să fie oprimați. Așa ceva naște cea mai mare inegalitate de
condiții”(25). Din nou putem să observăm cum dogma pieței libere poate duce adesea la cea mai
oribilă formă de discriminare, pe care Fitzhugh o experimenta la prima mână, observând statutul
sclavilor „liberi” care lucrau în Nordul aboliționist. Clișeele verbale care afirmă că toți oamenii sunt
egali pot duce la încheierea ultimă a dinamicii liberale: comunismul totalitarist. Numai o societate
aristocratică în adevăratul sens al cuvântului, una în care liderii sunt modele, poate avea o
legitimitate durabilă. Orice persoană care își asumă o sarcină onorabilă este un sclav. În acest sens,
„cei care conduc în societatea liberă sau societatea sclavilor, dacă își fac datoria așa cum trebuie, au
mai multe griji și mai puțină libertate decât sclavii înșiși”(26).

Se pare că ne întoarcem la început, anume la cele două specii dezrădăcinate și egalitariste, cunoscute
drept homo sovieticus și homo americanus, ambele cu totul obsedate de garantarea securității
psihologice și a predictibilității economice. Singura diferență dintre cei doi este că cel de-al doilea
înflorește doar pe baza instinctelor de supraviețuire hrănite de economism și democratism; homo
americanus este orb la orice principii de ierarhie a valorii. Însă frecvența dezordinilor rasiale, mai ales
în Europa, eșecul experimentelor multiculturale și destabilizarea în curs a Orientului Mijlociu arată
clar că lucrurile trebuie mai întâi să meargă mai rău înainte de a deveni mai bune.

Arnold Gehlen, Moral und Hypermoral (Frankfurt: V. Klostermann, 2004), în special capitolul
“Humanitarismus“ 75–90.

Alain de Benoist, “L’Amérique,“ în Critiques–Théoriques (Lausanne: L’Age d’Homme, 2002), 142. A se

vedea de asemenea lucrarea clasică a lui Louis Rougier, La mystique démocratique (Paris: Albatros,
1983), 212– 221.

M. E. Bradford, “Politics of Oliver Cromwell”, în The Reactionary Imperative (Peru, IL: Sherwood
Sugden, 1990), 214.

George Monbiot, “Puritanism of the Rich,” The Guardian (London), November 9, 2004.

James Truslow Adams, The Founding of New England (New York: Atlantic Monthly Press, 1921), 82
and passim; Carl Schmitt, Der Nomos der Erde (Berlin: Duncker und Humblot, 1950), 253–254 and
passim. În numeroasele sale studii și cărți Schmitt a criticat aspectele nediscriminatorii ale
războaielor Americii, care pentru el sunt rezultatul „teologiei politice” americane (puritane). Carl
Schmitt, Politische Theologie (Munich: Duncker und Humblot, 1922).

Werner Sombart, The Jews and Modern Capitalism, translated by M. Epstein (New York: Burt
Franklin, 1969), 43–44. A se vedea de asemenea influenta revistă neoconservatoare evreiască
Commentary, în special Jerold Auerbach, “Liberalism and the Hebrew Prophets” Commentary 84(2)
(August 1987).

Sombart, “Puritanism Is Judaism, “ The Jews and Modern Capitalism, 249.

Alain de Benoist, Comment peut-on être païen? (Paris: Albin Michel, 1981), 168.

Ibid., 169.

Ibid. 170.

American Life in the 1840s, ed. Carl Bode (New York: Doubleday & Company, 1967), 315

Frank Lawrence Owsley, “The Irrepressible Conflict,“ in I’ll Take My Stand (New York: Harper and Row,
1962), p. 64.

Lyle Lanier, “A Critique of the Philosophy of Progress”, I’ll Take My Stand, 123.

Ibid., 142.

George Fitzhugh, Sociology for the South, or the Failure of Free Society (Richmond, VA: A. Morris
Publisher, 1854), 177–178.

Ibid.233.
Ibid., 86

Tomislav Sunic este fost profesor de științe politice în SUA. Acum (2007) lucrează ca diplomat croat.

Textul a apărut în THE OCCIDENTAL QUARTERLY Vol. 7, No. 1, 2007

Traducere C. Pantelimon

[1] Este vorba despre