O mărturisire

Câteva lucruri cu privire la primirea în Academie, ca membru corespondent, a

profesorului Ilie Bădescu

Rubens, ... Vânătoare, 1616, detaliu.

Deșertificarea societății înseamnă ieșirea omului de sub zodia ideii,
rebarbarizarea lui. Pentru că ideea, la Platon, ιιιι,înseamnă „a ști” și, în
același timp, „a vedea”. În absența unei idei directoare însușită de elite, ceea
ce numim „proiect de țară”, societatea este abandonată intereselor de raid.
Tentația de a construi un eseu despre așezarea antiplatonică a societății este
mare, dar o lăsăm pe altă dată.

În acest context, aflu că profesorul universitar Ilie Bădescu, directorul

Institutului de Sociologie al Academiei Române, a fost primit ca membru
corespondent al Academiei Române, în iulie anul curent. Acesta este un
moment extraordinar, în raport cu ordinarul deșert. Ilie Bădescu este prin
excelență un exponent al ideii în sensul ei de „a ști” și de „vedere”, având ca
orizont omul ca întreg, corect așezat în raport cu neamul său. Voi trece în
revistă, succint, câteva, și accentuez, câteva dintre coordonatele pe care l-am
întâlnit la opera profesorul Ilie Bădescu.

Refacerea învățământului universitar sociologic

Plecat cu o bursă Fullbright în SUA, în perioada în care câțiva studen ți,

membrii ai Ligii Studenților, laolaltă cu o mână de profesori rescriau harta
instituțională a Universității, profesorul Bădescu s-a implicat rapid și făr ă rest
în procesul refacerii învățământului superior sociologic, imediat după
revenirea în țară, în primăvara lui 1990. Era a doua bursă americană după cea
din 1983 (bursa IREX). A fost o perioadă în care efortul institu țional a fost
frumos conjugat de tandemul Bădescu-Ion Ungureanu, ultimul prematur
dispărut în aprilie 1990, răpus de o boală nedreaptă. Ion Ungureanu a fost cel
mai citit dintre sociologii români de după generația Gusti, principala lui
moștenire fiind „Paradigmele cunoașterii societății”, un inventar la zi,
exhaustiv, a întregii opere relevante sociologice românești și străine de până
în acel moment. Un ultim enciclopedist, într-o lume care începea să cread ă c ă
științificitatea înseamnă specializarea tot mai îngustă.
Dacă Ion Ungureanu ne-a introdus dintr-o dată, și totu și cu atât de mare
delicatețe, în lumea unei sociologii extraordinar de complexe prin detaliul
argumentului extins (infinit mai complexe decât este astăzi), Ilie B ădescu a
stârnit în noi o energie necunoscută: entuziasmul dezinteresat. Desigur, mulți
dintre noi am decăzut interesați, sub vremuri, cum ar spune cronicarul. Dar, în
acel moment, descoperisem că putem fi liberi, oricât de săraci, oricât de grea
provocarea (aveam o țară de reconstruit!), gândind sociologie.

Câteva cuvinte despre context: în anul meu eram 15. Azi sunt peste 1000 de
studenți. Anul meu a făcut 5 ani de facultate și 2-4 ani de doctorat. Licența
era, sau trebuia să fie o splendoare, ca activitate mentală. Relația dintre noi și
profesori era dialogală, nici nu trecea prin cap că noi ne putem evalua
profesorii.
Relația dintre cei mai buni studenți și profesorii lor era de ucenicie. Cei care
am rămas în facultate am ucenicit la seminarii și cursuri pe
lângă profesorii noștri. Sociologia era multiparadigmatică, pe fond ... național,
pentru că instituția care renăștea era în țara noastră, nu suspendată în neantul
unui constructivism confuz identitar.
Atunci credeam că putem face ceva pentru țară. Eram convinși că relația
noastră cu Occidentul însemna în primul rând recuperarea valorilor române ști
(!) interzise de dictatura comunistă - unele dintre cele mai valoroase c ăr ți
deveneau accesibile numai printr-o cerere aprobată special de la rectorat.
Fusesem fericiți că puteam citi dintr-o dată literatura interzisă în România
începând cu 1948. Nu realizam atunci că vom ajunge, la aproape 30 de ani
după prăbușirea comunismului, la o nouă cenzură, în care cam aceleași căr ți
sunt interzise în numele libertății și democrației. Printre primele cărți sorbite
de noi erau cele ale unui Weber, Daniel Bell, Touraine, Boudon, Crozier, Lorenz
și, evident, Noica, Eliade �.

Realitatea și profunzimile sale

Să revenim. În timp ce lucra fervent la reconfigurarea

instituțională a universității, dar și a altor instituții
importante din stat, profesorul Bădescu ne-a „livrat”, s ă
folosim limbajul postmodern, o primă pastilă care ne-a
reconfigurat generația: ideea că realitatea este mereu
însoțită de substrat. Era ideea naeionesciană a faptului că
mereu un ceva este însoțit de altceva-ul său, idee pe care
profesorul ne-a prezentat-o din perspectiva jungiană a
enantiodromiei, a trecerii omenirii printr-un ciclu de dualit ăți,
printr-o veșnică pendulare între pneumatic (spirit)/somatic
(trupesc). Faptul că, prin această grilă, poți înțelege dintr-o
dată lumea, a fost al doilea cel mai de preț bun al tinereții
noastre. Este vorba de cursul de antropologia profunzimilor,
pe care profesorul l-a ținut un singur semestru în 1990. Nu l-a
reluat, nu l-a dus mai departe, din motive pe care le-am
înțeles mai târziu: paradigma jungiană, care recicla
concepția greacă antică asupra echilibrului lumii era
insuficientă. Lumea putea fi și trebuia explicată cu ajutorul
instrumentele Patristicii. Lucru realizat câțiva ani mai târziu
prin „Teoria latențelor” (1997), și definitivat în „Noologia”
(2001). Dar decolarea noastră mentală se produsese: nu
doar că am înțeles la ce folosește teoria - la pătrunderea
sensurilor lumii, dar am văzut limpede și ce aveam de citit pe
culoarul Jung-Eliade: era o întreagă lume!
Manualul
Profesorul Ilie Bădescu a înțeles că reconstrucția sociologiei const ă în primul
rând în respectul față de manual și față de înaintașii locului și ai culturii
universale. Astfel conceput, manualul înceta să mai fie o carte prost tip ărit ă
cu sute de pagini, parte a chinului universitar pentru studenți. Manualul
trebuia să devină o instituție, un model de gândire, componentă a
renașterii societății românești de după dictatura comunistă. Manualul
instituție a fost primul șoc cultural al primelor promoții de studen ți.
Primul manual a fost cel de „Teorii sociologice contemporane”. Profesorul a
avut generozitatea să ne lase să contribuim la dramaturgia căr ții, să-l
organizăm „după mintea noastră”, așa încât să-l pricepem. Personal, m-am
simțit în acel manual ca într-o catedrală. Scris greu, masiv, fără îndrumările
școlărești din manualul american, direct la esență, pe alocuri baroc, manualul
de Teorii sociologice aș putea spune că a fost piatra de temelie a genera ției
noastre, dimpreună cu „Cele șase maladii ale spiritului contemporan” ale lui
Noica și cartea de paradigme a lui Ion Ungureanu. Statistica lui Blalock a
completat peisajul. Cartea de Teorii contemporane a mai avut un rost: ne-a
fixat ierarhia cunoașterii și ne-a reconfigurat arhitectura ideilor sociologice,
trimițându-ne la clasici. Pentru aceia dintre noi care am avut ispita statisticii,
am înțeles că aceasta trebuie adâncită la fel, cu atenție și direct de la sursă.
Însă tot cu acest prilej am înțeles că statistica în raport cu teoria nu poate fi
decât un instrument.
Am fost o generație teoretică natural. Azi, lucrurile sunt inversate: impresia
că te apuci de lucru fără să știi ce cauți și, mai ales, de ce, e norma.
Pe suportul manualului instituție profesorul s-a mai luptat pentru o
instituție: monografia marilor probleme. Așa a apărut „Enciclopedia valorilor
reprimate” (2000), instituție neterminată, din păcate, parte a neputin ței
noastre, operă de echipă. Concepția profesorului a fost aceea că orice început
are la bază asumarea durerilor trecutului, în caz contrar, urmând s ă se
declanșeze un obligatoriu proces de înregimentare colectivă, de ideologizare a
societății. În cazul nostru, valorile reprimate sunt dintre cele mai înalte, fiind
vorba de întreaga cultură română reprimată la 1948. În același timp, odat ă cu
recunoașterea acestor valori, ne recâștigam și stima de sine și demnitatea
națională, azi în mare suferință. Dacă manualul resuscita sociologia,
monografia și enciclopedia aveau rostul redării memoriei societății într-o
formulă comprimată și accesibilă. Monografiile și Enciclopediile, ca institu ții,
însă, sunt lucrări care trebuiau asumate de Ministerul Culturii și Ministerul
Educației prin proiecte de durată. Nu a fost cazul. Între timp, tinerii,
societatea, au lăsat în părăsire și cartea și memoria, iar proiectul a rămas un
vehicul avansat neterminat.

Eminescu și teoria sistemului mondial

Îmi amintesc că eram în primul an la Facultatea de Istorie când observasem în
librăria de la parterul facultății „Sincronism european și cultur ă critic ă
românească” (1984). Lucrarea a fost continuată cu „Sociologia eminesciană”
(1995) și cu traducerile din Wallerstein - „Sistemul mondial modern” (1991).
Pentru un student la istorie, „Sincronism european și cultur ă româneasc ă”
pune niște probleme aproape existențiale. În primul rând, problema metodei.
Istoria e o știință magnifică, însă, metodologic, originalitatea ei se oprește în
sec. XIX, la Mommsen. „Deficitul de metodă” este evident în momentul în care
dai peste „istoria mentalităților”, care face psihosociologie fără să
recunoască, antropologie sau economie.
Faptul că istoria se mișcă sincronic sau protocronic, dincolo de chestiunea
mândriei de a descoperi că propria cultură nu a fost atât de înapoiat ă, ne-a
oferit un alt instrument puternic de înțelegere a direc țiilor de propagare a
culturii și, implicit, de evoluție a societăților.
Am fost suprins să aflu, student fiind, despre faptul că „a fi înaintea altora” e
rău văzut de elitele culturale dominante nu numai din perioada dictaturii
ceaușiste, dar și de cele de după, după 1989. Să spui că în Estul Europei există
un timp înaintea timpului considerat „modern”, occidental, mai avansat pe
anumite dimensiuni, este încă văzut ca blasfemie.
Un alt lucru esențial priceput de noi atunci, a fost acela c ă modernitatea nu
este condiționată de economie, cu atât mai puțin de tehnologie, cât de cultura
cu care te raportezi la ele și funcție de care reconfigurezi realitatea. „Cultura
triază tehnica” era noua noastră mantra weberiană atașată acestui tip de
demers al profesorului Ilie Bădescu. Economia și nivelul de strălucire al
roboților și „gadget”-urilor sunt manifestări ale culturii, nu determinante ale
acesteia. Așa cultură, așa ... utilizare a „instrumentelor inteligente de
comunicare”.
Este aici, apoi, discuția despre funcția imitativă a culturii versus funcția
critică a acesteia. Imitația este întotdeauna pe un etaj inferior din perspectiva
energetismului psihologic implicat, al gradului de libertate socială, față de
etajul critic al intelectului. Titu Maiorescu și Junimea încetau să mai fie doar
un capitol prăfuit din manualul de istorie, deveneau reper pentru noi, studen ții
anului 1990.

Nu în ultimul rând, marea revelație a fost Mihai Eminescu - sociolog. Legea

compensației, teoria elitelor ca pătură superpusă, a selecției negative a
valorilor, a deschis o perspectivă absolut nouă, de neimaginat la clasici:
sociologia realului negativ, pe care-l practicăm azi din plin: cu cât ești mai
puțin competent, cu atât ai mai multe responsabilități. Ca și teza
protocronistă, și această realitate culturală - Eminescu om deplin al culturii
române, inclusiv sociolog, scandalizează și astăzi.
Faptul că Eminescu a premers, culmea, tezele de stânga ale lui Wallerstein
privind sistemul mondial modern și ale acumulării dependente ale lui Gunder
Frank, n-a făcut decât să ne arate marginea prăpastiei pe care ne aflam dac ă
nu renășteam cultural, în special prin elite. România a pierdut trenul elitelor
pentru a doua oară după marele holocaust al culturii române dintre 1944-1964.
Urmările sunt evidente, limpezi în comedia lor tragică, etajul elitelor fiind
populat cu impostori cu diferite grade de neseriozitate.

Sociologia reformei oligarhice și geopolitica frontierei

Profesorul Ilie Bădescu a lucrat îndeaproape cu un grup de studen ți dedica ți
înțelegerii fenomenului reformei. Aici au fost mai multe direc ții de lucru.
Prima, și cea mai importantă: sociologia trebuie să dea mărturie fenomenelor
curente de importanță majoră. Primul fenomen era însăși „reforma”. A doua
direcție a fost forma acestei mărturii: o teorie sociologică a reformei,
completată cu analiza contextului său geopolitic. Așa au apărut „Reforma
oligarhică” (1997) și „Geopolitica frontierei” (1996). În ceea ce privește
„reforma” aceasta a fost cuvântul hipnotic în care a fost fixat ă societatea de
după 1990 până prin 2004, dimpreună cu alte câteva: „integrarea european ă”,
„privatizare”, „tranziție”. Sesizasem că acesta a fost de la bun început un
pretext pentru asezonarea unei țări înfrânte în confruntarea la care poporul
român participase cu silă, aceea dintre Vest și Est. Termenul cheie a fost
„privatizarea”. Un efort industrial de 9 decenii, nu doar cel din vremea
comunistă, a fost vândut la bucată, pe nimic, printr-un exercițiu de pradă
ideologică și logistică post război rece, purtat de FMI, BM cu ajutorul
„analiștilor politici” - trepăduși care au picat examenul științei, refugiați pe la
posturile tv și prin ziare, care au pregătit mental populația și au f ăcut
presiunile media cuvenite asupra unui guvern derutat, dacă nu alc ătuit de-
adreptul din vânzători de capital național. Singura câștigătoare în plan local a
fenomenului a fost o oligarhie ineptă din punct de vedere cultural și politic,
care a pregătit a doua etapă a tranziției, aceea de după 2004, când
capitalismul local și prietenii ei politici au devenit ei însuși ținta „reformei”,
destructurat prin arestări în masă, controale de stat în cascadă, legisla ție cu
dedicație pentru „sudiți”, în numele „cruciadei anticorupție” etc.

„Geopolitica frontierei”, lucrare prin care profesorul a tractat spre largul

cunoașterii doctrinelor economice și geopolitice câțiva tineri, a fost iar ăși un
început magistral în societatea românească. În primul rând, a fost o prim ă
lucrare de această factură, după interzicerea geopoliticii de către comuni ști în
1948. (Geopolitica a redevenit cenușereasă după 2008, nu atât prin interdic ție
ideologică, cât prin micimea mizelor în care a fost parcată de veleitari).
Caracterul oligarhic al reformei, costurile uriașe ale tranzi ției, devin dintr-o
dată explicabile prin integrarea lor în contextul mutațiilor geopolitice de
frontieră suferite de România în preajma anului 1989 (de dinainte și de dup ă).
În ce fel de frontieră se află România din moment ce circula ția spre Vest este
inegală și mediată de o putere regională (Ungaria)? Care este rostul și rolul
frontierei dintre Prut și Nistru în condițiile în care Rusia s-a repliat prin
doctrina războaielor înghețate în fața avansului puterilor mărilor spre centrul
continentului? Care este funcția geopolitică a Carpaților, a Mării și a Dun ării?
etc. etc. Cartea respectivă a fost mai mult decât aceste întrebări. A fost un
îndreptar de teorii apte să răspundă provocărilor acestui spațiu. Serviciile și
clasa politică primeau de-a gata cadrul de înțelegere, de decriptare a
problematicii, nu le rămânea decât să interpreteze, respectiv să acționeze
pentru apărarea țării. N-aveau decât să-l dezvolte. N-a fost să fie.
Corectitudinea politică presupune mult mai puțin efort intelectual și mult mai
multe recompense materiale.

Întregurile
O altă axă deschisă în cultura română de către Ilie Bădescu este sociologia
noologică („Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de
sociologie noologică”, 2001) Este etapa firească a adâncirii cunoașterii, prin
revenirea ei la originile ei sufletești, aparținătoare Cuvântului (logosului - nous
+ logos). Numai pentru cine fetișizează conceptul în sine, pentru cine
realitatea fizică nu are corespondent metafizic, lucrarea profesorului pare fără
rost. Dimpotrivă. Sociologia își epuizează rapid capacitatea de explicare în
absența capacității de a se insera în marea lucrare a gândirii universale, care
este mult dincolo de teoria sociologică, și infinit dincolo de metodele sale.
Lucrarea lui Ilie Bădescu este, de fapt, un urcuș către înțelegerea de tip
patristic a realității, cea mai puternică form ă de cunoaștere, pentru c ă
inserează și etajul comunității morale, cum ar spune Brăileanu, a cunoașterii
duhovnicești, în fibra cunoașterii practice. Oricât de mult ar ignora un
sociolog cu recunoașteri indexate în baze de date internaționale sufletul, nu
înseamnă că acesta nu există. Faptul că sociologia se cramponează să nege
acest etaj al ființei nu mai este problema realității, este problema sociologiei.
Lumea nu este doar epifenomen și cu atât mai puțin concretețe material ă.
Știm de la Dimitrie Gusti că pragmatismul real, nu cel ideologizat, este
expresia celui mai înalt idealism. Exact acest palier încearcă să-l recupereze
lucrarea lui Ilie Bădescu. Realitatea este multiplă, compusă din diferite
„regiuni ontologice” (Noica) care se întretaie, cu planuri ierarhice în ordinea
existenței (Brăileanu). În această perspectivă, „Noologia” este oglinda de sine
a sociologiei, care, atunci când e bine făcută, se afl ă pe etajul rațiunii logice,
perspectivă dinspre etajul sufletesc al rațiunii. Dacă „Sincronism european și
cultură critică românească” este expresia asumării de către profesor a
principalei provocări în ordinea mondială a materiei - logica sistemului
mondial modern peste spațiul Românesc, sociologia noologică este etapa
deplinei maturități spirituale a autorului, care operează cu logica sufletească a
realității sociale. Desigur, lucrarea este o deschidere. Nu ne rămâne decât să o
punem în circuitul social prin dezvoltarea unor metodologii și subteorii care s ă
țină cont de ceea ce spunem toți că ne doare: sufletul. Cred că cel mai
important lucru pus la dispoziția celor care am sesizat impasul explicativ al
științei sociale de către „Noologie” este imperativul întregului: „Teoria
intersectării cumulative a celor trei parametri ai «ecuaţiei» actualizării
latenţelor difuze ne ajută să înţelegem că tot ceea ce se întâmplă cu noi şi în
jurul nostru, oricât de neimportant ar fi, poart ă stigmatul întregului, chiar
atunci când în compoziţia unui fapt oarecare, întregul este prezent prin criza
pe care o întreţin părţile absente în câmpul concret de manifestare a
respectivului fapt circumstanţial.” (Bădescu, op.cit., p.711), unde cei trei
parametri ai „ecuației noologice” sunt: binele latent, răul ca ruptur ă a rela ției
sociale și reacția la rău (ibid, p.217). Până la urmă, calea deschisă de
profesorul Ilie Bădescu este o chestiune de eficiență: ce e mai ușor, să culegi
de ici-colo lucruri, sperând să înțelegi câte ceva, sau să îți descoperi/asumi un
mănunchi de imperative și să încerci să le găsești rostul? În primul caz, teoria
este un pigmeu construit aproape arbtirar, fiecare sociolog construindu- și
câte una, fiecare după câte lucruri „descoperă”, pe care și le justific ă statistic,
„obiectiv”, abuzând de număr în raport și de un limbaj aproape ezoteric. Aici
avem paradoxul „științei obiective”, în care expresia statistică este singurul
argument al „obiectivității” unei alegeri foarte subiective. În al doilea caz,
sociologul se află sub cerul unor paradigme pe care le stăpânește și care-i
asigură și comunicarea de breaslă, comunicarea efectivă, căutând întotdeauna
explicația unificatoare în raport cu lucrul. În primul caz, realitatea deservește
sociologia, care devine simplu consumator de resurse sociale. În cel de-al
doilea, sociologia răspunde unor imperative sociale, ajugând societatea să
răspundă provocărilor la scara istoriei.

Îndemnuri: sociologia vizuală și atlasul sociologic

Pe lângă aceste direcții majore, lucrarea profesorului s-a manifestat și pe alte
direcții, mai mult sau mai puțin materializate în opere de sine stătătoare și pe
care le numim „îndemnuri”. Ne gândim la sociologia vizuală și la atlasul
sociologic.
În linia Școlii Gusti, Ilie Bădescu a înțeles că sociologia trebuie să se exprime
și vizual, pentru că realitatea însăși are expresie vizuală. Dar, mai mult decât
atât, statutul unei țări în logica dinamicii internaționale depinde de imaginea
sa în mentalul colectiv al clasei de mijloc și a decidenților, într-o permanent ă
bătălie a dicționarelor, enciclopediilor și atlaselor despre adevărul locurilor
tale, în condițiile în care te afli la concurență cu alte centre de for ță care- ți
falsifică nu doar trecutul, dar și prezentul, la nivelul imaginii și a legitimității
ca stat. Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală pe care profesorul l-a
întemeiat și condus timp de 20 de ani, în cadrul Universității, stă mărturie
acestui tip de efort de apărare și promovare a valorilor țării în domeniul
sociologiei vizuale de tip atlas geopolitic.
La un moment dat, aproape jumătate dintre profesorii care predau sociologia
la București au trecut prin acest Centru. Obiceiurile, tradi țiile, modul de
locuire în act, nu pot fi decât redate ca atare, dacă vrem să păstrăm nealterată
înregistrarea lor. Acesta este domeniul de acțiune al sociologiei vizuale, pe
care profesorul a încurajat-o de-a lungul carierei în cadrul Facult ății de
Sociologie de la Universitatea din București, începând cu practica studen ților
susținută de Fundația Niște Țărani pe plaiurile Vâlcii, de acum 20 de ani.
Demersul a devenit unul complementar geopoliticii, prin intermediul h ăr ților
animate din cadrul unor lucrări precum „Geopolitica”, ale cărei h ăr ți l-am
publicat împreună, în 2007. Hărțile dinamice sau animate au avantajul
prezentării „istoriei în mișcare” și în adâncimea evenimentului, prin reveniri și
salturi la momente funcție de solicitarea celui care le parcurge. Cum ar fi
arătat societatea românească dacă studenții de la sociologie ar fi promovat
până azi o cultură a hărților interesului național? Eu cred că mult mai pregătit ă.
 ***
Lucrarea profesorului Bădescu, căci este lucrare, nu doar o sumă de
cărți/articole/cursuri, a însemnat și un uriaș efort de reconstrucție
instituțională și de reintegrare a României în lumea civilizată.
A fost o cursă contra cronometru cu empirismul administrativ și politic pe
care, cred, l-am pierdut. Nu ne rămâne decât să nădăjduim că, cândva,
România va avea din nou acces la valorile sale.