Etică și medicină în

prezent: un aspect al
nihilismului modern


 Tweet
 Tweet


The world is too much with us; late and soon,
Getting and spending, we lay waste our powers;
Little we see in Nature that is ours;
We have given our hearts away, a sordid boon![1]
William Wordsworth, 1807

Nimeni nu poate discuta serios despre medicină astăzi fără să o

abordeze din perspectiva problematicii tehnoștiinței; într-atât această
străveche[2] „artă” a vindecării a suferit, în cursul secolului al XIX-lea, o
transformare radicală, devenind o ramură a științelor aplicate provenind din
biologia generală, din biologia moleculară, din chimie, din neuroștiințe, din
micro-informatică, din electronică, din fizica solidelor, din fizica nucleară.

Două informații recente mi-au atras din nou atenția asupra aspectului extrem
al ultimelor inovații științifice în domeniul medicinei.

 Un laborator de medicină experimentală din China a realizat gemeni umani prin

clonarea unui embrion.

 Niște laboratoare de robotică și de neuroștiințe din Statele Unite au pus la punct

implanturi cervicale nano-microscopice care, pe baza unor programe prestabilite cu
care vor fi încărcate în prealabil, vor determina subiectul să acționeze la comenzi, fără
ca acesta să perceapă voința unui agent extern; dimpotrivă, el își va percepe acțiunea
ca venind din propria sa inițiativă, ca fiind produsă prin propria sa decizie.

Citind aceste informații, mi-am amintit de unele scene schițate în romanele

științifico-fantastice cu tentă filosofică, mai precis de Brave New World de
Huxley și de 1984 de Orwell.
Constatăm încă de la început, în ambele cazuri amintite, că este vorba o dată
în plus de lupta împotriva naturii prin controlul evoluției sale normale, adică a
ceea ce a fost instaurat ca atare încă de la originea vieții, nu numai a speciei
umane, ci a tuturor mamiferelor, cel puțin. În primul caz, se modifică de la un
capăt la celălalt procedeul natural de reproducere, intervenindu-se în chiar
nucleul procesului de diviziune celulară; în celălalt, este vorba despre
aproprierea proceselor de decizie specifice conștiinței umane. Nu are nicio
importanță dacă, pe de o parte, dispariția reproducerii naturale, și de cealaltă,
conștientizarea sinelui în raport cu lumea exterioară sunt produsul unui
creator ne-creat sau al unui big-bang fizico-chimic oarecare; ceea ce contează
este că în ambele cazuri, travaliul exemplar al modernității se instaurează
împotriva naturii.

Deja de la mijlocul secolului XX avem numeroase exemple ale acestei lupte

încrâncenate contra naturii, în care medicina, grație biologiei moleculare și
chimiei, a avut un rol decisiv în transformarea radicală a comportamentelor
umane. Astfel, pilula contraceptivă pentru femei și mai târziu și pentru bărbați
a antrenat o transformare totală a comportamentelor umane în ceea ce
privește procrearea (cel puțin în societățile avansate tehnologic), relațiile
sexuale și prin urmare erotismul, interdictul, prohibitul, tabu-ul, și, de o
manieră mai generală, seducția. În zilele noastre, copilul nu mai este o
fatalitate a corpului feminin, căci, mai mult chiar decât avortul, practicat din
cele mai vechi timpuri și de către populațiile cele mai primitive, pilula perimte
într-un mod mult mai precis elaborarea unor alegeri de viață, atât în cadrul
strategiilor profesionale, cât și în organizarea vieții cotidiene în totalitatea ei.
Să remarcăm că în Europa, toate aceste avansuri ale tehnologiilor biologice și
chimice (care implică într-o măsură egală și medicina veterinară) sunt
concomitente și legate de sfârșitul civilizației rurale, de dispariția religiozității și
a tradițiilor populare, care au fost și sunt în mare măsură reificate și pietrificate
în muzeele satului și în spectacole de teatru ad hoc. Odată cu cipurile și nano-
implanturile vedem că se profilează sfârșitul autonomiei gândirii pentru o
majoritate de femei și bărbați, precum și apariția unei noi forme de sclavie, o
sclavie întrutotul consimțită, căci imperceptibilă ca alienare de către o
conștiință preprogramată…. De aici înainte nu va mai fi vorba de servitutea
voluntară (La Boëtie) impusă de un tiran ce se folosește de lașitatea umană,
servitute având mereu un potențial de culpabilitate și de revoltă prin existența
conștiinței nefericite, ci, a contrario, de o servitute fericită, deoarece provine
din conștiința de sine pentru sine! Iată ceva ce dă o nouă dimensiune
biopoliticii, care – să o spunem pentru semidocți – nu s-a născut din pana lui
Foucault ci, cu mult timp înainte, din cea a lui Platon (care este, după
Heidegger, chiar gânditorul aflat la originea modernității)[3]. Firește că
această luptă împotriva naturii nu datează de ieri, de-alaltăieri: putem să-i
situăm originea în momentul când omul a început să domesticească animalele
și plantele și să selecționeze speciile în funcție de nevoile sale, adică de la
revoluția neolitică și sedentarizarea vânătorilor-culegători. Dar ceea ce a
schimbat în mod mai esențial modul de operare al științei a fost
reconceptualizarea acesteia ca experimentare calculată sistematic, iar acest
lucru dă astăzi rezultate care nu sunt doar spectaculoase, ci nemaivăzute în
cel mai propriu sens al cuvântului: schimbările de sex pentru femei și bărbați,
manipularea genetică la plante, animale și oameni, construcția de umanoizi
dotați cu inteligență artificială capabili să răspundă situațiilor aleatorii pe care
le întâlnesc sunt tot atâtea exemple pertinente. Aceste fapte de vitejie
tehnologică sunt cele care permit, de exemplu, dezvoltarea teoriei genului,
deoarece rezultatele lor oferă posibilitatea de a critica toate diferențele
atribuite altădată culturalului și nu naturii biologice date a ființelor vii (de fapt,
în majoritate zdrobitoare, viața animalelor superioare este rezultatul
încrucișării celor două sexe diferite!). Această luptă împotriva naturii atrage
după sine o concepție hiper-individualistă asupra libertății, în care fiecare ar fi
stăpân asupra alegerii propriului sex, indiferent de cel atribuit la naștere; acest
hiper-individualism corespunde, de altfel, teoriei politico-economice a hiper-
liberalismului tehno-capitalist, nouă sinteză a globalismului între economia
propusă de Milton Friedman, teoria genetică și biologia moleculară.

Ori, trebuie să cădem de acord că a lupta împotriva stării naturale a

viului înseamnă a lupta împotriva a ceea ce fusese dat omului, de la
origini, ca o stare intangibilă. „Asta e viața!” spuneau altădată țăranii arhaici
în fața morții; adică, acesta este decăderea normală a devenirii înscrisă în
eternitatea vieții oamenilor în societate. A contrario, e de ajuns să observăm
modul cum societățile umane cele mai moderne resping moartea ca pe o
fatalitate insuportabilă, ba chiar mai mult, în anumite cazuri, precum cel al
Statelor Unite, ca pe un destin obscen, și, prin urmare, cum aceste societăți
caută în tot felul de descoperiri științifice modalități de a transforma, de a
amâna sine die moartea, ba chiar de a resuscita persoana sau animalul prin
clonarea ADN-ului după un sejur criogenic, ca să percepem amploarea
mutației spirituale generate de modernitatea noastră. Să lupți împotriva
intangibilității valorilor unei societăți umane înseamnă, de fapt, să lupți
împotriva panteonului spiritual pe care oamenii l-au elaborat pentru a conferi
sens în același timp eternității grupului și a fragilității mundane a individului.
Astfel, la Greci, eternitatea se numea physis, cuvânt pe care l-am trăda dacă
l-am traduce prin „natură”, deoarece conform lui Aristotel ea include și Polis-ul
înconjurat de câmpurile, pădurile, pășunile și munții săi, domeniile zeilor,
semizeilor, nimfelor și satirilor cu teatrul lor grotesc sau tragic. Ca antropolog,
și pentru a adăuga o nuanță de exotic acestui eseu, îmi permit să semnalez
că populația Dayak din Borneo nu gândește diferit atunci când refuză sume de
bani foarte consistente din partea industriașilor lemnului din Malaiezia care
încearcă să intre în posesia esențelor prețioase din pădurile lor primitive. Ei
susțin că nu pot vinde pădurea, deoarece ea este locul unde sălășluiesc
spiritele strămoșilor lor, cu care păstrează legături memoriale și ceremoniale
intense și repetate. Recent, în Statele Unite, indienii Sioux au refuzat să
permită trecerea pe terenurile din rezervația lor a unei conducte de petrol
pentru că aceasta ar fi traversat pământul sacru unde odihnesc strămoșii lor și
nu se poate atenta la spațiul morților decât cu prețul unor pedepse aspre. Aș
putea multiplica astfel exemplele de popoare primitive pentru care valorile
transcendente sunt cu adevărat transcendente, de neatins pentru acțiunea
umană sublunară.

Dacă în Europa creștină medievală pădurile încă adăposteau zâne și elfi,

exploatarea nelimitată a naturii era încurajată și legitimată de Biblie, care îi
încurajează pe oameni să o exploateze pentru a prolifera. În același timp, pe
atunci de obicei nu se lucra duminica și nici în zilele de sărbătoare. Am regăsit
chiar de curând această rânduială în satele românești, chiar și în orașe în anii
1970. Teologi medievali precum Albert cel Mare sau Sfântul Thomas din
Aquino demonstraseră imoralitatea împrumutului cu dobândă tocmai din
cauza faptului că dobânda lucrează în zilele de odihnă, care ar trebui să fie
dedicate în mod obligatoriu rugăciunii, lui Dumnezeu, lui Hristos, Fecioarei și
sfinților. Or, ce înseamnă această intangibilitate a valorilor, fie ea spațială, ca
la Greci, sau temporală, ca la creștini? Care este calitatea principală a acestor
referenți care se prezintă ca imuabili și invarianți? În limbaj filosofic îi numim
„valori transcendente”, valori care depășesc orice acțiune sau justificare
lumească. În același timp, dacă privim istoria omenirii în ultimele câteva
secole constatăm că aceste valori au dispărut peste tot, chiar și acolo unde au
trebuit să ducă lupte de ariergardă în același timp violente și inutile pentru a-și
menține veridicitatea. Oricum au decurs aceste lupte, după un timp,
rezultatele au fost întotdeauna aceleași: aceste valori intangibile au cedat în
fața modernității tehnice, în fața eficacității practice aplicate, în fața confortului
pe care acestea îl aduceau, dar și în fața violenței ucigătoare pe care o
implicau, a victoriilor militare totale pe care acestea se presupunea că le
pregăteau. Această dispariție mai mult sau mai puțin lentă, mai mult sau mai
puțin rapidă a valorilor transcendente afectează toate activitățile umane,
industria și învățământul, ingineria și, în cele din urmă, și medicina, în raportul
său din ce în ce mai intim cu tehnoștiința. Printre aceste valori, etica pretins
intangibilă ocupă un loc esențial, datorită legăturii sale cu politica și faptului că
ea încearcă să-și impună conceptele asupra politicii; mai mult decât atât, prin
faptul că se pretinde ea însăși politică, fondată pe vechea dihotomie
legal/legitim, unde legitimul reprezintă moralul[4]. Odată cu apariția
experimentului științific, medicina s-a confruntat cu valorile transcendente,
începând cu disecția până la recentele experimente cu embrioni umani (în
ceea ce privește animalele, acest lucru este permis de mai mult de o jumătate
de secol).

Într-adevăr, dacă există limite intangibile pentru practicile experimentale (cu

teoria sunt mai puține probleme, căci Copernic a putut să-și expună sistemul
teoretic fără să își atragă critici din partea Bisericii, în timp ce Galileo,
experimentatorul, a trebuit să-i suporte furia!), rezultatele care din punct de
vedere epistemologic au nevoie să fie depășite pentru a demonstra
soliditatea, teoriei ar fi blocate. Or, știința funcționează întotdeauna în cadrul
unei dinamici a depășirii, dar o depășire care nu este dialectică, ci aritmetică,
geometrică sau exponențială. Așadar medicina, devenită din ce în ce mai
științifică, din ce în ce mai legată de științele experimentale cele mai de vârf,
este constrânsă să depășească limitele etice pe care societatea i le impusese
prin intermediul legilor sale morale sau al instituțiilor. Ca toate științele
experimentale, este necesar ca, odată cu fiecare pas înainte pe care îl face,
medicina să justifice transgresiunea pe care și-o interzisese pe vremea când
lumea de dincolo era percepută ca fiind de neatins, transgresiune imorală,
ilegitimă, inacceptabilă pentru demos, socius, pentru colectivitate. Cu timpul,
constatăm că nimic nu poate opri această fugă înainte, deoarece
raționamentele teoretice inductive sau deductive bazate pe practică nu pot fi
verificate decât prin această transgresiune. Prin urmare, relația noastră cu viul
a fost bulversată din ce în ce mai violent și mai rapid, și treptat ea s-a
transformat din acest izvor de uimire divină, cum o percepea încă Sfântul
Francisc din Assisi în fața păsărilor, în artefactul unui simplu obiect al
experienței. Astfel a devenit corpul omenesc pentru medicină.

În cele din urmă, pentru ca știința să avanseze, ea trebuie să împingă

necontenit, ad infinitum, limitele valorilor etice care îi blocau
înaintarea. Deja Aristotel prevăzuse asta atunci când scria (în Politica) că
infinitul nu trebuie să dirijeze oamenii. Ori, tocmai că știința își construiește
posibilul obiectivărilor sale ca pe un indeterminat infinit a priori, ca pe un
spațiu nelimitat (apeiron la Greci), sau dacă este să o spunem în termeni
kantieni, ca pe condițiile de posibilitate nelimitate ale obiectivării. Este vorba
deci de acele zone ale activității umane care nu numai că lucrează în
nelimitat, ci cărora nelimitatul le este însăși esența (Wesen) devenirii: tehno-
știința și economia, ceea ce Heidegger numește încadrare sau dispozitiv (Ge-
stell), metafizică a modernității tehnice. Prima invocă progresul științific, cea
de-a doua – progresul economic și social. De unde consecința evidentă:
ansamblul pe care îl putem numi fără a greși progresul tehno-economic nu
suportă, în cele din urmă, nicio limită care i-ar împiedica natura de perpetuum
mobile.Mai precis, progresul tehno-economic poate avansa în marșul său
triumfător doar prin distrugerea permanentă a valorilor etice. Astfel, în această
sinergie a distrugerii și reconstrucției permanente, valorile etice în continuă
transformare sunt trăsătura caracteristică a civilizației europene, cel puțin de
la sfârșitul Evului Mediu occidental și de la descoperirea Americii încoace.

Distrugerea permanentă în vederea reconstrucției și a unei noi distrugeri:

aceasta este mișcarea lumii pe care noi am construit-o după ce zeii greci ne-
au abandonat și a cărei amprentă filosofică a formulat-o Nietzsche. Tot el i-a
dat și un nume: nihilism. Se cuvine totuși să precizăm că nu este vorba de
nihilismul dezmoșteniților și nici de cel al teroriștilor politici care voiau
dispariția Țarului, cei al căror portret l-a desenat Dostoievski în Demonii.
Nihilismul despre care este vorba aici este un nihilism propriu modernității,
mai mult: este nihilismul fondator al modernității, căci fără acesta am trăi în
tradiție, ori, noi trăim într-o inovare permanentă și într-o multiplicare continuă a
noului, a producției, a consumului, a ciclului câștig-cheltuială-distrugere.
Nihilismul nostru este cel al unui prea-plin în permanentă autodistrugere.
Acesta este ceea ce dă sens lumii și imprimă o interpretare a-morală a
acesteia, deoarece valorile sale morale sunt într-o permanentă transformare,
sunt tranzitorii și efemere (cum o arată anumite opere caracteristice artei
contemporane), și de aceea ele nu mai sunt de fapt nici morale, nici imorale,
ci pur și simplu traduc o absență a moralei, sunt a-morale.

Acestei puneri în evidență a nihilismului ca destin al modernității fără credință

nici lege transcendente, căci ceea ce era stabil se transformă încontinuu,
trebuie să îi adăugăm elementul care generează mișcarea nelimitatului
științei. Într-adevăr, pentru a transcende necontenit limitele etice impuse
altădată cercetării științifice, trebuie ca lumea și în cele din urmă noi înșine să
fim topos-ul, spațiu-timpul, unei posibile obiectivări infinite. În miezul acestui
vârtej suntem călăuziți, sau mai bine zis suntem duși cu forța, de voința de
putere a obiectivării care, tocmai pentru că este infinită, lasă totdeauna loc
pentru nelimitarea etică. De aici încolo, transcendentul este în fiecare moment
călcat în picioare, negat (nu ni s-a spus oare acum câțiva ani că nu ne vom
atinge niciodată de embrionii umani pentru clonare?), refulat, reluat, re-aranjat
pentru a asuma și legitima transmutația valorilor. Nietzsche ne-o spune clar:
„astfel se etalează idealul puterii omului modernității, putere a Spiritului
(logica) și a avuției, care distrug viața umană autentică” (în Extrase
postume, 1887). Sigur că în această cursă fără sfârșit către inovare putem
sesiza în același timp o fascinație, un vertij, o halucinație, o nevroză și o orbire
care mă fac să mă gândesc la proverbul grec: „Dumnezeu îl orbește pe cel pe
care vrea să îl piardă”, Dumnezeu fiind aici Rațiunea cu logica propozițiilor. Și
pare foarte normal să deslușim în această urmărire fantasmatică sau infernală
– după înclinațiile noastre fenomenologice – adevărul înrădăcinării trecerii
noastre prin lume sau, dacă preferați, desfășurarea Dasein-ului omului
modern, ca să o spunem ca Heidegger, sau, într-o încercare de
traducere, existentul-prezent-în-lume din vremurile noastre de indigență etică.
Ar trebui așadar să căutăm originea acestei mutații a gândirii europene care
ne-a dus către nihilism. În lupta sa contra Luminilor, tiraniei raționalității și
imperiului Spiritului hegelian, Nietzsche avansa următoarea ipoteză: „Credința
în categoriile rațiunii este cauza nihilismului” (Cf. Diverse pasaje
din Morgenrote). El adăuga că aceste categorii creează o lume imaginară
diferită de lumea trăită cu adevărat, veritabila lume tragică a oamenilor cu
pasiunile lor[5]. Dacă există vreo evidență a prezentului nostru, aceasta este
chiar dispariția vrajei lumii. Vrajă pe care o puteam înțelege ca pe o credință
vie în cuvântul creștin, formulată de Tertulian în De Carne Christi (cca. 203-
206), « prorsus credibile est, quia ineptum est”, prescurtat adesea prin
« Credo quia absurdum ».

Ori, din momentul în care oamenii au început să încerce să demonstreze

existența lui Dumnezeu în termeni logici (Albert cel Mare, Sfântul Thomas),
am intrat într-un univers mental care zguduie transcendentul minunilor. Noua
modalitate de a asuma credința ar putea să proclame: „Cred, pentru că este
rațional!”. Din momentul în care etapa următoare se manifestă prin
interpretarea lumii bazată pe calcule matematice (Descartes, Leibniz),
întreaga natură, inclusiv omul, nu mai este decât o sumă de obiecte potențiale
ale cunoașterii științifice infinite. De aceea logica matematică se prezintă ca
instrumentul unic al cunoașterii totale, în mod ideal fără rest, chiar dacă acest
„fără rest” real este o fantasmă necontenit reactualizată într-un nou obiect.
Astfel, pentru ca această putere potențială să se poată realiza, ea trebuie să
elimine tot ceea ce o îngrădește, și mai cu seamă morala, deoarece voința de
putere care o locuiește nu are ce face cu morala: acest lucru este adevărat
pentru politică, este adevărat și pentru științe. Ori, medicina, cum spuneam la
începutul acestei conferințe, a devenit o știință aplicată care nu poate scăpa
acestei energeia și destinului său inexorabil și inflexibil: Grecii numeau asta o
necesitate inalterabilă, o fatalitate implacabilă, ananké.

De aceea, se găsesc astăzi oameni cu desăvârșire normali care pot lua în

considerare declanșarea unui război nuclear pentru a-și impune voința de
putere; de aceea se găsesc numeroși cercetători care muncesc să inventeze
arme, unele mai letale decât altele. Tot acesta este motivul pentru care au
existat medici care făceau experimente și mutilări asupra oamenilor în
lagărele de concentrare germane, precum și alți medici, în țări democratice ca
Statele Unite[6], care practicau experimente mortale asupra oamenilor de
culoare; mai sunt și aceia care, după 1945, asistă militarii care torturează
prizonieri politici, cum s-a întâmplat în dictaturile militare din America de Sud.
Unii vor spune că acestea sunt cazuri extreme; cu toate acestea, ele sunt
suficient de reale și de frecvente pentru a constitui exemple pertinente. Știm
că autoritățile americane, ca și cele ale fostei Uniuni Sovietice sau cele
chineze, au procedat la experimente medicale asupra prizonierilor de drept
comun sau politici, fără ca acest lucru să emoționeze pe multă lume. Cât
despre animale, putem vedea în fiecare zi felul în care sunt tratate în
procesele de producție și de experimentare: ca simple obiecte manipulabile
care nu au nici sentimente, nici dureri, folosite pentru nevoile științei și ale
producției de masă.

Unii intelectuali mai sensibili se plâng de violența care ne înconjoară, de

violența vieții cotidiene în societățile noastre, de violența felului în care se
rezolvă divergențele politice și sociale. Dar surpriza lor este pe măsura
„somnului lor dogmatic”, ca să folosim cuvintele lui Kant. Dacă ar fi conștienți
de felul nostru de a fi nihilist în lume, ar înțelege că, după ce i-au explodat
toate șuruburile etice, lumea nu mai poate funcționa decât în modul dezastru,
propriu lipsei de măsură a creșterii maxime. Hybris-ul, despre care grecii știau
deja că naște orbirea arogantă care pune stăpânire pe omul centrat numai pe
el însuși. Ori, ce altceva este orgoliul omului modern, dacă nu această sete de
nestins de cunoștințe și de producție, pentru care el este gata să distrugă
orice, inclusiv propriul pământ de sub picioare, propria planetă?

Într-una din lucrările sale cele mai celebre, Was heißt Denken? (Ce înseamnă
gândirea?), filosoful german Martin Heidegger a scris o frază care a stârnit o
stupoare amplă și polemici vii din partea raționaliștilor: « Die Wissenschaft
denkt nicht ! »: „Știința nu gândește!”. O lectură superficială îi poate înșela pe
cititorii neatenți la urmarea textului. Maestrul din Freiburg nu voia să spună că
oamenii de știință nu își gândesc cercetările sau elaborările teoretice, ci
atrăgea atenția că știința nu reflectează la originea condițiilor sale de
posibilitate. Ori, aceste condiții de posibilitate se mențin în apeiron și în
nihilismul pe care acesta îl generează.

[București, 3 iunie 2019 / Trad. de Ruxandra Ivan]

[1] Prea mult e lumea cu noi; târziu dar curând

Dobândind și cheltuind, ne secăm de puteri;
Vedem prea puțin ce-i al nostru-n Natură;
Am renunțat la inimi, sordidă binefacere!

[2] Primul tratat de medicină, găsit în Egipt, datează din secolul al XXX-lea
î.Hr.

[3] Cf. Peter Sloterdijk, Regeln fûr den Menschenpark, Frankfort am Main,
Ed. Surkhamp, 1999 (Trad. Rom. Reguli pentru parcul uman, București,
Humanitas, 2003).

[4] În această privință, amintim de Antigona și de dezbaterile din procesul

Eichmann documentate de Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim. Raport
asupra banalității răului, București, ALL, 1997.

[5] Cu privire la tema nietzscheană a logicii raționalității, vezi Clément

Rosset, Le Réel et son double, Paris, 1976.

[6] https://atlantablackstar.com/2015/06/24/pentagon-admits-using-
black-soldiers-human-guinea-pigs-wwii/?fbclid=IwAR2OnaDgH2NLlsio-
2sxpz__B-qqMoVtvIA35S0q_vZgG2Ds3ejDJ6WWCq0.

Black enlisted men were used as human guinea pigs in chemical

experiments during World War II—not by Nazi Germany, but by Uncle Sam.

Pentru o extensie a acestui proces experimental a-moral,

vezi https://www.bvoltaire.fr/intelligence-artificielle-vers-une-medecine-
sans-humanite/?mc_cid=abcaeedea1&mc_eid=8c196957a5

About the Author

Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică,
filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete
de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea
Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie
din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a
globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).

Related Posts