Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dacă reușim să aflăm de ce acestea două sunt cele mai eficiente căi de a fi credibil în ochii
românilor, avem șansa unei eliberări istorice.
De ce nu recunoaștem valoarea și realizările cuiva decât după ce acel om a părăsit țara sau,
eventual, dacă o entitate externă insistă să i le confirme?
Există cel puțin două legături între un conducător care capătă influență asupra
urmașilor fiindcă a murit și o personalitate care capătă apreciere doar după ce a plecat din
țară.
Prima este că ambii dispar din câmpul percepției. Nu mai sunt printre noi, nu-i mai întâlnim;
se mută într-un spațiu care e cu totul misterios pentru cei rămași acasă sau în viață. Ajung pe
altă lume.
Devin fantome.
A doua legătură este că ambii, atât răposatul, cât și exilatul, par a fi trecut un soi de test
suprem: nu mai au nimic de pierdut, lasă totul în urmă și, cinic vorbind, nu ne mai amenință.
Putem, dintr-o dată, să le vedem (și) calitățile. Rupându-se de noi, îi reevaluăm.
Dezinteresându-se, devin interesanți. (Și aici se deschide o altă rămurică de analiză, privind
erotismul relației dintre exilați și țara natală, dar asta n-o poate face decât unul dintre ei.)
Nimic din prezent și, mult mai grav, nimic din viitor.
O personalitate care a ieșit de o vreme din atenția publică – fie din cauza vârstei, fie datorită
discreției sale, ori din ambele motive – moare. Brusc, e redescoperită ca valoare națională: i
se reconstituie biografia, apar mărturii noi despre faptele sale bune, i se republică sau
redifuzează creațiile (dacă e cazul) și, în general, se iscă mult vaiet și căinare cu privire
la marele dispărut.
Ei bine, dacă ai fost o persoană cu bun gust și cu simțul ridicolului, n-ai vrea să participi la
propria înmormântare în România, și nici la doliul aferent.
Fiindcă ai vedea tot felul de necunoscuți care își dau cu părerea despre viața ta, precum și tot
felul de cunoscuți care, deși te ignoraseră când încă mai suflai, ciugulesc imediat din aura ta
cea proaspătă.
Ai plecat, devii "iubit". Ca și cum între lumea asta și lumea cealaltă se produce un bizar
schimb de prizonieri: noi le redăm trupul, ei (?) ne redau sentimente față de fantomă.
Mai departe.
Avem, deci, o primă bucată de răspuns la întrebarea – de ce, la nivel colectiv, nu ne urmăm
modelele de bunătate?. (Care există, fără dubiu, așa cum există în orice societate.)
În primul rând, pentru că e vorba despre oameni vii și pentru că trăiesc aici: n-au trecut nici
unul dintre testele esențiale – moartea sau exilul.
Cine e viu și a rămas în țară n-a fost validat de totala renunțare la propria imagine.
În sprijinul acestei idei stă, printre altele, o cercetare care spune că, în comparație cu alte 40
de nații, românii au "cel mai crescut nivel de discrepanță" între cum se cred și cum sunt de
fapt.
(Asta înseamnă că trăim o iluzie în masă, că la noi e aproape imposibilă o suprapunere între
adevăr și proiecție. Îmi vine în minte jocul potrivirii și nepotrivirii chipurilor dintre
prostituata reală și iubita virtuală cu care face dragoste protagonistul din "Blade Runner
2049").
Pentru a înțelege mai bine originile nihilismului de azi, am recitit un roman despre care, după
mai bine de 30 de ani de la prima lectură, nu-mi mai aminteam nimic: "Demonii" lui
Dostoievski.
(Aici ar merita deschisă altă rămurică, privind rostul de a citi unele cărți chiar dacă e prea
devreme, dar și despre nevoia unei liste selective de recitire la maturitate: poate într-un text
viitor.)
Către finalul romanului, Leamșin, unul dintre "demoni", explică "pentru ce au fost comise
atâtea omoruri, scandaluri și ticăloșii":
Vă sună, cu siguranță, cunoscut. E un portret profetic al lumii occidentale de azi (din care
facem parte și noi), scris cu aproape 150 de ani în urmă.
Dar dacă atunci, în Rusia țaristă, principalele metode în a induce exasperare constau în
acțiuni efective contra nacealnicilor, ca reprezentanți ai puterii, astăzi există o pârghie mult
mai eficace, cu efect larg și rapid: presa.
La noi, cel puțin, nici nu e nevoie de violență: e suficient să alimentezi spaimele, folosindu-te
de moștenirea inconștientă a nihilismului nostru pasiv (teama de istorie și de străini) sau să
torni otravă peste sedimentele nihilismului de sine ("ca la noi, la nimeni", "suntem ultimii din
Europa la capitolul..." ș.a.m.d.).
Cele mai intense două curente care se luptă azi pe mințile noastre sunt, ambele, de tip nihilist.
Pentru primul dintre ele – căruia îi putem spune, generic, pesedism –, statul este pur și simplu
un izvor de resurse și, în consecință, trebuie să fie parazitat.
Acest curent este clădit pe o raportare de tip mafiot față de condiția și instituțiile publice: se
ia de la stat orice, bani, funcții, influență, pentru a se întări centre de putere private. Statul
paralel sunt chiar ei, nu cine știe ce structuri secrete.
Prototipul acestei mentalități este infractorul care pozează în naționalist, și care, după ce a
acces în poziții de vârf, și-a plantat copiii și nepoții în noduri de unde va fi aproape imposibil
să fie îndepărtați.
Încurajată de televiziuni mai ales după anul 2000 – începând cu ProTV, trecând prin OTV și
ajungând la demența de azi a canalelor de știri –, această tipologie a devenit, pentru marea
masă, exemplu social de reușită. Ea ne este livrată la pachet cu stâlcirea limbii române, cu
valorizarea banilor în detrimentul școlii și a nerușinării în dauna bunei creșteri.
Prostul gust nu doar că a devenit regulă, dar exhibarea sa trufașă a acaparat comunicarea
televizată.
Pentru celălalt curent, al cărui nucleu este mișcarea #rezist, nu doar statul nostru este bolnav,
probabil fără leac, ci și noi înșine, ca rezultat al istoriei.
În acest caz, nihilismului politic i se adaugă, deci, nihilismul de sine – care se manifestă, de
pildă, prin eludarea trecutului, îndepărtarea de tradiții sau jena de a spune mai departe
povestea puținelor noastre figuri luminoase.
Mai educat decât nihilistul pesedist, nihilistul #rezist ar vrea, cumva, să nu mai fie român: să
se integreze într-o umanitate globală pe care a ajuns să o idilizeze și fiindcă a putut călători
incomparabil mai mult decât părinții și bunicii lui de la țară. Și să se desprindă de aceștia cât
mai repede, fiindcă îi întârzie evoluția fericită și îi știrbesc aprecierea de sine.
Aceasta va fi tema celei de-a treia (și ultima) părți din acest text.
Note
1) F.M. Dostoievski, Demonii, traducere de Marin Preda și Nicolae Gane, editura Cartea
Românească, 1981, pagina 836.