Ce este marxismul?

Rob Sewell şi Allan Woods

Reproducem o versiune uşor editată a lucrării “Ce este marxismul?” scrisă de

Rob Sewell şi Alan Woods, ultima ediţie fiind publicată în 1983, cu prilejul
comemorării centenarului încetării din viaţă a lui Karl Marx. Cele trei articole
referitoare la aspectele fundamentale ale marxismului: Economia marxistă,
Materialismul dialectic şi Materialismul istoric au fost iniţial publicate separat in
anii 1970. Aceste articole reprezintă o bună şi scurtă introducere în metodele de
bază ale marxismului şi pot servi ca o primă abordare a ideilor desvoltate de
Marx şi Engels.

 O introducere în Materialismul dialectic

 Introducere în Materialismul istoric
 Introducere în Economia politicămarxistă

1983 – Introducere

Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată systemului de idei

elaborate iniţial de Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels (1820-1895). In
totalitatea lor, aceste idei formează o bază teoretică pentru lupta clasei muncitoare
pentru a dobândi o formă superioară de organizare a societăţii umane, socialismul.

In timp ce concepţiile marxismului au continuat să fie dezvoltaate şi îmbogăţite de

experienţa istorică a clasei muncitoare însăşi, ideile fundamentale au rămas
neschimbate, oferind o fermă fundaţie a Mişcării muncitoreşti contemporane. Nici
înainte şi nici după viaţa lui Marx şi Engels nu au fost elaborate teorii mai
avansate, mai profunde sau superioare, mai ştiinţifice capabile să explice evoluţia
societăţii şi rolul clasei muncitoare în această evoluţie. De aceea, cunoaşterea
marxismului înarmează teoretic proletariatul pentru marea sarcină istorică a
transformării socialiste a societăţii.

Acesta este faptul care explică atacurile permanente şi susţinute împotriva tuturor
aspectelor marxismului din partea tuturor apărătorilor ordinei sociale existente, de
la conservatori la fabianişti, de la pastori iezuiţi la profesori universitari. De la
atacurile cele mai insignifiante până la însăşi faptul că ele continuă şi în ciuda
faptului că fiecare din autorii acestor atacuri pretinde a fi “lichidat” marxismul,
gânditorii Mişcării muncitoreşti pot deduce două lucruri: întâi, că apărătorii
capitalismului recunosc în marxism cea mai serioasă ameninţare a sistemului lor şi
implicit atestă adevărul pe care marxismul îl exprimă, în pofida încercărilor lor de
a-l defăima. In al doilea rând: că departe de a dispare sub mormanul de abuzuri,
trăncă-neala despre ‘abuzuri’ şi denaturările flagrante, teoriile lui Marx şi Engels,
câştigă teren în mod constant, în special în rândurile active ale Mişcării
muncitoreşti; sub influenţa adâncirii crizei capitalismului, un număr tot mai mare
de muncitori se străduiesc să descopere adevărata natură a forţelor care determină
modul lor de viaţă, pentru a fi în stare ca în mod conştient să-şi modeleze propriul
lor destin.

Teoriile marxismului înzestrează muncitorul care gândeşte cu o asemenea

înţelegere – o călăuză capabilă să-l conducă în labirintul confuz al evenimentelor,
al proceselor complexe ale societăţii, ale economiei, ale luptei de clasă şi politicii.
Inzestrat cu această sabie, muncitorul poate tăia ‘nodul gordian’ care-l fac – pe el şi
clasa căreia îi aparţine -- să se poticnească la cel mai mic obstacol care-i iese în
cale, ignoranţa.

Acest ‘nod gordian’ este constituit de reprezentanţii plătiţi ai claselor conducătoare

cu scopul de a discredita marxismul în ochii clasei muncitoare. Este datoria
fiecărui activist al Mişcării muncitoreşti de

a-şi însuşi teoriile lui Marx şi Engels, ca o condiţie esenţială pentru a clădi o
societate a clasei muncitoare.

In lupta pentru a cuceri şi înţelege aceste teorii există şi obstacole, mai dificile
decît a descifra mâzgălelile unor erudiţi. Un bărbat sau o femeie care trebuie să
lucreze ore îndelungate, care nu s-a putut bucura de privilegiul unei educaţii
decente şi -- ca atare – nu are obişnuinţa de a citi, va încerca unele dificultatăţi de a
absorbi unele idei mai complexe, mai ales la început. Totuşi, trebuie ţinut seama că
Marx şi Engels au scris pentru muncitori şi nu pentru “deştepţi” şi oameni
aparţinând clasei mijlocii. “Orice început este greu”, indiferent despre ce ştiinţă
este vorba. Marxismul este o ştiinţă şi de aceea cere mult în special de la
începători. Dar fiecare muncitor care este activ în sindicate sau partid muncitoresc
ştie că nimic nu este preţios dacă este obţinut fără o anumită luptă şi sacrificiu.
Acest articol se adresează în primul rând activiştilor din mişcarea muncitorească.
Muncitorilor activi care sunt pregătiţi să persevereze, li se poate face o singură
promisiune: după efortul initial pentru a se obişnui cu idei noi şi mai puţin folosite,
teoriile marxismului se vor dovedi a fi simple, directe. Mai mult – şi asta trebuie
subliniat – muncitorul care va dobândi, prin efort, înţelegerea marxismului, va
deveni un teoretician mai bun decât majoritatea studenţi-lor, tocmai pentru că el va
absorbi ideile nu abstract ci concret, bazat pe propria lui viaţă şi experienţă de
muncă.

Toate clasele exploatatoare încearcă să-şi justifice moral dominaţia lor de clasă,
prezentându-se ca fiind forma naturală, cea mai înaltă de dezvoltare socială,
ascunzând în mod deliberat caracterul ei exploatator, ascunzând sau deformând
adevărul. Capitaliştii zilelor noastre, prin lefegiii şi lingăii lor profesionişti, au
elaborat şi dezvoltat o întreagă nouă filozofie şi moralitate pentru a-şi justifica
poziţia lor conducătoare în societate.

In contrast, clasa muncitoare nu are nici un interes material de a deforma adevărul

şi şi-a asumat sarcina de a înfăţişa realitatea capitalismului, gol-goluţ, cu scopul ca
în mod conştient să-şi pregătească propria sa emancipare. Departe de a căuta o
pozitie specială pentru sine-însuşi, ţelul clasei muncitoare este lichidarea
capitalismului şi prin aceasta desfiinţarea tuturor distincţiilor şi privilegiilor de
clasă. Pentru atingerea acestui ţel trebuiesc înlăturate toate aspectele aparente ale
capitalismului, creind pentru sine o nouă metodă, marxistă de înţelegere a
capitalismului.

Metoda marxistă oferă o vedere mai bogată, mai completă, atotcuprinzătoare a

societăţii şi vieţii –în general, înlătură vălul de misticism în înţelegerea dezvoltării
omului şi umanităţii. Filozofia marxistă explică faptul că forţa conducătoare a
istoriei nu este un “Supra-om” sau ceva supra-natural, ci este rezultatul dezvoltării
forţelor de producţie însăşi (industria, ştiinţa, tehnica etc.). In ultimă analiză,
economia este ceea ce determină condiţiile de viaţă, obiceiurile şi conştiinţa fiinţei
umane.

Fiecare nouă re-organizare a societăţii –fie ea sclavagistă, feudală sau capitalistă—

a fost însoţită de o enormă dezvoltare a forţelor de producţie care, la rândul ei a dat
oamenilor forţe superioare asupra naturii. Când un sistem social se dovedeşte
incapabil de a dezvolta aceste forţe de producţie, societatea intră într-o fază
revoluţionară. In cazul trecerii de la capitalism la socialism, procesul schimbării nu
este automat ci cere intervenţia conştientă a clasei muncitoare de a înfăptui această
sarcină istorică. In termen lung, neîndeplinirea acestei misiuni pavează drumul spre
o reacţie care, până la urmă, poate genera un război mondial.

Capitalismul a intrat din nou într’o nouă criză mondială, rezultând în şomaj de
masă la nivelul anilor ’30. Teoriile gălăgioase ale economiştilor capitalişti s-au
dovedit în întregime incapabile să evite asemenea crize şi au împins clasele
conducătoare să dezgroape keynesianismul şi să readopte vechile măsuri de
‘finanţe forte’ ale monetarismului. In loc să salveze situaţia, aceste programe au
adâncit şi prelungit criza!

Numai marxismul a fost capabil să dezvăluie contradicţiile capitalismului, care

generează periodic depresiuni şi crize economice. Capitalismul şi-a terminat rolul
său istoric în dezvoltarea bazei productive a societăţii. Ingrădite de limitele de stat
şi de proprietatea privată, forţele productive sunt distruse sistematic de
suprapruducţia de masă a bunurilor de consum şi de capital.

Marx însuşi a explicat că “aceste crize poartă în sine o epidemie care în epocile
timpurii [ale capitalismului], ar fi fost privite ca o absurditate – epidemia de
supra-producţie.”
“Dintr-odată, societatea se găseşte împinsă înapoi, într-o stare de barbarism
monetar; apare ca şi cum o foamete, un răzoi universal distrugător a ‘tăiat’
furnizarea tuturor mijloacelor de subzistenţă; industria şi comerţul par a fi fost
distruse. Şi dece? Pentru că este prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de
subzistenţă, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele productive de care
dispune societatea nu mai tind să se dezvolte în condiţiile proprietăţii burgheze;
dimpotrivă, ele au devenit prea puternice în aceste condiţii în care sunt încătuşate;
şi de-îndată ce reuşesc să se descătuşeze, ele produc dezordine în întreaga
societate burgheză, pun în primejdie proprietatea burgheză.”

Pentru prima dată, acest articol pune împreună cele trei suplimente ale
publicaţiei South Wales Bulletin of Marxist Studies (publicat pentru prima dată în
1970) ca o mică contribuţie pentru a satisface setea crescândă pentru ideile
marxismului. Publicarea articolului coincide cu comemorarea centenarului încetării
din viaţă (la 14 Martie 1883) a lui Karl Marx care, împreună cu Engels, este
fondatorul socialismului ştiinţific.

Acest articol nu pretinde a face o presentare completă a marxismului ci doar de a

ajuta muncitorul-studios în abordarea acestui subiect, dându-i doar o schiţă a unor
idei de bază şi o selecţie de lecturi care ar ajuta pe cei care ar dori să continue să
studieze acest subiect. Insuşi Marx şi Engels au scris scurte articole explicative
menite să popularizeze teoriile lor în rândurile muncitorilor, şi acestea reprezintă
baza listei menţionate mai sus.

Studierea marxismului este împărţită în trei părţi, definite –în mare-- filozofie,
istorie socială şi economie sau, pentru a le da denumirile lor corecte: Materialism
dialectic, Materialism istoric şi Teoria valorii bazată pe muncă. Acestea sunt
faimoasele “trei părţi componente ale marxismului” despre care a scris Lenin.

Rob Sewell şi Alan Woods -- 18 Februarie 1983

METODA MARXISMULUI

INTRODUCERE IN MATERIALISMUL DIALECTIC

Ce este o filozofie?

In fiecare stadiu al istoriei omenirii, bărbaţi şi femei au creat un fel de imagine a

lumii în care trăiau şi locul lor în această lume. Ei au dezvoltat o Filozofie.
Componentele pe care ei le-au folosit pentru a o crea au fost desprinse prin
observarea naturii şi generalizarea experienţei lor din viaţa de zi-cu-zi.

Unii oameni credeau că ei nu au nevoie de o asemenea filozofie, de o asemenea

privire generală asupra lumii. Cu toate acestea, în practică, fiecare are o filozofie,
chiar dacă nu este elaborată în mod conştient. Oamenii care, bazaţi doar pe bunul
simţ, gândesc că ei “se descurcă” fără teorie, în virtutea inerţiei ei se situează pe
poziţia tradiţională de a gândi. Marx a spus că ideile dominante ale societăţii sunt
cele ale clasei conducătoare. Pentru a-şi menţine şi justifica poziţia ei, clasa
capitalistă foloseşte orice mijloace are la dispoziţie pentru a denatura conştiinţa
muncitorilor. Şcoala, biserica, televiziunea şi presa sunt folosite pentru a întreţine
ideologia clasei conducătoare şi pentru a constrânge muncitorul să accepte sistemul
lor ca fiind forma cea mai naturală, permanentă formă de societate. In absenţa unei
conştiinţe bazată pe o filozofie socialistă, inconştient, ei acceptă pe cea capitalistă.

In societatea bazată pe clase, în toate împrejurările, clasa revoluţionară care se

ridică pentru schimbarea societăţii, trebuie să lupte şi să atace vechea filozofie
care, fiind bazată pe vechea orânduire, face totul pentru a o justifica şi apăra.

Idealism şi materialism

De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă şi cea materialistă.
Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea, dedicarea în urmărirea
unor idealuri, sau ale materialismului ca josnicia, aviditatea, cupiditatea egoismul,
nu au nimic comun cu idealismul filozofic sau materialismul filozofic..

Mari gânditori ai trecutului –ca Platon şi Hegel—au fost idealişti. Această şcoală
de gândire priveşte natura şi istoria ca o reflectare a ideilor sau spiritului. Teoria
potrivit căreia oamenii şi fiecare lucru material a fost creat de un Spirit divin este
concepţia de bază a idealismului. Această concepţie este

exprimată pe diferite căi, dar idea ei de bază este că ideile guvernează dezvoltarea
lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a gândirii. Acţiunile oamenilor
sunt privite ca un rezultat al gândirii abstracte, şi nu al nevoilor lor materiale.
Hegel a mers mai departe; fiind un idealist consecvent, el a transformat gândirea
într’un factor independent, ‘ideea’ existând în afara creierului şi, ca o reflectare a
acestei concepţii, independentă de lumea materială. Religia este o parte integrală a
acestei filozofii.

Gânditorii materialişti –pe de altă parte-- au susţinut că lumea materială este reală
şi că natura sau materia sunt primordiale. Gândirea şi ideile sunt un produs al
creierului. Că creierul, şi de aceea ideile, apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a
materiei. Temelia de bază a materialismului constă în următoarele:

Lumea materială, percepută nouă prin simţurile noastre şi cercetată de ştiinţă, este
reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi, fără interferenţa niciunei
forţe supranaturale.

Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al materiei (creierul)

fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea gândirea şi ideile nu pot exista
izolat, separat de materie. Ideile generale sunt reflectări ale lumii materiale.
“Pentru mine –a scris Marx- idea nu este altceva decât o reflectare a lumii în
gândirea umană, exprimată sub formă de gânduri.” Şi mai departe, “Fiinţe
sociale determină conştiinţa”.

Idealiştii concep conştiinţa, gândiriea, ca ceva exterior, opus materiei şi naturii.

Această opoziţie este în întregime falsă şi artificială. Există o strânsă corelaţie între
legile gândirii şi legile naturii, pentru că cele dintâi urmează celor de pe urmă.
Gândul nu se poate izvorî din sine însuşi ci doar din lumea exterioară. Chiar şi
gândurile ce apar ca fiind foarte abstracte, sunt –de fapt- desprinse prin observarea
lumii exterioare.

In ultimă analiză, până şi o ştiinţă aparent atât de abstractă cum este matematica
pură derivă din realitatea materială şi nu este ‘ţesută’ de creier. Copilul de şcoală,
în secret, sub banca materială, îşi numără degetele materiale înainte de a rezolva o
problemă matematică abstractă. Făcând acest lucru, copilul re-crează originile
matematicii însăşi. Noi folosim sistemul zecimal de numărare pentrucă avem zece
degete. Numerele romane s-au bazat, iniţial, pe prezentarea degetelor.

Potrivit lui Lenin, “acesta este materialismul: acţionând asupra organelor noastre
de simţ, materia produce senzaţii. Senzaţiile  acţionează asupra creierului,
nervilor, retinei etc.; cu alte cuvinte, primatul este al materiei. Senzaţia, gândul,
conştiinţa sunt produse supreme ale materiei.”

Oamenii sunt o parte a naturii care-şi dezvoltă ideile interacţionând cu restul lumii.
Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu sunt ceva absolut, în afara
naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul circumstanţelor materiale şi sociale in
care au apărut. “Fantomele ce s-au format în creierul uman –a spus Marx—sunt
expresia sublimă a procesului lor material de viaţă”. Mai târziu, el a conchis
că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii şi formele
corespunzătoare de conştiinţă nu păstrează vreo urmă de independenţă. Ele nu au
istorie, evoluţie, dar oamenii, dezvoltând producţia materială şi relaţiile ce se nasc
în acest proces, au schimbat în acest proces şi modul lor de a gândi şi produsul
gândirii lor. Viaţa nu este determinată de conştiinţă ci conştiinţa este determinată
de viaţă”.

Originile materialismului

“Incepînd din secolul al şaptesprezecelea –a scris Engels—leagănul

materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea aristocraţie feudală
şi monarhia au fost provocate de noile clase mijlocii care se ridicau. Bastionul
feudalismului a fost biserica Romano-catolică, care oferea justificarea divină a
monarhiei şi instituţiilor feudale. Pentru aceste motive, biserica era aceea care
trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnarea feudalismului. Burghezia ce se
ridica a provocat vechile idei şi concepţiile divine clădite pe ele.
“Paralel cu ridicarea claselor mijlocii a avut loc marea renaştere a ştiinţei;
astronomia, mecanica, fizica, anatomia, fiziologia – erau din nou în atenţie. Şi
pentru dezvoltarea propriei producţii industriale, burghezia cerea o ştiinţă care să
pună în valoare proprietăţile fizice ale obiectelor naturii şi modul în care forţele
naturii acţionau. Până acum ştiinţa nu a fost decât executorul umil al bisericii, nu
i-a fost îngăduit să depăşească limitele stabilite de credinţă şi de aceea nu a fost
ştiinţă cu totul. [In sec. 17, Galileo a demonstrat valabilitatea teoriei lui Copernic
potrivit căreia Pământul şi alte planete se rotesc în jurul Soarelui. Invăţaţii zilei
ridiculizau aceste idei şi au folosit forţa Index-ului şi a Inchiziţiei împotriva lui
Galileo pentru a-l constrânge să-şi renege ideile. [RS](Ştiinţa s-a răsculat
împotriva bisericii; burghezia nu se putea lipsi de ştiinţă şi de aceea s-a asociat
rebeliunii)” (F. Engels)

Acesta este momentul când Francisc Bacon (1561-1626) a dezvoltat ideile lui
revoluţionare ale materialismului. Potrivit lui, simţurile nu greşesc şi ele sunt sursa
tutror cunoştinţelor. Intreaga ştiinţă este bazată pe experienţă, şi constă în a supune
datele unei metode raţionale de investigare: inducţie, analiză, comparaţie,
observare şi experimentare. A rămas pe seama lui Thomas Hobbes (1588-1679) să
continue şi să dezvolte materialismul lui lui Bacon intr-un sistem. El a realizat că
ideile şi concepţiile erau doar o reflectare a lumii materiale şi că “este imposibil de
a separa gândul de materia care gândeşte”. Mai târziu, gânditorul englez John
Locke (1632-1704) a produs dovada acestui materialism.

Şcoala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franţa, pentru a fi preluată şi

dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) şi discipolii lui. Aceşti
materialişti francezi nu s-au limitat la criticarea religiei, ci şi-au extins critica la
toate instituţiile şi ideile. Ei au făcut toate aceste în numele raţiunii, dând
burgheziei în dezvoltare muniţii în lupta ei împotriva monarhiei. Marea Revoluţie
Franceză a burgheziei

din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre deosebire de
revoluţia engleză de la mijlocul secolului al 17-lea, revoluţia franceză a distrus
complet orânduirea feudală învechită. Cum Engels avea să sublinieze mai
târziu “astăzi noi ştim că această împărăţie a raţiunii nu a fost altceva decât
împărăţia idealizată a burgheziei.”

Oricum, acest materialism început de Bacon a avut limitele lui: era rigid, mecanic
în interpretarea naturii. Nu întâmplător, şcoala engleză a filozofiei materialiste a
înflorit în secolul 18, când descoperirile lui Isaac Newton au făcut mecanica cea
mai avansată şi importantă ştiinţă. Potrivit spuselor lui Engels, “limita specifică a
acestui materialism constă în incapacitatea lui de a cuprinde universul ca
un proces, materia fiind supusă unei dezvoltări istorice, continue.”

Revoluţia franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi civilizate,

asemănător Revoluţiei ruse din 1917. Ea a revoluţionat gândirea în toate domeniile,
în politică, filozofie, ştiinţă şi artă. Fermenţii ideilor izvorâte din această revoluţie
democratică burgheză a introdus progrese atât în ştiinţele naturale, geologie,
botanică, chimie cât şi în economia politică. Aceasta este perioada în care a avut
loc o critică a abordării mecaniciste a materialismului. Prima breşă în
materialismul mecanicist aparţine filozofului german Immanuel Kant (1724-1804)
cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul şi sistemul solar n-au existat
dintotdeauna ci au luat fiinţă. Acelaş lucru este valabil şi în ceea ce priveşte
geografia, geologia, plantele şi animalele.

Această idee revoluţionară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost dezvoltată de un alt

gânditor strălucit german, George Hegel (1770-1831). Hegel a fost un filozof
idealist, socotind că lumea poate fi explicată ca o manifestare sau reflectare
a unei Gândiri universale sau a unei Idei, cu alte cuvinte un fel de Dumnezeu.

Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate şi isoria umană, dar ca

filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a situat pe sine însuşi ca o
unitate de măsură a lumii, interpretând istoria potrivit prejudecăţii lui după care
istoria omenirii ar fi o istorie a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentru Hegel,
problemele şi contradicţiile nu erau abordate în termenii lor reali ci în lumea ideilor
şi de aceea, răspunsul şi soluţia la aceste probleme şi contradicţii trebuie căutată în
lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea contradicţiilor societăţii prin acţiunea
oamenilor, prin luptă de clasă, soluţia era căutată în capul filozofilor, în Idea
Absolută!

Cu toate acestea, Hegel a recunoscut erorile şi lacunele vechii abordări

mecaniciste. De asemenea el a dezvăluit caracterul necorespunzător al logicii
formale şi s-a situat pe poziţia creării unei abordări a lumii care ar putea explica
contradicţiile schimbării şi dezvoltării. [vezi mai jos].

Deşi Hegel a redescoperit şi analizat legile mişcării şi dezvoltării, idealismul său a

pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta şi a pune filozofia pe picioarele ei a
fost făcută prin lupta şi critica Tinerilor hegelieni, în fruntea cărora a fost Ludwig
Feuerbach (1804-1872). Dar până şi Feuerbach care era potrivit spuselor lui
Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, şi jumătate idealist – în partea
superioară, nu a putut să purifice complet hegelianismul de viziunea lui idealistă.
Această treabă a fost lasată lui Marx şi Engels, care au fost capabili să salveze
metoda dialectică de învelişul ei mistic. Dialectica hegeliană a fusionat cu
materialismul modern pentru a produce înţelegerea revoluţionară a materialismului
dialectic.

Ce este dialectica?

Am văzut că materialismul modern este concepţia ce acordă primordialitate

materiei, gândirea şi ideile fiind un produs al creierului. Dar ce înseamnă a gândi
dialectic sau dialectica?
“Dialectica nu este nimic mai mult decât ştiinţa legilor generale ale mişcării şi
dezvoltării naturii, societăţii umane şi gândirii” (Engels – Anti-Dühring.)

Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existenţă, înainte ca Marx şi

Engels să o dezvolte ştiinţific ca un mijloc de înţelegere a evoluţiei societăţii
umane.

Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon şi Aristotel. Incă
în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea că”totul este şi nu este, pentru că totul
este în mişcare, totul se schimbă, totul devine şi trece”. Şi mai departe “totul se
mişcă, totul se schimbă. Este imposibil de a fi de două ori în acelaşi loc.” Această
afirmaţie conţine în sine concepţia fundamentală a dialecticii şi anume, că în natură
totul este într-o permanentă mişcare şi transformare şi că aceste schimbări au loc
printr-o serie de contradicţii.

“...marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de

lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care lucruri aparent stabile –
cel puţin în imaginea formată în mintea noastră- trec printr-un proces neîntrerupt
de schimbări de la apariţie la dispariţie.” (Engels, -- Anti-Düring).

“Pentru filozofia dialectică nimic nu este final, absolut, sacru. Ea relevă

caracterul transitoriu a tot şi orice, în orice: nimic nu poate rezista acestei
schimbări decât schimbarea însăşi, care se produce de la inferior la superior.
Filozofia dialectică nu este altceva decât simpla reflectare a acestui proces în
creierul care gândeşte” (Ibid.)

Dialectica şi metafizica

Filozofii greci au anticipat, în mod strălucit, dezvoltarea ulterioară a dialecticii şi a

altor ştiinţe. Dar ei

n-au putut să ducă această anticipare până la concluzia ei logică, datorită nivelului
scăzut de dezvoltare a mijloacelor de producţie şi lipsei de informaţii adecuate şi
detaliate privind Universul. Ideile lor au dat doar o imagine generală mai-mult-sau-
mai-puţin corectă, dar de obicei ideile lor erau mai mult de natura unor anticipări
inspirate decât teorii ştiinţific elaborate. Pentru a duce gândirea umană mai departe
era necesar de a abandona vechile metode de a ajunge la o înţelegere generală a
Universului, şi a concentra atenţia asupra unor obiective mai mici, mai lumeşti, de
a colecta şi organiza o mulţime de fapte isolate, de a testa anumite teorii prin
experimentare, definirea noţiunilor etc.

Această abordare empirică, experimentală, faptică a dat un impuls enorm gândirii

umane şi ştiinţei. Investigări în modul de a lucra al naturii puteau fi acum făcute
ştiinţific, analizând fiecare problemă şi testând fiecare concluzie. Dar în acest
proces, vechea îndemânare de a privi lucruile în interconecţia lor şi nu separat, în
mişcare şi nu static, în viaţă şi nu post mortem, s-a pierdut. Ca o consecinţă, a
apărut un mod îngust, empiric de a aborda lucrurile, care a fost numit abordare
metafizică. Acest mod există şi este dominant în gândirea capitalistă filozofică
modernă şi în ştiinţă. In politică ea este reflectată în faimosul pragmatism (“dacă
merge, înseamnă că e corect”) al lui Harold Wilson şi adresarea constantă la fapte.

Dar faptele nu se aleg prin ele însele. Ele trebuie alese de oameni. Ordinea şi
succesiunea în care ele sunt alese, concluziile desprinse din ele, depind de noţiunile
preconcepute ale individului. De unde aceste apeluri la fapte, intenţionate a crea
impresia unei imparţialităţi ştiinţifice, sunt –de obicei- un fel de praf’n ochi pentru
a ascunde adevărata poziţie a autorului.

Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte cuvinte nu

numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care guvernează aceste procese; nu
numai cu particularităţile lor ci cu dialectica lor generală; comparată cu metafizica,
dialectica este ca un film comparat cu o simplă fotografie. Una nu contrazice pe
cealaltă ci se completează. Oricum, cea mai relevantă comparaţie este cea dintre
film si fotografie.

Pentru viaţa de zi-cu-zi şi calcule simple, gândirea metafizică sau bunul simţ sunt

suficiente. Dar ea are limite şi dincolo de aceste folosiri bazate pe bunul simţ,
adevărul se întoarce în opusul lui. Principala insuficienţă a acestui mod de a gândi
este incapacitatea lui de a concepe mişcarea şi dezvoltarea, este respingerea tuturor
contradicţiilor. Dar mişcarea şi schimbarea implică contradicţii.

“Pentru metafizician, lucrurile şi reflectarea lor în gândire, ideile, sunt izolate; ele
trebuie considerate una după alta şi separat una de alta, ele sunt obiecte ale
cercetării, fixe, rigide, date odată pentru totdeauna. El gândeşte în antiteze
ireconciliabile. Pentru el, un lucru există sau nu există; un lucru nu poate fi el
însuşi şi în acelaşi timp altceva. In mod absolut, pozitivul şi negativul se exclud
reciproc; cauza şi efectul stau într-o antiteză reciprocă, rigidă şi
permanentă. (Engels – Anti-Düring)

In viaţa de zi-cu-zi de exemplu, se poate spune cu un anumit grad de siguranţă dacă

o plantă sau un animal este viu sau mort. Dar în realitate lucrurile nu sunt atât de
simple, după cum dovedesc cazurile reale legate de avort şi drepturile fetusului. La
ce punct, precis, începe viaţa unei fiinţe? La ce punct încetează? Deasemenea,
moartea nu este doar o simplă întâmplare ci un proces prelungit, aşa cum l-a înţeles
Heracle: “acelaşi lucru se află în noi, vii sau morţi, adormiţi sau trezi, tineri sau
vârstnici; fiecare dintre aceste stări îşi părăseşte starea pentru a deveni
cealaltă. Mergem şi nu mergem în acelaş şuvoi; suntem  şi nu suntem.”

In al său abecedar al Materialismului dialectic, Troţki a numit dialectica “o ştiinţă

a formelor gândirii, atâta timp cât [gândirea] nu este limitată la problemele vieţii
cotidiene şi încearcă să ajungă la înţelegerea unor processe şi fenomene mai
complicate.”

El a comparat dialectica şi logica formală (metafizica) cu aritmetica şi matematica

superioară. Legile logicii formale au fost iniţiate şi dezvoltate de Aristotel, şi
sistemul logicii lui a fost acceptat de atunci de metafizicieni ca singura metodă
ştiinţifică de gândire.

“Logica aristoteliană a silogismului simplu este acceptată ca o axiomă pentru

numeroase activităţi practice ale omului şi pentru generalizări elementare.
Postulatul pleacă de la premiza că ‘A’ = ‘A’. Dar în realitate ‘A’ nu este egal cu
‘A’. Acest lucru este destul de uşor de dovedit dacă privim aceste două litere sub o
lupă; între ele există diferenţe. Dar, cineva ar putea să obiecteze, nu este vorba
despre dimensiunea sau forma literei dat fiind faptul că ele sunt doar simboluri ale
unor cantităţi egale, ca de exemplu un kilogram de zahăr. Obiecţiunea nu este la
ţintă; în realitate, un kilogram de zahăr nu este niciodată egal cu un kilogram de
zahăr; un cântar mai sensibil va dezvălui totdeauna o diferenţă. Din nou, cineva
ar putea obiecta că un kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi. Nici asta nu este
adevărat.Toate corpurile se schimbă fără întrerupere: în măsură, greutate,
culoare etc. Ele nu sunt niciodată egale cu ele însuşi. Un sofist va răspunde că un
kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi în fiecare moment dat. In afară de
valoarea extrem de dubioasă a axiomei, ea nu rezistă nici criticei teoretice. Cum
am putea concepe în realitate cuvântul moment ca o simplă abstracţie
matematică? Ca fiind timpul zero? Dar orice există în timp şi însăşi existenţa este
un proces neîntrerupt de transformări; ca o consecinţă, timpul este un element
fundamental al existenţei.De unde axioma ‘A’ este egal cu sine însuşi dacă nu se
schimbă  înseamnă că [A] nu există.

La prima vedere ar putea apărea că aceste subtilităţi sunt fără nici un folos. In

realitate ele au o semnificaţie hotărâtoare. Pe de-o parte, axioma A = A pare a fi
punctul de plecare al tuturor cunoştinţelor, iar pe de altă parte pare a fi punctul
de abandonare a tuturor erorilor existente în cunoştinţele noastre. A folosi
axioma A = A fără rezervă este posibil numai în anumite limite. Când schimbări
cantitative în A sunt neglijabile pentru scopul urmărit, atunci se poate presupune
că A este egal cu A. Acesta este –de exemplu- modul în care un vânzător şi un
cumpărător consideră un kilogram de zahăr. Asemănător, este considerată
temperatura Soarelui; până nu demult, tot aşa era considerată şi puterea de
cumpărare a dolarului. Dar schimbările cantitative dincolo de o anumită limită
devin schimbări calitative. Supus acţiunii apei sau a kerosenului, un kilogram de
zahăr încetează de a mai fi un kilogram de zahăr. Sub un anumit preşedinte, un
dolar nu mai este un dolar. A determina momentul,  punctul critic în
care cantitatea se schimbă în calitate,  este unul dintre cele mai importante şi
dificile sarcini în toate sferele de cunoştinţe, inclusiv sociologia.” (Troţki –
Abecedarul materialismului dialectic)
Hegel

Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând din epoca

feudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele filozof german G.W.F.
Hegel (1770-1831). Una dintre personalităţile cele mai enciclopedice ale timpului,
Hegel a supus componentele logicii formale unei critici detaliate, demonstrând
limitele şi unilateralitatea lor.. Hegel este autorul primei analize atot-cuprinzătoare
a legilor dialecticii, care au servit ca fundaţie pe care Marx şi Engels şi-au clădit
teoria lor a materialismului dialectic. Lenin a caracterizat dialectica hegeliană ca
fiind “cea mai cuprinzătoare, cea mai corectă în conţinut şi cea mai profundă
doctrină a dezvoltării”. In comparaţie cu ea, orice altă formulare era “unilaterală
şi săracă în conţinut, deformând şi mutilând cursul real al dezvoltării (care de
obicei are loc în salturi, catastrofe şi revoluţii) în natură şi societate.” (Lenin –
Karl Marx)

Viziunea lui Hegel a lucrurilor consta în aceea a unei “dezvoltări ce apare ca o

repetare a unor stadii trecute, dar o repetare diferită, pe o treapta superioară
(negarea negaţiilor), o dezvoltare –hai s-o numim- în spirală şi nu în linie
dreaptă; o dezvoltare în salturi, catastrofe şi revoluţii; rupturi ale continuităţii;
transformări ale cantităţii în calitate; impulsurile interioare ale dezvoltării
generate de contradicţiile şi conflictele între diferitele forţe şi tendinţe ce
acţionează înăuntrul fiecărui lucru şi fenomen sau înăuntrul oricărei societăţi:
interdependenţa şi legătura apropriată, indisolubilă dintre fiecare parte a fiecărui
fenomen (istoria dezvăluie necontenit noi aspecte), o legătură care generează un
proces universal de mişcare permanentă, guvernată de legi; acestea sunt câteva
din caracteristicile dialecticii ca o doctrină mai bogată (decât cea ordinară) a
dezvoltării” (Ibid.)

“Această nouă filozofie germană a culminat în sistemul hegelian. In acest sistem

--şi în aceasta constă marele lui merit—pentru prima dată, întreaga lume –
naturală, istorică, intelectuală- este prezentată ca un proces, în permanentă
mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare; şi acest lucru este făcut pentru a
dezvălui legăturile intime care fac din aceste mişcări şi dezvoltări un tot întreg.
Privită prin această prizmă, istoria omenirii nu mai apare ca un vârtej
întâmplător, sălbatic şi fără sens de acte violente, deopotrivă de condamnabile
potrivit oricărei judecăţi ale oricărei filozofii mature şi care sunt uitate cât se
poate de repede, afară de procesul de evoluţie a omului însuşi. Acum este datoria
intelectului să urmărească treptele acestui proces, de-a lungul tuturor meandrelor
şi a desprinde şi separa legile lăuntrice care străbat de-a lungul acestor fenomene
aparent accidentale. (Engels – Anti-Düring)

In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă --dar a fost împiedicat să o rezolve din
cauza concepţiei lui idealiste. In spusele lui Engels “a fost un eşec colosal”. In
pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a explicat cele mai importante legi ale
dialecticii: cantitate şi calitate, interdependenţa contrariilor si negarea negaţiei .
Cantitate şi calitate

“In pofida caracterului treptat, trecerea de la o formă de mişcare la alta este

totdeauna o mişcare hotărâtoare, un salt.” (Engels – Anti-Düring).

Ideia de schimbare şi evoluţie este acum, în general, acceptată, dar formele în care

aceste schimbări se produc în natură şi societate au fost explicate numai de
dialectica marxistă. Concepţia comună a evoluţiei ca o dezvoltare
paşnică, gradată şi neîntreruptă este unilaterală şi falsă. In politică, teoria
schimbărilor gradate reprezintă baza teoretică a reformismului.

Hegel a elaborat ideia unei dezvoltări nodale pentru măsurarea relaţiilor; potrivit

acestei teorii, la un anumit punct nodal, simpla creştere sau descreştere
cantitativă generează un salt calitativ; ca exemplu, în cazul apei calde în care
punctele de fierbere sau îngheţare sunt puncte nodale la care în condiţii normale
are loc saltul într-o nouă stare de agregare şi ca o consecinţă, cantitatea se
transformă în calitate (Engels – Anti-Düring).

In exemplele citate, transformarea apei din lichid în vapori sau ghiaţă solidă nu s-a
produs treptat ci brusc, la o anumită temperatură (0°C şi 100°C). Cumularea
numeroaselor schimbări ale vitezei de mişcare a moleculelor produce –până la
urmă- o schimbare a stării de agregare, acumulările cantitative produc o schimbare
calitativă.

Exemple pot fi date după dorinţă, în toate domeniile ştiinţei, de la sociologie şi

chiar din viaţa cotidiană (de exemplu punctul la care, prin adăugare continuă de
sare, transformă o supă în ceva de nebăut!).

Linia nodală hegeliană şi legea transformării cantităţii în calitate şi vice-versa au o

importanţă crucială nu numai în ştiinţă (unde, ca şi cu alte legi ale dialecticii, ele
sunt folosite –inconştient- de oamenii de ştiinţă, care nu sunt dialecticieni
conştienţi), dar mai ales în analiza istoriei, societăţii şi mişcării clasei muncitoare.

Opoziţia contrariilor

Aşa cum bunul simţ metafizic caută să elimine contradicţiile din gândire şi

revoluţia din evoluţie, tot aşa el încearcă să dovedească faptul că ideile şi forţele
opuse se exclud reciproc. Cu toate acestea, “la o examinare mai atentă găsim că
doi poli ai unei antiteze, pozitiv şi negativ, sunt pe atât de inseparabili pe cât sunt
de opuşi şi că în pofida opoziţiei lor, ei sunt mutual interdependenţi. Şi pe aceeaşi
cale găsim că cauză şi efectaparţin aceluiaş subiect, dar că atunci când
desprindem acelaş subiect din contextul legăturilor lui universale, descoperim că
cei doi poli interacţionează, îşi schimbă necontenit poziţia, că ceea ce acum este
cauză devine efect şi, din-când-în-când, vice-versa”. (Engels – Anti-Düring)
Dialectica este ştiinţa legăturilor universale, în contrast cu metafizica, care
abordează fenomenele separat şi izolat. Dialectica urmăreşte să descopere
nenumăratele tendinţe, schimbările, cauzele şi efectele care ţin împreună
Universul. De aceea,”prima sarcină a unei analize dialectice este de a
găsi legătura necesară,  legătura obiectivă a tuturor aspectelor, forţelor,
tendinţelor etc. ale fenomenului dat” (Lenin – Note filozofice).

Dialectica abordează un anumit fenomen din punctul de vedere al dezvoltării sale,

al propriei lui mişcări şi existenţe; cum se dezvoltă şi dispare; contradicţiile lui
interne şi tendinţele lui.

Mişcarea este modul de existenţă al întregului univers material. Materia şi energia

sunt inseparabile. Mai mult: mişcarea nu vine din afară ci este forma de
manifestare a tensiunilor ce sunt inseparabile nu numai de viaţă, ci de orice altă
formă de existenţă a materiei. Dezvoltarea şi schimbarea au loc în condiţiile
contradicţiilor interne. Acesta este motivul pentru care analiza dialectică începe cu
investigarea empirică a contradicţiilor interne care au generat dezvoltarea şi
schimbarea.

Din punctul de vedere dialectic toţi polii opuşi, incluzând contradicţia

dintre adevăr şi eroare, sunt unilaterali şi neadecuaţi. Marxismul nu recunoaşte
existenţa unui adevăr absolut. Toate adevărurile sunt relative. Ce este adevărat la
un anumit moment-dat, devine fals în altul; adevărul şi eroarea se transpun.

Dezvoltarea cunoştinţelor şi a ştiinţei nu se produce prin simpla negare a teoriilor

incorecte. Toate teoriile sunt relative, reflectând doar o faţă a realităţii. Iniţial, ele
sunt presupuse a avea validitate şi aplicabilitate universală. Ele sunt adevărate. Dar
la un moment dat, în aceste teorii apar deficienţe. Acestea trebuie să fie explicate şi
la un moment dat apar noi teorii care sunt iniţial considerate ca excepţii. Dar noile
teorii nu numai că nu neagă pe cele vechi, dar le încorporează într-o nouă formă.

Contradicţiile pot fi excluse numai dacă socotim obiectele de studiu ca

neînsufleţite, nemişcate şi individual juxtapuse, cu alte cuvinte metafizic. Dar de
îndată ce considerăm lucrurile în mişcarea şi schimbarea lor, în viaţă, şi în
interdependenţa şi interacţiunea lor, ne lovim de o serie de contradicţii.

Mişcarea în sine este o contradicţie între a fi în acelaşi loc şi în altă parte în acelaşi
timp.

La fel, viaţa este o contradicţie în sensul ca “o fiinţă este în fiecare moment ea

însăşi şi altceva.” (Engels - Anti-Düring)

Structurile vii absorb permanent din mediul înconjurător substanţe pe care le

asimilează şi simultan alte părţi ale corpului putrezesc, se desintegrează şi sunt
eliminate. Transformări permanente au loc şi în lumea organică a naturii: o rocă se
desintegrează sub presiunea elementelor naturii. De aceea, totul este în mod
constant, el în sine şi în acelaşi timp altceva. De aci, intenţia de a elimina
contradicţiile echivalează cu intenţia de a elimina realitatea.

Negarea negaţiei

Engels a caracterizat-o ca “cea mai generală şi de aceea cea mai importantă şi

cuprinzătoare lege a dezvoltării naturii, istoriei şi gândirii; o lege valabilă în
lumea animală şi vegetală, în geologie, matematică, istorie şi filozofie.” (Ibidem)

Această lege, a cărei acţiune în natură a fost observată mult înainte de a fi fost
scrisă, a fost elaborată de Hegel, care a dat o serie întreagă de exemple concrete,
repetate în Anti-Düring.

Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de contradicţii, care

apar pentru a anula, sau nega un fapt, o teorie sau o formă precedentă, pentru ca
mai târziu să fie înlăturate la rândul lor. De aci, mişcarea, schimbarea şi
dezvoltarea apar ca o serie neîntreruptă de negaţii.

In sens dialectic, negaţia nu este o simplă anulare sau obliterare a trecutului; el este

depăşit şi păstrat în acelaşi timp. In acest sens, negaţia este un act pozitiv şi negativ
în acelaşi timp.

In lucrarea lui “Fenomenologia gândirii” Hegel dă un singur exemplu: “Mugurele

dispare când are loc înflorirea şi putem vedea cum floarea neagă mugurele; când
apare fructul, putem spune că floarea este o formă falsă de existenţă a plantei
pentru că fructul apare ca fiind adevărata natură a plantei. Aceste stadii nu sunt
pur-şi-simplu diferite; ele se completează şi nu sunt comparabile una cu cealaltă.
Dar activitatea neîntreruptă a naturii lor inerente, fac din aceste stări momentele
unităţii lor organice, care nu numai că nu se contrazic dar sunt necesare una-
alteia, şi această necesitate reciprocă a tuturor acestor momente reprezintă prin
ele-însăşi existenţa întregului”.

In acest proces de nesfârşite autonegări, dispariţia unor anumite forme şi apariţia

altora, lasă impresia repetării unor forme, teorii şi evenimente depăşite ceea ce a
condus la obişnuitul adagiu “istoria se repetă” De aceea, istoricii reacţionari
burghezi au încercat să demonstreze că istoria în sine este o repetare fără sens,
producându-se într-un cerc fără de sfârşit.

Dimpotrivă, dialectica discerne în această aparentă repetiţie o adevărată evoluţie de

la inferior la superior, o evoluţie în care chiar dacă anumite forme se repetă, ele se
repetă la o treaptă superioară, îmbogăţită cu experienţa dezvoltării anterioare.

Acest lucru poate fi remarcat mai clar din evoluţia ideilor umane. Hegel deja a
dezvăluit modul în care filozofia s-a dezvoltat printr-o serie de contradicţii, o
şcoală de gândire negând o alta, dar în acelaşi timp integrându-le în noul sistem de
gândire.

La fel şi cu dezvoltarea ştiinţei. Alchimişii Evului Mediu au fost motivaţi de

căutarea “pietrei filozofale”, capabilă să transforme metal obişnuit în aur. Datorită
nivelului scăzut al forţelor de producţie şi lipsei unei tehnologii ştiinţifice, aceste
încercări timpurii de conversie a elementelor a fost, în realitate, o fantezie utopică.
Cu toate acestea, în procesul acestor încercări zadarnice, alchimiştii au descoperit
de fapt o serie de fapte valoroase referitoare la elementele chimice şi aparatura
experimentală care au constituit mai târziu, bazele chimiei moderne.

Cu dezvoltarea capitalismului, a industriei şi tehnicei, chimia a devenit o ştiinţă

care a respins, a negat noţiunile timpurii ale conversiei elementelor. Totuşi, tot ce a
fost valoros şi ştiinţific în descoperirile alchimiei a fost păstrat în noua chimie,
care a demonstrat că elementele sunt neschimbătoare şi că ele nu pot fi
transformate dintr-unul în altul.

Secolul 20 a fost martorul revoluţionării ştiinţei şi tehnicii prin descoperirea fizicii

nucleare potrivit căreia un element poate fi într-adevăr convertit în altul. In fapt, în
zilele noastre, este teoretic posibil de a converti plumb în aur, dar procesul ar fi
prea costisitor pentru a fi justificat din punct de vedere economic. Se pare că acest
proces a parcurs un cerc complet:

posibilitatea conversiei elementelor

imposibilitatea conversiei elementelor

posibilitatea conversiei elementelor

Dar repetarea este numai aparentă. In realitate, ştiinţa modernă, care într-un anumit
sens pare a se fi întors la ideile vechilor alchimişti, încorporează în sine toate
uriaşele descoperiri ştiinţifice ale secolelor 19 şi 18. De unde, o generaţie stă pe
umerii celei precedente. Idei care aparent au fost respinse sau negate reapar, dar la
un nivel mai înalt, îmbogăţite de experienţele şi descoperirile trecutului.

Dialectica este clădită pe determinism: nimic –în natură, societate sau gândire- este
accidental; aparentele accidente sunt rezultatul unei necesităţi mai profunde.

Istorici superficiali au scris că primul război mondial a fost cauzat de asasinarea

arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Pentru un marxist, acest eveniment a fost
un accident istoric, în sensul că el a servit doar ca un pretext, un catalizator al
acestui conflict mondial care devenise inevitabil datorită contradicţi-ilor
economice, politice şi militare ale imperialismului. Dacă asasinul şi-ar fi greşit
ţinta sau dacă arhiducele nu s-ar fi născut, războiul totuşi ar fi avut loc, sub alt
pretext diplomatic. Necesitatea s-ar fi exprimat ea însăşi print-un accident diferit.
Tot ceea ce există, există din necesitate. Dar în egală măsură, tot cea
ce există trebuie să şi piară , să se transforme în altceva. De unde, ceea ce
este necesar într-un anumit loc şi moment, devine inutil (nenecesar) în alt loc şi
moment dat. Totul generează opusul lui menit să-l depăşească şi să-l înlăture.
Acest lucru este valabil atât pentru fiinţe individuale cât şi pentru societate.

Fiecare tip de societate există pentru că este necesar la momentul când

apare: “Nici o orânduire dispare înainte ca toate forţele de producţie pe care le
poate cuprinde mai au loc de dezvoltare; şi niciodată noi relaţii de producţie apar,
înainte ca condiţiile materiale ale existenţei lor să se fi maturizat în pântecul
vechii societăţi. De aceea, totdeauna, omenirea ia asupra sa numai sarcini pe care
le poate rezolva, de unde, privind lucrurile mai îndeaproape, vom găsi că
problema în sine apare numai atunci când condiţiile materiale deja există sau, cel
puţin sunt în curs de formare.” (Marx – Critica Economiei politice)

In zilele ei, sclavia a fost un mare salt înainte în comparaţie cu epoca barbară. A
fost un stadiu necesar în dezvoltarea forţelor de producţie, a culturii şi a societăţii
umane. După Hegel: “Omul a devenit liber nu atât din sclavie cât prin sclavie”.

Similar, capitalismul a fost iniţial necesar, o formă progresistă de organizare a

societăţii. Cu toate acestea, ca şi sclavia, comunitatea primitivă şi feudalismul (vezi
Secţiunea 2), capitalismul a încetat de mult să reprezinte o necesitate şi un sistem
social progresist. El s-a scufundat adânc în contradicţiile inerente lui, şi este menit
să fie depăşit de forţele socialismului, representate de proletariatul modern.
Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi statul naţional, trăsăturile de
bază ale societăţii capitaliste, care iniţial au reprezentat un mare salt înainte, acum
servesc doar pentru a încătuşa şi submina forţele de producţie, primejduind toate
realizările dezvoltării umane de-a lungul secolelor.

In zilele noastre, capitalismul este un sistem social pe de-a ’ntregul îmbătrânit,

degenerat; dacă cultura umană este să supravieţuiască, sistemul capitalist trebuie să
fie răsturnat şi înlocuit de opusul lui, socialismul. Marxismul este determinist dar
nu fatalist; rezolvarea contradicţiilor societăţii poate fi realizată numai prin
acţiunea conştientă a oamenilor dedicaţi transformării societăţii. Această luptă de
clasă nu este dinainte determinată şi cine reuşeşte depinde de mulţi factori; o clasă
nou, progresistă, are multe avantaje faţă de cea veche, îmbătrânită şi reacţionară.
Dar în ultimă instanţă, rezultatul depinde de care parte este mai hotărâtă, mai
organizată şi se bucură de conducerea cea mai calificată.

De aceea, filozofia marxistă este –în esenţă- un ghid de acţiune. “Filozofii nu au

făcut decât să interpreteze lumea; totul este de a o schimba” (Marx – Teze asupra
lui Feuerbach).
Victoria socialismului va marca un stadiu nou, diferit şi superior de dezvoltare a
omenirii. Mai corect, va marca sfârşitul pre-istoriei omenirii şi începutul istoriei
adevărate.

Pe de altă parte, socialismul marchează revenirea la începuturile existenţei umane –

era comunitarismului tribal—dar la un nivel mult superior, clădit pe realizările de-a
lungul a mii de ani de existenţă a societăţii bazate pe clase. Economia supra-
abundenţei va fi posibilă prin aplicarea planificării socialiste în industrie, ştiinţa şi
tehnica create de capitalism la scară mondială. La rândul ei aceasta va face de
prisos diviziunea muncii, diferenţa dintre munca manuală şi intelectuală, dintre
oraş şi sat şi barbara şi risipitoarea luptă de clasă dând, însfârşit, posibilitate rasei
umane să-şi folosească resursele pentru cucerirea naturii; folosind faimoasele
cuvinte ale lui Engels, pentru a face “saltul omenirii din domeniul necesităţii în
acela al libertăţii”

INTRODUCERE ÎN MATERIALISMUL ISTORIC

Când cineva priveşte istoria, ea apare ca o masă de contradicţii. Evenimentele sunt

pierdute într-un labirint de revoluţii, războaie, perioade de progres şi de declin.
Conflicte de clasă şi între naţiuni rotesc în jurul haosului şi dezvoltării sociale.
Cum este posibil de înţeles şi explicat aceste evenimente, când se pare că ele nu au
o bază raţională?

De la început, omenirea a căutat să descopere legile care-i guvernează existenţa.

Teorii extinzându-se de la supranatural la conducerea ‘Marelui Om’ au încercat pe
o cale sau alta, la un moment-dat sau altul, să găsească o asemenea explicaţie. Unii
socoteau că atâta timp cât oamenii acţionează independent unul de altul, teoriile
despre dezvoltarea umanităţii erau absolut fără valoare!

Pentru aproape 2000 de ani, ideile Genezei au dominat vestul Europei. Cei care au
încercat să submineze aceste concepţii erau consideraţi ca discipoli ai Diavolului.
Numai în timpurile mai recente concepţia ‘eretică’ a istoriei, cea evoluţionistă, a
fost acceptată, dar şi atunci numai unilateral.

Pentru clasa capitalistă şi lefegii ei din universităţi, şcoli şi alte locuri dedicate
studiului istoriei, ea trebuia să fie predată academic, fără nici o semnificaţie pentru
viaţa curentă. Ei continuau să perpetueze mitul potrivit căruia clasele şi
proprietatea privată au existat totdeauna ca o încercare de a justifica natura ‘eternă’
a exploatării capitaliste şi a anarhiei inerente ataşate ei. Volume întregi au fost
scrise de savanţi şi profesori de frunte pentru a combate scrierile marxismului şi
înainte de toate conceptia materialistă a istoriei.
Marxismul acordă o enormă importanţă studiului istoriei pentru a studia marile
lecţii pe care ea le conţine. Fără această înţelegere a dezvoltării evenimentelor, este
imposibil de a prevedea perspectivele lor. Lenin –de exemplu- a pregătit Partidul
bolşevic pentru Revoluţia din Octombrie 1917 printr-o meticuloasă analiză a
experienţei Comunei din Paris şi a evenimentelor din Rusia din 1905 şi Februarie
1917.

Acesta este sensul în care studiem şi învăţăm din istorie. Marxismul este ştiinţa
perspectivelor, care foloseşte metoda lui materialist dialectică pentru a dezvălui
procesele complexe ale dezvoltării istorice.

Filozofia marxistă examinează lucrurile nu ca entităţi statice ci în dezvoltarea lor,

în mişcarea lor în viaţă. Evenimentele istorice sunt privite ca un proces. Dar
evoluţia nu este o simplă mişcare de la inferior la superior. Viaţa şi societatea se
dezvoltă într-o formă contradictorie, în “spirale şi nu în linie dreaptă; o dezvoltare
prin salturi, catastrofe şi revoluţii; întreruperi ale continuităţii; transformarea
cantităţii în calitate; impulsuri interioare în direcţia dezvoltării, datorate
contradicţiilor şi conflictelor a diferite forţe şi tendinţe.” (Lenin)

Engels a considerat dialectica ca fiind marea gândire de bază potrivit căreia lumea

nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri gata-făcute ci ca un complex de
procese, în care lucrurile sunt aparent stabile numai în felul cum ele apar în capul
nostru; în realitate, concepţiile trec printr-o schimbare neîntreruptă de deveniri şi
dispariţii” (Anti-Düring)

Această metodă este de asemenea materialistă în abordarea fenomenelor. Ideile,

teoriile, programele partidului etc., nu pică din cer ci reflectă totdeauna lumea şi
intereselemateriale. După cum a explicat Marx, “modul de producţie a bunurilor
materiale condiţionează viaţa socială, politică şi intelectuală în general. Nu
conştiinţa determină viaţa oamenilor ci dimpotrivă, viaţa socială determină
conştiinţa lor.”

Folosind această metodă, Marx a putut să arate că aceasta este “calea spre un

studiu atot-cuprinzător al proceselor dezvoltării şi decăderii sistemelor social
economice. Oamenii îşi creiază propria lor istorie, dar ce motivează oamenii,
masele de oameni, ce generează ciocnirile, conflictele de idei? Care este suma
totală a acestor ciocniri între masele de oameni? Care sunt condiţiile obiective ale
producţiei vieţii materiale care stau la baza întregii activităţi istorice a omenirii?
Care este legea de dezvoltare a acestor condiţii? Marx este acela care a atras
atenţia la toate aceste, subliniind că istoria, cu imensa ei varietate de contradicţii,
trebuie studiată ca un singur tot, guvernat de legi specifice.” (Lenin – Trei izvoare
şi trei părţi constitutive ale marxismului.)

Comunismul primitiv
Aproximativ cu trei milioane de ani în urmă, oamenii s-au desprins dintr-o specie
foarte evoluată de maimuţe. Încet, ‘oamenii’ primitivi au părăsit pădurile spre
câmpii, o mutare care a fost însoţită de o îmbunătăţire a flexibilităţii şi abilităţii
mâinilor. Ţinuta corpului s-a îndreptat. În timp ce alte animale aveau propriile lor
organe pentru apărare (tăiere, săpare, încălzire), oamenii nu aveau nimic din toate
acestea. Pentru a supravieţui ei trebuiau să-şi folosească doar propriile resurse, care
erau mâinile şi creierul. Prin încercări şi erori, oamenii au învăţat diferite
îndeletniciri, care s-au transmis de la o generaţie la alta. Comunicarea prin vorbire
a devenit o necesitate vitală. Potrivit spuselor lui Engels, “dominaţia asupra
naturii a început cu dezvoltarea mâinilor, prin muncă şi lărgirea orizontului
omului la fiecare nou pas înainte” Oamenii erau animale sociale obligate să
trăiască în grupe şi să co-opereze pentru a supravieţui. Spre deosebire de restul
lumii animale, oamenii au dobândit capacitatea de a generaliza şi a gândi abstract.
Munca a început prin confecţionarea de scule. Cu aceste scule, oamenii au
schimbat mediul înconjurător, pentru a-şi satisface
nevoile. “Animalele folosesc pur-şi-simplu mediul înconjurător,” spune
Engels “şi-l schimbă prin simpla lor prezenţă; prin schimbările pe care le fac,
oamenii îşi subordonează natura, pentru a servi scopurilor lor. Aceasta este
deosebirea finală şi esenţială între om şi restul lumii animale şi din nou, munca
este ceea ce crează această deosebire,”

Formele economice au fost foarte simple. Oamenii erau animale rare, şi rătăceau în

grupe, în căutare de mâncare. Căutarea mâncării era ceea ce domina caracterul
nomad al vieţii lor. Arheologii numesc această perioadă ‘vechea epocă de piatră’.
Henry Morgan, un antropologist timpuriu o numeşte ‘perioada sălbatică’. Atunci,
şi multe mii de ani după aceea, proprietatea privată nu a existat. Tot ce era făcut,
colectat sau produs era considerată proprietate colectivă.

În trecut, cu 10.000...12.000 de ani în urmă, s-a născut o nouă perioadă, superioară,

cunoscută ca ‘noua epocă de piatră’ sau Barbaria. În loc să rătăcească după
mâncare, progrese au avut loc în cultivarea pă-mântului şi domesticirea animalelor.
Oamenii deveniseră liberi să se stabilească în anumite locuri şi ca un rezultat au
fost create noi scule pentru a ajuta la noile munci; a apărut o economie
producătoate de alimente. Chiar şi azi, pentru diferite motive, multe triburi din
Africa, sudul Pacificului şi America de Sud există în acest stadiu al Barbariei.

Şi totuşi, cu toată apariţia aşezărilor stabile, locuinţele private încă nu au apărut;

dimpotrivă, cele mari care s-au construit au fost pentru uz comun. În această
perioadă nu a existat familie privată. Copiii aparţineau întregului trib.

In stadiul comunei primitive (Sălbătăcia şi Barbaria fiind formele ei inferioare şi –

respectiv- superioare) proprietate privată, clase, elită privilegiată, poliţie sau aparat
(de stat) de constrângere nu au existat. Triburile erau împărţite în unităţi sociale
numite clanuri sau ginte. În fapt, acestea erau mari grupuri de familie, care-şi
defineau originea numai de-a lungul femeilor; este ceea ce este cunoscut sub
numele de societate matriarhală. Cum ar fi putut fi altfel, atâta timp cât era
imposibil de definit cine era tatăl real al copilului? Era interzis unui bărbat să
locuiască împreună cu o femeie aparţinând aceluiaşi clan sau gintă, de aceea
triburile erau alcătuite din mai multe clanuri. La un moment dat a existat o formă
de căsătorii în sânul aceluiaşi clan.

Această societate fără clase a fost extrem de democratică prin caracterul ei. Fiecare
avea să participe la adunări generale pentru a decide asupra chestiunilor importante
care apăreau iar şefii şi oficialii erau aleşi pentru scopuri particulare. In lucrarea
sa:”Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” Engels a scris: “Ce
minunată este această blândă constituţie în simplicitatea ei naturală! Nu soldaţi,
nu jandarmi ofiţeri şi poliţişti, nu nobili, regi şi regenţi, prefecţi sau judecători, nu
închisori, nu conflicte judiciare şi totuşi treburile mergeau. Toate certurile şi
disputele erau lămurite de comunitatea în care aceste dispute aveau loc sau
înăuntrul gintei sau triburilor de care aparţineau. Numai în cazuri foarte rare
avea loc răzbunarea de sânge. Pedeapsa noastră capitală este o simplă formă
civilizată a acestei răzbunări, modificată doar de influenţele civilizaţiei.
Gospodăria comunei primitive aparţinea tuturor membrilor de familie, pământul
aparţinea tribului şi numai grădinile erau atribuite temporar familiei. De aceea nu
puteau exista săraci şi deposedaţi; gospodăriile comunitare şi gintele îşi
cunoşteau datoria faţă de cei vârstnici, bolnavi şi infirmi. Toţi –inclusiv femeile-
erau liberi şi egali. Nu exista loc pentru sclavi sau agresiune din partea altor
triburi.”

Filistinii obtuzi, care văd proprietatea privată ca sacro-sanctă, privesc aceste

socetăţi cu dispreţ. Pentru populaţia tribală proprietatea privată era complet
străină. “Indienii –explică istoricul Heckewelder- gândesc că pămâtul a fost creat
de marele spirit şi că tot ceea ce el conţine este pentru bunul comun al oamenilor,
nu pentru binele celor puţini ci al tuturor. Totul este dat în comun, pentru urmaşii
omului. Tot ce trăieşte şi creşte din pământ, tot ce este în ape a fost dat tuturor şi
fiecare are dreptul la o parte din acestea.”

Proprietatea tribală comună a intrat sub presiunea dezvoltării familiei private, cu

locuinţe private ridicându-se alături de locuinţele comunale. Pământul comun a
început să fie parcelat devenind proprie-tatea familiilor. Matriarhatul a cedat locul
patriarhatului (dominaţia bărbaţilor) factor important în menţinerea proprietăţii
colective.

Aceste familii nu trebuie privite ca având acelaşi caracter ca în zilele noastre. După

Paul Lafargue, familia nu a fost redusă la ultima şi cea mai simplă expresie a ei,
ca în zilele noastre, în care este compusă din trei elemente indispensabile: tatăl,
mama şi copiii lor; ea a constat din tatăl, care era considerat capul familiei, soţia
legitimă şi concubinele lui, care trăiau sub acelaşi acoperiş; copiii şi fraţii mai
tineri ai capului familiei cu soţiile şi copiii lor, şi surorile necăsătorite ale capului
de familie. Asemenea familii erau numeroase.”
Dezvoltarea proprietăţii private în stadiul târziu al comunei primitive este privită
de marxişti ca elemente ale unei noi societăţi născute înăuntrul celei vechi. Până la
urmă, acumulările calitative ale acestor noi elemente au dus la sfărâmarea calitativă
a celor vechi.

Cu creşterea noilor mijloace de producţie în agricultură, s-a ridicat chestiunea a cui

proprietate vor fi ele?

Posedarea de scule, arme, noi metale şi –mai presus de orice- mijloacele de a le

face, dădea unei familii posibilitatea de a se ridica deasupra, în lupta pe viaţă şi pe
moarte cu forţele naturii.

Cu dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie (schimbul apărut mai întâi între
diferite comunităţi), inegalitatea a început să apară înăuntrul societăţii. Aceasta a
avut un efect profund asupra vechilor rânduieli. Pentru prima dată, oamenii erau
capabili să producă un surplus deasupra şi excedând propriile nevoi, rezultând într-
un salt revoluţionar înainte pentru omenire.

In trecut, când între triburi izbucnea razboi, nu era economic ca prizonierii să fie
luaţi sclavi: prizonierul ar fi fost în stare să producă hrană numai pentru el însuşi;
el nu producea surplus. Singurul folos pentru a captura un prizonier, dată fiind
penuria de mâncare, era ca o sursă de carne. Aceasta a fost baza economică a
canibalismului.

Dar de îndată ce a apărut surplusul, a devenit economic eficient de a păstra sclavi

care erau forţaţi să lucreze pentru stăpânul lor. Surplusul obţinut de pe urma
numărului crescând de sclavi a fost însuşit de noua clasă, aceea a proprietarilor de
sclavi. Dar cum aveau sclavii să fie controlaţi şi forţaţi să muncească?

Vechile triburi nu aveau poliţie sau alte mijloace de constrângere? Fiecare individ
era liber şi era un războinic.

Producţia surplusului de produse a măturat vechile forme ale societăţii şi a generat

procesul de cristalizare a claselor. Existenţa acestor clase a cerut crearea unui
aparat represiv al unei clase împotriva alteia. Bogaţi şi săraci, proprietari de pământ
şi arendaşi, creditori şi debitori – toţi au apărut pe arena societăţii. Clanurile, care
au fost unităţi sociale iniţial bazate pe relaţii de sânge, au început să se
dezintegreze. Bogătaşi ai unor clase diferite aveau mai mult în comun între ei decât
cu săracii propriului clan.

Societatea sclavagistă

In pofida tuturor ororilor care au însoţit-o, apariţia societăţii bazate pe clase a

reprezentat un progres enorm în dezvoltarea ulterioară a societăţii. Pentru prima
dată de la desprinderea din ramura maimuţelor, o secţiune a societăţii a fost
eliberată de povara muncii pentru existenţă. Cei eliberaţi si-au putut dedica acum
timpul ştiinţei, filozofiei şi culturii. Societatea de clasă a adus cu ea preoţi,
funcţionari, oficiali şi meseriaşi specializaţi. Justificarea istorică şi funcţiile noii
clase conducătoare era de a dezvolta mai departe forţele de producţie. Acesta este
stagiul în care s-a născut civilizaţia.

Au fost create noi instituţii pentru a proteja interesele clasei conducătoare. S-au
format corpuri speciale în-armate de bărbaţi, noi legi cu propriile lor curţi, călăi,
ocne etc., totul cu scopul de a apăra proprietatea stăpânilor de slavi. Statul, cu
întregul lui aparat, a luat fiinţă şi odată cu asta, libertatea şi egalitatea vechiului
sistem gentilic s-au prăbuşit în ruine. Noi idei şi o nouă morală au luat fiinţă,
pentru a legitima noua ordine socială şi economică.

În secolul al 7-lea AC, aristocraţia tribală a Greciei a devenit clasa conducătoare şi

bine-înzestrată a proprietarilor de sclavi. Potrivit filozofului grec al anticităţii
Aristotel, la acea dată, majoritatea populaţiei Aticei era supusă sclaviei.

Cu dezvoltarea oraşelor-stat, diviziunea muncii s-a accelerat. Nu numai între sate şi

oraşe, dar şi între ramuri economice: între comerţ şi finanţe, între negustori şi
cămătari; noi meserii au răsărit, împreună cu grupe de artişti solicitând atenţia,
gustul şi cultura claselor înaltei societăţi.

Nevoia oraşelor-stat pentru mai mulţi sclavi a dus la războaie continue.În războiul
romanilor împotriva Macedoniei în 169 AC, numai în Epir, 70 de oraşe au fost
cotropite şi 150.000 dintre locuitorii lor au fost vânduţi ca sclavi. Economia
sclavagistă a fost o economie extrem de risipitoare şi de aceea, pentru
supravieţuirea ei avea o nevoie neîmtreruptă de sclavi pentru a înlocui pe cei răniţi
sau morţi. Deoarece reproducţia naturală în rândurile sclavilor era scăzută datorită
condiţiilor lor de viaţă, singura cale reală a rămas cea rezultată din cuceriri.

Cu toate că sclavii erau mult mai puţin productivi decât ţăranii liberi. costul scăzut
al întreţinerii lor a făcut sclavia mult mai avantajoasă. Ruinarea ţăranilor liberi a
condus la exodul lor spre oraşe formând lumpen-proletariatul, neconstituit în clasă,
al societăţii sclavagiste căreia îi oferea jocuri de circ în schimbul ofrandelor ce le
primea.

Aceasta este perioada în care s-a născut o mişcare revoluţionară creştină. Iniţial un
grup sectant de comunarzi primitivi cu o ură profundă împotriva cuceritorilor
romani şi a lacheilor lor, ei au câştigat mult sprijin în rândurile celor săraci şi
oprimaţi. Aceşti creştini revoluţionari timpurii erau pregătiţi să folosească mijloace
violente pentru a răsturna clasele de sus ale societăţii şi a aduce “Raiul pe Pământ”.
De aceea ele erau vânate de autorităţi şi executate fără milă pentru trădare
împotriva împăratului. Mai târziu, după ce ‘a fost curăţat’ de ura de clasă,
Creştinismul a devenit religie de stat. Clasa conducătoare a folosit creştinismul
pentru a amăgi şi ‘pacifica’ clasele oprimate, asfel ca ele să-şi accepte soarta pe
pământ, încurajându-le iluziile într-o viaţă mai bună după moarte.

Cu cât surplusul obţinut de proprietarii de sclavi prin exploatarea sclavilor era mai
mare, cu atât extravaganţa, aroganţa şi răutatea lor era mai mare. Cum tot mai
multe războaie erau necesare pentru a creşte numărul sclavilor prin cuceriri,
Imperiul Roman s-a şubrezit; războaiele nu au putut fi purtate fără soldaţi şi cei
mai buni soldaţi erau ţăranii. Dar ei dispăreau repede şi înlocuirea lor trebuia să fie
făcută cu mercenari străini, scump-plătiţi. Era ‘sclavilor ieftini’ se apropria repede
de sfârşitul ei şi odată cu aceasta se producea declinul imperiilor sclavagiste.

În pofida diferitelor rebeliuni ale sclavilor –cea mai renumită fiind cea condusă de
Spartacus—sclavii s-au dovedit a nu fi o clasă revoluţionară, o clasă capabilă să
conducă societatea mai departe. Cum Marx avea să sublinieze mai târziu, lupta de
clasă se va termina “fie printr-o reconstrucţie revoluţionară generală a societăţii,
sau prin ruinarea atotcuprinzătoare a claselor stăpânitoare.” Marxistul german
Karl Kauţky a explicat că “marea migraţie, înnecarea Imperiului Roman prin
năvala sălbaticilor germani, nu a însem-nat distrugerea prematură a unei înalte
culturi înfloritoare, ci pur-şi-simplu terminarea unei civilizaţii muribunde şi
aşezarea temeliilor pentru un nou salt al civilizaţiei.”

Puternica civilizaţie sclavagistă a produs un enorm salt înainte al societăţii:

uluitoarele realizări ale Egiptului Antic şi Babilonului; grecii şi romanii au ridicat
cunoştinţele ştiinţifice la înălţimi impresionan-te; filozoful Hero a descoperit
principiile de bază ale motorului cu aburi; contribuţiile lui Arhimede, Pitagora şi
Euclid au împins matematica la înălţimi care au făcut posibile începuturile
ingineriei mecanice. Totuşi, societatea sclavagistă atinsese limitele; factori intern şi
externi aveau să conducă la distrugerea ei.

Apariţia feudalismului

“Ultimele secole ale declinului Imperiului Roman şi cucerirea lor de către barbari
a distrus un număr de forţe de producţie: agricultura a decăzut, industria nu mai
era capabilă să facă faţă cerinţelor pieţii, comerţul a decăzut sau a fost distrus pe
caale violentă, populaţia rurală şi urbană au scăzut.” (Karl Marx – Ideologia
Germană)

De-a lungul veacurilor, masele barbare au invadat Europa: în est, Goţii, Germanii
şi Hunii; în nord şi vest, Scandinavii; în sud, Arabii. În cucerirea lor de teritorii ei
au răscolit oraşele şi s-au stabilit în aşezări rurale, unde şi-au agonisit existenţa prin
mijloacele agriculturii primitive.

În aceste comunităţi, ei şi-au ales şefi; cu trecerea timpului, şefii erau aleşi din
sânul aceleiaşi familii. Capul familiei privilegiate, prin succesiune, a devenit şeful
natural. Aşezările erau în permanent război cu vecinii lor, rezultând într-o
permanentă cucerire de teritorii, care erau împărţite în loturi mai mici, partea cea
mai mare revenind şefului. De unde, el a devenit cel mai puternic şi cel mai avut
om al comunităţii. În vremuri de restrişte el era acela care asigura protecţia
supuşilor lui, care la rândul lor erau obligaţi să-i asigure serviciul militar. Mai
târziu, aceşti supuşi puteau să evite serviciul militar plătind şefului lor, într-o formă
sau alta, un tribut.

Autoritatea lorzilor acestor aşezări s-a extins şi asupra teritoriilor înconjurătoare.

Lordul datora vasalilor săi “justiţie, ajutor şi protecţie şi aceştia, la rândul lor,
datorau lordului lor credinţă şi respect.”(Lafargue – Evoluţia proprietăţii).
Războaiele şi cuceririle au cristalizat aceste relaţii feudale. Lorzii şi baronii,
împreună cu militarii lor, au format o nouă erarhie socială, întreţinută prin munca
vasalilor lor. După spusele lui Lafargue, “de îndată ce autoritatea nobilimii
feudale s-a consolidat, ea a devenit o sursă de tulburări pentru ţara pe care ei
erau desemnaţi să o apere. Pentru a-şi extinde teritoriile şi –ca o consecinţă- să-şi
consolideze puterea, baronii au întreţinut o permanentă stare de război între ei,
întreruptă din când în când de armistiţii necesare pentru cultivarea pământurilor.
Înfrânţii, când scăpau cu viaţă sau erau doar jefuiţi, deveneau vasali ai
cuceritorilor, care le lua o parte din pământ. Micii baroni au dispărut înghiţiţi de
cei mari, care deveneau feude puternice, ducate în care lorzii erau ţinuţi în
vasalitate.”

Pe măsură ce relaţiile feudale se maturizau, cea mai mare parte a teritoriului

Europei a fost divizat în mari latifundii, moşii, fiecare dintre ele având propriul ei
moşier şi oficiali a căror sarcină era să administreze moşia. Pământul arabil a fost
împărţit în două părţi: cam o treime din el (numit ‘domeniu’) aparţinea moşierului,
iar restul era împărţit între vasali. Păşunile, pădurile şi fâneţele erau considerate
pământuri comune, o reminiscenţă din epoca comunei primitive. Agricultura avea
să facă un mare pas înainte odată cu introducerea unui nou sistem: partea de
pământ posedată de vasali a fost împărţită în parcele mici, răs-pândite de-a lungul
întregului teritoriu, ceea ce a dus la o masivă scădere a productivităţii.

Structura socială ce s-a dezvoltat sub feudalism a dat naştere unor noi clase şi
grupuri. Cadrul general al acestei noi structuri se asemăna cu acela al unei
piramide, cu un rege în vârful ei, urmat de aristocraţie, marii preoţi şi episcopi.
După ei erau privilegiaţii: baroni, duci, conţi şi cavaleri. La baza piramidei acestei
ordini sociale erau oamenii liberi, servii (hotarnici,, argaţi, iobagi) şi sclavii.

Spre deosebire de zilele noastre, în care partea principală a avuţiei sociale este
produsă în fabrici, pământul a fost acela care producea aproape toate nevoile
sociale. El a devenit cea mai importantă posesiune a sistemului feudal. Cu cât mai
mult pământ cineva poseda, cu atât acesta era mai puternic. Clasa conducătoare
conducea în virtutea monopolului ei virtual asupra pământului de care servii erau
legaţi. Teoretic, regele era proprietarul întregului teritoriu, dar în realitate, anumite
suprafeţe şi domenii erau atribuite ducilor, care la rândul lor le încredinţau conţilor
iar aceştia atribuiau mici parcele vasalilor. Toţi trebuiau să presteze diferite servicii
pentru superiorii lor, cum ar fi serviciul-sub-arme, plata unei dijme etc.

Spre deosebire de sclavi, care nu posedau nimic, servii erau ca un chiriaş al

stăpânului. Spre deosebire de sclavi, servii aveau un anumit interes investit în lotul
lor. Ei aveau mai multe drepturi decât sclavii: nici ei, nici familia lor nu puteau fi
vânduţi, aveau asigurată o securitate limitată deşi obligaţiile şi gradul de aservire
erau deosebite de la o moşie la alta. În schimbul pământului atribuit şi al
“drepturilor”, servul era obligat să muncească pe moşia proprietarului, fără plată,
un anumit număr de zile pe săptămână. Alte servicii îi erau cerute –de exemplu- în
zilele de recoltare şi oricând proprietarul avea nevoie de ajutor. Nevoile
proprietarului aveau prioritate. Servul nu putea părăsi pământul şi dacă unul din
copii dorea să se căsătorească cu cineva din afara moşiei, trebuia să aibă aprobarea
proprietarului. Taxele erau impuse pe baza moştenirii iar femeile puteau beneficia
de moştenire numai cu aprobarea proprietarului.

Noua organizare a societăţii bazată pe proprietatea asupra pământului a generat o

nouă dezvoltare a forţelor de producţie. De data aceasta, surplusul de valoare creat
de munca servului era însuşită de pătura aristocratică şi eclesiastică a clasei
conducătoare.

În cuvintele istoricului Meilly: “Este o maximă economică: productivitatea creşte

proporţional pe măsură ce o societate mai liberă asigură muncitorului în mod
absolut o parte mai mare şi sigură a produsului muncii lor. Cu alte cuvinte, forme
sociale mai libere au un efect direct în stimularea producţiei.”

Cum noile clase s-au cristalizat, noi forme ale aparatului de stat au luat fiinţă,
pentru a proteja formele de proprietate feudală. Noua moralitate şi ideologie ce s-a
născut din aceste forme au cimentat relaţiile sociale. Biserica, din ce în ce mai
puternică, a oferit fundaţia spirituală a noii ordini şi prin asta popii au devenit mai
puternici decât regii şi împăraţii, cu proprietăţi teritoriale extinzându-se între o
treime şi jumătate din teritoriile acoperite de creştinătate. Zeciuiala colectată se
ridica până la zece la sută taxe asupra tuturor veniturilor, bunurilor etc.

În general, statul feudal a rămas slab până la ridicarea monarhiilor absolute ale
secolului al XVI-lea. Ca urmare, continuarea războaielor baroniale a zguduit
provinciile periferice, unde baroni jefuitori şi-au clădit puterea şi prestigiul,
ameninţând poziţia monarhului central. Lupta monarhilor centrali pentru aservirea
altor regiuni este o caracteristică a acestei perioade.Până la urmă, înfrângerea
domnitorilor provinciali, cu permanentele lor lupte şi războaie, a condus la
dezvoltarea comerţului la un nivel superior.

Comerţul a fost la un nivel scăzut. În fact, pământul producea –practic- totul. Era o
economie naturală , orientată spre satisfacerea propriilor necesităţi. Cu toate
acestea, cu pornirea cruciadelor, cu expediţiile spre “Locurile sfinte” , au apărut
noi nevoi şi comercianţii care satisfăceau aceste nevoi au început să se organizeze
mari târguri în Franţa, Belgia, Anglia, Germania şi Italia. Aceste târguri periodice
au jucat un rol esenţial în dezvoltarea comerţului european şi au ajutat la formarea
unei puternice clase de comercianţi bogaţi. Relaţiile băneşti au început să
deterioreze corsetul strâmt al societăţii feudale.

Mână-‘n-mână cu dezvoltarea comerţului s-au dezvoltat şi oraşele. Clasa

negustorilor ce s-a ridicat în oraşe s-a ciocnit cu standardele şi restricţiile
tradiţionale ale feudalismului.

Biserica – de exemplu – considera practicarea cămătăriei ca un păcat, ameninţând

cu excomunicarea celor care o practicau.

În lucrarea sa ‘Bunurile omenirii’, Leo Huberinan explică natura conflictului. “În

feudalism, întreaga atmosferă a fost aceea de limitare  , în timp ce activitatea
comercială cerea libertate. Pământul oraşelor aparţinea proprietarilor feudali,
episcopilor, nobililor şi regilor. La început, aceşti feudali priveau pământul
oraşelor la fel cum priveau şi restul pământurilor lor. Toate formele (taxele
feudale, impozitele, serviciile) erau feudale, bazate pe proprietatea asupra
pământului. Şi toate aceste forme se schimbaseră în ceea ce priveşte oraşele.
Reglementările şi justiţia feudală au fost stabilite prin tradiţie şi erau greu de
schimbat. Dar comerţul, prin natura lui, este activ, dinamic şi intolerant faţă de
bariere. El nu se poate limita în cadrul rigid al formelor feudale.”

De aceea, vechile relaţii trebuiau să fie schimbate. Oraşele au început să-şi

revendice libertatea şi indepen-denţa lor. Treptat au fost adoptate ‘carte’ ale
oraşelor, unele prin înţelegeri, altele prin forţă.

Comerţul însuşi a generat noi forme de bogăţie. Pământul a încetat de a mai fi

singura sursă de putere şi privilegii, banii acumulaţi prin comerţ căpătând un rol de
mai mare importanţă. În oraşe s-a născut oligarhia comercianţilor bogaţi care
controlau şi reglementau micul producător prin sistemul breslelor. Cu continua
diviziune a muncii, au fost create bresle ale meseriaşilor care cuprindeau dela
patroni la ucenici aparţinând aceleiaşi meserii. Pe masură ce tot mai multă bogăţie
se acumula, au apărut conflicte între patroni şi lucrătorii lor. În secolul al XV-lea
au început să ia fiinţă adevăratele sindicate ale lucrătorilor, concepute pentru a le
apăra interesele.

Introducerea economiei bazate pe bani (care a avut un caracter limitat în

sclavagism) a subminat, încet, sistemul feudal. Legile şi tradiţiile lui au fost
modificate pentru a corespunde noului nivel de dezvoltare. Cum servii luau calea
oraşelor pentru a-şi rândui viaţa, banii au început să domine vechile relaţii,
obligaţiile de muncă fiind înlocuite de închiriere. Procesul a fost accelerat de ciuma
care a bântuit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea. Istoricii apreciază că ciuma
a ‘măturat’ 30 până la 50 la sută din populaţia Angliei, Germaniei, Franţei şi a
Ţărilor de Jos. Aceasta a avut ca rezultat –între altele—o lipsă a mâinii de lucru
ceea ce a forţat mulţi proprietari de pământ să introducă munca-contra-plată pentru
a putea depăşi dificultăţile.

Apariţia monarhiei absolute

Statul naţional, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, nu a existat dintotdeauna. În

trecut, populaţiile erau supuse nu naţiunii ci proprietarului, oraşului, localităţii sau
breslei. Oamenii nu se considerau francezi, englezi, etc. ci ca oameni aparţinând
oraşului. Fiecare creştin era membru al bisericii romano-catolice, care la rândul ei
guverna asupra întregii creştinătăţi şi aceasta era puterea atotcuprinzătoare.

Cu acumularea bogăţiei în oraşe a apărut o clasă capitalistă, care cerea condiţii

prielnice pentru dezvoltarea afacerilor şi comerţului. Ei cereau ordine şi securitate.
Lupta pentru independenţa oraşelor de sub dominaţia stăpânilor feudali,
neîntreruptele lupte între magnaţii locali şi jaful de care erau urmate, toate acestea
au generat necesitatea unei autorităţi centrale, a statului naţional.

Conflictul dintre monarhul central şi marii magnaţi (un conflict între două secţiuni
ale clasei conducătoare) s-a terminat cu victoria monarhilor. Ei erau sprijiniţi de
negustori şi clasa mijlocie, care oferea banii necesari pentru întreţinerea armatei pe
care ei o cereau. Apariţia statului naţional împreună cu monarhia centrală a fost
însoţită de o mare dezvoltare economică. Pentru sprijinul lor, monarhul a acordat
anumite monopoluri şi privilegii anumitor secţiuni ale clasei mijlocii, şi asta a creat
premizele pentru conflictul dintre monarhii naţionali şi interesele bisericii
internaţionale.

Sfârşitul secolului al XV-lea a most martorul începuturilor călătoriilor legate de

marile descoperiri. Columb şi Vasco da Gama au fost finanţaţi de negustori bogaţi
în căutarea unor noi arii de exploatare şi de “Răspândirea cuvântului lui
Dumnezeu”. Au fost create asociaţii de societăţi pe acţiuni pentru a promova şi
finanţa, pentru noi jafuri şi profit.

Cu masivele profituri realizate de pe urma acestor călătorii, mulţi comercianţi şi

financiari au devenit adevărate centre ale puterii şi bogăţiei. Nobili, aristocraţi şi
monarhi au devenit debitori ai comercianţilor bogaţi. O familie de bancheri,
Fuggorii, au mers până acolo încât ei au fost aceia care aveau să decidă cine va fi
făcut împărat al Sfântului Imperiu Roman!

Noua dezvoltare economică a generat orânduirea capitalistă. Bazele economiei

feudale au început să se dezintegreze odată cu creşterea bogăţiei şi puterii
burgheziei. Noi valori, idei, filozofii şi moravuri au evoluat odată cu noile relaţii.
Vechea clasă conducătoare rezista cu încăpăţânare schimbărilor.
Potrivit explicaţiei lui Marx: “La un anumit stadiu de dezvoltare, forţele materiale
de producţie ale societăţii intră în conflict cu relaţiile de producţie existente sau –
ceea ce este acelaş lucru în termeni juridici—cu relaţiile de proprietate înăuntrul
cărora ele operaseră până atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie
ele s-au transformat în cătuşele lor. Acesta este momentul de început al unei ere
de revoluţie sociată.” Mai târziu, Marx a adăugat: “Nici o orânduire socială nu
este distrusă înainte ca toate forţele de producţie pentru care ea a fost creată se
mai pot dezvolta, şi niciodată noi relaţii de producţie înlocuiesc pe cele vechi
înainte de maturizarea noilor condiţi materiale înăuntrul vechii orânduiri.”

Vechea societate a fost subminată în timpul perioadei anterioare. Probabil că una

dintre cele mai mari provocări împotriva vechii ordini a fost atacul contra
catolicismului. În acea perioadă, biserica nu era doar o instituţie religioasă ci era un
adevărat bastion al ordinei sociale. În afară de a fi un puternic proprietar de
pământ, ea colecta o zeciuială de la fiecare, avea tribunalele şi privilegiile ei,
controla învăţământul şi modela aspectul moral al populaţiei. Odată, Carol I a
spus: “În timp de pace, oamenii sunt guvernaţi mai mult de altar decât prin
sabie.” Biserica cenzura cărţi şi folosea ameninţarea cu ex-comunicarea oponen-
ţilor. Se spune că aceasta a fost o perioadă foarte religioasă, dar asta este mult
exagerat de istorici. Mai mult decât a trăi potrivit preceptelor religioase, religia a
fost folosită pentru a justifica vechea orânduire. Totul, incluzând gândirea politică,
era exprimat în termeni religioşi. Cei care voiau să răstoarne sistemul, trebuiau mai
întâi să asalteze monopolul catolicismului.

La începutul secolului al XVI-lea, monarhia absolută a intrat în conflict cu însăşi

biserica catolică. Reforma protestatntă inaugurată de Luther a furnizat armele
pentru lupta contra puterii papale. În Anglia, Henric al VIII-lea a rupt cu
catolicismul şi a confiscat averile mânăstirilor, care a fost irosită în costisitoare
războaie europene şi irlandeze.

Revoluţia capitalistă

Puritanismul variantei calviniste corespundea înfăţişării şi moralităţii clasei de

mijloc în creştere din oraşe şi sate cu accentul pus pe încrederea de sine şi succes
personal. Clasa mijlocie era acum în situaţia unei dezvoltări rapide, mai aales după
adaptarea la erupţia inflaţionistă ce a avut loc în anii 1540-1640, perioadă în care
preţurile s-au împătrit; tot mai mult, această clasă a intrat în conflict cu vechea
clasă con-ducătoare.

În Anglia, lupta dintre noua burghezie şi vechea ordine a luat forma războiului
civil. În noul tip de armată Oliver Cromwell a condus clasele mijlocii în luptă
armată împotriva regelui şi a vechilor rânduieli. În 1649, regele a fost decapitat şi o
republică capitalistă a fost proclamată. Bizuindu-se pe sprijinul armatei, s-a
declarat el însuşi ca şef al unei dictaturi militare de tip bonapartist. Elementele
democratice de stânga (egalitarii şi agrarienii), care ameninţau drepturile
proprietatea capitalistă, trebuiau reprimate fără milă. De aci mai departe, noul
regim s-a bizuit pe o bază socială îngustă- forţele armate. În aceste circumstanţe
critice, regimul capitalist de manieră bonapartistă s-a redus la conducerea de către
un singur om.

Structurile feudale au fost lichidate împreună cu Camera lorzilor şi monarhia.

Vechea clasă conducătoare a fost înfrântă iar clasele de jos au fost ţinute la locul
lor. Lupta parlamentarismului împotriva regelui a fost văzută de istorici şi chiar de
unii contemporani ca o luptă împotriva tiraniei şi pentru libertatea religiei, dar după
cum a comentat Marx, “aşa cum cineva nu poate fi judecat pe baza a ceea ce
acesta gândeşte despre sine-însuşi, tot aşa, transformările care au avut loc în
această perioadă nu pot fi judecate pe baza conştiinţei ei ci dimpotrivă, această
conştiinţă socială trebuie explicată prin contradicţiile vieţii ei materiale, prin
contradicţiile ce existau între forţele sociale de producţie şi relaţiile de
producţie.”

Leon Troţki, unul dintre conducătorii revoluţiei ruse a notat cândva: “De-a lungul
istoriei, revoluţiile au fost totdeauna urmate de contra-revoluţii. Totdeauna,
contra-revoluţiile au tras societatea înapoi, dar niciodată mai înapoi decât
punctul de la care a pornit revoluţia.” Aşa a fost în 1660 şi 1689, când marea
burghezie s-a grăbit să facă un compromis cu aşa-numitele elemente democratice
ale aristocraţiei. Monarhia şi Camera lorzilor au fost restaurate, cu toate că ele nu
aveau să mai joace acelaş rol ca predecesorii lor ci dimpotrivă, ele au devenit parte
integrantă a statului capitalist. Ei înşişi proprietari, burghezii erau preocupaţi de
propriul lor viitor şi de menţinerea vechii rânduieli cu puterea menţinută în
propriile lor mâini.

O sută de ani mai târziu, revoluţia capitalistă franceză a mers până la capăt, fără
nici un compromis. Revoluţia franceză, asemeni corespondentului ei englez a
început cu o ruptură în însăş clasa conducătoare. Regele şi miniştrii săi s-au ciocnit
asupra unei scheme de evitare a unei rupturi cu parlamentul, care reprezenta
nobilimea, înalţii prelaţi, camarila regală etc. Ultimul apel împotriva tiraniei
guvernamentale a declanşat o imprevizibilă şi sângeroasă răscoală pe străzile
oraşelor. Răscoala a adus la suprafaţă toată nemulţumirea ce mocnea împotriva
vechii rânduieli în rândurile clasei de jos şi mijlocii. “Revolta nobilimii a fost –
explică George Rude—mai curând o ‘uvertură’ decât o revoluţie care, aducând
împre-ună clasele de jos şi mijlocii într-o acţiune comună împotriva regelui şi a
aristocraţiei, a realizat un act unic în Europa contemporană”. În pofida unor
încercări ‘de sus’ de a realiza o reformă, ele au fost insuficiente pentru a preveni
revoluţia ‘de jos’.

Ca în toate revoluţiile populare, masele sunt acelea care inundă scena istoriei. Cei

mai cutezători păşesc în avant-scenă şi împing revoluţia mult spre stânga. Între
1789 şi 1793 vechia rânduire feudală şi aristocraţia au fost complet măturate.
Regimul a avut în frunte clasa revoluţionară de mijloc, iacobinii, care au fost
sprijiniţi şi împinşi de masele de plebei alcătuite din muncitori şi meseriaşi. O
mişcare spre dreapta a avut loc în 1794 când a fost instalat un guvern al
‘Directoratului’. Acesta, la rândul lui a făcut loc unei noi contra-revoluţii politice,
care a adus la putere un nou tip de regim, bazat pe lege şi ordine, al lui Napoleon
Bonaparte. Fapt este că vechea ordine a fost zdrobită şi drepturile noii burghezii,
bazate pe proprietate au rămas intacte. Schimbarea puterii politice nu a fost însoţită
de o dare înapoi, ea nu a adus înapoi vechea orânduire feudală ci a fost doar o
schimbare rezultată din lupta dintre diferitele secţiuni ale burgheziei.

Triumful capitalismului

Revoluţia marii burghezii a deschis drumul capitalismului. Schimbările în

agricultură au asigurat dez-voltarea capitalului agrar, în care vechile moşii feudale
au fost divizate şi distribuite ţăranilor. În Anglia, conversia unei părţi a aristocraţiei
înainte de revoluţie, a pregătit condiţiile pentru ruinarea ţărănimii însăşi.
Guvernele, în loc să acţioneze ca o frână în calea comerţului şi industriei, a
promovat cauza lor.

Prin hoţie, delimitări şi jaf, prin competiţie, mijloacele de producţie au fost

concentrate în mâini din ce în ce mai puţine. Ruinarea agricultorilor a creat o
rezervă de forţă de muncă în oraşe. Structura de clasă s-a simplificat: pe de o parte
erau capitaliştii iar pe de altă parte era proletariatul lipsit de orice proprietate.
Singura proprietate a proletariatului era forţa lui de muncă. Singura lui cale de a
supravieţui era de a vinde capitalistului forţa lui de muncă, în schimbul unei plăţi.
În procesul de producţie, proletarii produceau o valoare mai mare decât ceea ce ei
primeau ca plată; valoarea excedentară, plus-valoarea era expropriată de capitalist.
În căutarea profitului, pe lângă concurenţa contra rivalilor, clasa capitalistă a fost
forţată să introducă noi metode de producţie; pe această cale, din punct de vedere
istoric, capitalismul a jucat un rol progresist prin continua revoluţionare a forţelor
productive.

Prin exportul lui –la început-- de mărfuri şi –mai târziu-- de capital, capitalismul a
modelat o lume după propria sa imagine. Treptat, forţele de producţie, tehnologia
şi ştiinţa au întrecut statul naţional care-l protejează.

Imperialismul

În perioada dintre 1870 şi 1900, lumea era deja împărţită între marile puteri. În
1870 o zecime din Africa a fost împărţită; în 1900, nouă zecimi ale ‘Continentului
negru’ era în mâinile Angliei, Franţei sau ale altor imperii europene. În 1914
procesul de divizare a lumii între puterile coloniale era terminat şi capitalismul a
intrat în stadiul lui cel mai înalt, imperialismul. Trusturi şi monopoluri gigantice s-
au dezvoltat din ceea ce fusese creat în perioada precedentă, a competiţiei. “Din ce
în ce mai mult, statul a fusionat cu monopolurile şi instituţiile financiare şi adesea,
frecvent, acţiona în interesul lor. În această epocă, producţia este însoţită de
exportul de capital.” (Lenin)

În lupta pentru noi pieţe de desfacere, stadiul imperialist a adus cu sine

ameninţarea războiului mondial. Datorită noii înfăţişări a lumii şi creşterii
impetuoase a producţiei, noi pieţe puteau fi obţinute acum numai printr-o nouă
împărţire a lumii, ceea ce –inevitabil- ducea la un conflict între state la scară
mondială. Războiul mondial este un indiciu al contradicţiilor dintre caracterul
privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie pe-de-o-parte, şi statul naţiona
pe de altă parte. Dar spre deosebire de orânduirile anterioare, capitalismul a creat
premizele materiale pentru o nouă ordine, socialistă, care poate asigura belşugul
pentru toţi.

Proletariatul este singura clasă consecvent revoluţionară, capabilă să ducă până la

sfârşit revoluţia socialistă. Aceasta decurge din poziţia ei particulară în producţia
socială. Clasa muncitoare este organi-zată în fabrici şi forţată să co-opereze în
procesul de producţie. Ea însăşi se organizează în mari sindicate şi apoi în propriul
ei partid. Spre deosebire de toate celelalte teorii, marxismul înzestrează acest partid
cu o ideologie şi obiectiv clar în misiunea clasei muncitoare de a lichida
capitalismul. Partidul bolşevic, condus de Lenin şi Troţki, au reprezentat pentru
muncitorii din toată lumea un model viu al unui asemenea partid.

Ţărănimea şi clasele mijlocii nu pot exercita un rol conducător datorită poziţiei lor
sociale. Ţărănimea este răspândită în mediul rural şi nu are o concepţie a unităţii şi
internaţionalismului. Straturile claselor mijlocii tind să urmeze fie burghezia, fie
proletariatul.

În fapt, ţărănimea a fost unealta clasică a bonapartismului – un regim bazat pe forţa

armată – oscilând între clase. În epoca imperialismului şi a decăderii monopolului
capitalist, dacă clasa muncitoare nu reuşeşte să aducă păturile mijlocii sub steagul
socialismului, ele vor cădea în braţele reacţiunii.

Legea dezvoltării inegale

Dintr’un sistem social progresist, capitalismul devenise o cătuşă în dezvoltarea

producţiei şi a societăţii. Marx a crezut că proletariatul va prelua puterea mai întâi
în ţările capitaliste dezvoltate: Anglia, Germania şi Franţa. Cu toate acestea, cu
apariţia imperialismului , –în cuvintele lui Lenin -- lanţul capitalismului

“s-a rupt în inelul lui cel mai slab” , în înapoiata Rusie.

Societatea nu se dezvoltă în linie dreaptă ci potrivit legilor ei, ale dezvoltării

inegale. La scară mondială, creşterea inegală se intersectează cu introducerea de
noi produse şi idei din diferite sisteme sociale. Înapoierea Rusiei semi-feudale a
co-existat cu producţia bazată pe cea mai modernă tehnologie concentrată în oraşe,
datorită enormului capital străin importat din Franţa şi Anglia. Noul proletariat
industrial ce lua astfel fiinţă a acceptat cea mai avansată ideologie a clasei
muncitoare: marxismul.

În multe dintre ţările sub-dezvoltate, rănile deschise datorate imperios-necesarei

reforme agrare, autocraţiei, opresiunii naţionale şi stagnării economice a generat o
profundă nemulţumire a maselor. Obiectivele revoluţiilor burghezo-democratice.
care ar fi pus bazele dezvoltării capitaliste, fie că au fost doar parţial realizate, fie
că au fost neîndeplinite.

În aceste ţări, burghezia a intrat în scenă prea târziu pentru a mai putea să aibă un
rol similar predecesorilor ei în secolele XVII şi XVIII. Cât priveşte Rusia
premergătoare anului 1917, ea era prea slabă şi legată prin mii de fire –prin mariaje
şi ipoteci-- de proprietarii de pământ şi imperialişti. Burghezia naţională a preferat
să stea agăţată de vechea ordine în loc să se adreseze claselor de jos pentru a
înfăptui revoluţia anti-feudală. Singura clasă capabilă să înfăptuiască revoluţia era
proletariatul, unind în jurul lui cele mai sărace straturi ale ţărănimii. Odată ajunsă
la putere, aşa cum s-a întâmplat în Octombrie 1917, ea a dat pământ ţăranilor, a
expulzat imperialiştii şi a unificat ţara. Cu toate acestea, proletariatul nu se putea
opri aici; el trebuia să purceadă la înfăptuirea obiectivelor revoluţiei socialiste:
naţionalizarea industriei de bază, a pământului şi a instituţiilor financiare.

Revoluţia rusă a fost cel mai mare eveniment în întreaga istorie a umanităţii. Pentru
prima oară, capitaliştii, moşierii şi gangsterii au fost alungaţi, clasa muncitoare a
preluat puterea şi a organizat un stat democratic al muncitorilor. Acesta avea să fie
începutul revoluţiei internaţionale socialiste şi o confirmare deplină a teoriei
revoluţiei permanente.

Din nefericire, trădarea revoluţiei socialiste în Germania şi alte ţări a condus la

izolarea revolutiei într-o ţară înapoiată şi devastată. Distrugerile războiului,
analfabetismul de masă, războiul civil, epuizarea, au pus o grea povară pe umerii
slabi ai clasei muncitoare şi a contribuit la degenerarea revoluţiei. Acestea sunt
condiţiile obiective care au încurajat birocraţia în aparatul de stat, în sindicate şi
partid. Stalin s-a ridicat la putere pe spinarea acestei noi caste birocratice. În
istorie, individul nu se reprezintă pe sine însuşi ci interesele unui grup, caste or
clase a societăţii.

Stalinismul şi monstruoasa lui dictatură nu s-a format din Partidul bolşevic sau din
revoluţia socialistă, ci din izolarea şi înapoierea materială a Rusiei. El a distrus
democraţia muncitorească pentru a-şi păstra privilegiile şi puterea.

Oricum, stalinismul a păstrat noua formă de proprietate naţionalizată a industriei şi

industria planificată. Sovietele (Consilii muncitoreşti) şi democraţia muncitorească
au fost zdrobite de contra-revoluţia politică stalinistă. Numai printr-o nouă
revoluţie politică ar fi putut fi restaurată democraţia muncitorească din timpul lui
Lenin şi Troţki. Aceasta nu ar însemna o reîntoarcere la capitalism ci o lichidare a
birocraţiei elitei privilegiate, în timp ce masele însăşi ar deveni implicate în
conducerea societăţii şi a statului.

Transformarea socialistă

Transformarea socialistă aduce după sine o formă superioară a societăţii prin

sfărâmarea cătuşelor ce frânau dezvoltarea forţelor de producţie. Obstacolele
ridicate de proprietatea privată şi de statul naţional sunt înlăturate, permiţând
planificarea dezvoltării proprietăţii socialiste pentru beneficiul majorităţii.

Revoluţia socialistă nu poate fi limitată la o singură ţară, dar o pune pe ordinea de

zi a lumii. Economia mondială şi diviziunea mondială a muncii creată de
capitalism, cer o soluţie internaţională. O Uniune Socialistă a Statelor Europei ar
pregăti terenul pentru o Federaţie Mondială de State Socialiste şi pentru
planificarea internaţională a producţiei. Aceasta va crea baza pentru o “producţie
planificată şi armonioasă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor umane.”

Una din primele sarcini ale clasei muncitoare victorioase va fi distrugerea maşinii
de stat a vechii orânduiri. În toate orânduirile bazate pe clase, statul a apărut ca “un
organ al conducerii de clasă, un organ al oprimării unei clase de către altă clasă.”
Aceasta ridică chestiunea: are nevoie clasa muncitoare de un stat? Anarhiştii
răspund: nu. Dar ei nu reuşesc să înţeleagă că o anumită formă de forţă este
necesară pentru a ţine în frâu vechii moşieri, bancheri şi capitalişti. De aceea,
proletariatul trebuie să construiască o nouă formă de stat care să-i reprezinte
interesele. Într’un stat al muncitorilor, majoritatea ţine sub control o minoritate de
foşti capitalişti şi de aceea, masivul şi birocraticul aparat de stat al trecutului nu
mai este necesar. Această ‘Dictatură a proletariatului’ sau ‘Democraţia
muncitorilor’ cum Troţki prefera să o numească, a lărgit şi extins cele mai largi
forme ale democraţiei burgheze.

Marx a definit democraţia burgheză ca acordând muncitorilor posibilitatea de a

decite fiecare cinci ani, care secţiune a clasei conducătoare le va ignora
interesele în parlament. Fiecare putea spune orice voia, atâta timp cât consiliile
monopolurilor decideau în realitate ce trebuia făcut.

Noul stat al muncitorilor va extinde democraţia din sfera politică la cea economică
prin naţionalizarea majorităţii monopolurilor. Noile organe ale puterii, cum au fost
‘sovietele’ în Rusia, bazate pe poporul înarmat, vor constitui ‘corpuri operative,
legislative şi operative în acelaşi timp’. Birocraţia ar fi înlocuită prin angajarea
maselor în conducerea statului şi societăţii. Cu scopul de a preveni formarea unui
nou formalism birocratic, proletariatul Parisului, în 1871 şi al Rusiei, în 1917 au
introdus următoarele măsuri:

Alegerea tuturor oficialilor, cu dreptul de re-chemare.

Nu armată permanentă, ci inarmarea poporului.

Niciun oficial să fie retribuit mai mult decât un muncitor calificat.

Poziţiile de stat să fie ocupate de popor, prin rotaţie.

Cu reducerea săptămânii de lucru, maselor le-a fost acordată posibilitatea de a se

dedica afacerilor de stat şi să obţină cheile de acces la cultură, ştiinţă şi artă. Pentru
că --aşa cum a spus cândva Engels-- dacă arta, ştiinţa şi guvernarea rămân apanajul
unei minorităţi, aceştia vor folosi şi abuza de aceste poziţii în propriul lor interes,
aşa cum a fost cazul în ţările staliniste.

Din punct de vedere istoric, statul a apărut odată cu apariţia societăţii bazate pe
clase. De unde, de la începuturile lui, statul muncitorilor a început să se ofilească,
aşa cum clasele însăşi au început să se dizolve în societate. Acesta este motivul
pentru care Engels a caracterizat statul proletar ca un ‘semi-stat’.

“În socialism, o mare parte a ‘democraţiei’ primitive va fi -inevitabil- reînviată;

pentru prima dată în istoria societăţii civilizate, masa poporului se va ridica şi va
participa independent, nu numai prin votare şi alegeri dar şi în administraţia de
zi-cu-zi a afacerilor de stat. În socialism toţi vor guverna şi curând se vor obişnui
a nu fi guvernaţi”. (Lenin – Statul şi revoluţia)

În acest prim-stagiu al socialismului –cum l-a numit Marx- societatea va

arăta “aşa cum ea a ieşit din societatea capitalistă; de aceea, în toate privinţele, --
economic, moral şi intelectual – ea va purta încă pecetea vechii societăţi din al
cărei pântec s-a născut”. (Marx – Critica Programului de la Gotha). Deşi
exploatarea omului de către om a luat sfârşit, producţia nu a atins încă înaltul nivel
necesar pentru a desrădăcina complet inegalităţile şi diferenţele de clasă. Oamenii
vor continua să se conducă după princi-piul: ‘Cine nu munceşte, nu mănâncă’.
Statul, în pofida caracterului lui transitoriu, va rămâne paznicul inegalităţii.

Socialismul – societatea fără clase

Cu paşi mari înainte făcuţi în producţie, bazată pe cele mai înaintate realizări ale
ştiinţei şi pe planificarea conştientă, omenirea păşeşte în înalta împărăţie
a adevăratei societăţi . Clasele şi statul vor fi în întregime înlăturate; societatea va
adopta un nou principiu: ‘De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi’.
Diferenţele dintre sat şi oraş, dintre munca intelectuală şi cea fizică se vor şterge,
odată cu dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie. În cuvintele lui
Lenin, “orizontul îngust al legii burgheze” care con-strânge să calculezi, cu
cruzimea unui Shylock, dacă nu cumva cineva a lucrat o jumătate de oră mai mult
decât altcineva, dacă nu cumva cineva este plătit mai puţin decât altcineva, acest
orizont îngust va fi depăşit. Atunci, societatea nu va mai fi necesară pentru
distribuţia produselor, pentru a reglementa cât primeşte fiecare; fiecare va lua
gratuit ceea ce are nevoie.

Natura barbară a societăţii bazată pe clase îşi va înceta existenţa. Pre-istoria

omenirii va fi încheiată. Forţele de producţie create de-a lungul a mii de ani de
reglementări de clasă au pus bazele societăţii fără de clase, în care statul şi
diviziunea muncii au fost depăşite. Omenirea îşi propune să cucerească natura, să
deschidă noi şi impresionante orizonturi ale ştiinţei şi tehnologiei. În cuvintele lui
Engels, “guvernarea oamenilor este înlocuită de administrarea lucrurilor”.

Iar Troţki a subliniat că “Odată ce a terminat cu forţele anarhice ale propriei sale
societăţi, omul se va aşeza să lucreze pentru sine, în mojarul şi retorta chimistului.
Pentru prima dată omenirea se va privi pe sine însuşi ca o materie-primă, sau, în
cel mai bun caz, ca un semi-produs chimic şi psihic. Socialismul va însemna un
salt din domeniul necesităţii în acela al libertăţii; în acelaşi sens, omul de azi, cu
toate contradicţiile şi neînţelegerile lui, va deschide drumul pentru o nouă rasă,
mai fericită”. (Leon Troţki – În apărarea lui Octombrie)

INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ MARXISTĂ

Introducere

În zilele noastre, sub influenţa crizei capitaliste, mulţi muncitori au căpătat o ‘sete’
pentru cunoştinţe economice. Ei încearcă să înţeleagă forţele care le domină viaţa.
Această scurtă introducere în economia politică marxistă nu încearcă să ofere
muncitorilor cu conştiinţă de clasă un tratat complet de economie, ci un ghid
referitor la legile de bază ale mişcării societăţii capitaliste care-i domină existenţa.

Superficialitatea economiei politice capitaliste este demonstrată de incapacitatea ei

de a înţelege criza ce afectează propriul ei sistem. Rolul ei este de a ascunde
exploatarea clasei muncitoare şi de a ‘dovedi’ superioritatea societăţii capitaliste.
Flecarele lor ‘teorii’ şi ‘soluţii’ sunt incapabile să peticească natura putredă şi
malignă a capitalismului. Numai aşezarea societăţii pe baze socialiste şi
introducerea unei economii planificate poate pune capăt coşmarului şomajului,
depresiunii şi haosului.

Aripa de dreapta a leaderilor laburişti au respins vechiul lor dumnezeu, Keynes,

pentru a-l înlocui cu soluţii economice mai ‘ortodoxe’: reduceri, blocarea de
salarii, măsuri anti-inflaţioniste. Reformiştii de stânga încă se agaţă de politica
capitalistă a trecutului (controlul importului etc), care s’au dovedit complet
inefective sub capitalism.
Numai cu o înţelegere marxistă a societăţii capitaliste, muncitorul conştient se
poate descurca în noianul de minciuni şi denaturări ale economiştilor capitalişti,
pentru a le combate influenţa în mişcarea muncitorească.

Condiţiile capitalismului

Astăzi, producţia modernă este concentrată în mâinile unor companii gigantice;

Unilever, ICI, Ford, British Petroleum, sunt doar câteva exemple ale firmelor care
ne domină viaţa. Deşi este adevărat că micii întreprinzători continuă să existe, ei
reprezintă producţia trecutului şi nu a prezentului. Producţia modernă este –în
esenţă- o producţie de masă.

În momentul de faţă, economia britanică este controlată de primele 200 de

companii care, împreună cu 35 de bănci şi instituţii financiare reprezintă 85 la sută
din venitul global. Această dezvoltare s-a realizat de-a lungul a peste două sute de
ani de lupte acerbe, concurenţă şi războaie. Când economiştii clasicişti preziceau
un viitor al comerţului liber, Marx a explicat dezvoltarea monopolurilor din
concurenţa care punea la zid firmele mai slabe. Monopolismul capitalist a crescut
şi a abolit libera-concurenţă.

La prima vedere, apare că bunurile şi lucrurile sunt produse mai ales pentru a
satisface necesităţile populaţiei. Evident, orice societate trebuie să facă acest lucru.
Dar în capitalism, bunurile nu sunt produse numai pentru a satisface nevoile cuiva;
în primul rând ele trebuie să fie vândute. Aceasta este funcţia de căpetenie a
industriei capitaliste.

“Sunt în afaceri să fac bani, nu automobile!” Aceste faimoase cuvinte ale lui Lord
Stokes, fostul preşedinte al companiei British Leyland, sunt expresia perfectă a
aspiraţiilor întregii clase capitaliste.

Procesul de producţie capitalist cere existenţa anumitor condiţii. În primul rând

existenţa unei largi clase de muncitori fără proprietate care sunt obligaţi să se
vândă ei înşişi, pentru a putea trăi. Concepţia burgheză conservatoare a
‘democraţiei proprietăţii’ este o absurditate, pentru că dacă masa populaţiei ar
poseda suficient pentru a putea trăi, capitaliştii nu ar găsi muncitorii care să
producă profiturile lor. În al doilea rând: mijloacele de producţie trebuie să fie
concentrate în mâinile capitaliştilor. De-a lungul veacurilor, ţăranii şi cei ce
posedau propriile lor mijloace de producţie au fost zdrobiţi fără milă iar mijloacele
lor de existenţă au fost jefuite de capitalişti şi moşieri. Aceştia, la rândul lor,
angajau muncitorii pentru a lucra cu aceste mijloace de producţie şi a produce plus-
valoare.

Valoare şi marfă
Cum lucrează capitalismul? Cum sunt exploataţi muncitorii? De unde vine
profitul? Ce cauzează prăbuşirile?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să descoperim cheia acestui
mister: ce este valoarea? Odată rezolvată această problemă, celelalte răspunsuri se
dezvăluie singure. Înţelegerea a ceea ce este valoarea, este esenţial pentru
înţelegerea economiei societăţii capitaliste.

Toate întreprinderile capitaliste produc bunuri şi prestează servicii sau, mai corect,
ele produc mărfuri. Ceea ce înseamnă bunuri sau servicii produse numai pentru
vânzare. Bineînţeles, cineva poate produce ceva pentru propriul său consum.
Înainte de existenţa capitalismului mulţi oameni trebuiau să facă aşa. Dar astea nu
erau mărfuri. Înainte de toate, producţia capitalistă constă în producţia
şi acumularea unei imense cantităţi de mărfuri.. Acesta este motivul pentru care
Marx însuşi a început cercetarea capitalismului cu analiza caracterului producţiei
de marfă în sine.

Fiecare marfă are, pentru populaţie, o valoare de întrebuinţare. Asta înseamnă că ea

este folositoare pentru cineva, altminteri nu ar putea fi vândută. Această valoare de
întrebuinţare este limitată de proprietăţile fizice ale mărfii.

Ea are deasemenea o valoare . Ce este ea şi cum poate fi ea arătată?

Dacă, pentru circumstanţă, lăsăm de-o parte banii, la schimb, mărfurile se schimbă
în anumite proporţii:

De exemplu:

o pereche de pantofi )

un ceas ) = zece metrii de stofă

trei sticle de wisky )

un cauciuc de maşină )

Fiecare din articolele din partea stângă poate fi schimbat pentru zece metrii de
stofă. La fel, în aceleaşi cantităţi ele pot fi schimbate şi între ele.

Acest exemplu simplu arată că aceste mărfuri diferite, conţin în ele ceva, o valoare

de schimb. Dar ce face o pereche de pantofi să fie egală cu 10 metrii de stofă? Sau
ca un ceas să fie egal cu trei sticle de wisky? şi aşa mai departe.

Evident, trebuie să existe ceva comun tuturor acestor mărfuri. Este clar că nu poate

fi nici greutatea sau culoarea, nici tăria. Din nou, nu pentru că ele sunt folositoare;
la urma-urmei o pâine merită mai puţin decât un Roll Royce, dar prima este o
necesitate în timp ce al doilea produs este un lux! Aşa stând lucrurile: care este
calitatea comună a exemplelor citate? Singurul lor factor comun constă în aceea că
ele sunt produse ale muncii umane.

Cantitatea de muncă umană conţinută într’o marfă este exprimată în timp:

săptămâni, zile, ore, minute.

Să ne întoarcem la exemplu: toate aceste mărfuri pot fi exprimate în funcţie de

factorul lor comun, timpul de muncă.

5 ore (de muncă) = valoarea pantofilor

5 ore (de muncă) = valoarea cauciucului de maşină

5 ore (de muncă) = valoarea ceasului

5 ore (de muncă) = valoarea sticlei de wisky

5 ore (de muncă) = valoarea stofei

Timpul mediu

Dacă privim mărfurile ca valori de întrebuinţare (utilitatea lor) le vom vedea ca

‘pantofi’, ‘ceas’ etc., ca produse ale unei forme specifice de muncă: cea a
cizmarului, a ceasornicarului etc. Dar în procesul schimbului, mărfurile sunt privite
în mod diferit. Caracterul specific este ignorat şi ceea ce este considerat este timpul
mediu; ele apar ca un număr-mediu de unităţi de timp. Acum, în procesul de
schimb comparăm cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii; toată
munca în întreaga ei diversitate, este redusă la simple unităţi medii de muncă.

Este adevărat că mărfurile produse de muncă mai calificată conţin o valoare mai
mare decât cele produse de o muncă mai puţin calificată. De aceea, în procesul de
schimb, unităţile de muncă calificată sunt reduse la un anumit număr de unităţi de
muncă simplă, necalificată. De exemplu, raportul dintre o unitate de muncă
calificată = 3 unităţi de muncă necalificată, sau mai simplu, munca calificată are o
valoare de trei ori mai mare decât munca necalificată.

Explicat mai simplu, valoarea mărfii este determinată de timpul mediu folosit

pentru producţia ei. (Sau cât timp este necesar pentru producţia ei.) Dar lăsând
lucrurile doar aşa, ar apărea că un lucrător leneş produce o valoare mai mare decât
un lucrător mai eficient!

Hai să luăm ca exemplu un cizmar care decide să folosească metodele depăşite de

confecţionare a pantofilor folosite în Evul Mediu. Folosind această metodă, îi va
trebui o zi întreagă ca să facă o pereche de pantofi. Când încearcă să-şi vândă
pantofii pe piaţă, el va descoperi că pantofii lui valorează tot atât cât cei produşi în
fabricile cu cel mai modern echipament.

Dacă aceste fabrici produc o pereche de pantofi în –să zicem-- o jumătate de oră, ei
vor “conţine” mai puţină muncă (şi de aceea vor avea o valoare mai mică) şi se vor
vinde mai ieftin. Asta va duce de râpă cizmarul care continuă să folosească metode
medievale. Munca lui pentru a produce o pereche o pereche de pantofi care
depăşeşte jumătatea de oră necesară în condiţiile moderne, va fi o muncă risipită.
Sub ameninţarea dispariţiei, el va fi forţat să introducă tehnica modernă şi să
producă pantofi cel puţin în acelaşi timp la care a ajuns societatea.

În fiecare moment dat, folosind munca, echipamentul şi metodele medii, toate

mărfurile cer un anumit timp pentru a fi produse. Acesta este determinat de nivelul
tehnic al societăţii în acel moment. În cuvintele lui Marx, toate mărfurile trebuie
produse într-un timp socialmente necesar. Orice timp cheltuit dincolo de acest
nivel este muncă nefolositoare, cauzând creşterea costului de producţie iar firma
devine necompe-titivă.

Pentru a fi mai precis, valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea timpului

de muncă socialmente necesar pentru producerea lui. Bineînţeles,
această cantitate se schimbă în permanenţă pe măsură ce o nouă tehnologie sau
metode sunt introduse. Concurenţa elimină producătorii ineficienţi.

Aşa putem înţelege dece pietrele preţioase au o valoare mai mare decât obiectele
de uz zilnic. Mai multă muncă socialmente necesară este cheltuită pentru a le găsi
şi extrage, decât pentru producerea obiectelor obişnuite. Deaceea, valoarea lor este
considerabil mai mare.

Pe de altă parte, un lucru poate avea o valoare de intrebuinţare , fără a avea însă o
valoare, pentru că pentru crearea lui nu s’a cheltuit nici o muncă, cum sunt aerul,
râurile, pământul virgin, păşunile naturale etc. De aceea, munca nu este singura
sursă de bogăţie, de valori de întrebuinţare, dar natura este o sursă.

Din cele de mai sus rezultă că o creştere a productivităţii duce la creşterea

volumului de bunuri produse (bogăţie materială), dar poate reduce valoarea
mărfurilor produse prin reducerea timpului de muncă încorporat în fiecare produs.
De aceea, creşterea productivităţii rezultă în creşterea bogăţiei. Cu două paltoane
pot fi îmbrăcate, două persoane; cu un palton, poate fi îmbrăcată doar una. Oricum,
creşterea abundenţei materiale poate duce la o scădere a valorii bunurilor.

Banii

Datorită dificultăţilor ridicate de troc (schimb în natură), tot mai des au început să
fie folosite bunuri de uz comun, ca ‘bani’. Valoarea exprimată în bani se numeşte
preţ. Aurul a fost folosit datorită calităţilor lui: concentreaza o valoare mai mare
într-un volum mic, poate fi uşor divizat în monezi şi are o durată mai lungă.

Ca şi pentru toate celelalte mărfuri, valoarea propriu-zisă a aurului este determinată

de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lui. De exemplu, să zicem că sunt
necesare 40 de ore de muncă pentru a produce o uncie de aur. Atunci, toate
celelalte bunuri care cer acelaşi timp pentru a fi produse sunt egale cu o uncie de
aur. Cele care cer numai jumătate din acest timp, valoarea lor este înjumătăţită
ş.a.m.d.

O uncie de aur = 40 ore de muncă

½ uncie de aur = 20 ore de muncă

¼ uncie de aur = 10 ore de muncă

Aşa dar:

O maşină (40 de ore de muncă) = o uncie de aur

O masă (10 ore de muncă) = ¼ uncie de aur

Datorită schimbărilor în tehnica de producţie şi creşterii productivităţii mucii, toate

valorile mărfurilor sunt într-o continuă fluctuaţie, precum într-o gară, trenurile
sosesc şi pleacă la ore diferite. Dacă iei ca punct de referinţă ora de plecare a unui
singur tren, s-ar produce confuzie. Numai stând ferm pe o singură rampă poţi
realiza cu acurateţe ceea ce se întâmplă de fapt. În legătură cu schimbul de mărfuri,
aurul este cel ce acţionează ca unitate de măsură. Deşi cel mai stabil, chiar şi aurul
fluctuează; nici o marfă nu are o valoare totală fixă.

Preţurile mărfurilor

Preţurile mărfurilor sunt guvernate de legea valorii. Cum a fost explicat mai sus,
valoarea mărfurilor este egală cu cantitatea de muncă încorporată în ele. Teoretic,
valoarea este egală cu preţul. În realitate, preţul mărfii tinde să fie deasupra sau sub
valoarea ei reală. Această fluctuaţie este cauzată de diferite influenţe ale pieţii, cum
ar fi creşterea monopolurilor. Diferenţele dintre cerere şi ofertă au deasemenea o
mare influenţă. De exemplu, dacă pe piaţă există un mare surplus dintr-o anumită
marfă, în acea zi preţul ei va fi mult sub valoarea ei reală şi dimpotrivă, dacă
produsul cunoaşte o lipsă de pe piaţă, preţul va creşte deasupra valorii reale.
Efectele cererii şi ofertei au condus economiştii burghezi la concluzia
că acesta este singurul factor care determină preţul. Ceea ce ei n-au fost capabili să
explice a fost faptul că preţul fluctuează în jurul unui anumit nivel. Că acest nivel
nu este determinat de cerere şi ofertă ci de timpul cheltuit pentru producerea unei
anumite mărfi. Un autocamion va fi totdeauna mai scump decât o găleată.
Profiturile

Anumiţi “deştepţi” au inventat teoria că profiturile rezultă din a cumpăra ieftin şi a

vinde scump. În Muncă salariată şi capital, Marx explică non-sensul acestui
argument: “Ceea ce un om ar câştiga ca vânzător el ar pierde ca cumpărător. Nu
se poate spune că există oameni care sunt numai cumpărători sau consumatori
fără a fi şi producători. Ceea ce aceşti oameni plătesc producătorilor, ei trebuie
mai întâi să obţină pentru nimic. Dacă un om ia întâi banii de la tine şi apoi ţii
înapoiază cumpărându-ţi marfa, tu nu te vei îmbogăţi vânzând marfa ta aceluiaşi
om. Asemenea tranzacţii ar putea diminua o pierdere, dar nu va ajuta la
realizarea unui profit”.

Puterea de muncă

Pentru a obţine factorii de producţie , capitalistul se uită pe piaţa forţei de

muncă ca la orice altă ramură a pieţei de mărfuri. Capacităţile şi energia
muncitorului sunt privite ca orice altă marfă. El face o ‘cerere’ pentru atâtea
‘braţe’.

Atenţia trebuie îndreptată spre CE a cumpărat capitalistul ? Muncitorul nu şi-a

vândut munca ci doar capacitatea lui de a lucra , pe care Marx o numeşte Forţa de
muncă .

Forţa de muncă este o marfă guvernată de aceleaşi legi ca orice altă marfă.
Valoarea ei este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei.
Forţa de muncă este capacitatea muncitorului de a lucra. Ea este ‘consumată’ de
capitalist în procesul de muncă real. Dar asta
presupune existenţa , sănătatea şi puterea muncitorului. De aceea, producţia forţei
de muncă subînţelege propria lui întreţinere şi capacitatea de reproducţie a speciei,
pentru a produce noi generaţii de ‘mâini’ pentru capitalist.

Timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este timpul de muncă

necesar pentru a produce mijloacele de subzistenţă pentru el şi familia lui: hrană,
îmbrăcăminte, combustibil, etc. Valoarea acestora variază în funcţie de ţară, climă
şi peroada istorică. Ceea ce ar fi o subzistenţă adecuată pentru un muncitor din
Calcuta nu ar fi adecuat pentru un miner din Ţara Galilor. Ce a fost adecuat pentru
un miner din Ţara Galilor cu cincizeci de ani în urmă nu ar fi adecuat pentru un
lucrător din industria de automobile de azi. Spre deosebire de alte mărfuri, în
această chestiune a mărfii forţă de muncă , nu trebuie scăpat din vedere factorii
istorici şi morali. Oricum, în orice ţară şi în orice stagiu de dezvoltare istorică,
crearea de noi necesităţi este ceea ce ‘dă pinteni’ diverselor forme ale progresului
uman.

Nu-i păcăleală!
Dincolo de reproducerea zilnică a forţei lor de muncă şi reproducerea speciei, la un
anumit stadiu de dezvoltare a tehnicei capitaliste, o anumită sumă trebuie prevăzută
pentru instruirea lucrătorilor pentru a-i pregăti să poată face faţă cerinţelor
industriei moderne şi să ridice productivitatea muncii lor.

Spre deosebire de majoritatea mărfurilor, puterea de muncă este plătită numai după
ce a fost consumată. Filantropic, muncitorii acordă credit patronilor lor!

În pofida acestui fapt, lucrătorul nu a fost înşelat. Înţelegerea cu patronul a fost

liber-consimţită. La fel ca şi cu orice alte mărfuri, schimbul a avut loc între valori
egale: marfa lucrătorului, forţa de muncă, a fost ‘vândută’ patronului la ‘preţul
pieţii’. Toată lumea este mulţumită. Şi dacă muncitorul nu este satisfăcut, el este
liber să plece şi să caute de lucru în altă parte! Dacă poate!

Dar vânzarea forţei de muncă pune o problemă: dacă nimeni ‘nu este înşelat’, dacă
lucrătorul primeşte întreaga valoare a mărfii lui, de unde vine exploatarea? De
unde îşi realizează capitalistul profiturile lui? Răspunsul constă în faptul că
muncitorul vinde capitalistului nu munca lui , (care se realizează în procesul de
producţie), ci puterea lui de muncă , capacitatea lui de a munci.

Cumpărând-o ca pe o marfă, capitalistul are latitudine să o folosească la discreţia

lui. Potrivit explicaţiei lui Marx: “Din momentul în care intră în procesul de
producţie, valoarea de  întrebuinţare a forţei de muncă, şi ca atare, folosirea ei,
aparţine capitalistului.”

Plus-valoarea

Din exemplul ce urmează, se va vedea că capitalistul cumpără forţa de muncă

pentru că ea este singura valoare a cărei consumare produce o nouă valoare, o
valoare mai mare decât propria ei valoare.

Să luăm un lucrător angajat să toarcă bumbac în fire. El este plătit cu £1 pe oră şi
lucrează 8 ore pe zi.

După 4 ore de lucru el a produs 100 livre de aţă cu o valoare totală de£20. Această
valoare de £20 este compusă din:

Materie primă (bumbac, fuse, energie) £11

Deprecierea (uzura echipamentului) £ 1

Valoare nou creată £ 8

Valoarea nou-creată este suficientă pentru a plăti lucrătorul pentru toate cele 8 ore
pentru care a fost angajat. La acest punct, capitalistul şi-a recuperat toate costurile
lui, inclusiv întregul salariu promis. Dar încă nu a fost produsă nici o plus-valoare.
În cursul următoarelor 4 ore contractate, alte 100 de livre de aţă vor fi produse,
valorând £20. Şi din nou, o nouă valoare de £8 va fi creată, dar de data aceasta,
salariul a fost deja recuperat. De aceea, această nouă valoare este plus-valoare. Din
ea este plătită chiria (proprietarului), dobânda (celui care a împrumutat bani) şi
profitul (industriaşului). În cuvintele lui Marx, această plus-valoare, sau profit este
munca neplătită a clasei muncitoare.

Ziua de muncă

Secretul producţiei plus-valorii constă în faptul că muncitorul continuă să lucreze

şi după ce a recuperat valoarea necesară pentru reproducţia forţei lui de muncă
(salariul lui). “Faptul că numai o jumătate din durata zilei de muncă este necesară
pentru întreţinerea lui, nu-l împiedică să lucreze o zi întreagă”. (Marx).

Lucrătorul şi-a vândut marfa şi nu poate obiecta cu privire la felul cum această
marfă este consumată, aşa cum un croitor poate vinde o haină dar nu-i poate cere
clientului cât de des să o poarte! De aceea, ziua de muncă este astfel organizată
încât să dea celui care a cumpărat-o avantaj maxim. În aceasta constă secretul
transformării banilor în capital.

Capital constant

În procesul de producţie, maşinile şi materialele îşi pierd valoarea de întrebuinţare;

ele ‘absorbite’ în noua marfă produsă.

Acest lucru este limpede în legătură cu materiile prime (lemn, metal, vopsea, etc.)
care sunt consumate în întregime în procesul de producţie, pentru a reapare în
însuşirile noilor produse.

Pe de altă parte, maşinile nu ‘dispar’ în acelaşi fel, dar ele se deteriorează în cursul
procesului de producţie, ceea ce poate fi considerată ca o ‘moarte treptată’.
Momentul exact când o maşină devine nefolositoare nu poate fi determinat cu
precizie, tot aşa cum nu poate fi prezisă moartea unui om. Dar la fel ca societăţile
de asigurare, care pe baza teoriei mediilor, fac calcule foarte corecte (şi profitabile)
cu privire la longevitatea femeilor şi bărbaţilor, tot aşa capitaliştii, bazaţi pe
experienţă şi calcul, ştiu cu aproximaţie cât timp maşinile vor dura.

Deprecierea maşinilor, scăderea zilnică a valorii lor, este calculată şi adăugată la

costul articolului produs. În acest fel mijloacele de producţie adaugă la marfa
produsă cota-parte din valoarea lor, pe măsură ce uzura lor avansează. De aceea,
mijloacele de producţie nu pot transfera în noile produse mai mult decât ele însele
au pierdut în procesul de producţie. De aceea ele sunt numite Capital constant .

Capital variabil
În timp ce mijloacele de producţie nu adaugă o nouă valoare mărfurilor nou-
produse ci doar se deteriorează, munca lucrătorului nu numai că păstrează dar şi
adaugă nouă valoare acestor produse prin simplu act al muncii. Dacă procesul de
muncă s’ar opri în momentul cînd lucrătorul a produs articole cu o valoare egală cu
valoarea propriei lui munci, în exemplul dat aceasta s’ar întâmpla după 4 ore.

Dar procesul de muncă nu se opreşte aci. Asta ar însemna doar acoperirea

cheltuielii capitalistului pentru angajarea lucrătorului. Capitalistul nu angajează un
lucrător ca un act de binefacere ci pentru profit. Intrând ‘de-bună-voie’ într-un
contract cu capitalistul, lucrătorul trebuie să lucreze mai departe pentru timpul
contractat, producând un excedent de valoare, dincolo de suma stabilită ca salariu.

Mijloacele de producţie – pe de o parte, şi forţa de muncă – pe de altă parte,

‘factorii de producţie’ ai economiei politice burgheze reprezintă forme diferite ale
capitalului iniţial în a doua fază a ciclului:

BANI – MARFĂ – BANI

(cumpărare) (producţie) (vânzare)

Economiştii capitalişti tratează aceşti factori în mod egal. Marxismul face o

distincţie între acea parte a capitalui care, în procesul de producţie, nu suferă nici o
modificare (maşini, scule, materii-prime) şi partea reprezentată prin forţa de
muncă, creatoare de valoare nouă. Prima parte este numită capital constant iar cea
de-a doua este numită capital variabil . Valoarea totală a unei mărfi este formată
din capital constant, capital variabil şi plus-valoare, de unde:

C+V+S

Muncă necesară şi supramuncă

Munca efectuată de clasa muncitoare poate fi împărţită în două părţi:

Muncă necesară. Aceasta este partea procesului de muncă necesar pentru a acoperi
costul muncii, salariul.

Supra muncă. Aceasta este supra-munca prestată în exces faţă de munca necesară,
care produce profiturile.

Pentru a creşte profiturile, capitalistul tinde permanent să reducă cheltuielile pentru

salarii. El face acest lucru tinzând (1) să prelungească durata zilei de muncă,
introducând munca în schimburi etc. (2) mărind productivitatea pentru a-şi
recupera mai repede cheltuielile cu salariile şi (3) rezistând presiunilor pentru
creşterea salariilor sau încercând să le reducă.

Rata plus-valorii
Dat fiind faptul că tot scopul producţiei capitaliste este obţinerea plus-valorii din
munca clasei muncitoare, de o mare importanţă este raportul matematic dintre
capitalul variabil (salariile) şi plus-valoare (profiturile). Unul se extinde sau se
reduce pe seama celuilalt. Această luptă asupra surplusului reprezintă lupta de
clasă. Ceea ce preocupă capitalistul nu este atât plus-valoarea produsă cât rata plus-
valorii. Pentru fiecare liră pe care el o învesteşe drept capital, el aşteaptă să
primească înapoi cât mai mult. Rata plus-valorii arată gradul de exploatare a
muncii de către capital. Ea poate fi exprimată ca V/S sau muncă necesară/supra
muncă (amândouă raporturi exprimă acelaşi lucru, dar în forme diferite), în care

V = Capital variabil iar S = Plus-valoare. De exemplu, într’o fabrică mică, capitalul

total de £500 este împărţit între capital constant = £410 şi capital variabil = £90. În
procesul de producţie, valoarea mărfurilor produse a crescut cu £90 (surplus):
(C+V) + S sau (£410 + £90) + £90 surplusul = £590. Noua valoare totală este
de £590.

Capitalul variabil este munca vie; el este cel care produce noua valoare, plus-
valoarea. Creşterea relativă a capitalului variabil ne dă rata plus-valorii : V/S =
£90/£90 = 100 %.

Rata profitului

Sub presiunea concurenţei, acasă şi peste hotare, capitalistul este constrâns să

revoluţioneze continuu mijloacele de producţie şi să ridice productivitatea. Nevoia
de a se extinde îl constrâng să cheltuiască tot mai mult pentru noi maşini şi
materiale şi tot mai puţin în forţă de muncă, aceasta micşorând proporţia dintre
capitalul variabil şi cel constant. Împreună cu automatizarea are loc concentrarea
capitalului , lichidarea micilor întreprinderi şi dominaţia economiei de către
monopoluri gigantice. Aceasta conduce la o schimbare la compoziţia organice a
capitalului. Dat fiind însă că plus-valoare (profitul) este generată de capitalul
variabil (forţa de muncă), apare tendinţa de scădere a ratei profitului; deşi cu noile
instrumente de investiţie profiturile cresc la o scară enormă, proporţional ele nu pot
depăşi marile investiţii de capital.

De exemplu: un mic-capitalist cu un capital total de £150 format din £50 capital

constant şi £100 capital variabil; angajează 10 oameni cu £10 pe zi pentru a face
mese şi scaune. După o zi de lucru, ei produc o valoare totală de £250.

Capital total: Salariile plătite = £100

Capitalul constant = £ 50

Plus valoare = £100

Rata plus-valorii poate fi calculată: V/S = £100/£100 = 100%. Rata profitului este
calculată ca un raport

între capitalul total şi plus valoare: Plus valoare/Capital total sau £100/£150 =
66,66% . Dacă capitalul constant creşte, rata profitului scade. În acelaşi exemplu şi
considerând aceeaşi rată a plus-valorii, am mărit capitalul constant de la £50 la
£100. Rata profitului devine : Plus-valoare/Capital total = £100/£200 = 50%. Din
nou, dacă mărim capitalul constant la £200 păstrând neschimbate toate celelalte
date, rata profitului devine: Plus-valoarea/Capital total = £100/£300 = 33,33%. Şi
însfârşit, dacă capitalul constant este mărit la £300, rata profitului devine
£100/£400 = 25%.

În termeni marxişti, această creştere a capitalului constant se numeşte o creştere a

compoziţiei organice a capitalului şi este o dezvoltare progresistă a forţelor de
producţie. Tendinţa menţionată mai înainte este o parte integrantă a modului de
producţie capitalist şi a fost una dintre problemele majore cărora a trebuit să-i facă
faţă clasa capitalistă în perioada post-belică. Masa plus valorii creşte, dar în
proporţie cu creşterea permanentă a capitalului constant, rata profitului a scăzut.
Necontenit, capitaliştii au încercat să eludeze această contradicţie prin creşterea
exploatării clasei muncitoare, pentru a creşte masa plus-valorii şi de aci, rata
profitului, prin mijloace diferite de investiţii. Ei obţin acest lucru pe diferite căi de
intensificare a exploatării, prin creşterea vitezei maşinilor şi extinderea duratei zilei
de lucru. O altă metodă de menţinere a unei rate ridicate a profitului este reducerea
salariilor muncitorilor sub valoarea lor reală. Legile proprii ale capitalismului
generează enorme contradicţii. Strădania continuă a capitaliştilor pentru creşterea
profiturilor stimulează investiţiile, dar noua tehnologie marginalizează muncitorii,
deşi – paradoxal – ei , munca lor este singura sursă a profiturilor.

Exportul de capital

Stadiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului -- imperialismul – este dominat

de un masiv export de capital. În goana lor după o rată cât mai ridicată a profitului,
capitaliştii sunt constrânşi să investească largi sume de bani în ţări cu o compoziţie
organică a capitalului scăzută. Până la urmă, aşa cum Marx şi Engels au explicat în
Manifestul Comunist, întreaga lume a devenit dominată de modul de producţie
capitalist.

Una dintre contradicţiile majore ale capitalismului care devine din ce în ce mai
evident constă în aceea că

clasa muncitoare în calitate de consumator trebuie să cumpere produsele pe care le-

au produs ei înşişi. Dar cum ea nu primeşte întreaga valoare a muncii ei, ea nu are
suficiente resurse să cumpere aceste bunuri. Capitaliştii rezolvă această
contradictţie reinvestind surplusul în dezvoltarea mai departe a forţelor de
producţie. Ei fac acest lucru vânzându-şi surplusul pe piaţa mondială, în
concurenţă cu capitalişti din diferite alte ţări. Dar şi asta are limite pentru că toţi
ceilalţi capitalişti ai lumii fac acelaş lucru. În plus, pentru a da maselor bani pentru
a putea cumpăra produsele lor, capitaliştii recurg la credit prin intermediul
băncilor; dar şi asta are limite, pentru că până la urmă, împrumuturile trebuie
plătite, şi încă cu dobândă.

Asta explică dece, periodic, o perioadă de prosperitate este urmată de o perioadă de

declin. Lupta febrilă pentru pieţe se termină cu crize de supraproducţie pentru
capitalism. Forţa destructivă a unei crize, ce este însoţită de lichidarea masivă a
unor capitaluri acumulate este un indiciu suficient al impasului societăţii
capitaliste.

Toţi factorii ce au generat perioada de prosperitate care a urmat războiului a

pregătit condiţiile depresiunii şi crizei. Caracteristica acestei perioade este criza
organică căreia capitalismul trebuie să-i facă faţă acum. La un anumit stadiu, clasa
muncitoare va avea să facă faţă unei prăbuşiri de tipul crizei din 1929 sau, poate,
eradicării capitalismului. Numai răsturnând anarhia modului de producţie capitalist
omenirea va putea preveni haosul, risipa şi barbaria sistemului capitalist. Numai
prin eliminarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, societatea va
putea evada de sub acţiunea legilor de mişcare ale capitalismului, fiind capabilă să
se dezvolte şi să înflorească pe o cale planificată şi raţională. Puternicele forţe de
producţie, construite de societatea bazată pe clase, pot aboli odată pentru totdeauna
scandaloasa aşa-numită supraproducţie, într’o lume deposedată şi înfometată.
Dezrădăcinarea contradicţiilor legate de dezvoltarea forţelor de producţie, a statului
naţional şi a proprietăţii private, vor pune bazele pentru un plan internaţional de
producţie.

Folosind puterea ştiinţei şi tehnicei, întreaga planetă poate fi transformată înăuntrul

unui deceniu. Trans-formarea socialistă a societăţii este sarcina cea mai urgentă şi
arzătoare a clasei muncitoare. Marxismul oferă arma şi înţelegerea pentru a uni
într’un singur tot această armată puternică pentru a clădi o Anglie socialistă, o
Europă socialistă şi bazele pentru o Federaţie Mondială a Statelor Socialiste.

Traducere din limba engleză

 [Back to In Defence of Marxism] [Back to Romanian]